vineri, martie 29, 2024

Actualitatea „Apelului catre lichele”: Recurs la memorie

Cine poate uita ropotele de aplauze dezgustatoare  de la Congresul rusinii si umilirii nationale, cel de-al XIV-lea, si, slava Cerului, si ultimul din istoria atat de putin glorioasa a PCR? Cuvantarile rostite de mamelucii dictatorului? Privirea lui, iscoditor-suspicioasa, de fiara incoltita, osanalalele smintite, ditirambii deliranti, spaima, frigul, bezna, foametea?  Cine si-ar fi putut inchipui ca in doar cateva saptamani intreaga sandrama urma sa se naruie, ori macar sa para prabusita?  Dar mai ales, cine isi putea imagina ca aceleasi figuri sinistre, cantaretii de imnuri, autorii de ode, versificatorii elogiilor desantate pentru „geniul intre genii” si pentru „savanta de renume mondial”, canaliile eterne, vor schimba macazul cu o ametitoare viteza si se vor prezenta celor care inca nu apucasera sa-si ingroape mortii drept salvatorii  „democratiei originale”? 

Cine s-ar fi gandit ca „tovarasa” Olivia Clatici, secretara Centrului Universitar de Partid Bucuresti unde era colega cu „tovarasii” Rebedeu, Cenusa si Parjol,  va avea imensul tupeu sa se pretinda „taranista de-o viata”?  Ca fostul premier ceausist Ilie Verdet isi va infiinta un partid din care ulterior Ion Iliescu va recruta senatori ai PSD? Ca un Cozmanca, fostul adjunct al Elenei Ceausescu la Comisia de Cadre a CC al PCR, va ajunge marele tragator de sfori din anturajul lui Iliescu, Nastase, Oprescu etc?  Ca Legea Lustratiei va fi tergiversata ani si ani de zile, iar dupa ce va fi fost votata, amputata si „intrata la apa”, avea sa fie respinsa de Curtea Constitutionala intr-o Romanie in care seful statului declarase regimul comunist drept ilegitim si criminal? Ca un erou precum Vasile Paraschiv va muri uitat de mai toata lumea, cata vreme oligarhii cinici dau lectii de liberalism? Ca un tortionar bestial precum Gheorghe Enoiu va beneficia de o batranete de nimeni si de nimic tulburata? Ca monstrul care a fost Nicolae Plesita va muri intr-un sanatoriu special,  fara a fi fost adus in fata justitiei pentru nenumaratele sale crime?  Ca un Stefan Andrei va ajunge sa dea lectii despre „dictaturile de dezvoltare”, diferite, in viziunea sa, de cele „represive”? Ca un rapsod al tiraniei precum raposatul Adrian Paunescu va fi onorat ca „poet national” egal cu Eminescu? Ca partidul ce-si zice liberal se va infrati cu partidul luui Iliescu? Ca un un om politic lansat pe orbita gloriei de Corneliu Coposu si de Alianta Civica, care crezusera in fagaduintele sale anticomuniste, va spurca obsesiv numele unor intelectuali de marca numai pentru ca-l invidiaza patimas pe cel aflat acum in fruntea statului? Am scris candva o carte intitulata „Irepetabilul trecdut”. Mi-e teama ca titlul tine de ceea ce se cheama wishful thinking.

„Apelul catre lichele” al lui Gabriel Liiceanu a fost scris sub imperiul unei legitime, irepresibile indignari etice. L-am recitit zilele acestea si n-am gasit nimic excesiv in el. Dimpotriva, este un document al regasirii onoarei in timpuri atat de tulburi, o invitatie plina de bun simt la claritate morala. In aceeasi perioada, Octavian Paler a scris in „Romania Libera” un articol intitulat „Nevoia de franchete”, ripostand imposturii feseniste intruchipate de trio-ul Iliescu-Brucan-Roman. A venit apoi „Proclamatia de la Timisoara” (martie 1990), tot atunci (si deloc accidental, a fost infiintat SRI), in iunie au fost adusi sa distruga societatea civila si partidele democratice purtatorii de lanturi mineresti ghidati de lichelele securiste. „Apelul”, aparut pe 30 decembrie 1989, in ajun de An Nou, era o tentativa de exorcizare, propunea o metoda de regenerare a tesutului moral  prin redobandirea increderii, liantul capitalului social intr-o democratie. Au urmat calomniile imunde din „Azi”, „Dimineata”, „Adevarul” lui Novaceanu, „Romania Mare” si nu mai putin oribila foaie antifrastic numita „Europa” (si-o mai aminteste cineva pe „publicista” Angela Bacescu, specializata in reabilitarea lacheilor dictaturii?)  Cei care isi permit sa minimalizeze astazi curajul unor Gabriel Liiceanu ori Ana Blandiana ar face bine sa reciteasca abjectiile publicate atunci, in 1990, in oficioasele puterii, impotriva acestor intelectuali critici. La televiziunea ce-si spunea „libera” se intonau aceleasi coruri ale urii, se dadea glas acelorasi exhortatii ale resentimentului.

