vineri, martie 29, 2024

A murit parintele popoarelor: Doliul lui Ion Iliescu (Moscova, martie 1953)

Motto: Eu am făcut studii de inginerie, de hidroenergetică, la Institutul Energetic din Moscova, în perioada anilor 50-54. – Ion Iliescu

Sa incercam aici un exercitiu de imaginatie, ori, daca vreti, de fictiune politica. Suntem la Moscova, intr-unul din caminele studentesti. Un frig turbat, ger napraznic, nameti. E martie, au fost transmise cateva comunicate laconice privind starea sanatatii genialului strateg, conducator slavit al omenirii progresiste, corifeul stiintei, parintele popoarelor, marele lingvist, economist, biolog, agronom si stralucit dialectician Iosif Vissarionovici Stalin. Se transmite necontenit muzica solemna. Pe fetele oamenilor se citeste ingrijorare, teama, chiar panica. Ion Iliescu are 23 de ani, este secretar al Asociatiei Studentilor Romani din URSS, activist in plina ascensiune, om de incredere al partidului. Un Pavel Korceaghin din Romania.

Tatal sau a fost un personaj turbulent in partid, a fost acuzat de fractionism in perioda detentiei in lagarul de la Tirgu-Jiu, a murit devreme, in 1945. Dar Gheorghiu-Dej o pretuia mult pe mama sa. A si spus-o intr-o sedinta de Birou Politic cand s-a discutat numirea lui Ionel ca lider al UASR. In plus, mai avea si sprijinul lui Nicolae Ceausescu, care nu avusese conflicte cu Alexandru si il simpatiza pe tanarul Iliescu. Ionel (cu al doilea prenume Ilici) a invatat ca trebuie sa-si tina gura, ca nu se glumeste cu unitatea partidului, o valoare suprema care trebuie aparata precum „lumina ochilor”. Inspirat de preceptele bolsevice, Ionel vaneaza deviatori, eretici si fractionisti. Cartea sa de capatai este „Cursul Scurt de istorie al PC (b) al URSS”. Ionel a fost extrem de activ in lichidarea focarelor reactionare din facultati. A participat cu fervoare la demascarea taranistilor, a liberalilor si a „leprelor social-democrate”. Cand a trebuit denuntat Tito, a facut-o cu pasiune. Nu mai conta ca fusese in Iugoslavia, ca stia cat de popular era fostul conducator al partizanilor comunisti. Daca Stalin a decretat ca Tito este Iuda, nu mai incape loc pentru nicio indoiala.

La difuzor, in camera unde isi pregateste examenele, Iliescu aude comunicatul citit de faimosul crainic Iuri Levitan, cu o intonatie menita sa-ti dea fiori: „A incetat sa bata inima lui…” De fapt, de cateva zile este intr-o stare depresiva acuta. Nici macar nu si-a mai serbat ziua de nastere, pe 3 martie. Sa fii vesel cand Stalin agonizeaza? Cand omenirea progresista isi pierde carmaciul? Izbucneste in plans, o cheama pe Nina, sunt amandoi cutremurati, striviti de gravitatea fara precedent a momentului. „Ce se va intampla cu noi?” „Ce ramane din socialism fara Stalin?” Alearga impacientat, nevrotic, pe coridoare sa mobilize studentii pentru a participa la mitingul de doliu. Poarta de-acum o banderola neagra. Nu a trait o asemenea durere de la incetarea din viata a propriului parinte. O simte ca pe un junghi insuportabil in inima. „Stalin este lumina, viata si adevarul, Stalin este calea cea dreapta”. De mic copil invatase sa-l iubeasca pe Stalin. Dupa ani de zile, Iliescu va reveni la formulele staliniste din „Cursul Scurt”, adevarata sa biblie politica. „Asemeni lui Anteu, a carui putere venea din legatura cu zeita pamantului, FSN-ul trebuie sa fie legat de popor”.

De la Stalin a invatat ca socialismul inseamna omogenitate, unitate, devotament neconditionat pentru linia partidului. A invatat ca ascutirea luptei de clasa este o legitate a socialismului, ca mensevicii, trotkistii, buharinistii si alti fatarnici trebuia striviti ca niste buruieni otravite. In secret, in anii care au urmat, Ionel a ramas atasat miturilor de tinerete. Cand l-a contactat Brucan, printr-un amic comun, fost activist marcant al Tineretului Progresist, sa semneze „Scrisoarea celor 6”, a refuzat. A spus ca ramane in rezerva partidului. Stia ca asocierea cu veteranii clandestinitatii comuniste ar putea fi exploatata candva in defavoarea sa. In plus, nu este omul riscurilor. Ii place sa joace doar carti castigatoare. Sigur, din ratiuni pragmatice, a simulat, dupa 1989, deschidere spre dialog, a ajuns chiar sa stea de vorba cu diversi politologi anticomunisti pe care de fapt ii considera niste „scribalai de ultima speta”. Dar acum, la sase decenii de la moartea idolului tineretii sale, Ion Iliescu e fericit, impacat cu sine, cu viata, cu istoria. Putin a restabilit ordinea in Rusia. Anarhia pluralista din lumea post-comunista se apropie de final. In Romania, au ajuns la putere oamenii sai, formati dupa chipul si asemanarea sa: duplicitari, ahtiati de putere, adversari ai minciunilor legaliste, ai palavragelilor burgheze, ai Vestului mercantil, plutocratic, corupt si corupator. Linistit si satisfacut, Ion Iliescu se declara invingator. Cauza lui Lenin si Stalin este nemuritoare.

Despre stalinismul lui Ion Iliescu:

http://adriancioflanca.blogspot.com/2010_05_01_archive.html

http://tismaneanu.wordpress.com/2009/03/16/insondabil-si-imprevizibil-trecutul-lui-ion-iliescu-si-sticlutele-de-urodonal/

http://muse.jhu.edu/journals/jod/summary/v004/4.1tismaneanu.html

Distribuie acest articol

101 COMENTARII

    • As indrazni sa spun, cu politete domnule Tismaneanu, ca as fi fost mai interesat despre o povestire franca descriind cum ati observat personal reactiile parintilor dvs. la moartea marelui Stalin, decat aceasta insailare de presupuneri despre reactiile lui Ion Iliescu.

        • nu trebuie sa raspundeti oricarui troll paltit de varan, mai ales ca asta de mai sus e si agramat, probabil e recent alfabetizat la fara frecventa.

        • Domnule Tismăneanu, dacă e doar un exerciţiu de ficţiune politică, ficţiune este şi ultimul paragraf.

          Cum probabil ficţiunea înseamnă pentru dumneavoastră acelaşi şucru ca şi pentru mine, adică născocire, În România, NU au ajuns la putere oamenii săi, ceu aflaţi la putere Nu sunt formaţi după chipul şi asemănarea sa: Nu sunt duplicitari, ahtiaţi de putere, adversari ai minciunilor legaliste, ai pălvragelilor burgheze, ai Vestului mercantil, plutocratic, corupt şi corupător. Iliescu NU este liniştit şi satisfăcut, Ion Iliescu NU se declară învingător. Cauza lui Lenin si Stalin a cam murit.

          Interesant ar fi şi un exerciţiu de ficţiune politică privind marile performanţe ale adversarilor lui Iliescu. Pentru că printre ei NU sunt – în ciuda evidenţelor bazate pe „evenimente istorice precise, cu personaje ale căror biografii sunt ştiute” – din cei duplicitari, ahtiaţi de putere, adversari ai minciunilor legaliste, corupţi şi corupători.

          Din păcate pentru literaturizarea dumneavoastră, anarhia pluralistă din lumea post-comunistă e departe de a se apropia de final. Nu atâta timp cât politica se face dihotomic, precum sunau învăţăturile lui Stalin, reinstaurând precepte de genul „duşmanul poporului”, „cine nu-i cu noi, să plece sau nu-i democrat”, când lozinca ia locul adevărurilor şi devine Adevăr, localizat într-o singură parte a spectrului politic. Şi cum avem în acest caz o singură parte, parcă începe să semene a „parte unică – partid unic”.

          M-aţi dezamăgi profund dacă m-aţi eticheta partizan. Dar nu v-o pot interzice în nici un fel, nici n-aş încerca de altfel, nici dumneavoastră, şi nici ţuţerilor şi aplaudacilor care simulează inteligenţa.

          • Nu vreau sa va dezamagesc, nu va voi numi partizan. Sunteti echidistant, chiar cand nava se scufunda :) Nu stiu la cine va referiti cand scrieti despre „tuteri si aplaudaci”. Nu sunt cuvinte pe care le folosesc des :)

            Serios vorbind, pe 5 martie sunt 60 de ani de la moartea lui Stalin. Fapt. Ion Iliescu era student la Moscova in acel moment, avand o importanta responsabilitate politica in randul studentilor romani aflati la studii in URSS. Fapt. Traian Basescu avea atunci doi ani. Fapt.

            Cred ca ma pricep destul de bine la ceea ce putem numi biografii politice. Poate ati citit volumul „Fantoma lui Gheorghiu-Dej”. Eu ma ocup, impreuna cu cativa prieteni, de acest dosar Stalin, pe „Contributors”. Fapt. Mi s-a parut amuzant si, eventual, instructiv un asemenea exercitiu de imaginatie politica, il facusem si cu personajul Valter Roman, inspirat fiind de Jorge Semprun („Autobiografia lui Federico Sanchez”). „Dupa chipul si asemanarea”: poate ca aveti dreptate, Iliescu nu este plagiator. Ba chiar si-a facut un titlu de glorie din impunerea democratiei „originale”. Va doresc un weekend placut.

            • Domnule Tismăneanu,

              Ştiu semnificaţia zilei respective, ştiu şi că cine a pupat icoana lui Stalin şi i-a îngenuncşi pe alţii să o sărute nu prea mai are cum să-şi ia sărutul înapoi. „Meandrele concretului” şi „sinergia faptelor” care au condus la drăcovenia numită „democraţie originală”, ca şi ideea de „despot luminat” produc încă, în mintea multora, confuzii şi convulsii pseudo-democratice.
              Nu ştiu însă cât a fost Iliescu de sincer în credinţa comunistă sau cât a fost de oportunist. Ce pot distinge din atitudinile şi compotamentele sale este că a învăţat silitor cum poţi guverna în dispreţul celor guvernaţi: prin centralism, prin impunerea afevărului unic pe care doar liderul îl ştie, prin loialităţi de clică bazate fie pe teamă, fie pe complicităţi şi privilegii.
              Din păcate, pântecele acelei „democraţii originale” încă puiază. Şi, tot din păcate, nu doar la maternitatea FSN – PSD.
              Cu excepţia ultimei cărţi, am citit cam tot ce aţi scris şi publicat în editurile româneşti, dar şi multe din articolele dumneavoastră, în ziare şi reviste de-aici şi de-afară – nu sunt constrâns limbii române, ci doar financiar – pe bloguri etc. Fac o paranteză: am o a doua mea licenţă, plus un masterat, în ştiinţe politice, din 1999, respectiv 2001. Urmăresc cu interes cele susţinute de dumneavoastră legat de istoria comunismului românesc şi vă recunosc temeinicia analizelor în acest domeniu. Urmăresc cu acelaşi interes şi demersurile dumneavoastră vizând politica românească actuală, cea atât de greu parazitată de „ilfovită”, cum o caracteriza, în „Pomul vieţii”, Petre Pandrea.
              Deşi nu sunt afiliat unui partid politic (mi-au ajuns experienţele nefericite cu PAC şi PL ’93, între 1991 şi 1996, de unde şi rugămintea cu dezamăgirea) sunt un critic al dumneavoastră legat de acest al doilea aspect al activităţii dumneavoastră. Aşa cum eu am argumente în favoarea unor opinii, aveţi şi dumneavoastră contraargumentele de rigoare. Şi invers.
              Să revin însă la comentariul meu! Nu s-a vrut altceva decât o replică la un exerciţiu de imaginaţie. Un pic ironic? Recunosc că da, însă nu cred că am fost prea deplasat. Nu vi s-ar părea trist, şi poate chiar primejdios pentru o societate încă emergentă spre o democraţie reală, nu „originală”, ca dialogul critic să fie înlocuit de monologul autosuficient în faţa unei audienţe indolent aprobative? Nu agreez niciuna dintre posturi.

              Toate cele bune!

            • @ Horia Pana re. 4.3. 06:59

              Domnule Pana , dvs. scrieti aici (pt. domnul VT) : „Urmăresc cu interes cele susţinute de dumneavoastră legat de istoria comunismului românesc şi vă recunosc temeinicia analizelor în acest domeniu. ”

              Acuma , ma scuzati ca ma bag ca musca-n lapte , dar PE BLOGUL DUMNEAVOASTRA f. recent ati scris cu totul altfel (ca opinie si limbaj) : ” Doar un oportunist ” (23.2. 13:32) .

              Pai cum vine asta domnu’ Pana ? Una fumam si alta postam ?!? :roll:

            • @ Hannibal Lecter

              Îmi asum ambele aserţiuni deoarece vizează lucruri diferite. Una este calitatea incontestabilă a profesorului şi autorului de cărţi de specialitate Vladimir Tismăneanu şi alta este calitatea discutabilă a unor texte ale suporterului partizan Vladimir Tismăneanu.
              Este opinia mea şi nu trebuie urmată de cineva, dacă nu doreşte. Eu o expiim, nu o impun.

          • Domnul Pana, nu stiu cine sunteti si nici curios nu sunt (totusi mi-a soptit cineva ca va probati talentele „echidistante” pe la Jurnalul National, caz in care nici n-ar mai fi trebuit sa va raspund), multi dintre „tuterii” si „aplaudacii” domnului Tismaneanu, si-au probat inteligenta (si inca si-o mai probeaza) prin marile univeristati, laboratoare de cercetare si corporatii ale lumii, in varii domenii (pe care cu siguranta nu le pricepeti). Cu siguranta n-a fost simulata, de asta sunt sigur (desi si eu ca tot omu’ ma feresc de cuvintul „sigur” respectiv in general, ma’ndoiesc, sper ca si cuget din cind cind, si in consecinta exist, nu sunt nici holograma nici fictiune, si ca mine multi dintre cititorii si comentatorii domnului Tismaneanu – totusi in fata unei asemenea teoreme enuntata de pe pozitii de superioritate everestiana, nu pot decit sa ma abat de la regula si sa fiu sigur, cel putin relativa la inteligenta emitentului capabil sa enunte asemenea esente – de la Eegalmcpatrat, n-am mai ramas asa de stupefiat…ca Proust, vorba Divertisilor…parol..

            • Domnul Pană este un dottore hoinaris causa în de toate. Este o combinație caraghioasă de papagal cu cuc, pasărea crocodilului și bărzoi vagabond cu catalige telescopice. Într-o lume sănătoasă este o bizarerie amuzantă, dar în democrația originală este o bâtă cu gamelă, pufoaică și gumari. Modificând puțin un vers din „Satiră Duhului meu” închei: „Iată de ce talente n-avem noi trebuință.”

            • Deşi nu am scris vreodată nici măcar un comentariu la „Jurnalul Naţional”, darămite vreun articol, ţuţerii şi aplaudacii ştiu că am făcut-o.
              Dar ei ştiu totul despre nimic şi nimic despre altceva, iar aceasta a devenit specialitatea lor de bază.

            • Pentru eruditul domn Pana:
              Din DEX aplaudac=Persoană care are menirea să aplaude (de obicei pe cei ce dețin puterea).
              Vi se pare ca noi aplaudam puterea pe-aici, or ca domnul Tismaneanu reprezinta puterea? Daca da, atunci, nu mai e nimic de zis…daca nu atunci ar trebui sa retractati…

              Oricum faptul ca , da il aplaudam pe domnul Tismaneanu, e, nu pentru ca suntem aplaudaci in sensul pe care abject il sugerati (oricum bine macar ca nu mai simulam inteligenta, care inteligenta se pare ca e numai monopolul celor care nu-l aplauda pe domnul Tismaneanu, dv fiind unul dintre acesti inteligenti,cu buletin de inteligent), ci pentru ca rezonam la ideile pe care textele dumnealui le pun in discutie, si mai mult pentru perseverenta si tenacitatea dumnealui de a nu se lasa adormit.Chit ca nu ne lasa nici pe noi ;-) Pentru echidistaniti asa ca dv,(echidistanta herr Pana, ar trebui sa aibe intodeauna ca referinta aceasi valoare absoluta (conventie) la care sa va raportati judecatile, si nu schimbata in functie de context, cum e mai convenabil pentru un punct de vedere ori mai stiu eu ce alte terorii, asa cum faceti dv, asta daca vreti sa fiti true to yourself, si sa nu obercaiti prin sofistica si alte falacies) si care perpetuu il acuzati pe domnul Tismaneanu, ca asa si pe dincolo, ca e de „provenienta” marxista, ca vezi doamne e produsul nomenclaturii comuniste si alte bazaconii (cu scopul evident de abate atentia de la adevarata idee pusa de dumnealui, ori de a sugera ca de fapt ceea ce zice dumnealui nu e de fapt ceea ce gindeste), nu credeti ca i-ar fi fost mult mai simplu sa laude puterea, care putere isi suge seva prin aceleasi radacini comunistoide (ilici desigur fiind the main root), adinc infipte in ideologia, care pretindeti ca inca ar guverna constiinta domnului Tismaneanu?
              PS. Cum v-am spus n-am absolut nici un interes in persona dv (mi-ar fi foarte simplu sa dau o cautare pe google sa-mi fac o opinie, poate chiar sunteti un intelectual respectabil, cine stie, desi ma’ndoiesc: un intelectual rafinat nu jigneste la modul obraznic oameni, pe care in primul rind nu-i cunoaste, ale caror opinii nu-i sunt pe plac…dati-mi voie sa ma’ndoiesc la rindu-mi de „inteligenta” dv…banuiesc ca ati inteles, ca daca as fi fost sigur ca scrieti la JN, nici nu m-as fi obosit sa va dau replica…tocmai faptul ca nu eram sigur, n-aveam certitudinea respectiva am considerat opusul respectivei asertiuni, si am continuat. Totusi numai faptul ca am adus in discutie chestia aia nu ma onoreaza, si evident imi fac mea culpa…aveti tot dreptul sa protestati. Un efect benefic totusi a avut: v-am pus in postura sa simtiti ceea ce noi simtim cind va dati cu presupusul ca „simulam inteligenta”…vedeti dv, neadevarurile sunt dureroase, ar fi trebuit sa stiti asta inainte de a arunca cu noroi si cu jigniri…

            • Guardian,

              N-ai vrea tu să citeşti definiţia din DEX până la capăt? Ar fi instructiv.

              În altă ordine de idei, comentariul tău n-are nici în clin, nici în mânecă cu ce am spus eu vreodată despre Vladimir Tismăneanu. Nu judec pe nimeni după ce au făcut părinţii, neamurile sau prietenii cuiva, ci doar consideraţiile persoanei în cauză, în domeniile mele de interes şi atât.

              Totodată, nu te grăbi să etichetezi pe cineva fără să-l cunoşti, cât de cât. Criticând într-o direcţie nu înseamnă să înalţ osanale în cealaltă direcţie.

              Îţi urez o zi bună şi mai multă chibzuinţă!

      • Umor negru romanesc de cea mai buna calitate.
        Eu eram mic, prin generala, cand a murit Brejnev. Tin minte ca ma uitam la televizor cum plangea lumea pe strazile oraselor, ii vedeam si pe la mine prin sat, taicamiu batea campii cu Ceausescu, care ar fi ramas cica ultima reduta impotriva capitalistilor si a patronilor, o garantie a pacii in lume si un scut impotriva Bombelor cu Neutroni.
        Nu intelegeam nici in ruptul capului de ce il plange lumea pe Brejnev, ca era RUS, nu roman.
        Mai nou vad un proces minutios de „albire” a lui Nastase. In cativa ani, cu un bombardament mediatic pe masura o sa reuseasca. Cu cat e mai proasta multimea cu atat are mintea mai scurta.
        Acum dupa ani buni, vad plecarea mea ca pe un adevarat „Escape from Gulag” si rasuflu, usurat.

          • Daca nu avem in persoana lui Archaeocyathus doar un tanar cu prea multa imaginatie, atunci avem motive sa fim maguliti. Inseamna ca exista straini care au invatat asa de bine limba romana…
            Pentru ca doar un strain isi poate imagina ca in 1982 – anul mortii lui Brejnev – a existat vreun roman care sa-l planga. In 1982 criza ceausismului era deja serioasa, provincia ducea lipsa majora de alimente si de caldura, iar atmosfera generala era irespirabila. Nici in Bucuresti nu era o viata usoara. In 1982, niciun roman nu lacrima pentru rusi, pentru Brejnev si nici macar pentru Ceausescu. Nici macar cei 4 milioane de membri de partid de aici.
            Doar un strain poate fabula atat de inocent, probabil pornind de la elementele de propaganda inversa pe care le-a asimilat in copilarie despre partea asta de lume. Interesante devin lecturile pe Contributors!

            • Eram doar metaforic, ca si Dl Tismaneanu in anumite privinte in articol. Nu-l plangea nimeni dar propaganda se facea si lumea vorbea. La televizor erau difuzate imagini de la inmormantare si lumea era ingrijorata….nu stiau altceva, de cine sa fie ingrijorati? De americani? Doamne fereste.

            • As zice ca moartea lui Stalin a avut o selemnitate incontestabila, domnea o atmosfera de sfarsit de era, lumea era intr-adevar constienta ca se termina o era. Unii chiar plangeau, poate nu pentru ca murise dictatorul, ci pentru propriiile vieti distruse. Pentru inii, ca de pilda filosoful disident de mai tarziu Aleksandr Zinoviev, fusese „eroul tineretii lor”. La moartea lui Brejnev, doliul national era un spectacol absolut artificial. Diferenta dintre Stalin si Brejnev era surprinsa intr-un banc al epocii: in cazul Stalin, a fost si cult si personalitate, in cazul Brejnev, doar cult :)

            • Domnule Tismăneanu,

              Legat de trecerile funebre ale liderilor comunişti spre binemeritatul loc am propriile amintiri. Nu despre moartea lui Stalin, că aveam „- 3 ani”.
              Când a murit Gheorghiu-Dej eram în clasa a II-a. Ţin minte doar că toate băncile erau acoperite cu pânze negre. M-a deprimat în aşa hal încât mi-am luat ghiozdanul şi am fugit acasă. Eu am fost eliminat 3 zile pentru conduită… nu ami ştiu cum i-au zis, iar tata şi-a luat un perdaf de la prim-secretarul de raion.
              Când a murit Brejnev, trecusem deja prin prima anchetă la Securitate şi dosarul meu a început să dospească filă cu filă.
              Bleah! Nenorocite vremuri!

        • :) Poate avem noroc sa asistam in direct la spectacolul pe care-l vor oferi cei 70% din 40% , la trecerea in vesnicie a celui ce a reabilitat, prin mladitele sale, socialismul si comunismul roman. Vom vedea oameni smulgindu-si parul din cap de durere, steaguri in berna, doliu national si multa, multa durere din partea fiilor sai ideologici. Atita durere, ca abia vor mai gasi resurse sa conduca glorios tara.
          Deja fedanzarea a demarat: reclame televizate cu fiii social-democratiei alaturi de tovarasii de familie europeana. Ponta, Maior, Schulz, Blair. Lipsea Putin, dar strategic. Si Adelu`, ca e inca detinut politic.

          Chiar daca ingrasa, am inceput sa-mi fac provizii de floricele de porumb. Poate nici pe astea nu le mai gasim

      • @Catalin: domnule, jigodiile traiesc printre noi. Cei care mint spunand ca reprezinta poporul se dau jos din jipane de jdemii de euro doar pentru a calca pe covorul rosu. Uratii, strambii si flecarii au 70% si se mandresc cu asta.

    • Eu am cam 45 de ani. Mi-aduc aminte cum, prrin clasa a 8-a, profesoara de română ne-a povestit că, la moartea lui Stalin, au fost adunaţi în curtea şcolii – pentru un „moment de doliu” toţi elevii şi toate cadrele didactice, iar pe catargul unităţii drapelul RPR a fost ridicat la jumătate, în bernă. În timp ce directorul îl elogia pe marele dispărut şi tot auditoriul încerca să-şi adune ceva lacrimi spontane-n ochi, prin gardul din spatele directorului s-au strecurat doi câini îmbârligaţi care s-au oprit, insensibili la durerea naţional, să-şi consume partida de amor la baza catargului. Copiii, evident, au început să râdă, portarul a rupt rândurile şi s-a repezit cu pragu’n mână pe câini, momentul de doliu s-a dus în fras. A doua zi, toţi, elevi şi profesori, au fost chemaţi individual în sala de consiliu, la o întrevedere cu nişte domni îmbrăcaţi civil, care se interesau cine a râs primul şi de când e gardul rupt, dacă nu cumva a fost rupt intenţionat înaintea evenimentului. La o săptămână dup-aia, directorul a fost schimbat şi-a dispărut din oraş.

        • Vlad, n-a dispărut: în acei ani, Stalin nu mai era decât rareori menţionat. În schimb, ce reţin foarte bine e faptul că bunică-miu, sârb (cei din partea mamei erau toţi sârbi, stabiliţi în România spre sfârşitul războiului) a fost acuzat aici de titoism şi dat afară din partid şi din servici (era ceferist), şi vreun an au trăit din salariul bunică-mii, care era croitoreasă. După moartea lui Stalin şi reconcilierea dintre Hruşciov şi Tito, i s-a propus să reintre în partid, dar n-a mai vrut :D Pe la sfârşitul anilor 70, cotrobăind prin podul celorlalţi bunici, am găsit nişte ziare din anii 50, incredibil ce articole erau la adresa lui Tito – broască râioasă, satrap, ucigaş de copii, mai virulente decât cele împotriva americanilor. I-am spus dlui Tismăneanu, într-un comentariu postat aici în urmă cu vreun an, că datorită lui bunică-miu am devenit (şi-am rămas) un fan al lui Tito, de când mi-a spus povestea (p-atunci credeam că-i basm, legendă) cu Stalin care tot trimitea asasini plătiţi la Belgrad să-l ucidă pe Tito până când ăsta s-a enervat şi i-a trimis şi el un bileţel lui Stalin „Stalin, dacă nu te potoleşti şi continui să trimiţi asasini după mine, am să trimit şi eu unul la Moscova şi nu va fi nevoie să trimit şi-un al doilea” – „iron balls”, vorba americanilor :D

      • 1 Nu cred ca la vremea respectiva, cineva din invatamintul comunist ar fi avut curajul sa povesteasca ELEVILOR o asemenea istorioara…

        2 Tot la vremea respectiva, in ocazii funebre, drapelul se arbora in berna si-atit!
        Modelul ‘la jumatatea’ catargului apartine americanilor.

        • Tu poți să nu crezi, dar după 1980, în mediile civilizate nu mai dădea nimeni doi bani pe comunism și era luat în derâdere în mod deschis, numai că nu putea citi așa ceva în ziare. Un profesor de economie politică (!) își exprima deschis în timpul orei aversiunea față de folclorul de tip nou, gen ”Foaie verde-a Bobului / Mulțumim Partidului”, iar Bobul era cu B mare fiindcă era o aluzie a Emil Bobu.

          Iar la un exercițiu de apărare locală antiaeriană din martie 1986, din acela cu sirenele urlând în tot orașul, făceam bancuri că ne înrolăm pentru a merge să luptăm în Libia împotriva americanilor (era unul din acele momente cu noi incidente în Golful Sidra) și ne întrebam profesorii unde să ne înscriem.

          Părinții erau exasperați de spiritul ăsta de frondă și nu le venea să creadă că astfel de lucruri se discutau în public.

    • Dacă nu ai ce face ,ţi-aş propune lectura manualului ,,LABOTEHNICA ,, Ne-ai plictisit cu aiurelile tale ,Parcă eşti din A.Camus sau J.P.Sartre .

  1. Interesant exercitiul dumneavoastra de fictiune politica, dle profesor. Mi-e teama insa ca nu ii pricep scopul. Vi-l imaginati ca pe un capitol dintr-un roman mai amplu, in care sa fictionalizati viata lui Ion Iliescu? O asemenea intreprindere mi s-ar parea interesanta, desi sunt de parere ca i-ar da apa la moara personajului respectiv, unul dintre cei mai josnici profitori ai Revolutiei din Decembrie 1989. Ar putea fi un bestseller, imi dau seama…

    Daca textul dumneavoastra insa nu este menit decat sa ramana aici, pe acesta pagina web, in afara de faptul ca mi-a amintit atat de imaginile de arhiva cu pionieri si oamenii ai muncii plangand disperati in hohote la moartei „parintelui” Stalin, cat si de cele, mai proaspete, de la moartea „tatucului” Kim Jong-Il si mi-au creat un gust amar, nu ii inteleg rostul.

    • Poate ca ati observat ca aici, pe „Contributors”, a demarat o rubrica speciala numita „Dosar Stalin”. Vor apare si alte articole, inclusiv, sper, unul despre doliul national din Romania la moartea lui Stalin, acum sase decenii. In „EvZ” va apare un interviu al meu pe tema reactiilor micilor Stalini din „democratiile populare” in acel moment de cotitura din istoria comunismului mondial. Momentul pe care il discut a fost unul formator pentru tanarul Iliescu. Nu vorbim de un personaj periferic in dinamica stalinismului din Romania, ci de unul central. Deci, deocamdata, nimic mai mult decat un exercitiu de fictiune politica. Dar nici mai putin. Poate ne intalnim cand mai vin la Chicago. Ganduri bune.

      • Va multumesc pentru raspuns, dle profesor.

        Da, am vazut Dosarul Stalin si mi se pare o initiativa excelenta. Inteleg acum sensul demersului dumneavoastra.
        Ion Iliescu este fara doar si poate un personaj central in receptarea si raspandirea stalinismului in Romania. Si unul pe care, intr-adevar, stalinismul si socialismul punitiv, din categoria „esti cu noi sau impotriva noastra” l-au format pentru totdeauna.

        Cat despre Chicago, am observat pe site-ul universitatii si pe blogul dumneavoastra ca ati fost aici acum cateva zile, dar eu n-am stiut din timp. In fine, sigur ca m-as bucura sa ne intalnim cu proxima ocazie a vizitei dumneavoastra. Eu sunt pe site-ul departamentului meu, EALC, in caz ca e nevoie sa ma contactati direct, dar voi sta si eu cu ochii pe blogul dumneavoastra.

        • Ne vom vedea cu siguranta. Poate ajungeti la Washington. Despre „filosofia” lui Iliescu, mi se pare ca ea este continuta in aceste doua formulari de o impresionanta eleganta: „sa nu-mi bagi mie sula-n coaste” si „n-am facut placinta ca sa o manance altii”.

          Da, stalinismul a impregnat irecuperabil viziunea lui despre politica. Omul este manicheist, imparte instinctiv societatea in „prieteni” (pe care ii cultiva si-i rasplateste, v. de pilda cazul Copos, unul dintre protejatii sai) si „dusmani” (in raport cu care nu are niciun fel de scrupule, ii detesta si ii dispretuieste). Acest model anti-democratic a fost impus societatii romanesti dupa 1990. Pluralismul lui Iliescu este unul de fatada si de parada. Recunosc ca am crezut, la un moment dat, ca omul a invatat politic, ca a inteles semnificatia autentica a alternantei democratice. S-a dovedit ca m-am inselat si am recunoscut public acest lucru.

          http://www.contributors.ro/politica-doctrine/jenantul-travesti-ion-iliescu-si-discipolii-sai/

          • Dle profesor,

            Va dau perfecta dreptate. Eu ii studiez pe comunistii antebelici si pe stalinistii postbelici japonezi. Teza de doctorat mi-o scriu pe literatura scriitorilor fosti membri ai JCP care au fost inchisi in valuri incepand de prin 1930 si apoi fortati sa se dezica public de activitatea lor politica – proces care in Japonia se numeste tenkou (convertire).

            95% dintre cei arestati s-au „convertit” public pana prin 1937 si au fost eliberati, desi si-au continuat activitatea politica. Unii dintre cei care nu s-au convertti devenisera deja stalinisti cam de prin 1930-32, cand, unii dintre ei, vizitasera Uniunea Sovietica. In teza mea de masterat am discutat calatoria in Uniunea Sovietica a unei scriitoare, Miyamoto Yuriko, care a trecut la comunism (stalinism, in cazul ei), numai dupa ce a vizitat Uniunea Sovietica.

            Reportajele si articolele ei din perioada sovietica le-am comparat cu cele ale lui Panait Istrati, care, asa cum bine stiti, s-a dezis de comunism dupa ce l-a vazut pus in practica sub forma leninismului si stalinismului socialist. Poate scriu pentru dosarul Stalin un mic sumar al acelei comparatii intre Miyamoto si Istrati.

            • V-as fi profund indatorat pentru un asemenea articol. The sooner, the better. Tema mi se pare fascinanta, voi citi cu mare interes teza Dvs. de masterat, daca aveti o copie hard. Despre Istrati am vorbit chiar la Chicago, saptamana trecuta.

            • Astept si eu cu nerabdare domnule Sipos, articolul dv despre Panaitakis si japonez (de care sincer n-am auzit), da’ imi aduc aminte c-acu vreo 25 de ani in urma, cind pustan fiind, imi gaseam linistea si-mi racoream neputintele ( cauzate evident de tovarasii lui ion ilici, btw domnule Tismaneanu, ma tem ca fictiunea dv are suficiente spuprafete de intersectie cu realitatea, caz in care puteti sa o luati ca pe o critica :-)) cu lecturi din Panaitakis (si God love pe domnul Zografi, daca nu ma insel parca asa se numea editorul operei lui Istrati, si care imi aduc aminte, s-a luptat mult cu cenzorii comunisti pentru a-i permite publicarea ori re-publicarea operei Istratiene (care chiar daca exista desi nu cred, era super-rarefiata, daca nu chiar cumva ascunsa de-a binelea)-cred ca a si tradus din franceza o parte, mai putin Capitan Mavromati si Ciulinii Baraganului care se gaseu de mai demult prin biblioteci intr-o colectie de basme ori povesti sau asa ceva, imi scapa acum numele!), deci cum spuneam, imi aduc aminte ca intodeauna l-am asociat cu un samurai japonez (desigur e doar o impresie subiectiva si probabil naiva a unui copil de 16-17 ani), dusman al compromisului de orice fel, fanaticul prietenilor dezinteresate, si soldat al principiilor morale pina la renegarea binefacatorului lui (episodul Romain Roland). Pina si episodul sinuciderii (nereusite, da nu pentru ca nu si-a nimerit gusa de la o distanta de 1-2 mm, una ca n-o avea (de, n-avea asa de multe gaini, si in consecinta si colesterolul mai mic!), alta ca n-a folosit pistolul), l-am asociat cu sepuku (dupa ce-am citit Spovedania unui invins (nu de Securitate totusi!), desi timpul nu i-a dat dreptate: n-a fost un invins, ci un cistigator (in contradictie cu don Emil, care a ramas invins, da invins de-a binelea). Oricum mi se pare ca a mai corespondat o vreme cu Gorki (dupa vizita in the great USSR), da relatia s-a estompat in timp. A ramas, desi nici aici nu-s sigur daca imi aduc aminte bine, totusi bun prieten cu Nikos Kazantzakis (care a continuat sa cocheteze cu stinga idealista).
              Amintiri despre unul dintre idolii tineretii mele, retinute de mintea uni copil…tare sunt curios sa citesc studiul domnului Sipos, ori poate chiar dv sa scrieti un articol, desigur privit din unghiul stiintelor politice si social in care aveti expertiza…
              PS. Dintr-un anume unghi, pastrind proportiile timpului si a contextelor sociale, ati avut, cel putin la nivel ideatic destinul lui Panaitakis, domnule Tismaneanu: ati glisat natural prin dv insiva de la stinga idealista inspre liberalism ( Istrati la modul brut, raw cum zice englismanul, pe baze de experimente si observatii de „laborator” dv mai rafinat, pe plan academic in cimpul ideilor: in stiinta e nevoie de amundoi, teoretician si practician equaly). Ceea ce ce e cert ca nici unul nu si-a ales punctul de origine (evident mult diferite), asta a fost destinul, totusi drumurile au fost convergente…

  2. Stau si ma intreb: oare cum o fi, ca, dupa ce nu va mai fi, Ion Iliescu sa aiba expunerea lui Lenin, intr-un sarcofag de cristal, care sa-i imortalizeze zambetul unic, sa aiba parte de pelerini in fiecare zi? Va dati seama cum ar arata peste ani si ani Sinteza zilei la Antena 3, cu invitatii cunoscuti (nu cred ca vor fi schimbati vreodata, se pare ca timpul nu-i poate atinge), direct din mausoleu, injurandu-l tot pe Basescu? Ce rating ar face?

  3. Eu vad un pattern : toti liderii comunisti au fost scosi vinovati de colegii lor si doar putini norocosi au scapat de o executie sumara. Ceausescu nu a fost un astfel de norocos. Ilici poate ca va scapa de glont, dar mai tarziu, colegii de partid de vor dezice de el si vor avea grija ca istoria sa il arunce la groapa de gunoi. Smecheria lor ieftina pare sa mearga : pedepsindu-l fara mila pe conducator, se curata pe ei. Atentia e deturnata de la dezastrul pe care ei il produc constant si toata ura e directionata pe un lider care plateste cu varf si indesat.

    Problema e ca acesti indivizi nu pot crea ceva sustenabil economic. Cei care ne-ar putea ajuta in acest sens, pleaca pe capete din tara. Ganditi-va din ce bani vor mai plati pensii peste 10-20 de ani, cum vor arata scolile si sistemul sanitar. Ma indoiesc ca nu vom avea instabilitati sociale masive in urmatorii ani si ca actuala clica va ramane la putere.
    Problema e ca istoria recenta ne invata ca a da jos o clica ce parea instalata pe vecie nu este imposibil, dar daca nu suntem atenti la ce punem in loc, nu rezolvam nimic. Asa cum arata peisajul pe aici, nu cred ca avem puterea sa punem ceva serios in loc. Nu sunt optimist din punctul asta de vedere, dar nici nu mi-as face probleme ca Ilici, Ponta sau Nastase vor ramane personaje glorioase prin manualul de istorie. Iliescu va fi totusi primul lider comunist care a reusit sa isi legitimeze crimele prin votul popular, facandu-si complice mare parte din poporul roman. Consecintele acestui fapt nu imi sunt clare inca.

  4. Da, eu am plins in ziua cind s-a anuntat moartea lui Stalin ;)
    Eram scoler in primele clase si, intr-o pauza, o colega vine si imi spune ca a batut-o M.
    Cavaler al dreptatii, io ii dau citeva lui M.
    Acesta se duce plingind la doamna`nţătoare care, navalnic, vine si imi arde vreo doo palme.
    Pling de se scutura chimesa pe mine. Apare un verisor mai mare ca mine si ride: ce-i ma, plingi ca a murit Stalin: da-l dracului!
    Asa am aflat ca a murit tatucu si de atunci le spun tutulor ca am plins in ziua cind s-a anuntat moartea Tatucului ;)

  5. Sigur ca nu puteati sa va dati seama cum au reactionat parintii dumneavoastra la moartea lui Stalin ca aveati doar 2 ani. Totusi v-ati dat seama cum a reactionat Iliescu pe care nici macar nu-l cunosteati. Atunci, la reactia lui Iliescu nu aveati tot 2 ani ?. Nu cred ca l-ati cunoscut pe Iliescu mai bine decat pe tatal dumneavoastra, care am inteles de la dumneavoastra ca era un stalinist convins. Ati fi putut sa va inchipuiti cum a reactionat tatal dumneavoastra si sa ne impartasiti si noua. Adica ce ati facut nu este cinstit si nici nu va onoreaza. Chiar ne credeti asa usor de manipulat, ca tot este la moda aceasta expresie ?
    Sper ca nu m-am abatut de la subiect si nici n-am produs un atac la persoana. Este doar parerea mea.

    • Ba da, ati produs exact ceea ce se numeste atac la persoana. Ati decis sa ignorati textul pentru a va ocupa de autor. Cu parintii mei n-am facut interviuri adancite. Cu Ion Iliescu am facut. Aveti ceva de spus despre mentalul bolsevic al lui Iliescu? Aveti ceva de spus despre ritualul doliului pentru Stalin? Aveti ceva de spus despre reactiile zelotilor comunisti gen Dej, Cervenkov sau Rakosi? Cu acest gen de interventii, mi-e teama ca nu sunteti binevenit pe acest forum. Evident, decizia este a moderatorilor.

  6. ionel este prototipul individului pe care parintii si bunicii mei nu l urau dar il dispretuiau.
    omul cu mapa. nu conta ca provenea din tarani codasi, proletari in formare sau intelectuali ratati. ionel era omul puterii. dadea sfaturi si indicatii pretioase nepricepindu se la nimic. daca avea vreo ideologie ? (in general asta este apanajul filosofilor in formare)
    sint indivizi ca ionel, carora puterea le da senzatia de buric al pamintului.

  7. La moartea lui Stalin eram destul de mare ca sa-mi dau seama care a fost reactia populatiei. Pe Iliescu il cunosc de pe vremea cand era ministru pentru tineret, prim secretar, presedinte la ape. Intr-un grup chiar am discutat cu el pe vremea cand era la ape. Mi s-a parut unul din cei mai deschisi la minte activisti din vremea respectiva. A criticat programul de care se ocupa domeniul sau de activitae (realizat in ordine inversa si nerealist ca posibilitati de realizare) si noi ne intrebam cum de nu-i este frica sa vorbeasca asa cu noi pe care nu ne cunostea. Mai degraba noua ne era frica pentru ca participasem la o astfel de discutie in care s-au pus multe intrebari.
    Daca dumneavoastra considerati ca cine nu aproba ce scrieti dumneavoastra nu are ce cauta aici, este o dovada in plus ca teoria nu se potriveste totdeauna in practica, desi Lenin descrisese circuitul- practica-teorie-practica.

    • Si eu prin anii70-80 credeam ca in conducerea PCR erau ,,oameni de bine,, si numai faptul ca nu sunt ascultati Romania a luat-o pe un drum gresit.
      Au venit insa ultimii ani ai ,,dictaturii,, si primii ani de dupa revolutie si am inteles ca de fapt asa zisii reformistii ai sitemului ceausit erau numai nioste activisti, la fel ca toti ceilalti, nici mai buni, nici mai rai. A devenit evident ca indivizii in cauza nu puteau sa-si depasesca conditia si nu faptul ca au studiat la rusi sau in vest nu le-a dat anvergura intelectuala si morala pentru a reforma ceva, fie statul socialist fie statul capitalist.Acesta este de fapt tragedia acestui popor, lipsa unor elite inteletuale autentice, elite deasupra constrangerilor regimurilor sau timpului!
      O sa dau un citat scris de Mircea Eliade in Vremea la 19 sept 1937.
      ,,”Imoralitatea clasei conducătoare româneşti care deţine puterea politică de la 1918 încoace nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia naţională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus politicianismul în administraţie şi învăţământ, că s-au deznaţionalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru, ar putea după marea victorie finală – să fie iertate. […],,

  8. Buna ziua .

    1) sincer va spun , ma asteptam sa scrieti (ieri sau azi) despre disparitia lui Stephane Hessel. Sigur, a fost socialist , dar unul f. interesant , trecut prin rezistenta franceza, Buchenwald( cred, nu sint sigur) , clubul Jean Moullin , Carta Depturilor Omului , Occupy si cite si mai cite. O figura f. interesanta, ca si Kunstler , de altfel (ca tot ati amintit de Chicago). Poate cu alta ocazie…

    2) boceala la moartea lui Stalin . Domnule profesor, sa nu uitam ca era in plin Razboi Rece. McCarthy isi facea de cap si bagase spaima in stingisti , sotii Rosenberg erau la gratar , masari de trupe in Europa, etc. Oamenii erau ingrijorati, se simteau insecuri. Pt. ca sa nu uitam ca acel cult al personalitatii le-a creeat iluzia ca Stalin e sursa victoriei in Marele Razboi. Si nu uitati , in primele zile dupa 22.6 , cind disparuse public , se striga prin uzine : „Koba, save us !” Nu stiu daca Iliescu a bocit sau nu, dar disparea un reper , un punct de referinta si politicienii (mari sau mici) din East Europe , care se adaptasera si se obisnuisera cu stalinismul , simteau viitorul incert , mai ales ca Beria era cotat cu sanse de a deveni nr. 1 .

    De altfel , cred ca stiti reactia Anei Pauker la aflarea vestii. Ea era arestata in martie, a aflat abia in aprilie de la Moghioros si cind a izbucnit in plins (sincer :cry: ) Sandu i-a spus franc : „Pai Ano , daca nu murea , mai stateam noi acum de vorba aici ?!? ” :wink: Sa stiti ca eu am vazut oameni , in provincie , plingind la moartea lui Dej , cind faceau pelerinaj la tabloul expus in sala vreunui teatru. Si plingeau sincer, zau …..Asta e, dom’ profesor, cind oamenii se obisnuiesc cu un lider pt. multi ani, apare incertitudinea . SI la moartea lui Mao s-a plins la greu .. Si la asasinarea lui Ceausescu s-a plins , (cine a inteles) dar mai discret, ca era periculos :wink: Veti vedea in curind ce va fi la Caracas…..

    Nu stiu cum va fi la moartea mea , ca si cu mine s-au obisnuit oamenii :lol:

    3) vad ca se fac „glumitze” re. reactia parintilor dvs. Ce pot spune e ca sint convins ca tatal dvs. a plins, in felul lui .Dar nu e de blamat , nu uitati anii de la Moscova . In schimb categoric matusa dvs. nu a plins . Dupa ce a vazut mascarada cu Slansky nu avea motive sa plinga la 5.3

    • Va multumesc pentru mesaj. Voi scrie, poate, despre Hessel. Lavrenti Beria a fost cel care, paradoxal sau nu, a declansat dezghetul. Avem acum probe irefutabile in acest sens. Nu ma indoiesc ca le cunoasteti. Ana Pauker: aveti dreptate (arestata in februarie 1953, principalul investigator a fost Vasile Negrea, ulterior general de securitate si prim-adjunct al lui Draghici la MAI), mi-a povestit aceasta reactie chiar Tania Bratescu (sursa lui Robert Levy, as well). Dar, in 1956, dupa ce-a citit „Raportul Secret” (i-a dat o copie ginerele ei, doctorul Gheorghe Bratescu), temuta militanta n-a mai ascuns ce era in sufletul ei, mai ales legat de lichidarea lui Luximin (sotul ei, Marcel Pauker, executat la Moscova ca „zinovievist”). Intrebata de Bratescu daca lucrurile au fost chiar atat de ingrozitoare, Ana Pauker a raspuns: „Da, dar chiar mai rau”. Cu Iliescu am vorbit in cateva randuri despre efectul „Raportului Secret” asupra psihologiei sale de activist ideologic. Cine este interesat, poate citi paginile pe subiect din volumul „Marele soc” (Ed. Enciclopedica, 2004). Amicii sai, Fred Mahler, Ion Brad si Marin Constantin, au fost sanctionati pentru ca adusesera o copie din Italia (Mahler a fost exclus din PMR, ceilalti doi au primit vot de blam cu avertisment). Stiu ca nu sunteti un fan al lui Annie Kriegel, dar cartea despre Eugen Fried, scrisa impreuna cu Stephane Courtois, este f. interesanta.

      http://www.fonjallaz.net/MLH/pcf/Le%20Grand%20Secret%20du%20PCF.html

      „Glumitzele” deloc inocente: mama era de-acum lamurita, nu a plans. In februarie 1953 citise despre procesul medicilor. Intre acestia, fostul ei profesor si mentor la Facultatea de Medicina nr 2 din Moscova, unul dintre cei doi frati Kogan. Tatal meu avea puternice indoieli legate de cazul Patrascanu (il cunostea din anii 30) si de procesul Slansky. Dar, intr-adevar, cel mai putin a suferit matusa mea, Cristina Luca, buna prietena cu Andre Simone (Otto Katz), spanzurat in urma procesului Slansky. Oricum, Cristina (Bianca, i se spunea Bibi), fusese eliminata de la Externe in vara anului 1952, lucra literalemente la dinozaur (adica la Muzeul Antipa). Sincer, Cristina si mama au rasuflat usurate. Tatal meu incepea un itinerariu al despartii de dogma stalinista care avea sa-l duca la excluderea din PMR. A ramas insa, pana la sfarsit, un marxist convins. Pe Cristina a „dat-o” buna amica Anuta Toma. S-a dezis public de ea, i-a cantat in struna lui Ioska Chisinevschi care conducea, cu mandat de la Dej, sedinta de prelucrare la Externe. Anuta a supravietuit, avea „spate tare” :)

  9. Despre liescu in 1965:
    La o intrunire la Centrul Universitar Bucuresti. Participanti: profesori universitari, printre care si Horia Hulubei, savantul atomist, dar si eu, ca student postuniversitar. Prezent si Iliescu, in calitatea lui de lider al tineretului (nu-mi amintesc functia lui atunci).
    Horia Hulubei spune la un moment dat ca „avem nevoie sa importam si inteligenta din Occident”.
    Sare la el rectorul de atunci, unul Gheorghe Mihoc (?), exprimandu-si revolta pentru insulta adusa poporului roman de savantul Hulubei.
    Se ridica si Iliescu (era in Prezidiu) si zice: „da, tovarasi, este asa cum a spus tovarasul Hulubei; avem nevoie sa importam si inteligenta din Occident”.
    Toata asistenta inmarmurita, neintelegand ce se intampla.
    De acord ca Iliescu a fost piaza rea dupa 1989, dar nu pot sa nu spun cum m-a impresionat el in 1965, cand l-am cunoscut eu. M-am bucurat cand a aparut la TV in 22 decembrie, am fost incantat de el un timp, dar am sfarsit prin a intelege rolul lui catastrofic dupa 1990.

    • Incepand din 31 martie 1965, Ion Iliescu era seful Sectiei de Propaganda si Agitatie la CC al PMR (dupa iulie 1965, PCR). Prim-secretar al CC al UTM era Petru Enache. In septembrie 1965 a avut o sinistra inscenare impotriva unui grup de studenti nonconformisti de la Facultatea de Filosofie. Securitatea, condusa de Cornel Onescu (Ministrul de Interne) a conlucrat cu Comitetul Orasenesc Bucuresti (Marin Radoi, secretar cu chestiunile ideologice) si cu Centrul Universitar de Partid Bucuresti (Traian Dudas, inginerul Carabogdan, Cornel Pacoste). Am scris pe larg despre acest subiect. Gasiti detalii si in memoriile lui Ion Ianosi. Stalinismul lui Iliescu s-a manifestat fara echivoc in decembrie 1968 cand a fost reprimata manifestatia de Craciun a studentilor din Bucuresti.

  10. Nu prea inteleg atacul la Iliescu (caci totul este pragmatism, nu ?). Recunosc Domnu’ Vladimir ca nu stiam ca il chrama si Ilici si nici nu imi pasa. Cred ca pe Obama il cheama si Mohamed. Si ? Iar despre subiectul Stalin, probabil ca cetatenii din Fosta URSS inteleg fenomenul mai bine. Ma gandesc doar la „O zi mai lunga decat Veacul” de exemplu.

  11. Total off-topic dar as dori sa-mi exprim o doleanta mai veche pe care nu cred ca ar fi altcineva mai indicat sa mi-o satisfaca.

    Ma refer la o serie de articole despre Culianu. Este un autor pe nedrept izolat in cazuistica gnosticismului si beletristicii, cu atat mai mult atunci cand vine vorba de propria biografie, tratata pe deplin neindestulator intr-una sau doua carti.

    Viata omului, poate mai mult chiar decat opera sa ne sunt cvasi-necunoscute, in conditiile in care relatia sa cu aparatul comunist ar trebui sa suscite intrebari si raspunsuri.

    Nu am decat 31 de ani si nu un foarte mare bagaj de cunostinte in domeniul gnosticismului sau al istoriei religiilor dar din cate am citit, uneori vrand-nevrand (Eliade fiind inca un zeu in randul liceenilor si tinerilor studenti, nu spun ca nu pe buna dreptate), Culianu ar merita cu prisosinta putina reclama.

    Stiu ca exista asa numitele caiete echinox de la Babes-Bolyai, unde o mana de profesori si doctoranzi au alcatuit niste analize redutabile, cateva pasaje fiindu-i alocate si lui Culianu.

    In rest, nimic, sau prea putin. Se zvoneste ca profesorul ar fi ajuns la un asemenea nivel incat ar fi reusit sa prevada viitorul societatii romanesti si chiar sa-l reproduca sub nume si date fictive in lucrarile sale, fapt ce ar fi atras ura comunistilor (pe care ii ironiza constant dealtfel).

    Sunt lucruri ce intriga si nasc curiozitati legitime. Ce parere aveti ?

    Cu respect,

  12. Fictiunea ar fi fost mult imbunatatita cu ingredientul real ca la Universitatea Lomonosov toaletele erau cate opt pe o parte, dar fara paravane, asa ca avea ocazia sa priveasca pupilele colegului de visavis.
    Oare in dimineata aia de martie, cum o fi fost tranzitul reactionarilor? Dar al bolsevicilor habotnici?
    Aspectarea toaletelor este explicata chiar de Ion Iliescu in almanahul Catavencu,de 1997.

  13. Durerea mare este, domnule Tismaneanu, ca acest criminal ordinar este, in continuare, considerat erou de marea masa a Romanilor. Cu sau fara aceste exercitii de imaginatie, el va ramane asa pana cand (mult prea tarziu, va asigur!) va fi aruncat la groapa de gunoi a istoriei (cum spunea un antecomentator).

    Dar aceste exercitii ne fac bine, mie cel putin. Ironizarea aceasta acuta a lui iliescu este ca o injuratura, o „… mi-ash p… -n ma-ta de criminal!” sau o ” … zgura ma-tii de bolsevic ordinar!” care pe individ nu-l deranjeaza (macar de l-ar enerva!) si nici nu ajuta cu nimic dar macar ne mai racorim si noi!

    Dumneavostra luati-l asa, noi, mai delicat. Noi, astia mai slobozi la gura il luam cum stim noi mai „dulce” si … cu atat cred ca o sa ramanem.

    Nu cred ca mi-as mai dori ceva de la poporul asta decat sa fie capabil sa-l judece pe iliescu (formal macar) cat timp spurcaciunea mai este inca in viata.

  14. Nu reusesc sa va mai raspund la thread-ul initial. Banuiesc ca e o limita de raspunsuri.

    Sigur, atunci, voi trimite un articol despre Miyamoto si Istrati. Iar teza de masterat v-o pot trimite printata, desi nu mai sunt 100% in spatele concluziei pripite pe care am tras-o atunci, in 2002, inca proaspat venit din Romania si fara sa inteleg prea bine anumite lucruri.

    Am de gand sa rescriu lucrarea pentru publicare si atunci voi schimba si cocluzia pe care am tras-o initial. Asadar, daca acceptati acest „caveat”, va pot pune la posta lucrarea.

    Pe adresa de la departament e bine, nu?

    • Nu l-as numi pamflet, nu cred ca am ingrosat caricatural ori sardonic anumite linii. Referinta la sedinta Biroului Politic in care este discutata promovarea lui Ion Iliescu este bazata pe documente de arhiva. Atmosfera din Moscova lunii martie 1953 este examinta in numeroase carti, inclusiv memoriile lui Ilya Ehrenburg. Alt student strain, Zdenek Mlynar, a povestit propriile trairi. Ulterior, Mlynar (care fusese coleg de camera cu Mihail Gorbaciov), a devenit unul dintre liderii Primaverii de la Praga. Iliescu nu a fost un sustinator al „comunismului cu chip uman”. A crezut in rolul conducator, predestinat, al partidului comunist. Repet, am scris acest text ca exercitiu istorico-literar si, pana la un punct, ca unul de psihologie politica.

        • Nu cred ca ma fac bine inteles. Cititi va rog primele randuri, spun foarte clar ca este un exercitiu de imaginatie istorico-literara. Evident ca nu este un articol stiintific, desi este bazat pe informatii verificabile. Daca doriti sa cititi articole stiintifice, e preferabil sa o faceti in revistele de profil, nu pe platforme de comentarii si opinii. Weekend placut.

  15. Dle Tismaneanu, inteleg oportunitatea temporala a unei fictiuni legata de stalinism si abordarea prin prisma repetitiei istoriei, insa din punctul meu de vedere cel mai interesant moment politic al lui Ion Iliescu – care merita disecat – a fost cel in care presedintele FSN cocotat pe un tanc a declarat – pare-se cu de la sine putere – trecerea in ilegalitate a PCR. Primul lucru la care m-am gandit atunci a fost ca tatal lui Ion Ilescu a fost ilegalist si ma intrebam ce poate face in continuare un om care in goana dupa putere si-a dezavuat atat de public tatal si sistemul care l-a propulsat in locul respectiv…

    • Sunt cateva momente de fractura in experienta politica a lui Iliescu. Cel pe care il amintiti este unul dintre acestea, ca si decizia executarii cuplului Ceausescu, de care acum se dezice. Acest exercitiu de imaginatie istorico-literara e direct legat de aniversarea celor 60 de ani de la moartea lui Stalin. Nici Dej, nici Ceausescu nu s-au format in URSS. Ion Iliescu, da. Acolo si-a facut studiile universitare, a absorbit valorile politice si culturale ale „civilizatiei sovietice”. Valori de care nu cred ca s-a despartit niciodata in chip radical. Sa mai adaug ca nici Dej, nici Ceauescu nu vorbeau curent limba rusa. Iliescu, ca si sotia sa, o vorbesc. Nu deduc de-aici niciun fel de concluziei politica. Exemplul Mlynar arata ca oameni educati in URSS au ajuns la divort cu sistemul. As putea da si exemplul Mircea Raceanu. Nu este insa cazul lui Ion Iliescu. Cum am aratat intr-un articol anterior, nu este nici cazul profesorului Ion Ianosi. Nu mai vorbesc de un N. S. Dumitru, mana dreapta a luii Iliescu la FSN in timpul mineriadei din iunie 1990.

      • :) uitasem de mineriade…. si intorcandu-ne la fictiune, e bine totusi ca tovarasul Iliescu nu a absolvit Academia Militara…

        • Poate explicati ce inseamna ca ‘mi-am dezavuat parintii”. Ati citit „Lumea secreta a nomenclaturii”? Da, m-am despartit de ideile tatalui meu. Mama mea era medic pediatru, specializata in igiena scolara, nu mai avea niciun fel de iluzii inca din timpul procesului „halatelor albe”. Familia biologica nu se confunda cu aceea politica. Nu pot rescrie „Lumea secreta” in fiecare zi, ca raspuns la acest gen de comentarii.

  16. Din nou un excelent articol Dle Profesor !! Si eu am trait „live” in piata Centrala din S Mare, moartea celui mai odios criminal politic din Istoria Omenirii…neegalat cred pina azi !
    Eram adunati toti copii din Scolile din oras…si..viitorul meu socru ( in fapt..un legionar trecut la comunisti..dar am aflat mai tirziu..) nea facut se plangem cu lacrimi de pierderea „tatucului” nostru..cei care nu au plins au fost sanctionati…Printre care si eu..mi sa luat bursa pentru o luna !! Mai tirziu in 1956 Nov Tov Iliescu, impreuna cu Andrei Stefan si Cornel Pacoste, „inspectau” caminele studentesti ca sa previna orice miscare a studentimii Romane…Iliescu a fost un admirator al lui Stalin, promovat inca din Rusia pentru devotamentul lui fata de cauza Comunista..Trimis in Romania sa aduca regulile tarii dela Rasarit..a fost un MARE instrument de Comunizare a Romaniei… Ce mare pacat cu Romanii in mare majoritate l-au votat..de aceia a ajuns Romania unde este !!? Felicitari jib

  17. Si intr-un elan revolutionar ajungem la ziua de astazi cand Ponta, vrednic continuator a lui III, Ion Iliescu Ilieci, si gasca intr-un elan muncitoresc vopsesc peretii internetului cu un site ce mimeaza democratia: social-democracy.eu. Horror!

  18. STEFAN VOITEC DESPRE STALIN.
    Prin 1969, Stefan Voitec, presedintele MAN, imi spunea ce l-a impresionat cel mai mult cand l-a cunoscut pe Stalin la Moscova (nu mai retin exact cu ce prilej): interesul lui Stalin pentru a afla imediat orice stire importanta din presa internationala.
    In antecamera biroului lui Stalin se aflau mai multi functionari care citeau principalele ziare din lume si care ii prezentau lui Stalin imediat stirile/ articolele de interes deosebit.

  19. Ce vă mai place s-o bateți in cap intelectualicește…Iliescu va rămâne ceea ce a fost toată viața,un jeg de om,un comunist îmbâcsit de stalinism…iar cei de-aici cu comenturile lor de apărare a tătucului mineriadelor nu-s decât, la râdul lor,niște otrepe îmbuibate…ducă-se mai repede dupa Stalin in frunte cu Rânjilă!Moarte comunistilor!

  20. Eh, eh, eu unul intotdeauna am spus ca primavara se numara tovarasii. In martie s-a dus si tovarasu Rikov si tovarasu Stalin, si tovarasul Dej, si tovarasu Cernenko…. cine stie ce aduce anu.

  21. Vad ca in interviul de azi Iliescu explica cum e cu apostazia lui :

    „Această credinţă m-a ajutat să mă rup cu totul (politic si ideologic) de comunism, rămânând fidel idealurilor mele de dreptate socială si de dezvoltare. …..Asta mi-a permis să rămân independent, în cariera mea politică de tinereţe, si să nu comit, nici în întunecaţii ani ’50, nici mai târziu, fapte de care să-mi fie rusine. Ca om independent, mi-am putut păstra convingerile, când totul părea să le stea împotrivă …….chiar dacă unii dintre contemporanii mei plasaţi foarte sus în societate (la noi si în lume) ţin morţis să mă contrazică. ”

    Oare la cine se refera cind vorbeste despre contemporani „…plasati foarte sus in societate ..in lume …” ? Nu cumva ……. :wink:

    • Intr-un studiu recent, biograful lui Gorbaciov, profesorul Archie Brown, demonstreaza convertirea ultimului presedinte al URSS la doctrina social-democrata. Este un caz paradigmatic de apostazie. Lucrul s-a petrecut gradual, dar un manuscris din 1988 dovedeste ca Gorbaciov l-a citit pe Eduard Bernstein si a interiorizat mare parte din lectiile legate de schisma introdusa de Lenin in miscarea socialista globala. Ion Iliescu nu a ajuns la aceasta intelegere. Nu cunosc niciun text al sau in care sa omagieze gandirea social-democrata din Romania interbelica. Nu a spus niciodata in chip ne-echivoc ca lichidarea PSD prin absorbtia fortata din februarie 1948 a fost o crima politica. Sa comparam itinerariul lui Iliescu cu acela al unui Aleksandr Iakovlev, parintele politcii de glasnost. Ambii au avut importante pozitii in aparatul de propaganda. Pentru Iakovlev, tragedia a inceput cu cultul violentei in timpul Revolutiei Franceze, leninismul a fost un neo-iacobinism grefat pe traditia terorismului rus si combinat cu hiper-rationalismul hegeliano-marxist. Iakovlev a scris prefata editiei ruse a „Cartii negre a comunismului”. Ma indoiesc profund ca Ion Iliescu a rasfoit macar acea carte. Pot chiar specula ca Iliescu considera ca Iakovlev a devenit, in ultimii ani de viata, un „renegat”. L-am cunoscut destul de bine pe Dan martian, camarad de idei al lui Iliescu. Era un marxist impenitent, un comunist pasionat. Credea in continuare in miturile revolutionare din „Manifestul PC”. Ne-am intalnit la Washington, cred ca era prin 1992, m-a intrebat de ce sunt atat de putine carti marxiste in librariile americane :) Ion Iliescu face parte din aceeasi familie de atitudini si optiuni, dar stie sa-si camufleze mai bine orientarea (si trecutul). Din cate stiu, Dan Martian nu participase la represiunile anti-studentesti, era mai degraba un „bolsevic de catedra”. In rest, chiar nu stiu la cine se refera in acel esopic pasaj :)

      Archie Brown, „Did Gorbachev as General Secretary Become a Social Democrat?”, EUROPE-ASIA STUDIES. Vol. 65, No. 2, March 2013, 198–220

      O recomandare pentru cei interesati de Stalin si stalinism:

      http://online.wsj.com/article/SB10001424127887324445904578286410707586312.html?mod=googlenews_wsj

      Fortunately, Mr. Gellately allows himself some amusing asides to relieve the otherwise unremitting gloom, such as when he describes the Romanian premier Petru Groza as „a peculiar character who in his dapper clothes and top hat did not look like the leader of a political party calling itself the Ploughmen’s Front.”

      Pe tema Iliescu:

      http://tismaneanu.wordpress.com/2009/03/16/insondabil-si-imprevizibil-trecutul-lui-ion-iliescu-si-sticlutele-de-urodonal/:)

      http://muse.jhu.edu/journals/jod/summary/v004/4.1tismaneanu.html :)

  22. Dragi prieteni,

    Imi pare naiv si inutil sa dezbatem trecutul lui Iliescu (evident ca stalinist). E suficient sa ne gandim serios si responsabil la prezent; orice am crede despre tineretile lui si despre maturitatea sa, ramane momentul 1989: barbatul de 60 care era atunci are vieti pe constiinta, are sange pe maini. El nu a patit si nu va pati nimic. Niciodata (las’ ca acum, putem fi facuti lesne cinici si violenti, ca dorim pedepsirea unui biet octogenar…). Nu va da socoteala nici istoriei, cum spera unii. Locul sau in viata publica este dovada vie a neputintei neamului de a intelege. Nepedepsirea lui in veci este cancerul ale carui metastaze continua sa impiedice Romania sa atinga o banala normalitate. Si, ca la orice cancer cu metastaze, extirparea tumorii initiale e o faza depasita, inutila. Poate chiar periculoasa.

  23. Cred ca pentru consumatorul inteligent de productii politice exercitiile fictionare pot avea farmec si utilitate daca sunt scrise pentru a ocoli coada plesnitoare a cenzurii, in regimurile totalitare, si, evident, daca sunt atinse de aripa talentului sau geniului, chiar daca mai rar, in ultimul caz. Ma gandesc, aici, dac-ar fi sa ilustrez, la “Fictionarii” lui Radu Cosasu, din 1983, in care scena dialogului dintre cenzor si narator, de pe holurile Casei Scanteii, este nu numai memorabila, dar si curajoasa, prin sugerarea identitatii dintre comunism si nazism (Cenzorul: Don Quijote e imnul debililor mintali. Naratorul: E exact parerea cenzurii naziste.)

    Exercitiului d-stra, domnule Vladimir Tismaneanu, la care va dedati cu aplomb, mi-e teama ca-i lipseste cel putin prima conditie, in democratie nicio trancaneala politica nu mai este nici subversiva si nici ingradita, doar argumentatia este obligatorie (nu si pentru fantasmagoriile asumate!), cat despre “curaj”, nici vorba. In ceea ce priveste cea de-a doua, imi amintesc ca ati marturisit, pe Contributors, ca un fost mentor v-a sfatuit, si cred ca avea dreptate, sa nu abordati acest gen pretentios, ca nu v-ar “prinde”. Se vede de la o posta ca stilul monocromatic si inflexibil face din Vladimir Tismaneanu un autor inconfundabil!

    Moartea lui Stalin, in 1953, a fost perceputa exact cum o descrieti, ca fiind cea a “parintelui popoarelor”, dar nu la modul ironic, cum incercati sa o prezentati, ci la unul foarte serios si dramatic, erau foarte multe argumente politice, economice si militare care pledau in acest sens, la acel moment, sa retinem doar ideea care le anvelopa, cea a “Omului de Otel” care a oprit invazia fascista si a intors soarta razboiului, salvandu-le de holocaustul sclaviei, iar aceasta imagine era foarte proaspata si foarte bine inradacinata in mintile supravietuitorilor. Si nu cred ca tanarul de atunci, Ion Iliescu, care avea 23 de ani, avea o imagine diferita, mai ales ca perioada razboiului a trait-o cu mintea si sufletul unui copil. Dar Iliescu din 1978, de dupa cele vazute in Coreea de Nord si China, era altul decat cel din 1953, iar cel din 1989, unul esentialmente schimbat, eliberat de dogma comunista – dovezi incontestabile de evolutie, in termenii culturii si practicii politice.

    Nu vreau sa fac nicio comparatie cu vreun presedinte american (nici macar cu Truman si bombele sale atomice, aruncate peste japonezi ori cu Bush Jr si deceniul sau insangerat de razboaie). Dar nu pot sa nu observ ca un anume “mesianism” politic este de moda veche in lumea de astazi, pentru ca orice natiune poate fi “indispensabila” sau “exceptionala”, dar pana la limita de la care nu se opune altor natiuni, prin razboaie si nu incearca sa se impuna ca un monopol. Mie mi se pare ca incremenirea intr-un mental de tip “razboi rece” si intr-un mecanism speculativ, de a judeca trecutul dupa legile prezentului si de a aplica prezentului legi ale trecutului, nu face decat sa alimenteze ideologia arbitrariului cu masca “preventiva”. De aceea noua politica externa americana nu poate fi decat sustinuta, inclusiv prin alaturarea denunţarii discursului antisionist „controversat” al premierului turc, care a catalogat sionismul drept crimă împotriva umanităţii. Retorica poate fi falsa si nefolositoare (ca speta Erdogan), doar faptele sunt credibile si ofera garantii care alunga temerile.

    • Nu stiu cine a fost mentorul la care faceti aluzie. Nu trebuie sa va placa ce scriu eu, e loc pentru opinii si reactii diverse. Nu voi polemiza cu Dvs nici despre bombele lui Truman, nici despre alte teme care nu fac parte din subiectul discutat aici. Cat priveste statutul lui Stalin ca „parinte al popoarelor”, poate cititi poemul „Rquiem” de Anna Ahmatova, memoriile Nadejdei Mandelstam ori romanul lui Vassili Grossman „Viata si destin”. Daca as mentiona „Arhipelagul Gulag” cred ca m-ati banui, pe buna dreptate de altfel, de „antisovietism” :)

      Ion Iliescu eliberat de dogma comunista in decembrie 1989? Poate aruncati o privire peste primul numar din „Scanteia poporului” :)

    • „Moartea lui Stalin, in 1953, a fost perceputa exact cum o descrieti, ca fiind cea a “parintelui popoarelor”, dar nu la modul ironic, cum incercati sa o prezentati, ci la unul foarte serios si dramatic, […] a “Omului de Otel” care a oprit invazia fascista si a intors soarta razboiului, salvandu-le de holocaustul sclaviei”

      Pfuai! Dle Licinius, sunt căpşunar, am câţiva colegi ucrainieni, la vreo 35-40 ani, mi-au povestite despre binefacerile lui Stalin pe care familiile lor le-au trăit pe pielea lor, cred că v-ar fierbe la foc mărunt dacă v-ar auzi pledoaria…

      • D-le Ampersand, banuiesc ca stiti cum se poate manipula opinia publica prin scoaterea din context a unei idei sau fraze (Dl. Tismaneanu ne-a exemplificat foarte amplu cu niste articole din OC). Cam asta se intampla si cu scoaterea unei istorii din contextul istoric al unei epoci. Nu am facut o pledoarie, ci doar o semnalare a unei stari de spirit care era alta in contextul istoric de atunci, fata de cea care se incearca a se construi acum. Chiar si in Occident (sau in special acolo) despre Stalin se vorbea cu totul altfel. Sunt marturii scrise ale lui Roosevelt si Churchill, inainte de marea lor „suceala”, din ratiuni politice si geopolitice (maurul Stalin isi facuse datoria, asa ca trebuia sa plece!). Trecutul este trecut, nu ti-l poate lua nimeni, in schimb viitorul, da, atunci cand altcineva incearca sa-ti scrie istoria, prin grilele unor interese care nu sunt ale tale, de aceea repatrierea scrierii istoriei tine nu numai de propriul trecut, ci si de sansele propriului viitor.

  24. Un film interesant, despre ultimele luni din viata lui Stalin : ‘ Une exécution ordinaire”. Relativ recent, putin cunoscut , fictiune amestecata cu date reale , in genul articolului dlui profesor de aici. Caracterul diabolic (pervers) al dictatorului , mai ales in ultimele luni de viata , dupa povestea „halatelor albe”. E vorba de relatia cu un nou doctor personal, careia ii intoarce viata pe toate partile. 100 min. , original in franceza, poate fi vazut aici : http://goo.gl/X0jhl

    Cred ca e noutate pt. dl. profesor –dar se merita, fiindca azi , desi duminica , nu e nici un meci bun de vazut ! :lol:

    • Este o noutate, indeed, abia astept sa-l vad. Va multumesc mult. Ma gandeam sa scriu un scurt text despre avantajele si dezavantajele prezentei in spatul public. Asemenea mesaje si sugestii fac parte dintre marile avantaje. In the meantime:

      http://www.evz.ro/detalii/stiri/ion-iliescu-si-imprevizibilul-sau-trecut-1026441.html

      Ar fi de notat ca Ion Iliescu participa, la Ateneu, la lansarea unei carti despre el coordonata de doi fosti consilieri (Ionut Vulpescu si Victor Opaschi). Poate tineti minte volumul de dialoguri dintre (pe atunci) premierul Adrian Nastase si ministrul-sau cancelar, fostul meu coleg de facultate, sociologul Alin Teodorescu, „De la Karl Marx la Coca Cola”. Era in 2004, aparuse in martie cartea mea de dialoguri (de fapt un interviu adancit) cu Ion Iliescu („Marele soc din finalul unui secol scurt”). In vara, Iliescu a venit la Washington sa participe la funeraliile lui Ronald reagan. Ne-am vazut la hoelul unde statea. I-am oferit un exempar din carea lui Aleksandr Iakovlev „A Century of Violence in Soviet Russia”. Nu cred ca a citit-o. I-am spus ca a aparut volmul Nastase-Teodorescu si, in gluma, am facut o analogie cu „Marele soc”. Iliescu mi-a raspuns: „Nu-mi amintesc ca Dvs sa fi lucrat vreaodata pentru mine, ca ministru ori in orice alta calitate.”. Avea dreptate, nu fusesem consilierul sau, eram un profesor de stiinte politice deplin independent, scrisesem critic despre el, aveam sa o fac si in continuare. Iata ca acum lanseaza un volum conceput de doi fosti protejati si angajati ai sai, membri de vaza ai puterii de azi. A ajuns de fapt la momentul Nastase-Teodorescu :)

      • Cu toate crimele lui din ’56, nu alea din 90 – Iliescuun batrnel de 80 si ceva de ani participa la o lansare de carte, scrisa de 2 consilieri. Scrie o carte cu un consilier – cazul Nastase? Interesant ca a trecut aniversarea Cartei 77 –

        P.S. Recomadarile de film ale d-lui HL sint din ce in ce mai interesante …

  25. Tine de postromânism acceptarea in contextul Schengen a festivitatii Ion Iliescu de la Ateneu, când tocmai dosarele Teroristii si Mineriadele reprezinta cele mai venerabile probe ca justitia nu e deplin functionala in RO.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro