joi, martie 28, 2024

Rachete balistice sovietice în România (1961-1998)

În perioada 11-14 mai 1955 s-a desfăşurat la Varşovia o conferinţă iniţiată de autorităţile sovietice în scopul înfiinţării Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Ceremonia semnării „Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală între Republica Populară Albania, Republica Populară Bulgaria, Republica Cehoslovacă, Republica Democrată Germană, Republica Populară Polonă, Republica Populară Română, Republica Populară Ungară şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste” de către şefii delegaţiilor participante la conferinţă a avut loc în ziua de sâmbătă, 14 mai 1955, începând cu ora 10.00, la Palatul Consiliului de Stat al Republicii Populare Polone din Varşovia, în prezenţa tuturor membrilor delegaţiilor. Din partea României, documentul respectiv a fost semnat de Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Cu acelaşi prilej a fost semnat şi un document adiţional la Tratat, strict secret, intitulat „Protocolul cu privire la crearea Comandamentului Unificat al Forţelor Armate ale statelor participante la Tratatul de prietenie, colaborare şi ajutor reciproc”. În acesta s-au stabilit obligaţiile militare ale statelor din cadrul alianţei create în mod oficial la Varşovia, în scopul creării Forţelor Armate Unite – care urmau să fie alcătuite din cel puţin 78 de divizii din cadrul trupelor de uscat, 61 de divizii de aviaţie (42 de divizii de aviaţie de vânătoare, 8 divizii de aviaţie de vânătoare-bombardament, 11 divizii de aviaţie de bombardament), toate forţele maritime militare ale Poloniei, României şi Bulgariei, precum şi Flota a 4-a Maritimă (din Marea Baltică) şi Flota Mării Negre ale URSS.

Pentru autorităţile de la Bucureşti, prevederile protocolului secret impuneau includerea aproape totală a forţelor armatei române în structura militară a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, mai precis în Forţele Armate Unite. Era vorba despre 8 divizii ale trupelor de uscat, 3 divizii de aviaţie de vânătoare, 1 divizie de aviaţie de vânătoare-bombardament şi întreaga flotă maritimă militară.

Modificările survenite în anii următori la nivelul liderilor politici de la Kremlin şi succesele obţinute de sovietici în domeniul tehnicii de luptă (în special în dezvoltarea rachetelor) au determinat o reanalizare de către autorităţile politice şi militare de la Moscova a situaţiei strategice în care se afla URSS şi aliaţii săi ideologici din Europa de Est. Treptat, s-a ajuns la concluzia că sunt necesare o reducere a efectivelor militare în blocul comunist şi dezvoltarea accelerată a mijloacelor de luptă moderne (rachete, submarine, avioane, elicoptere ş.a.). În consecinţă, la nivelul Marelui Stat Major al armatei sovietice a fost elaborată o nouă doctrină militară a URSS, s-a reanalizat protocolul secret semnat la Varşovia în anul 1955 şi s-au făcut propuneri de modificare a sa – în concordanţă cu noua doctrină militară a URSS.

Autorităţile sovietice au discutat cu conducerile militare ale tuturor statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia şi, apoi, cu liderii politici din aceleaşi state pentru a fi acceptate propunerile făcute de Marele Stat Major al armatei sovietice.

A urmat semnarea la 31 martie 1961, la Moscova, a unui nou protocol secret al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Potrivit acestuia, autorităţile române au acceptat ca 12 divizii mecanizate (la pace, numai Diviziile 1, 9 şi 11 Mecanizate şi Diviziile 2, 10 şi 18 Infanterie), două divizii de tancuri (la pace, numai Divizia 6 Tancuri), patru regimente de rachete antiaeriene, un regiment de desant-paraşutare, precum şi patru regimente şi două divizioane de artilerie antiaeriană să fie puse la dispoziţia comandantului suprem al Forţelor Armate Unite, pentru cazul declanşării unui război. În acelaşi timp, în compunerea Forţelor Armate Unite ale O.T.V. (în caz de război) se aflau patru regimente româneşti de aviaţie de vânătoare (înzestrate în mod treptat cu MiG-uri 19 şi 21), două regimente de aviaţie de vânătoare-bombardament (echipate cu MiG-15, MiG-15 BIS, S-102 şi MiG-17), trei regimente şi două batalioane radiotehnice, un regiment de transmisiuni, precum şi toată flotă maritimă şi fluvială militară românească.

În raportul întocmit la 22 martie 1961, înainte de reuniunea care urma să aibă loc la Moscova, generalul Leontin Sălăjan a prezentat modul în care armata română trebuia să fie reorganizată, astfel: „În cadrul de mobilizare nu vor mai fi divizii de infanterie moto, divizii de infanterie hipo, divizii de vânători de munte şi brigăzi de tancuri, ci 12 divizii mecanizate (6 divizii vor avea un efectiv de aproximativ 8600 oameni, iar 6 divizii vor fi mecanizate uşoare, cu aproximativ 7000 oameni) şi 2 divizii de tancuri, cu aproximativ 7000 oameni”[1].

Anterior, membrii unei delegaţii militare române au discutat la Moscova cu reprezentanţii Comandamentului Forţelor Armate Unite ale O.T.V. (C.F.A.U.) despre necesarul de echipare a armatei române cu tehnică de luptă şi muniţii (iulie 1960). Atunci s-a recomandat înfiinţarea a patru regimente de rachete antiaeriene şi dotarea lor până în 1965 cu mijloace de luptă moderne. Totodată, s-a precizat faptul că era necesară înlocuirea MiG-urilor 15 din regimentele de vânătoare cu 104 MiG-uri 21, care urmau să se importe până în anul 1965 (din care 60 MiG-21 PF, de interceptare, cu livrarea în 1964-1965), iar „cu avioanele existente MiG-15 şi MiG-15 BIS să se înzestreze cele 2 regimente de aviaţie vânătoare-bombardament şi să se asigure nevoile de şcoală”[2].