Spre deosebire de Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia, disidenţa din Romania nu a incetat sa existe in 1989. Ea a continuat in noul regim autoritar, o combinatie baroca de comunism rezidual si tribalism fascistoid. „Apelul catre lichele” este, din punctul meu de vedere, un document esential al disidenţei romanesti din perioada neo-comunista.  Privind in jur, luind masura acestui timp al bulversarii valorilor despre care scrie Dan Tapalaga, nu putem sa nu fim uimiti de actualitatea acestui „Apel”. Nu vorbesc neaparat despre o actualitate imediata , ci despre una in planul mai adanc a ceea ce se cheama calitatea, credibilitatea si sansele unei culturi politice democratice. 

„Sunteti putini in mijlocul acestui popr, de vreme ce el s-a putut regasi peste noapte cu o asemenea forta si gratie; si totusi multi, daca ati putut face cu putinta, hrani si cautiona oroarea vreme de 40 de ani. Voua, acestor multi-putini, va adresez urmatoarea chemare:
Lasati o respiratie mai lunga intre ultimul omagiu pe care l-ati scris, intre ultima sedinta in care v-ati exprimat entuziasmul pentru realegerea lui Ceausescu la cel de-al XIV-lea Congres si adeziunea grabita pe care ati venit sa v-o dati in zilele in care timisorenii nu terminasera sa-si ingroape mortii si in care sangele de pe bulevardul Magheru si din Piata Palatului nu se zvantase inca.
Nu mai strangeti o vreme, barbateste, mana colegilor vostri si nu-i mai priviti senini in ochi. Lasati sa se intrevada o urma de sfiala in privirea voastra. Fiti o vreme stingheri.
Nu mai apareti la televiziune.
Nu mai scrieti in ziare.
Nu va mai ridicati glasul decat pentru o scurta cainta, caci altfel il ridicati din nou in miciuna.
Lasati cuvintele sa spuna ceea ce spun; nu mai folositi o vreme vorbele “demnitate”, “libertate”, “constiinta”, “dreptate”, “popor”. Nu asasinati aceste cuvinte.
Renuntati la alibiuri morale spunandu-va ca ati facut neincetat raul ca sa puteti face din cand in cand binele.
Sa nu va fie frica, ci doar, din cand in cand, o lunga si insuportabila rusine. Cautati un parinte care si-a pierdut in zilele acestea copilul si cereti-i iertare. Intrati in noul an meditatitivi. Si aprindeti o lumanare pentru cei morti si pentru voi.
Iar daca veti da curs acestei chemari, veti inceta sa fiti lichele si veti primi recunostinta noastra. Va vom iubi.”

Distribuie acest articol

22 COMENTARII

  1. Avand in vedere recentul eveniment cu „sfanta tinerete legionara” si dorind sa stiu mai multe despre miscare si regimul antonescu as vrea sa stiu care este sunt cartile „obligatorii” pentru acea perioada pentru o istorie adevarata.

  2. http://franckmelen.wordpress.com/2010/10/14/liiceanu-vs-muller-sine-ira-et-studio/

    Gabriel Liiceanu este exemplul de manual al acestei tipologii a oportunistului care mimează abil, în funcţie de instanţa la care se raportează, atît conformismul, cît şi subversivitatea. Celebritatea lui din anii 1980 se bazează strict pe debitarea de platitudini filozofice pompoase cu vag iz etno-heideggerian, care evitau orice referire la dictatură şi care permiteau propagandei oficiale să demonstreze larga libertate de gîndire din România.
    Direct spus, aşa cum lui Sergiu Nicolaescu i se cedase monopolul filmelor cu potenţial de succes la public, lui Gabriel Liiceanu i se permitea să vîndă en gros filozofie „idealistă“ popularizată. Ceea ce, în condiţiile unei culturi monocrome şi arhicontrolate, nu putea însemna decît succes instantaneu.

    Prestigiul cultural acumulat de Gabriel Liiceanu, şi care-l îndreptăţeşte astăzi să fie partener de dialog, în faţa întregii opinii publice, al Hertei Müller, reprezintă, aşadar, dezvoltarea unui capital social acumulat în regimul anterior, cu concursul efectiv al responsabililor comunişti ai planificării culturale.

    În plus, ca şi înainte de 1989, popularitatea de azi a lui Gabriel Liiceanu se bazează pe enunţarea de platitudini pompoase care mimează radicalismul moral şi care înlocuiesc în conştiinţa publică gîndirea vie a acelor, puţini, care au avut şi au curajul să meargă împotriva curentului.

    Mi se pare tristă integrarea unei scriitoare de o mare autenticitate şi forţă a vibraţiei morale, aşa cum este Herta Müller, în maşina de autocanonizare ca disident şi „rezistent“ a unui personaj care întrupează conformismul moral-intelectual.

    Partenerii de dialog ai Hertei Müller, în faţa publicului virtual al societăţii civile româneşti, s-ar fi cuvenit să fie Dan Petrescu. Sau Dorin Tudoran. Sau Daniel Vighi şi Viorel Marineasa, autori extraordinari, care au fost în stradă, sub gloanţe, în tot timpul Revoluţiei de la Timişoara.>> ****

    Comentariu de la “Claude Karnoouh” (!?) la articolul lui Caius Dobrescu: “Excelent articol. Dar suntem câțiva care știm de mult că domnul Liiceanu era și este un impostor. În 1986, cu Michael Shafir, eram la un congres internațional al studiilor românești la Avignon (Franța) și domnul Liiceanu a venit din Germania, unde avea o bursă Humboldt (mare disident!), și a lăudat regimul comunist ceaușist datorită faptului că dăduse voie să publice un volum de eseuri ale lui Heidegger… Asta e disidență oare? Liiceanu a fost făcut disident de Monica Lovinescu. De ce? Pentru rezistența cu cultura… Ah! Ah! Ah! e de râs… Care cultură? Niciodată Liiceanu n-a contat în Europa ca heideggerian de calitate!“

    <<Eu una cred că (Herta Müller) avea dreptul moral să ne facă reproșuri – este dreptul unui om care nu își poate lua în posesie viața, pentru că undeva, cândva, i-a fost trunchiat dreptul la existență. Aici și atunci. Putem, desigur, să ne supăram pe Herta Müller pentru că nu a rezervat memorialisticii și literaturii judecata ei aspră.

    Putem, desigur, să ne supărăm iarăși pe Herta Müller pentru că ne-a cuprins pe toți în același reproș. Și mai putem să ne supărăm pe Herta Müller pentru că a fost ironică din capul locului. Și pentru că zis “căcat” la Ateneu.

    Nu ne putem supăra, însă, pentru că a avut o țară de schimb și atunci, nu-i așa, i-a fost ușor? În fond și la urma urmei, ea și-a recuperat viața dintr-un punct din care mai putea încă să o trăiască, au spus cei mai mulți. Pentru că este un contra-argument care ne mută în registrul uman, cu nimic mai prejos, doar că încalcă toate uzanțele dialogului.

    Și nici nu-i putem replica de la distanță, excluzând-o din orice răspuns, trimițându-i literatura în minorat. Întâmplător, am citit-o. Nu cred că face literatură mare, eșuează de multe ori într-un patologic liric, temele sunt reductibile una la cealaltă, nu găsești vocația construcției. Dar rămâi, cum eu am rămas, încremenit în fața forței de a recupera, public, iată, gesturi, zile, morți, remușcări. E un fel de a pune limite îndurării umane care o ferește de lamentația în stradă.

  3. Liiceanu nu este un disident, nici macar „Apelul catre lichele” nu este un act de disidenta. Dupa razboi multi viteji se arata!!
    Un nou apel catre lichele este binevenit, dar sa fie semnat de catre marea majoritate a intelectualitatii romanesti! In rest, Dumenzeu cu mila!

  4. Lista celor care intra in categoria „cine s-ar fi gandit ” este infinit mai lunga. Ca de obicei autorul selecteaza numele dupa criterii doar de el cunoscute. Multa ranchiuna va macina fata Clatici si de trioul Rebedeu, Cenusa si Parjol, ceva activisti pe la CUB de care nu a mai auzit nici dracu dupa decembrie ’89, ca sa fie citati versus Paler ex membru CC PCR ! Sau au stat in calea ascensiunii uascr-istului Valodia spre functia de lector de Socialism stiintific la Stefan Gheorghiu ? ” Lasati sa se intrevada o urma de sfiala in privirea ” dv. d-le Tismaneanu ! Mai luati o pauza si nu ne mai bombardati zilnic cu articole ” juste si lamuritoare „.

  5. http://www.ioncoja.ro/2007/06/gabriel-liiceanu-autor-al-unui-plagiat-%E2%80%9Cinvers%E2%80%9D/

    Povestea dobândirii patrimoniului fostei Edituri Politice, corect interpretată, trebuie să-i confere lui Gabriel Liiceanu meritul istoric de a fi primul care, după 1990, s-a înfruptat fără saţ din ce nu era al lui: bănuţul public. Liiceanu este cel care a dezlegat câinii cei flămânzi ai privatizărilor frauduloase, încă din primele zile postdecembriste, când năucii de noi încă mai număram morţii. Când o lege a privatizării încă nu exista, Liiceanu a ştiut să profite de neatenţia noastră, s-a mişcat repede, nu s-a împiedicat în niscai scrupule sau remuşcări. Liiceanu, se poate spune, a dat tonul la cântec, la jaful care a urmat! A avut această inspiraţie a totalei neruşinări. Cu o mână a scris Apelul către lichele, iar cu alta şi-a îndesat în buzunare un patrimoniu care nu-i aparţinea nicicum. A fost primul dintre cei «îmbogăţiţi la revoluţie», categoria de români, de neoameni, cea mai mizerabilă. Şi de atunci mereu s-a îmbogăţit, prin tot felul de găinării şi inginerii fraudatoare. Mi-nchipui ce haz vor fi făcut Liiceanu şi gaşca de succesul pe care l-a avut infamul text despre lichele… Un text atât de autobiografic! Mărturisesc, am fost la un pas de a-l lua în serios, tocmai eu, care ştiam atât de bine ce-i poate pielea nesimţitoare a obrazului. Dar mă număram şi eu printre naivii dispuşi în acele zile să şteargă cu buretele totul pentru a ne primeni cu toţii, într-o lume care să fi meritat sacrificiile miilor de vieţi tinere date la schimb de Iliescu pentru idealurile cele noi : tranziţie, privatizare, economie de piaţă, democraţie, alegeri libere, pluralism politic şi alte hau-hauri. Dar mai ales privatizare! Aici a fost bătaia dintre cei ce s-au aflat pe lista profitorilor. Listă alcătuiă cu mult înainte de decembie 1989. Cap de listă, instalat de Brucan, Gabriel Liiceanu. El a făcut safteua la privatizări. La jaf! A avut mână bună. Nimeni dintre cei ce l-au urmat şi nici el nu a păţit ceva, nimeni nu a dat inapoi nici măcar un capăt de aţă din cât au furat atunci şi de atunci încoace mereu! Iar jaful a fost total ! Fără rest!…

  6. Ce ipocrizie, incetati sa va mai ascundeti dupa deget pt a va justifica RAUL din dvs ! Incetati sa mai spuneti „eu fur pt ca si ALTII fura”, pana la urma „hotul” (sau rudelel lui) care isi INCATUSEAZA (CIURUIESTE) fratii hoti va fi cel PRETUIT si salvat de pacate ! Dreptatea poate veni din partea ORICUI, atat timp cat e DREPTATE ! Natiei romane i-a ajuns pana la gat de iprocriti ca dvs !!!

    • eu am spus ca vreau o parerea argumentata despre liiceanu.eu nu fur,imi platesc taxele corect,chiar mai fac si cate-o mica donatie.si in calitate de cetatean al acestei tari am dreptul sa stiu despre oamenii care conduc aceasta tara,care se erijeaza in pazitorii ei morali .
      nu l-am injurat pe domnul liiceanu,am cerut niste explicatii,in masura in care acestea se dovedesc veridice, o sa mi le insusesc.
      nu tin sa am dreptate,nu sunt o persoan publica ci doar unul din cei caruia i se cere parerea din patru in patru ani in cabina de vot.daca domnul liiceanu nu avea treaba decat cu editura domniei sale,imi exercitam aprecierea,asa cum o fac si acum boicotandu-i afacerea.este posibil ca domnul tismaneanu sau altul sa reuseasca sa-mi demonstreze ca gresesc.nu ar fi nicio problema si as renunta la boicot.( chiar as dori sa cumpar cateva carti de le editura,da m-am tinut tare pana acum).
      nici domnul liiceanu,nici domnul tismaneanu nu sunt infailibili si nu am de ce sa nu-i judec dupa fapte si nu dupa vorbe..

      • Pai poti sa vezi singur cine este Tismaneanu si cine este Liiceanu. Si poti vedea singur cine este Herta Muller. Prin fapte cum si spui. Eu sint de partea Hertei (un premiu Nobel nu se ia chiar pe degeaba – fapta mareata totusi) si nu vad ce argumente ar putea sa apara „pe piata” care sa-mi schimbe aceasta inclinatie. Sint de asemenea de partea lui Michnik pentru ca are o viziune realista despre comunism si postcomunism. Sint de acord cu teoria lui care spune ca vina este personala si nicidecum colectiva; viziunea lui Michnik este cu totul opusa viziunii celor doi si cu Basescu trei. Condamnarea comunismului nu inseamna nimic de fapt, este numai blabla. Cum se face ca in tarile post comuniste unde nu s-a condamnat comunismul la galeata ca in RO lucrurile sint mai evoluate din punctul de vedere al fostilor comunisti si securisti? Sintem singura tara in care s-a condamnat comunismul in parlament si unde fosti comunisti si fosti securisti sint inca la manete. Pentru asta nu pot adera la grupul Liiceanu/Tismaneanu/Basescu.

        • de vazut ,am vazut..cred ca reiese din ce am scris mai sus.si eu traiesc in tara coruptiei fara corupti,intr-o tara bogata plina de saraci si cum bine spui tu intr-o tara care a condamnat comunismul si in care comunistii sunt inca la putere(fostii comunisti nu comunismul).
          pe domnul tismaneanu il stiu de cand eram copil si ascultam europa libera,pe langa parinti.
          cu dumnealui,inafara faptului ca e sustinator al lui basescu si l-a sapat pe marius oprea,nu prea am ce sa-i reprosez.
          cu domnul liiceanu e altceva..el pozeaza in victima a comunismului si din ce am citit in ultima vreme( adica mai bine spus-azi), reiese ca a fost un rasfatat al sistemului,dupa 90 si-a luat tainul cum bine spune el lider maximo..si mai pozeaza si in alba ca zapada, cand de fapt, cred ca e un amarat de buratino..

  7. E un punct de vedere radical, transant. Din pacate in ziua de azi mai importante sunt evenimentele mondene de scandal sau abjectiile pe care si le arunca oamenii de fotbal in direct. Lumea a uitat dupa 20 ani ce inseamna comunism. Lumea a uitat ce inseamna verticalitate, ce inseamna o ratiune puternica de a fi. Oamni ca cei care tarasc PNL in mocirla istorie pentru propriul lor beneficiu efemer. Oameni care vor intra in cartea de istorie dar nu asa cum cred ei.

    PS: Nu se poate schimba cumva fontul textului? Este foarte obositor de urmarit.

    • Hefaistos, subscriu. Pentru Contributors : 1. Griul ca Hintergrund este monoton, pesimist, respingator. Grafica paginii principale, e f. atragatoare si lecturii si comentariilor, mai ales ideea in albastrul ingrosat pe fond alb! Felicitari designerului paginii, e cea mai atragatoare din toata presa online! Poate si de aceea cei mai multi seriosi comentatori pe HN? Iata asadar designul face pagina ca si haina pe om. 2. Spalta din dreapta care se suprapune textului pe pagina de fata ingreuneaza lectura si te expulza involuntar de pe pagina, pierzand cititorii si comentatorii de care avem atata nevoie. Se poate micsora spalta comentariilor, oder … Va rugam faceti ceva! Multumim.

  8. am dat mai sus doua surse unde liiceanu este caracterizat altfel decat il stiam.
    adica auzisem de apelul catre lichele,interviurile cu tutea si cioran( pe care le-am vazut integral),de divortul de doamna liiceanu ,am vazut interviul baiatului pe care il are in japonia( la eugenia voda parca),de siegfried ,de alifie,de editura humanits de unde imi cumparam carti si de unde mentionez ca de doi ani nu am mai luat nicio carte( desi cumpar 1-2 pe saptamana).
    sunt foarte curios ce este adevarat in caracterizarile negative ale lui liiceanu..?
    este posibil sa fi fost colaborator sie( bursa humboldt 1983) si actualmente asa sa se explice atasamentul fata de basescu care este sustinut trup si suflet de catre servicii?

    • Calomnia nu reduce din personajul calomniat ci arata adevarata micime a celui ce calomniaza. Mai redu numarul de postari deoarece frustrarile ratarii apar prea evident. Si mai citeste inca o data apelul lui Liiceanu facad abstractie de autor. Nu vei fi capabila sa umbresti mesajul calomiind autorul ! Doar ne vei spune cat de jos esti moral.

  9. Nu sint in masura sa il judec pe Liiceanu, dar mi se pare dramatic pentru Romania sa vad atita inversunare in a-l minimiza si de a-l arunca in derizoriu.

    Daca nu e o valoare, iar altii sunt, dar nu au putut publica sub ceausescu, de ce nu ne-au uimit cu literatura strinsa la sertar dupa ’89?

    Daca nu a fost un dizident si doar pretinde, de ce nu vad o lista de dizidenti, lunga si plina, nu mereu aceleasi 4, 5 nume? Da, o fi gresind omul, dar sa dea cu piatra cel fara de pacat.

    Romania nu ajungea unde este daca toti ar fi facut ‘raul’ facut de Liiceanu.

    Daca sunteti mai buni, mai destepti, mai buni profesionisti, sunt sigur ca l-ati ierta.
    Iar daca nu, asteptati momentul sa fiti.

    o zi buna, dragii mei :)

  10. Multumim d-le Tismaneanu! Observ ca sunt cativa postaci rosi de invidie pt ca n-au avut curajul, nici macar in 30 Dec 1989, sa scrie dansii ceva in genul „Apel catre lichele”. Documentul scris atunci de Gabriel Liiceanu este unul valoros pentru istoria noastra.

  11. Mă întreb dacă există culegeri de texte publicate de publiciştii proeminenţi în ultimii 21 de ani. Nu ştiu dacă perioada post-Ceauşescu este şi ea acoperită ştiinţific şi bibliografic.

    Ar fi foarte util dacă marele public ar avea la îndemână culegeri de texte din anii 90 ale unor personalităţi precum d-nii Popescu, Cristoiu, Tatulici etc. Lipsa de memorie a publicului larg constituie o solidă bază de manipulare.

    Bref, studiul regimului comunist nu se opreşte abrupt odată cu împuşcarea soţilor Ceauşescu. Ba chiar, anii 90 apar mai „interesanţi” decât încremenirea anilor precedenţi. S-ar putea începe cu o bază de texte ai acelor ani.

    Cât despre dl. Liiceanu, ar fi fost îngrijorător dacă n-ar fi existat corul lichelelor. Adică vine unul şi spune „Iată, aceea este o mlaştină !”, iar de acolo nu se aude nici un orăcăit. Ar fi fost nefiresc. Abia campania de denigrare căreia GL îi constituie obiectul de atâta timp repune lucrurile în ordinea lor firească. Este de altfel valabil pentru toţi cei care deranjează establishmentul clepto-securist şi care au a înfrunta corul asurzitor al râioaselor.

    Iar pentru cei care continuă să nu prea înţeleagă despre ce e vorba, într-o formulă scurtă şi foarte simplificată, „Liiceanu este un om care nu a făcut rău înainte de 90 şi a făcut mult bine după”. Judece fiecare.

  12. Domnule Tismaneanu,

    Pentru o democratie este nevoie intotdeauna de niste parinti fondatori. Calitatile lor trebuie sa fie: curaj, caracter, idei vizionare, carisma, si mai ales sa nu doreasca puterea ci sa doreasca o lume mai buna pentru cei din jurul lor.

    Romania a avut nesansa de a avea un regim comunist deosebit de dur, ale carui actiuni au reusit sa distruga capacitatea de rezistenta a individului. Insasi alegerea individuala devenise nesemnificativa. Ideea de a refuza sau de a face un gest de impotrivire devenise aberanta: rezultate minime consecinte pentru cel indraznet maxime. Dar mai ales lumea te considera nebun daca si numai gandeai la a te impotrivi. Cum au reusit aceasta: tocmai prin elimiarea dura a oricarei impotriviri, a desocializarii oamenilor, a ruperii legaturilor de familie si asa mai departe. Pentru a exista niste valori intr’o sociateta e nevoie mai intai de acea societate. Or, societatea nu mai exista. oamenilor le era frica. Rezistau prin delegatie. Fie ascultau Radio Europe Libera fie … prin cultura, fiecare ce intelegea si ce il aranja sa inteleaga.

    Asa s’a intamplat ca in 1989 … ma refer la 21 dec, numai faptul sa se intamplase era deja revolutionar. Oamenii indraznisera sa fie impreuna, sa vorbeasca impreuna, sa actioneze impreuna. Ăia putini care au facut’o. Dar tot era ceva. Era un gest de negandit pentru multi.
    Numai ca multimea dorea sa iti exprime adeziunea… ani de zile de mecanisme mentale rutinizate… si tov. Iliescu, ultimul pe lista… a devenit ilegitim parintele celei de’a doua republici Romane. El si oamenii din jurul lui. iar de Craciun demostratiile studnetilor impotriva noului val de adeziuni au fost foarte repede prevenite prin mesaje abile care semanau frica de teroristi. Aici a fost folosirea teroristilor cu adevarat eficienta, imprastiearea oamenilor care vorbeau si actionau impreuna. Mesajul era clar. Mergeti la casele voastre si urmatiti revolutia in direct, facem noi restul.

    Stundetii au demonstrat apoi zile in sir impotriva participarii FSN la guvernare, la pozitia TVR… si multe altele. Dar cine sa ii auda, cine sa ii sprijine ? Fiecare rezista mai departe prin cultura cand nu mai era cazul pentru asa ceva. Era momentul unei pasiri inainte, unei asumari a … a ceva, cat de mic. Lumea „buna” insa se lasa inselata mai departe de mica pozitie obtinuta in care incerca, legitim, sa aduca schimbarea dorita. S’au petrecut multe schimbari bune atunci dar fundatia era putreda. Si asta se vede acum. Republica romana nu este un stat modern ci o adunatura de interese si relatii particulare, multe stabilite inca dinainte de 89 altele mai noi.

    Ce este dureros: nu exista principii si oameni principiali. E nevoie de oameni dintr’o bucata care sa puna bazele unei construnctii institutionale. Chiar nu vede nimeni parvenitismul feroce din jur ? Chiar oamenii sunt orbi la linguselile si guduraturile noilor figuri publice. Oameni de conjunctura, oameni improvizati care s’au auto-propus in tot felul de functii. „Experti” cum scrie adesea pe usa lor. Si in sanul puterii si in cercurile publice, si mai ales de toate partile.

    Problema este ca inca nu exista un spatiu public in care valorile sociale sa fie adoptate si adaptate. Acea societate civila care sa isi aleaga lead-erii care bine-merita respectul oamenilor. Si de aceea a doua Republica e sortita esecului ca si prima.

    Acum, nu am nimic a face cu dl. Liiceanu. Observ doar ca el nu este un astfel de parinte fondator. Nu are stofa necesara. Este demn de respect pentru ceea ce a facut dar nu este omul dintr’o bucata care ca fie macinat de idealuri capabile sa inspire oamenii. Nu este de rau asta. Cum zicea cineva, nu poti cere altuia sa fie erou. Dar nici sa il scoatem disident acum pentru este inca o falsificare care tocmai demobilizeaza oamenii prin cinism si blazare.

    La un targ de carte prin 1996, Liiceanu a vorbit despre cartea care zideste. Cuvinte frumoase usor neadecvate publicului care era evident fara posibilitati de a cumpara cartea, dar subliniez: cuvinte frumoase. Ce se afla in spatele vorbitorului ? Era un perete urias cu Scoala de la Atena iar… peste fata lui Sf. Petru era prinsa o poza cu fata dlui Liiceanu… cartea care zideste. Dar nu il tin de rau pentru acel episod. Pana la urma chiar si cel mai lucid om se inseala pe sine in fata oglizii.

    Apelul catre lichele … am si acum am manifestul imprastiat de GDS printre oameni. Ton feciorelnic prin care se cerea timid mai mult bun simt unor oameni care tocmai ajunsesera unde au ajuns prin lipsa manifesta a bunului simt. Si atat. Este foarte frumos. Multi tin inca minte acele momente. Tinerii erau in strada in zilele acelea si pana mult in ianuarie au tot strigat „FSN-ul ce mai e ? PCR ! iar de la balcoane se aruncau borcane si alte cele, oamenii injurau si… si defapt nu a facut nimeni (!) nici un act de disidenta atunci. Asta a fost. Nu spun ca au fost oportunisti. Dar au fost orbi si mai ales neobisnuiti sa iti sustina public niste idealuri. Au crezut ca pot face mici schimbari care sa faca revolutia ireversibila. Dar revolutia era ireversibila… se schimbase si regimul dar si partidul. Se adaptasera.

    Cat despre omenii care ar fi fost capabili sa spuna in tot acest timp comunist „nu”, ei trebuie cautati prientre cei care au fost inchisi. Oameni care si’au asumat gestul „minor” de a nu renunta la propria lor individualitate. Oameni carora le’a fost distrusa viata sistematic dupa 1948. Oameni smulsi din randul celorlalti pentru a nu da exemplul rau al celui ce isi asuma valorile in care crede si trage si ultimile concluzii ale acestei asumari. Uneori nu e nimic eroic in asta dar este doar actiunea unui om care ramane el insusi in ciuda eforturilor de indoctrinare si inregimentare.

    Ce se intampla astazi ? Oamenii publici se feresc iarasi sa isi asume o pozitie clara. A Doua Republica este intr’o situatie jalnica, puterea se gratuleaza pentru trecerea crizei, oamenii si’au pierdut speranta. Pe vremea lui Iliescu era mai bine. Macar aveam speranta ca o sa pice pana la urma Iliescu. Astazi nici atat nu mai exista. Rezultatele a 20 de ani de oportunism si imbogatire prin orice mijloace isi spun cuvantul. Si ma gandesc ca altfel ar fi fost daca atunci in 30 Decembrie 1990 cineva ar fi facut acel pas in fata. Nu a fost facut atunci. Dar astazi ? De ce nu ? De ce sa nu spui in ceea ce crezi si sa tragi ultimele consecinte ale credintelor tale chiar in ciuda prietenilor politici conjuncturali ? Pentru ca intregul esafod social este bazat pe relatii clientelare mai mult sau mai putin triviale. Fiecare se intreaba al cui client este celalalt si/sau al cui patron poati fi. Si nimeni nu poate articula ceva de oarecare valoare pentru ceilalti. Pentru cei multi care nu au apetit pentru duscutii despre pestera lui Paton dar care cauta ceva in care sa creada sau care sa le dea putere pentru a face ceea ce e bine sa faca.

    De aceea nu consider ca acest apel ca un element al unei culturi politice care sa poate sta la baza politicii romanesti. Nu il consider nici ca un act de disidenta si nici ca un act fondator. Pur si simplu este un moment din istoria acelor zile. Un moment pe care nu cred ca l’as include intr’o povestire a faptelor romanilor si ale mai multor neamuri daca ar fi sa o spun de pilda fiicei mele.

    Cat despre lichelele in cauza. Au fost ele jenate macar ? Nu! Ba mai mult, au prosperat. Nu apelul gingas la bunul lor simt le va ostoi setea de parvenire ci pur si simplu adevarul. Adevarul pana la capat. Nu cu pledoarii ci cu ducumente, nu cu rugaminti ci cu procese, nu cu interventii ci cu institutii. Dar pentru institutii e nevoie de oameni, de valori de … caracter. Numai o societate care sa creada liber in valorile sale poate tine piept acestei invazii de lacuste.

    • Idei interesante, care ar merita discutate in detaliu. Va multumesc. Intr-adevar, ceea ce numiti „a doua republica” este macinata de aceste tare, multe mostenite de la ce-a dintai, care de fapt nu era o republica in sensul real al termenului. Altele, nascute dupa 1990. Este nevoie, am mai spus-o, de o regandire a Constitutiei, de o noua viziune, de fapt de o imaginare a unei a Treia Republici. Am scris, prin 2007, despre o posibila Miscare pentru a Treia Republica (ma gandeam la RPR din Franta). Am fost urgent taxat ca sustin „miscari” care, stiti Dvs… Dar actuala discutie despre un nou partid arata ca subiectul nu s-a stins.

      N-am spus ca dl Liiceanu este disident in sensul traditional. Parerea mea insa este ca aceia care, in 1990, si-au ridicat vocea in chip articulat si cu impact public, impotriva restauratiei comuniste, au jucat un rol echvalent cu cel al disidentilor din Europa Centrala in anii 80. Ma gandesc la G. Liiceanu, O. Paler, Ana Blandiana, George Serban, C. Coposu, Constantin Ticu Dumitrescu, Petre Mihai Bacanu, spre a da doar cateva nume. Ma gandesc la Piata Universitatii si la represiunea fesenisto-securisto-minereasca.

      Cu bune ganduri,

      Vladimir Tismaneanu

  13. ,, Cine controlează trecutul controlează viitorul .
    Cine controlează prezentul controlează trecutul. ” – ,, 1984 ” – George Orwell
    si inca ceva : cam ce ar trebui sa intelegem despre istoria roamnilor din perioada interbelica ? Ce avem voie sa scrim , sa citim , sa vorbim . Poate explicati intr-un viitor articol , dle Tismaneanu , nu ?

    • Eu nu cred ca exista cenzura, deci puteti citi ce va atrage, ce vi se pare relevant pentru epoca de care sunteti interesat. Au aparut numeroase carti la Humanitas, Curtea Veche, Polirom, Paralela 45 etc, memorialistica, culegeri de documente, analize din carii unghiuri ale perioadei respective. Nu exista un „manual unic” precum cel din anii 50 scris de Roller si echipa sa. Trecutul este „controlabil” doar acolo unde domneste un monolit ideologic intemeiat pe teroare politieneasca (deschisa ori camuflata). Altminteri, in comunitatile democratice, e loc pentru pluralism. Exista, tin sa o spun, un consens stiintific international privind rolul criminal al totalitarismului, de orice culoare ar fi fost acesta. Negationismul este nu numai fals din punct de vedere istoric, ci si obscen din punct de vedere moral. A spune ca nu a existat Gulag ori ca nu au existat camere de gazare tine de zona idiotiei morale si a sarlataniei pseudo-istorice.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro