Am fost săptămâna trecută la întâlnirea de 25 de ani de la terminarea facultăţii. Nu ne-am strâns prea mulţi de data asta, poate şi ziua a fost nefericit aleasă, sau poate că – aviz politicienilor – Facebook nu e totuşi cel mai bun mijloc de a ajunge la „mase”,aşa cum pare ; s-a dovedit că mulţi dintre noi îl folosesc rar spre deloc .
Totuşi, a fost un prilej de a rememora cum erau lucrurile „pe vremea noastră” şi bineînţeles să compari aşteptările de atunci cu întâmplările de acum.
„Pe vremea noastră” deci , Politehnica era un loc în care se întâlneau oameni cu pasiuni şi interese din cele mai diverse. Felul în care era organizat sistemul politic şi social de atunci făcea ca meseria de inginer să aibă câteva privilegii pe care alţii nu le aveau. Pentru că inginerii urma să lucreze în fabrici, iar fabricile se găseau în general în oraşe, exista o avalanşă de tineri care nu aveau vreo pornire specială spre inginerie, sau poate nu o aveau deloc, însă ştiau suficientă matematică pentru a trece examenele de admitere. ( pentru cei care nu cunosc vremurile, pe vremea aceea exista celebra „repartiţie” în urma căreia, după un număr de criterii complicate, primeai un loc de muncă la una din „ctitorii”. După cum ziceam mai sus, dacă erai inginer şansele de a ajunge într-un oraş – mic, dar măcar cu apă curentă- erau mai mari; fratele meu, student la matematică, strângea cu sârg cărţi pe care ar fi urmat să le citească în eventualitatea probabilă că va fi trimis profesor în cine ştie ce sat îndepărtat ) .
Sigur că o bună parte erau şi oameni cu vocaţie; dar în timp Politehnica a devenit un fel de microcosmos în care se întâmpla orice: avea trupe de teatru, nenumărate formaţii de rock , cântăreţi de jazz, luptători de karate şi jujitsu şi absolut tot ce îţi mai poţi imagina. Chiar şi eu scriam în studenţie la revista Politehnicii, ba exista şi un radio în Regie…
Un alt lucru care cred că a marcat destinul generaţiei noastre a fost conştiinţa excepţionalităţii. Această conştiinţă are probabil la bază mai mulţi factori. Era pe de o parte propaganda oficială; chiar dacă eram în general imuni la propagandă, acest lucru părea verificabili. Veneam oarecum într-un spaţiu vid; înaintea noastră, doar la câteva zeci de ani distanţă, şcolile fuseseră golite de profesori, înlocuiţi cu politruci sau obscuri profesori de liceu, iar admiterea se făcea pe bază de dosar. Ori noi veneam din cu totul alt film, de după deschiderea din anii ‘60: dosarul nu mai conta ( sau poate conta pe la Partid, dar în nici un caz la şcoală) programa şcolară renunţase la o parte din bagajul ideologic. Prea multe variante de dezvoltare personală nu aveam la dispoziţie, aşa că învăţătura era o alternativă convenabilă. Ţara avea nevoie de specialişti.
O discuţie colaterală ar fi şi asta. De ce avea ţara nevoie de specialişti? Răspunsul simplu e cel pe care îl ştim: pe cei vechi îi împuşcase iar cei noi erau pe bază de dosar. Dar mai era ceva, lucru pe care aveam să îl constat mai târziu, mai ales în domeniul nostru, dar nu numai. Odată ajuns în „fabrici şi uzine”, specialistul, cât era el de bun, intra pe un inevitabil traseu al plafonării. În ciuda propagandei oficiale, iniţiativa şi inovaţia erau cam cele mai proaste idei: funcţionarea industriei, aşa cum era dominată de politruci, se baza pe „minimizarea riscului”. Neexistând concurenţă, cea mai bună cale pentru minimizarea riscului este să păstrezi lucrurile aşa cum erau şi să intervii doar dacă se strică ceva. Aşa că absolventul, după un eventual entuziasm de câţiva ani, revenea la cele amintite mai sus: o trupă rock, sala de karate… sau, şi mai trist, eternul prieten al cauzelor pierdute, alcoolul.
Sistemul avea deci nevoie mereu de specialişti noi pentru că îi devora rapid pe cei vechi.
În ‘91 când am absolvit, lumea asta tocmai dispărea. Am întâlnit, în anul în care am lucrat la IEMI, primul meu job, toate aceste stadii ale devenirii inginerului comunist. Am avut colegi care ştiau mai multă literatură decât mine, am prins câţiva în faza pre-plafonare, încă recuperabili; am plecat cu prima ocazie, care nu a întârziat dealtfel să apară, întreprinderea fiind deja iremediabil intrată încă de atunci pe drumul fără întoarcere al dispariţiei.
Într-un fel, am primit o a doua şansă, pe care nu o aşteptam. Am regăsit printre foştii mei colegi oameni care au devenit afacerişti, unii predau finanţe, alţii lucrează în publicitate, avem şi un regizor printre noi, câţiva predau ingineria la şcoli prestigioase din vest.
Vorba versurilor unui alt coleg de generaţie, politehnist şi el, „viaţa ne-a împrăştiat”.
Înteleg că cel puţin la noi, la electronică, încă mai există examen de admitere, încă mai există deci „cerere”. Dar lucrurile n-au cum să mai fie „ca pe vremea noastră”, pentru că vremurile s-au schimbat. Eram excepţionali pentru că vremurile erau excepţionale; poate că de-abia acum începem să devenim normali.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
La Cluj, constiinta ,,exceptionalitatii” intelectuale apartinea studentilor (cu sapca rosie) de la fac. (si sectia) FILOSOFIE, ea nefiind impregnata de socialism stiintific sau economia politica (socialista) chiar daca nu le putea refuza studiul.Mai mult ca atit, cele doua erau considerate ,,obiecte de lemn”, invatate ca o poezie ,,patriotica”, inutila.Exceptionalismul acestei facultati se datora in prima parte a anilor 80 (cel putin), faptului ca obiectele generale ale acestei ,,stiinte a legilor cele mai generale ale naturii, societatii si gindirii” erau profund si integral acoperite si studiate, comparativ cu cele din Vest, pentru a li se putea ,,agata” in paralel, critica marxist-leninista, prin concluzii analitice.Contrar asteptarilor regimului, din anul I al facultatii dobindeam convingerea ca sistemul comunist este eclectic, anacronic politic si nefunctional economic.Urez autorului sa aiba parte de cit mai multe intilniri la 5 si 10 ani, de la absolvire…
cu stima,
Mihai, eu sunt medic de 25 de ani, dar cred ca in sufletul meu o sa raman mereu absolventă unui liceu de mate- fizica, deci un inginer fara diploma. Doar asa…ca si mod de a gândi, de a prioritiza, mă simt ” inginera”. Stii ce e remarcabil la voi, toti colegii mei care ati terminat Politehnica? Faptul ca ati putut sa faceti orice, absolut orice pornind de la cariera de inginer. Si viata a demonstrat ca nu ati rămas pe dinafara cand revolutia ne-a last fara industrie. Sunteti foarte complex si ca oameni, foarte versatil. Se zice ca inteligenta reprezinta capacitatea de adaptare a unui om la situatii neprevăzute…ce sa zic mai mult…decatca meritat tot respectul societatii ăsteia care a decis intr-O bună zi ca nu are nevoie de ingineri si acum regretă prostia de atunci
Livia, multumesc pentru comentariu (pentru ceilalti cititori, am fost colegi de liceu. E un medic bun, recomand :) ) Eu cred că fiecare si-a urmat pasiunea, de asta am scris de o „a doua şansă” nesperată. Atât cât s-a putut, fiecare a făcut sacrificiile lui pentru asta. Acum, ca să las din nou ego-ul să vorbească, industria „aia” nu era pentru noi, meritam alta, e adevărat că nu era nevoie să pornim din nou de la zero, dar dacă unii s-au gândit că e mai bine să o fure ei…. :) Ce să spun? Mereu am zis că ingineria e o artă a posibilului, a compromisului ( mă refer la cel tehnic, fireşte) ceea ce te obligă să rămâi cu picioarele pe pământ chiar şi când visezi :)
A…, si ar mai fi ceva de comentat. Primul PC a apărut in ’81 . Deja prin ’85 incepuse si fabricaţia Felix PC in Pipera. Deci intre ’86 si ’91 domeniul nostru trecuse deja printr-o revoluţie ( de fapt prin mai multe), aşa că a trebuit să ţinem ritmul cu toate astea, adaptarea a devenit al doilea nostru nume :)
„Mereu am zis că ingineria e o artă a posibilului, a compromisului ( mă refer la cel tehnic, fireşte) ceea ce te obligă să rămâi cu picioarele pe pământ chiar şi când visezi .”
As completa cu faptul ca in inginerie (oricare ramura a ei) exista intotdeauna doua sau mai solutii tehnice ; alegerea/adoptarea solutiei este un proces care depinde de foarte multi factori;experienta, cost, cerintele exprese ale clientului si ale codurilor/standardelor de calitate/safety etc.
Asta cu compromisul tehnic e discutabila. Ca proiectant inainte si dupa 89, intr-o intreprindere de stat am permis si avizat o groaza de derogari de la documetatia constructiva si tehnologica. Unele justificate, altele impuse (nu gaseai calitatea tablei, era prea scumpa, lac de impregnare cu alte caracteristici, dimensiunea sau calitatea barei de otel etc)
Unele nu erau acceptabile dpdv al calitatii sau riscului dar erau impuse pe criteriul costului sau al…comisionului. Sau ordin direct, expres de la manager. Extrem de rar nu am executat, cand se sarea peste cal impardonabil. Cand compromisul mi se para ca depaseste anumite limite.
Nu a fost ceva specific comunismului, dovada scandalul Hexi. Un compromis la care au participat toti, la presiunea patronului.
Că si in comunism aveam standarede de calitate diferite pentru acelasi produs (de ex cele pentru export vs cele pentru intern) că si acum avem produse importate mai slab calitativ destinate explict pietelor din est este iarasi un fapt. Pe care nu l-as incadra la compromis.
Am practicat aceasta frumoasa meserie 44 de ani, la mai multe firme, in mai multe tari, ultimii 20 in Ge la un mare concern. Peste tot, dar absolut peste tot exista derogari, care se denumesc diferit, dela production-permit-and-concession la FERTIGUNGSABWEICHUNGEN etc.
Nu de putine ori proiectantul e vinovat de acestea, cu cit stie mai putin, cu atit impune conditii mai drastice. Principiul e „so gut wie nötig, nicht so gut wie möglich”. Inginerii incepatori, din nesiguranta, sunt tentati sa treaca tolerante exagerat de strinse, sa foloseasca materiale „numai cel mai bun e suficient de bun”, sa supradimensioneze, sa editeze caiete de sarcini monumentale, sa editeze sisteme de control exorbitante etc.
Lupta intre proiectant si productie, care-l inghesuie pe controlorul de calitate e aceeasi pretutindeni.
Termenul „compromis” suna negativ, nu-i vorba de compromis e vorba de gasirea optimului, cu riscul de a macelari lb. romana as vorbi de „compromis optim”.
Am avut ansa sa fac un tur al unor fabrici din Germania (Metabo, Flender, Himmel, Bloom, Flender, Roos &Kubler etc…le scriu din memorie, poate unele sunt gresit) la invitatia unui fost director tehnic de la Metabo. Un tip extrem de simpatic si deschis la minte.
Din discutii a reiesit ca procentul de derogari era de cateva ori mai mic decat la fabrica noastra.
Pe de alta parte am coordonant atat partea de proiectare constructiva cat si cea tehnologica , productiva pornind de jos, stiu f. bine care ce „bube” are: un proiectant incepator si prea „speriat” va lucra cu tolerante si abateri stranse, adesea nejustificate, dar ele vor cadea la omologarea tehnologica (daca nu au cazut la verificarea proiectului, asta se face de ingineri cu experienta mai mare care cam stiu ce se poate si ce nu), pentru ca utilajele nu vor realiza ce vrea el. Dupa circul de rigoare cu tehnologul, evident! Si nimeni nu cumpara utilaje incarcand costurile pentru fantezii.
Dupa omologarea operatiei nu prea mai e scuza (daca a fost facuta corect). La noi e(ra) altfel.
De ex, meseraisul „stie” intotdeuna mai bine ca oricine :)
E bine sa-l asculti, poate chiar e corect ce spune, dar in cele mai multe cazuri „solutia” lui produce doar timpi de manopera mai mici in detrimentul calitatii. Poti sau nu accepta acest tip de compromis.
Alt aspect. Arta compromisului trebuie sa respecte procedurile de asigurare a calitatii. Si atunci devine mai putin o arta cat rigurozitate. Chiar daca schimbi ceva acel ceva trebuie facut dupa procedurile specifice (fisa de sesizare, analiza mai multor compartimente, decizia apartinand celui care, anlizand toate observatiile poate intelege impactul etc) Aici iarasi avem probleme , chiar si cei atestati ISO 9001
Inteleg ideea de baza a dlui Badici, dar cred ca este necesar sa mentionam si „contextul”. Am suferit prea mult si inca suferim) din prea multa „arta” si prea putina rigurozitate.
Derogarea costa f mulți bani, la fel de mult costa și fisele de modificări. Problema filozofica e ce curaj am sa risc. Pot proiecta ceva care sa nu necesite derogări și nici fise de modificări. Aplic tehnologii vechi riscul e mic, aplic tehnologii noi, necoapte, risc sa iasă o catastrofa, dar dacă iese am avantaj fata de concurenta. Pt a limita riscul trebuie sa mă asigur, adică sa verific noua tehnologie prin prototipuri, R&D, etc, dar și ăsta costa bani, mulți bani.
Aici intervine managerul, ce viziune are, cit înțelege din tehnica etc.
Tocmai aici e frumusețea meseriei de Ing niciodată nu ajunge la perfecțiune, de fiecare data e posibil sa fie mai bine. Și e o meserie în care trebuie sa-nveti zilnic, toată viața, eu am făcut ultimul curs de specializare cu un an înainte de pensie, era o tema care mă obseda
Cred că sesizaţi că nu la acest tip de compromis mă refer. De fapt ceea ce se întâmpla în vremea comunismului l-aş incadra la categoria „ţeapă”. Să mă explic. De obicei în timpul proiectării intervine mereu factorul preţ. Sigur că uneori, pentru a obţine un produs mai ieftin, folosim materiale mai „slabe”; atâta timp cât ne asumăm asta şi o declarăm ca atare, mi se pare ok. Ceea ce se întâmplâ in cazurile de care vorbiţi e să faci o piesă din plastic în loc de metal, dar să o vinzi ca şi cum ar fi metal :) Dacă o vinzi ca fiind plastic, e ok; cumpărătorul ştie că a cumpărat ceva ieftin şi va trebui probabil să îl schimbe mai des. Ca să mă autocitez ( hotârît lucru, îmbătrânesc) : dacă n-ar exista compromis, o parte din noi ar conduce Rolls Royce iar ceilalţi ar merge pe jos :)
Ultimii ani m-am ocupat de materiale compozite de aceea cred ca nu e demn de un ING sa vorbească de aceste materiale ca și Cum ar fi niște mizerii, din contra acestea ar putea fi mai bune decit metalele, dar de electronistul are nevoie de schema.
Trec peste asta, am înțeles ideea, dar totuși prețul se obține prin cerere și oferta, deci am interes sa folosesc acel material care nu compromite produsul, ca altfel eventualele reclamații mă costa mai mult sau chiar amenință existenta firmei, fără sa mai vorbim de catastrofe, răniți, vieți omenești.
Desigur meseria de Ing e compromisa in ro d-aia termenul de „inginerii” e echivalent cu excrocherie.
Ok, să zicem că am dat un exemplu „popular”. Nu mă refer la materiale folosite pentru calitatea lor, ci pentru preţul lor ( şi, aşa cum ziceaţi, e corect, nu mă pricep la materiale, mă gândeam mai degrabă la butoiul pentru murături din plastic versus cel din lemn). Dacă îmi vinzi butoiul de muraturi din plastic ( nu fibră, nu alte vrăjitorii, polipropilenă) la preţ de butoi din plastic, mi se pare cinstit. Necinstit e să mi-l vinzi drept butoi de stejar. Cred că de fapt spuneam acelaşi lucru. În vremurile de care spune domnul MirceaM se vindeau mai multe produse sub acelasi nume ( îmi vine în minte, ca să trec un pic pe glumă, „Carpaţiul de Tg Jiu” versus „Carpaţiul de Sf Gheorghe” , se vindeau prin cămin, cu numele ăsta, deşi în comerţ se vindeau ca acelaşi produs, după cum îţi era norocul). Alegerea materialelor ţine şi de preţul- ţintă, care face şi el parte din tema de proiectare. Dacă vreau un produs care să ţină 2 ani şi să fie ieftin, fac unele alegeri, dacă trimit un rover pe Marte şi vreau să ţină 10 ani, fac alte alegeri. Ca să zic aşa, un produs bun nu e unul care ţine 100 de ani, ci unul care respectă specificaţiile :) Sper că acum e mai clar ce am vrut să spun.
Da, am inteles la ce va referiti, doar ca voiam sa precizez si alte aspecte „colaterale” des intalnite.
Din prea multa „arta” nu se inchideau portbagajele la Dacia 1300, sau la acea Lada ruseasca, aflata la un targ international de masini (ce-o fi fost la serie nu ne mai gandim)
Poate ati prins inspectiile facute de IGS (inspectoratul general de stat de pe vreme lui Ceau)…daca-ti scapa cuvantul compromis erai gata! Sau regimul derogarilor pentru produsele antiex sau nucleare.
Sigur ca avem compromis, asta pana la omologarea de serie. Apoi nu. Sau rar, respectand cu strictete maxima procedurile de asigurare a calitatii.
Nu am prins vremurile respective decat oarecum indirect, am absolvit in ’91, dar stiu la ce vă referiţi: celebrul „merge şi-aşa”, my favorite :)
Ingerii si ingenerii
Motto „Dumnezeu a fost de meserie inginer”.
Lumea e extrem de nedreapta. Peste tot se premiaza artistii, scriitorii si uneori chiar politicienii, in timp ce inginerii sunt pur si simplu ignorati, tocmai ei cei care au creat lumea.
Ingerii si inginerii. Ie oare o intimplare ca cele doua notiuni au o atit de mare asemanare fonetica? Ie intimplator ca ambele se prescurteaza la fel, ing.?
Nu, fratilor, hai sa analizam!
Cap. 1 Ce sunt ingerii si ce vrea iei?
Cuvântul „înger” derivă din grecescul „angelos” care înseamnă „mesager”. După cum ne sugerează şi numele lor, îngerii au rolul de a intermedia relaţia omului cu Dumnezeu, transmiţând mesajele de la Divinitate către om şi invers, de la om către Dumnezeu. Dar ei nu sunt doar nişte simpli mesageri în înţelesul strict al cuvântului ; ei au sarcina şi de a ne ghida şi susţine pe lungul drum al vieţii.
Îngerii reflectă perfecţiunea divină: bunătate şi generozitate infinită, fiind capabili de o dragoste nelimitată şi beneficiind mereu de o mare fericire pe care doresc să o împărtăşească cu noi.
Ingerii nu au sex..
Cap 2 Ce sunt inginerii ?
Citez din Camelia Tripon.
„Cuvintul regină este mai evident legat de creaţia luminii (gyn=femeie in greacă şi asemănător sanskritului jani=femeie căsătorită, şi janya=născut din) lui RA- zeul soare, decit termenul englez queen; totuşi ele au aceeaşi construcţie prin care se face diferenţierea dintre rege-regină sau king-queen. Funcţia reproductivă a reginei (precum a mătcii albinelor) a stat la crearea termenului; el păstrează rădăcina verbului ?a da naştere? din sanskrită, jan, ja – care la riul lui a stat la bază termenului jani=femeie căsătorită, potenţială genitoare.
Chiar dacă termenul inginer pare realizarea epocii moderne, el isi trage seva din acele vremuri in care omul a inceput să fie un explorator al cunoaşterii; de aceea in sanskrită jna inseamnă cunoscător, priceput, inteligent, iar in romana a gini (a observa – DEX cu etimologie necunoscută) şi gin (sondă pentru a găsi locurile cu cegă).”
De la piatra pe care a ridicat-o pentru a se apăra, la picturile rupestre şi apoi la civilizaţia atomică, totul s-a bazat pe ingeniozitatea omului, deci pe inginer.
Cap 3
Stalin numea scriitorii „Inginerii sufletului”, iata deci ca intii au fost inginerii si mai apoi scriitorii.
Inchei cu celebra butada „Ce pot invata de la un inginer? Masura, domnule, masura”
Am parasit Romania in 92. Ocazia de profesa intradevar ca ing si a proiecta abia de atunci a inceput.
Am facut proiecte in multe tari si uneori ma durea ca ele ar fi trebuit sa fie acolo unde m-am format.
Romania are nevoie mare de ingineri. Ea este mai saraca prin plecarea lor. De citeva ori am venit cu proiecte finisate doar sa le implementez, dar nu am gasit solutia. Mentalitati de caverna tin Romania ancorata in saracie si primitivism. Poate se va schimba ceva.
Noi la Sibiu, la facultate, producem ingineri buni, pe banda rulanta. Am dat 3600 de ingineri la Continental Sibiu, vreo 2000 la Marquard s.a.m.d. Facultatea noastra ii scoate. Avem si-s buni sa stiti.