În perioada 1961-1968, armata română a primit şi alte tipuri de tehnică: tancul T-55/100, transportorul amfibiu blindat BTR-50 PU[3], instalaţia 2 P-26 de lansare a rachetelor antitanc 3M6 „ŞMEL” (în anul 1962, ulterior fiind achiziţionată şi instalaţia 2 P-27), complexul sovietic de rachete operativ-tactice R-11 M (SCUD-A, în codul NATO), tractorul de tancuri, vedete tip „Proiect 205” (purtătoare de rachete P-15 „Termit”), vânătoare de submarine, remorchere maritime şi fluviale etc. În plus, începând din anul 1961 au fost modernizate tancurile T-34 aflate deja în înzestrare, în scopul îmbunătăţirii performanţelor de luptă şi prelungirii duratei lor de exploatare.[4]

În anul 1961 s-au cumpărat 12 complexe R-11 M (cu 26 rachete) pentru înzestrarea Brigăzilor 32 şi 37 Rachete Operativ-Tactice de la Tecuci (înfiinţată în 1961) şi Ineu (1962), iar un complex R-11 a fost achiziţionat pentru a fi folosit ca material didactic la Centrul de Instrucţie pentru Rachete de la Ploieşti. Acesta utiliza o rachetă de tipul 8 K11, care avea o bătaie maximă de 170 km şi un focos cu diferite tipuri de încărcătură: explozivă (950 kg), nucleară (echivalentă cu 50 de kilotone TNT) sau chimică (950 kg).[5]

În scopul învăţării modului de operare cu acest tip de armă de către militarii români, generalul Leontin Sălăjan a informat la 26 mai 1961 Comitetul Central al P.M.R. despre faptul că are nevoie de sprijinul a trei specialişti sovietici, astfel: „Potrivit planului de înzestrare al Forţelor Armate ale Republicii Populare Române, începând din anul 1961, acestea vor fi înzestrate cu rachete. Pentru însuşirea problemelor legate de întrebuinţarea tactic-operativă a acestora, pregătirea de luptă şi tragerile unităţilor de rachete, Ministerul Forţelor Armate consideră necesar a se interveni pe lângă Comandamentul Forţelor Armate Unite pentru trimiterea în Republica Populară Română a trei specialişti militari, pe timp de un an, care să ajute cadrele noastre în însuşirea tuturor problemelor rachetelor (subl.n.)”[6]. Autorităţile române şi sovietice au aprobat cererea respectivă.

De la înfiinţarea lor, cele două brigăzi de rachete operativ-tactice de la Ineu şi Tecuci au făcut parte din forţele militare româneşti prevăzute în compunerea Forţelor Armate Unite ale O.T.V. (în caz de război) şi sovieticii trebuiau înştiinţaţi imediat despre intenţiile de schimbare a tehnicii de luptă a celor două mari unităţi, pentru a nu genera probleme la nivelul conducerii militare a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

În paralel, conform planului de reorganizare expus la 22 martie 1961 de generalul Leontin Sălăjan, România trebuia să importe din URSS 62 de rachete pentru complexul tactic 2 K-6 „LUNA” („FROG”, în codul NATO) şi să creeze cinci divizioane de rachete până în anul 1965 – acele subunităţi fiind repartizate la cinci divizii mecanizate. Autorităţile de la Bucureşti au înfiinţat în anul 1962, în acel sens, Divizioanele 113, 115 şi 180 Rachete Tactice (primele având sediul la Ploieşti, iar al treilea, la Craiova) şi au cumpărat şase instalaţii de lansare 2 P-16 şi două tipuri de rachete pentru acestea: 3R9 „LUNA 1” şi 3R9 „LUNA 2” („FROG-3”).

Fabricate în URSS cu ajutorul unor ingineri germani capturaţi de sovietici la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ambele modele de rachete primite de armata română aveau o rază maximă de acţiune de 44 km, o eroare calculată de lovire a ţintei de 450-620 m şi puteau fi echipate cu focoase pentru două tipuri de încărcătură: explozivă (450 kg) sau de instrucţie. În cazul montării unor focoase nucleare sau chimice (pe care România nu le-a avut niciodată pe teritoriul său), specialiştii militari sovietici considerau că eroarea calculată a rachetei 3R9 nu avea o influenţă majoră asupra obiectivelor pe care urma să le distrugă.

În anul 1967 s-au mai înfiinţat trei divizioane de rachete tactice – la Lugoj, Oradea şi Corbu (judeţul Constanţa) – şi au fost cumpărate pentru acestea şase complexe 2 K-6, dotate cu rachete 3R10 „LUNA” („FROG-5”) – care aveau o bătaie maximă de 30 km.

Principalele caracteristici tehnico-tactice ale complexului 2 K-6 „LUNA” au fost menţionate într-un raport militar sovietic din 3 aprilie 1961, clasificat „Strict secret de importanţă deosebită”, astfel: „[3R9] Este o rachetă nedirijată. În compunerea divizionului intră 2 instalaţii de lansare [2 P-16] montate pe un şasiu de tanc PT-76 amfibiu. Greutatea instalaţiei este de 16,9 tone, iar fără rachetă – 14,6 tone. Greutatea rachetei este de 2250 kg. Greutatea componentei de luptă a rachetei este de 380 kg, din care 150 kg de explozibil VV. Raza de acţiune este de până la 40 km. Pentru transportul a încă două rachete pe distanţe mari se utilizează un autocamion ZIL-157 dotat cu o remorcă specială, care are o lungime de 15 metri”.

Într-un alt raport sovietic din 3 aprilie 1961 s-a menţionat despre faptul că o rachetă 3R9 se vindea cu 18.000 de ruble (la export), iar un divizion alcătuit din două complexe 2 K-6, însoţite un radar meteorologic şi de două autocamioane ZIL-157 V (pentru transportul celor două rachete de rezervă ale divizionului) avea preţul de 190.000 de ruble.

Şase ani mai târziu, generalul-colonel Ion Ioniţă a trimis prim-ministrului Ion Gheorghe Maurer un raport privind discuţiile care au avut loc la o sesiune a Uniunii Europei Occidentale (Paris, 12-15 decembrie 1966). Ministrul Forţelor Armate a precizat la 29 martie 1967 faptul că liderii din U.E.O. au aflat mai multe date despre compunerea forţelor militare ale statelor din Organizaţia Tratatului de la Varşovia, astfel:

URSS: 140 divizii (din care 20 divizii staţionau în R.D.G., patru divizii se aflau în Ungaria şi două divizii erau în Polonia), 10.800 avioane, 300 rachete balistice nucleare intercontinentale şi 750 rachete balistice nucleare cu rază medie de acţiune; trupe de uscat – 2.000.000 persoane; trupe de rachete – 200.000 persoane; Forţele Aeriene Militare – 510.000 persoane; Forţele Maritime Militare – 465.000 persoane; total – 3.175.000 persoane;

România: 11 divizii; 300 avioane; trupe de uscat – 175.000 persoane; Forţele Aeriene Militare – 18.000 persoane; Forţele Maritime Militare – 8000 persoane; total – 201.000 persoane;

Bulgaria: 11 divizii; 400 avioane; trupe de uscat – 125.000 persoane; Forţele Aeriene Militare – 24.000 persoane; Forţele Maritime Militare – 2000 persoane; total – 156.000 persoane;

Albania: şase brigăzi; 100 avioane; trupe de uscat – 30.000 persoane; Forţele Aeriene Militare – 6000 persoane; Forţele Maritime Militare – 3000 persoane; total – 39.000 persoane;

Ungaria: şase divizii (plus patru divizii sovietice care staţionau pe teritoriul ungar); 100 avioane; trupe de uscat – 100.000 persoane; Forţele Aeriene Militare – 9000 persoane; total – 109.000 persoane;

Cehoslovacia: 14 divizii; 750 avioane; trupe de uscat – 175.000 persoane; Forţele Aeriene Militare – 45.000 persoane; total – 220.000 persoane;

Polonia: 15 divizii (plus două divizii sovietice care staţionau pe teritoriul polonez); 950 avioane; trupe de uscat – 185.000 persoane; Forţele Aeriene Militare – 60.000 persoane; Forţele Maritime Militare – 15.000 persoane; total – 260.000 persoane;

R.D.G.: şase divizii (plus 20 de divizii sovietice care staţionau pe teritoriul est-german); 400 avioane; trupe de uscat – 80.000 persoane; Forţele Aeriene Militare – 20.000 persoane; Forţele Maritime Militare – 17.000 persoane; total – 117.000 persoane.

Ministrul român al Forţelor Armate a declarat că datele liderilor din U.E.O. despre potenţialul militar al O.T.V. nu erau adevărate, fiind supraevaluate de analiştii occidentali cu scopul „de a susţine necesitatea menţinerii şi întăririi alianţei nord-atlantice şi a determina ţările membre NATO să sporească cheltuielile militare (subl.n.)”. Opinia exprimată de Ion Ioniţă trebuie înţeleasă într-un context ideologic deoarece generalul respectiv era un produs tipic al aparatului de partid impus de sovietici în armata română (el a condus Consiliul Politic Superior al Armatei din iunie 1965 până la numirea sa în funcţia de ministru al Forţelor Armate, în august 1966).

Începând din luna septembrie 1968, armata română – cu excepţia unităţilor de transmisiuni, de aviaţie, ale marinei, trupelor de apărare antiaeriană, unităţilor de rachete tactice şi operativ-tactice, precum şi a subunităţilor de cercetare chimică şi de radiaţii – a fost implicată foarte puţin în aplicaţiile Comandamentului Forţelor Armate Unite (C.F.A.U.) desfăşurate pe teritoriul altor state. De regulă, România era reprezentată la aceste manevre militare de către generali şi ofiţeri care acţionau în cadrul unor comandamente şi state majore restrânse, distincte din punct de vedere naţional, iar situaţiile strategice şi operativ-tactice create de conducătorii aplicaţiilor erau rezolvate de participanţii români numai pe hărţi.

Conform programului C.F.A.U., unităţile de aviaţie şi marină, trupele de apărare antiaeriană şi unităţile de rachete tactice şi operativ-tactice româneşti şi-au desfăşurat pregătirea tactică atât în România, cât şi în poligoane de trageri din URSS, în cadrul unor aplicaţii specifice. La rândul lor, subunităţi româneşti de cercetare chimică şi de radiaţie au participat la antrenamente comune ale staţiilor de calcul analitic şi la diferite exerciţii comune ale O.T.V., desfăşurate în România, U.R.S.S., Bulgaria şi Polonia după anul 1970.

Deoarece tehnica de rachete era extrem de scumpă, preşedintele României a hotărât la mijlocul anilor ’70 fabricarea acesteia în România. De exemplu, în cursul unei vizite pe care a efectuat-o la o expoziţie de tehnică militară (15 octombrie 1976), Nicolae Ceauşescu a ordonat astfel:

„1. Ministerul Industriei Metalurgice va lua măsuri pentru asimilarea în fabricaţia internă începând cu anul 1977 a sortimentelor de tablă şi profile din duraluminiu necesare producţiei de rachete. Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini, împreună cu Ministerul Apărării Naţionale vor lua măsuri pentru cercetarea-proiectarea şi asimilarea, în paralel, a rachetelor aer-aer şi sol-aer, dirijate în infraroşu.

2. Se va elabora un program pentru însuşirea în fabricaţie, în paralel cu rachetele tactice, şi a rachetelor cu bătaie de până la 500 km; pentru asigurarea încercărilor prin trageri a rachetelor tactice se va propune un poligon cu folosinţă periodică care să permită atât utilizarea normală a terenului, cât şi măsurile de securitate necesare în perioadele de utilizare”[7].

La sfârşitul lunii mai 1977, Nicolae Ceauşescu a vizitat o altă expoziţie de tehnică militară şi a ordonat ca „Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini, împreună cu Ministerul Apărării Naţionale, să ia măsuri pentru scurtarea ciclurilor de cercetare, proiectare şi asimilare a tipurilor de rachete prevăzute în programul unitar şi a celor indicate de conducere cu ocazia vizionării expoziţiei din octombrie 1976”[8].

În conformitate cu planul aprobat de Nicolae Ceauşescu, uzinele româneşti de armament, muniţii şi tehnică de luptă trebuiau să exporte produse în valoare de 428 milioane de lei valută până la sfârşitul anului 1979, din care 200 milioane de lei valută în devize liber convertibile.[9]

În acelaşi plan, nu se mai amintea despre indicaţiile din octombrie 1976 şi mai 1977 ale liderului suprem al P.C.R., referitoare la fabricarea în România a unor rachete tactice şi operativ-tactice – probabil din cauza cunoaşterii insuficiente de inginerii români a tehnologiei de realizare în producţie de serie a unor rachete balistice cu rază de acţiune de 70-500 kilometri şi a focoaselor pentru acestea. Un alt motiv posibil ar putea fi faptul că, în luna august 1977, autorităţile de la Moscova au respins solicitarea guvernului de la Bucureşti referitoare la acordarea licenţei de fabricaţie a rachetei tactice 9 M 21 „LUNA-M”.

Un an mai târziu, autorităţile de la Bucureşti au importat din URSS şase complexe de rachete operativ-tactice 9 K-72 (cu 14 rachete 8 K14 pentru acestea), 28 de instalaţii 9 P 133 de lansare a rachetelor antitanc dirijate 9 M 14 „Maliutka”, nouă instalaţii portabile 9 P 135 (împreună cu 300 de rachete antitanc dirijate „Fagot”), o staţie de radiolocaţie pentru artilerie SNAR-10, două staţii meteorologice ARMS 3 şi două staţii de radiolocaţie RMS 1M (pentru plutoanele meteo din organica unităţilor de rachete).[10]

Până la sfârşitul anului 1978 s-a finalizat operaţiunea de înlocuire a celor 13 complexe de rachete operativ-tactice R-11 M (uzate moral) cu noile complexe sovietice 9 K-72 (R-17 „Elbrus”) în unităţile de la Tecuci, Ineu şi Ploieşti. În acelaşi scop, cele 12 complexe de rachete tactice 2 K-6 „LUNA”, achiziţionate în anii 1962 şi 1967, au fost înlocuite în armata română cu complexe de rachete 9 K-52 „LUNA M” („FROG-7”) până în anul 1982, inclusiv.[11] Atunci, şase divizii mecanizate româneşti au avut în organica lor câte un divizion dotat cu opt complexe de rachete 9 K-52 „LUNA M”. Unităţile respective erau amplasate la Oradea, Lugoj, Craiova, Ploieşti, Brăila şi Basarabi (judeţul Constanţa). Acel complex utiliza o rachetă de tipul 9 M 21 „LUNA-M”, care avea o rază maximă de acţiune de 70 km şi putea transporta o încărcătură explozivă (modelul 9 M 21 F), nucleară (9 M 21 B), chimică (9 M 21 G) sau de instrucţie.

În altă ordine de idei, merită subliniat faptul că specialiştii militari români au reuşit să menţină în stare de funcţionare normală rachetele tactice şi operativ-tactice importate din URSS începând din anul 1961. La acestea se puteau monta inclusiv focoase chimice sau nucleare, însă componentele de luptă s-au aflat permanent în posesia Uniunii Sovietice, în afara graniţelor României – chiar dacă, la un moment dat, s-a discutat despre posibilitatea mutării în statele membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia a focoaselor nucleare. Astfel, la o consfătuire a miniştrilor Apărării ai statelor membre ale O.T.V. (Praga, 30 ianuarie – 1 februarie 1962), mareşalul Andrei A. Greciko l-a informat pe generalul Leontin Sălăjan despre faptul că „dânsul intenţionează să propună Guvernului U.R.S.S. să fie de acord să predea ţărilor Tratatului de la VARŞOVIA capul atomic pentru rachetele care sunt în înzestrarea acestora.

În cazul când guvernul U.R.S.S. va fi de acord, urmează ca noi să fim în măsură să primim aceste încărcături începând cu anul 1963.

Problema va fi studiată de M.F.A. şi vom face propuneri pe măsura primirii unor date mai concrete. Până la soluţionarea acestei probleme şi creerea (sic!) condiţiilor necesare pentru primirea încărcăturilor nucleare, mi s-a prezentat o schemă de principiu de modul cum se întrevede primirea acestor încărcături din depozitele U.R.S.S. (subliniere în original, probabil realizată de Gh. Gheorghiu-Dej – nota P. Opriş)”[12].

Intenţia comandantului suprem al Forţelor Armate Unite nu s-a concretizat. Focoasele nucleare ale rachetelor cumpărate de statul român au rămas permanent pe teritoriul URSS, în posesia autorităţilor militare de la Moscova.

O explicaţie inedită privind atitudinea autorităţilor de la Moscova şi de la Bucureşti faţă de rachetele necesare armatei române a fost oferită de generalul Leontin Sălăjan la şedinţa plenară a activului de partid din armată (Bucureşti, 6 mai 1964), astfel: „Dar în alte activităţi în care … că nu prima oară am făcut observaţiunea aceasta – de atâta ori am făcut-o, că nu se poate fără ştirea – când era cu introducerea rachetelor – dar nu pot să introduc rachete în România fără aprobarea conducerii, cum îţi închipui că am să semnez acolo numai aşa, ca să scriu Sălăjan, păi partidul meu nici nu ştie. Ce rachete domnule, acum auzim prima oară că vrea să ne ofere rachete. Se poate în felul acesta trata? Şi atunci le-am zis [:] «tovarăşi, lucrurile acestea trebuie pregătite, trimise din vreme, studiate de organele care sunt competente în ţară şi pe urmă am dezlegare şi n-avea nevoie de discuţiile astea» (subl.n.)”.

După semnarea la 8 decembrie 1987, la Washington, a „Tratatului privind Forţele Nucleare cu Rază Medie de Acţiune” de către preşedintele american Ronald Reagan şi de Mihail S. Gorbaciov, secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, autorităţile de la Bucureşti au înţeles spiritul în care s-a încheiat acel document internaţional (cunoscut pentru opţiunea „dublu zero”: fără rachete nucleare cu rază medie de acţiune şi fără rachete nucleare cu o rază de acţiune între 500 şi 1000 km în Europa). În acel sens, armata română a scos din înzestrarea sa, în anul 1995, toate complexele de rachete operativ-tactice pe care le cumpărase din Uniunea Sovietică, urmând idee propusă iniţial de către autorităţile poloneze (8 mai 1987) privind reducerea numărului tuturor rachetelor nucleare aflate în Europa. În acelaşi an (1995), armata ungară a procedat la retragerea din dotare şi distrugerea completă a celor nouă sisteme de lansare sovietice 9 K-72 (R-17 „Elbrus”), pe care le deţinea din perioada de funcţionare a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

Autorităţile române nu au mai achiziţionat nici o rachetă balistică tactică sau operativ-tactică, iar în anul 1998 au fost scoase din înzestrare ultimele complexe funcţionale de rachete tactice sovietice 9 K-52 „LUNA M”.

NOTE____________


[1] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: A.N.I.C.), fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 11/1961, f. 6.

[2] Petre Opriş, Industria românească de apărare. Documente (1950-1989), Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007, p. 95.

[3] BTR-50 PU era o variantă a transportorului BTR-50 (construit pe baza şasiului tancului amfibiu PT-76, începând din anul 1954), amenajată ca punct mobil de comandă şi radio.

[4] Arhivele Militare Naţionale Române, fond Direcţia Generală de Înzestrare – Direcţia planificare, dosar nr. 1701, vol. 2, 1948-1966, f. 32; 140.

[5] Adrian Stroea, lt.col. Gheorghe Băjenaru, Artileria română în date şi imagini, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2010, p. 113.

[6] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 24/1961, vol. II,  f. 75.

[7] Idem, fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 3/1976, f. 201.

[8] Ibidem, dosar nr. 2/1976, f. 91.

[9] Ibidem, f. 126.

[10] Adrian Stroea, lt.col. Gheorghe Băjenaru, op. cit., p. 115.

[11] Ibidem, p. 113; 141-142.

[12] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 2/1962, f. 11.

Distribuie acest articol

29 COMENTARII

  1. Nu reușesc deloc să înțeleg pentru ce scenariu erau pregătite rachetele astea, atât timp cât erau amplasate atât la Ineu, cât și la Tecuci, respectiv atât la Oradea, cât și la Basarabi.

    Cum își imaginau strategii lui Ceaușescu sau ai Moscovei desfășurarea unui conflict, astfel încât să fie explicabile amplasamentele bazelor de rachete?

    • @Harald

      Un conflict nu incepea brusc in 5 minute, mai putin cel nuclear cu ICBM/Pershing2/SS20 si atunci era end game generalizat, deci nu mai aveai motive sa’ti faci griji pt ziua de maine

      Altfel exista o faza de escaladare si concentrare de forte si mijloace si asta era detectabila cu cercetarea clasica/radioelectronica/aeriana plus alte surse de informatii (spionaj)

      Rachetele nu erau fixe in silozuri ingropate, ca ICBMurile, erau pe instalatii mobile, deci aveai ceva timp sa le scoti din unitate si sa le misti inainte sa inceapa bubuiala

      Amplasarea lor arata ceva din ideea de defensiva existenta atunci:

      – Oradea, Ineu contra unguroaicelor fierbinti si umede de la visul erotic al Ungariei mari…
      eventual sarboaicelor ce mai visau si alea cateodata la Banatul nostru

      – la Tecuci pt cimentarea prieteniei cu poporul sovietic (Rep Sovietica Moldova), ca sovieticii se stie ca sunt cam plimbareti (s’au plimbat de curand prin Crimeea si Salisbury) si se invecineaza cu cine vor ei…

      – Basarabi – in caz ca le veneau bulgarilor idei sa’si culeaga castravetii prin Dobrogea

      Zic si eu desi nu’s strategul lui Ceausescu :)

      Iar strategii moskovei Dzeu cu mila, am inteles ca rusii erau nervosi cand mai miscau ai nostri rachetele, bine ca nu au apucat sa ne bage pe gat incarcaturile nucleare ca le’ar fi murit tot statul major de apoplexie :)

    • Tecuci – relativ aproape de Dunăre şi de litoralul românesc, unde se presupunea că vor debarca trupe NATO care veneau, pe mare, din Turcia şi Grecia.
      Ineu – alocat armatei române care urma să intervină în sprijinul trupelor sovietice şi ungare, care trebuiau să ajungă în nordul Italiei, pe coasta dalmată şi în sudul Germaniei (prin Austria).
      Ploieşti – era Centrul de Instrucţie al Artileriei Armatei Române.

      • O fi asa, pe documente, dar mi-a placut mai mult explicatia lui @memorix.
        De fapt nici cel mai fidel si devotat prieten al sovietelor (din Romania, poate Bg difera structural/sentimental) nu avea vreodata incredere 100% in marele prieten de la rasarit, a carui stransoare (evident din dragoste) la pieptul cel viguros, ar fi putut fi fatala si, era deci de evitat, atat cat era posobil.

  2. Nastrusnica ideea rusilor sa le dea astora pe mana incarcaturile nucleare, iar astia oricum nu vroiau cartoful fierbinte si se ascundeau dupa aprobarile conducerii de partid si de stat :)

    Din cate am inteles retragerea ultimelor baterii Tecuci si Ineu a fost una din pre-conditiile aderarii la NATO, oricum erau invechite si armata era un cimitir de fiare vechi, ca si acum de altfel numai ca acum fiarele sunt mai putine, au ajuns de la 300 de avioane la 17-18 :)

    Gurile rele „spune” ca retragerea si „casarea” lor pe banii nostri s’a facut prin trimiterea rachetelor in Israel, pt studiat sau target practice sau whatever :) via Defence Intelligence Agency, Mossad, SIE, Talpes

    8serv ca pozele au fost facute de dvs la Muzeul Militar Varsovia, sa inteleg ca astia mioriticii nu si’au mai batut capul nici macar sa pastreze ceva pt muzeu, clasic…

    Multumesc pt articol

    • @ memorix,
      pozele au fost facute la Muzeul Militar din Varsovia; asta nu inseamna ca rachetele si tehnica de lansare sint cele din Romania.
      NB,
      recent un cangur a fost pozat in Austria. Crezi ca australienii au refuzat sa mai adaposteasca canguri?

    • Am citit câteva informaţii-zvonuri despre casarea „cu cântec”, dar nu ştiu cât de reală este informaţia respectivă.
      Poate că ar trebui să solicit, în scris, o poziţie oficială din partea Ministerului Apărării Naţionale, dar mi-e teamă să nu-mi răspundă ministrul Fifor că a găsit nişte rachete americane fabricate de Decebal şi Traian.

      • @Petre Opris
        Nu puneti baza pe ministrul Fifor ca e ocupat acuma cu submarinele, numa’ trei…
        Altfel am inteles ca afacerea ar fi fost clasaficata secret de stat

    • Referitor la poze cu echipamente secrete (pentru dezvaluirea carora puteai sa obtii transferul discret in beciurile secu’) de exemplu pentru radiolocatie, a se vedea si revista pentru pionieri „Radio”, (chiar buna, prin comparatie…) care se cumpara cu 2,40 lei de la chioscuri daca te grabeai, martea, sau joia.

  3. Foarte, foarte interesant! Aveți și o trimitere la sursă pentru intervenția – cam dezlânată – a lui Sălăjan la şedinţa plenară a activului de partid din armată din 6 mai 1964)?

      • Mulțumesc! Am recitit, de curând, studiul dumneavoastră despre ACŢIUNI ALE APARATULUI DE PARTID DIN ARMATĂ ÎN ANII 1954-1960. La fel, foarte, foarte interesant și, mai ales, util. Ați abandonat această direcție de cercetare? Ca fost redactor la Editura militară, peste 20 de ani, sunt foarte interesat de evoluția D.S.P.A./C.P.S.A. după anul 1965. Pentru o istorie a Editurii militare.

        • Am propus la Academia Militară (în anul 2000, pentru doctorat), tema „Aparatul de partid în armata română. Perioada Direcţiei Superioare Politice a Armatei (1948-1964)”. Nu am reuşit să conving pe membrii comisiei de examen şi, după câţiva ani, am terminat tema de doctorat despre România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991).
          Atâta timp cât dosarele DSPA/CPSA vor sta în arhiva militară fără a fi declasificate, va fi foarte greu să se scrie ceva despre acest subiect.

  4. Mi-au plăcut toate comentariile făcute în spirit de glumă pe tema fotografiilor.
    O explicaţie suplimentară pentru cititori:
    Armata polonă a primit primele instalaţii de lansare a rachetelor în perioada 1961-1963, la fel ca armata română. Presupun că tehnica de luptă primită de la sovietici a fost aceeaşi. Deosebirea a fost că polonezii nu au botezat unităţile lor cu denumirea R.O.T., ci le-au lăsat aşa cum erau înainte de 1961 (Brigada 32 Artilerie şi Brigada 20 Artilerie).
    Pentru mine a fost mai simplu să postez fotografii cu „cangurii” de la Varşovia decât să mă deplasez până la Bucureşti. :)

  5. Ca de obicei un articol plin de informatii inedite. Nu-mi este clar daca rusii ne vindeau armamentul cel mai modern pe care-l aveau sau, ca si astazi, acum 50 ani lupta pentru pace se facea cu cumpararea de si mai mult armament invechit de la aliati.

    • Încerc să aborbez această chestiune în următorul volum pe care doresc să îl public în România. În principiu, era vorba despre o schimbare majoră a situaţiei strategice, în condiţiile apariţiei rachetelor intercontinentale şi scăderii concomitente a efectivelor militare.

    • @Cinicul
      „Nu-mi este clar daca rusii ne vindeau armamentul cel mai modern pe care-l aveau sau, ca si astazi, acum 50 ani lupta pentru pace se facea cu cumpararea de si mai mult armament invechit de la aliati.”

      Nu cred ca rusii ne’au vandut „monkey-models”, din astea vindeau in general arabilor

      Ceausescu a decis ca lupta viguros pt pace (ca nu mai avea bani) si a lasat’o foarte usor cu modernizarea armamentului

      Acum nu ne obliga nimeni din NATO/US sa cumparam vechituri

      Anumite produse sensibile nu sunt de vanzare, ca F22, arme nucleare, anumita aparatura/avioane de recunoastere electronica/sateliti spionaj

      Altfel daca te duci cu banul sa’ti cumperi un port-avion nou nu cred ca te’ar refuza, bine, s’ar isteriza rusii si ar incepe santajul geopolitic :)

      Daca se cumpara vechituri este pt ca asta decide conducerea de partid si de stat

      Atat ii duce mintea si naravul de spagari: pt Armata (si pt alte investitii) nu sunt bani; pt pensii, salarii si mai ales afaceri cu firmele de partid si sejururi prin Costa Rica, Brazilia, Madagascar se gasesc bani

      Americanii ne’au oferit F16 noi (daca la asta va referiti), daca ai nostri vor sa cumpere F35 nu cred ca vor fi refuzati

      Noi am cumparat F16 3rd hand din Portugalia pt ca atatia bani am vrut sa cheltuim pt avioane

      Acum s’a comandat Patriot si sunt noi, acum se fabrica, Himars noi, Spike LR noi, Piranha V noi samd

  6. Fabricate în URSS cu ajutorul unor ingineri germani capturaţi de sovietici la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ambele modele de rachete primite de armata română…

    Și rachetele americane tot cu ajutorul unor ingineri germani capturaţi au fost făcute. Și nu doar rachetele, ci multe altele. În competiția dintre USA și URSS pentru supremație militară și spațială concurau de fapt două echipe germane.

    Circula o glumă după șocul produs de Sputnik în 1957. Președintele Eisenhower si-ar fi chemat experții și i-a întrebat „Ce s-a întîmplat? Cum au reușit rușii sa ne-o ia atît de mult înainte în tehnologia rachetelor?” „Nemții lor sînt mai buni decît nemții noștri.”, i-au răspuns experții.

    Puteți vedea în Encyclopedia Astronautica în ce măsură decisivă au contribuit savanții germani la programele spațiale ale USA, URSS și… hélas!… Franței. Englezii au avut și ei un număr suficient de ingineri germani ca să intre în competiția spațială, însă au fost fuduli și prostănaci (într-un cuvînt, imperiali), nu i-au băgat în seamă și au ratat startul.

    Google: Operation Paperclip
    Google: Operation Osoaviakhim (Not to be confused with OSOAVIAKhIM)

    Oamenii de stiinta germani au reprezentat in primele zile, saptamini si luni dupa 9 mai 1945 obiectivul #1 al ocupantilor. Inaintea aurului, tablourilor etc. Normal, fiindcă mult mai mult de jumătate din „producția mondială” de știință, tehnică, artă, cultură, filosofie – pina in 1939 -, era documentată de peste 200 de ani în limba germană. A fost o adevărata goană – si o competitie intre americani, rusi, englezi si francezi – dupa aurul cenusiu german. Si nu a fost vorba doar de rachetisti. Rusii au demontat si transportat in URSS fabrici intregi, nu s-au multumit sa duca in sclavie inginerii si tehnicienii germani care le-au creat.

    Genialul Wernher von Braun a fost dus in Statele Unite in 1945, impreuna cu alti 1.500 oameni de stiinta, tehnicieni si ingineri, ca parte a Operatiunii Paperclip, unde a construit rachetele care au lansat primul satelit al Statelor Unite si prima serie de misiuni spre Luna.

    Patrick J. Buchanan despre Sputnik:

    „In octombrie 1957 am avut primul wake-up call for the country atunci cind superputerea brutala si rudimentara construita de Iosif Stalin a invins America in spatiu.

    Doua luni mai tirziu, raspunsul nostru la Sputnik, un satelit de un kilogram si jumatate, urma sa fie lansat de o racheta Vanguard de la Cape Canaveral pentru a ne readuce in competitie. S-a ridicat pina la un metru si douazeci de centimetri de Pamint, cind racheta a explodat.

    „Egg all over our face,” am fost salvati de la umilirea nationala de echipa de rachetisti de la Redstone Arsenal a lui Wernher von Braun, cel care a construit acele V-2s cu care a plouat peste Londra. Von Braun a pus un satelit Explorer de 36 de kilograme pe orbita si eram din nou in joc.”

    Wernher von Braun a fost omul cheie al programului Apollo, cel care a pus primii oameni pe Luna. A primit The National Medal of Science, o medalie decernata anual de presedintii SUA, in 1975 pentru contributiile sale EXCEPTIONALE la programele Apollo, Skylab si Space Shuttle.

    In armata germana, Wernher von Braun fusese SS-Sturmbannführer (cred ca asta inseamna maior) si fusese decorat cu Kriegsverdienstkreuz (Crucea de Fier pentru non-combatanti) in 1943 si 1944.

  7. Stimate domnule Opris, aceste comentarii puteti sa nu le validati, sunt pentru dumenavoastra.
    Cand era Ion Ionita ministru, pe la 1972 cand se trecuse la “tezele din iulie”, la un bilant al diviziei, cineva a propus cresterea numarului de ore de invatamint politic pentru soldati. Atunci erau 2 ore predare, 2 studiu si 2 de seminar. Ionita a spus ca deja sunt prea multe, ca armata a luat-o inaintea civililor si sa ramana asa. Ceea ce s-a intimplat. Din experienta mea de atunci va pot spune ca era critic fata de implicarea politicului in armata, pe fatza.
    Cit priveste priceperea inginerilor romani de a asimila tehnica importata, va dau un alt exemplu. Manualele de exploatare si de reparare erau traduse dupa cele sovietice, care cred ca erau puse de acord cu politica lor de a da cit si cum vor. La rachetele A.A. de exemplu, dupa montarea pe rampa, trebuia un timp de 2 minute ca sa se poata face lansarea, timp in care se formau acumulatorii, prin spargerea fiolelor de lichid. Facandu-se imbunatatiri periodice de catre specialistii rusi, timpul s-a redus, fara a se umbla la partea de acumulatori, deci linia de intirziere era in alta parte. Unde anume, nu mai are importanta.
    Cred ca astfel de dezinformari erau si la nivelul superior al armatei, pentru altfel de fapte, se stia un fapt, dar se convenea sa se spuna de sus in jos intr-un fel prestabilit, pentru ca in caz de “transpirare”, sa ajunga date false la inamic.

    Fara legatura cu cele de mai sus.

    La invadarea Ciprului, Ion Gheorghe, in calitate de sef al Marelui Stat Major a decretat mobilizarea armatei active, chemari din concedii, permisii, …, am stat in cazarma trei zile, s-au facut niste cheltuieli f mari cu aceasta ocazie. El avea atunci dreptul sa faca asta, dar atunci si-a rupt gitul, cum se spune. Dupa chestia asta, cred ca pentru mobilizare, trebuiau aprobari de la alt nivel.

    • Vă mulţumesc pentru comentarii, domnule Vasile Cornea.
      Am încercat să înţeleg ce a fost în sufletul celor care, mai întâi, au fost politruci în armată (Leontin Sălăjan, Ion Ioniţă, Ion Coman ş.a.), apoi au ajuns în funcţii înalte – de unde au înţeles, în fine, cât de delicată este situaţia în armată română din cauza implicării politrucilor în toate problemele armatei. Chiar şi mareşalul Jukov a dorit în 1953, după decesul lui Stalin, să scoată organizaţiile de partid din armată. Acesta a fost şi unul dintre motivele înlăturării sale din funcţia de ministru al Apărării al URSS în toamna anului 1957.
      Propaganda nu ţinea de foame decât pentru cei care, efectiv, erau plătiţi pentru a face asta. Şi stau să mă întreb câţi dintre cei care promovau propaganda în armată credeau efectiv în vorbele goale pe care le ascultau la şedinţele de îndoctrinare – pentru ca, ulterior, să le spună mai departe militarilor care erau obligaţi să îi asculte.
      Povestea despre Cipru şi soarta lui Gheorghe Ion (prenumele generalului a fost Gheorghe) am auzit-o la institutul unde am lucrat câţiva ani. Nu am găsit încă nici un document care să o confirme, aşa că nu am insistat în această direcţie.

    • La invadarea Ciprului nu a fost nici o mobilizare de rezerviști fiindcă armata activă nu se mobilizează, primește indicativul de alarmă de luptă și atât. Atunci au fost alarmate unitățile AA așa ca să facem și noi ceva care n-aveau nici un rost. Acolo se ciocneau două state NATO unde turcii și-au lovit din greșeală propriile trupe. Forțe terestre nu au fost alarmate fiindcă nu aveau de ce. Doar în anul 1968 au fost ținute în alarmă forțele terestre aiurea în cazărmi ca o sperietoare pentru supunerea populației, propaganda de partid născocind povestea cu laserul care a prins bine la o populație înspăimântată și cu un nivel de cultură redus.

  8. -Dupa pregatirea oamenilor din centrul de comanda ( calcul traiectorie etc) s-a efectuat primul test pentru a se evalua timpul de reactie ; responsabil era un ofiter rus – femeie – super desteapta si super hot . Si atunci si la urmatoarele teste a procedat la fel : intai a spus start apoi imediat a cerut un foc :)
    – Foarte multi dintre cei de acolo au avut ulterior probleme cu dantura si ochii.

  9. Citez : „Atunci, şase divizii mecanizate româneşti au avut în organica lor câte un divizion dotat cu opt complexe de rachete 9 K-52 „LUNA M”. Unităţile respective erau amplasate la Oradea, Lugoj, Craiova, Ploieşti, Brăila şi Basarabi (judeţul Constanţa). Acel complex utiliza o rachetă de tipul 9 M 21 „LUNA-M”, care avea o rază maximă de acţiune de 70 km şi putea transporta o încărcătură explozivă (modelul 9 M 21 F), nucleară (9 M 21 B), chimică (9 M 21 G) sau de instrucţie.” am facut armata la braila la bateria de comanda de mare unitate(divizia 67 motomecanizata) care avea afectat in componenta ei acel divizion de rachete. Erau adapostite de ani de zile in hangare in UM 01267 azi disparuta, in Viziru pe calea Calarasilor, in fata careia se gaseste azi Capela Militara Sfintii Martiri Brancoveni. Amuzant era ca am fost prelucrati la modul cel mai serios asupra faptului ca era un maaare secret militar si nu trebuia sa spunem nimanui ce este acolo. In schimb unitatea era inconjurata pe 2 parti de blocuri mari de 10 etaje de la ferestrele carora se vedea tot; noi scoteam din hangare la soare uneori camioanele ZIL cu remorca si platforma erectabila pe care erau instalate rachetele in niste tuburi de protectie, dar doar sa le lustruim si sa dam cauciucurile cu crema neagra de bocanci, in buna traditie a smotrului cazon de atunci. Intr-o zi, un batranel ne strigà de la un balcon : ce faceti tatà cu rachetele alea, mai trageti cu ele au ba ? No comment :-) Daca pentru obuzierele de 122 si APR-uri se mergea la trageri in poligoanele de la Màlina, Cincu si Babadag, de bine de rau am reusit sa mergem cu rachetele odata la Capul Midia. Cum raza maxima era de 70 km de bine de rau „se tintea mai jos” ca sa nu se duca cine stie unde si peste cine in apele internationale. Cuiul lui Pepelea a fost insa ca se trageau fara corectia balistica data calculatorului/plansetist de catre plutonul meteo. Pentru ca era necesar sa se obtina un buletin meteo mediu pe o fereastra scurta de timp, 15-30 minute, se lansau niste baloane de care erau agatate niste radiosonde care indicau viteza si directia vantului, presiunea, umiditatea aerului. Aceste radiosonde trebuiau urmarite de statia radar meteo RMS 3 cu antena parabolica retractabila,si ea nou nouta, lustruita si cremuita de ceva ani dar nefolosita. Prin toamna lui ’86 ii vine ideea ministrului apararii de atunci, raposatul Vasile Milea, sa vina sa viziteze unitatea, si sa vada concret cum este folosita tehnica aia miitara, pe care s-a platit din sudoarea poporului nu-i asa, o suma bunicica de bani in valuta est. Panicà generala, se apuca 2-3 locotenenti mai tineri si inimosi si care bungheau ceva rusà, sa faca 2-3 saptamani de nopti albe cu manualul tehnic al statiei meteo si cu dictionarul tehnic rus -rom^^n in mânà. Sfarsitul povestii este cà evident, cum se intâmpla atunci, ministrul a fost luat cu alte cestiuni mai importante la ordinea zilii, si n-a mai venit în vizità. Ce s-a ales si cum s-a casat toata tehnica aia, numai Dumnezeu si Talpes si israelienii stiu. Tot ce mai stiu e ca am gasit 2 fotografii in arhivele muzeului militar din Varsovia, cu modelul acela de statie radar, tot acolo unde autorul a facut fotografiile ce insotesc acest articol.

  10. Nu se spune nimic de rachetele 8k 13 care erau în dotarea unităților de la Tecuci și Ineu pentru că ele au existat ,chiar eu pe perioada stagiului militar am participat la tragere de exercițiu în stepa calmucă la URSS

  11. Am participat la tragere reala în
    Kazakistan in 1990 cu racheta operativ tactica 8k14 și am facut parte din cadrul baterie tehnica grupa alimentare, servant mecanic neutralizator.

  12. În toate documentele referitoare la aplicaţii (hărţi, odine de bătaie, etc) cît al fost la UM 01589/Brigada 32 ROT am văzut doar indicativul 8k18 referitor la rachete.

    În ceea ce priveşte numărul de rachete, existau doar 21 de rachete din care una defectă la Ploieşti. Se făcea instrucţie cu două divizioane, adică două instalaţii de lansare. Dar aţi omis un lucru foarte important, sau pur şi simplu nu l-aţi ştiut: România nu avea combustibilul necesar pentru lansarea acestor rachete ROT. Nu trebuie să uitaţi că aceste UM aveau dublă specializare, a doua fiind AT, cu tunuri AT Reşiţa, calibrul 75mm.

    Mi se părea ciudat că existau doar atâtea rachete, mai ales că fiecare unitate (Tecuci şi Ineu) aveau cel puţin trei: cu două se lucra la instrucţie, una era într-o sală de studiu. La Tecuci s-au confecţionat materiale didactice pentru înţelegerea funcţionării rachetei. Era o schemă la scară în secţiune, cu beculeţe, relee, etc ca un desen animat.

    Apropo de Cipru, unitatea de rachete din Tecuci a ţinut frontul cu mijloace AT pe linia Galaţi-Focşani just in case.

    La aplicaţiile la care am luat parte componentele de luptă folosite erau de obicei gaz sarin, noi eram bombardaţi cu arme atomice, de obicei provenite dintr-o instalaţie Seargent. Vizam de obicei divizii de tancuri NATO.

    Prin 80, aparatele de calcul sovietice şi chinezeşti (Triumphator) au fost înlocuite cu calculatoare cu funcţii Texas Instruments fabricate sub licenţă. Ca urmare, la tragerea din poligonul Kazastan românii au obţinut gata pentru foc la calcularea distanţei şi gismentului sub 2 minute, când sovieticii încă sperau să obţină timpul de FB la prima calculare, adică 6 minute. Au căscat ochii de melc cînd li s-a raportat de către bateria română gata de foc mult, mult sub barem.

    Într-un divizion de rachete ROT existau în caz de pace, trei baterii, plus o baterie comandă (o grupă stat-major cu un PC, un pluton telefonie, unul radio), un pluton servicii, o baterie meteo, la care se adăugau bateria tehnică şi compania comenduire. Divizionul avea doi ofiţeri politruci, un maior şi un lt.col. Lecţiile politice se ţineu vineri 4 ore şi sîmbătă 2.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Petre Opris
Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Apariţii editoriale recente: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019) şi „Armată, spionaj şi economie în România (1945-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2021). În prezent, îndeplineşte funcţia de director adjunct al Institutului Cultural Român de la Varşovia. Opiniile exprimate pe Contributors.ro aparţin autorului şi nu reprezintă poziţia Institutului Cultural Român.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro