Home » Politica & Doctrine »Sinteze »marginali » Citesti:

AUDIO Cum se face remanierea in Germania, Anglia, Italia sau Franta. Cum pleaca ministrii si cat conteaza competentele lor

adminis septembrie 6, 2010 Politica & Doctrine, Sinteze, marginali
Deocamdata nu sunt comentarii 875 Vizualizari

Decizia premierului Boc de a remania guvernul in urma unui termen limita stabilit de presedintele tarii a oferit opozitiei si comentatorilor politici ocazia de a critica intens procesul decizional care a dus la schimbarile din executiv. Principala linie de atac viza implicarea presedintelui in hotarari care ar trebui, in teorie, sa apartina exclusiv premierului. Un documentar HotNews.ro asupra unor situatii asemanantoare din alte cateva state europene stabileste prioritatea opiniilor premierului in fata altor structuri de putere. Exceptie face Franta, unde in mod traditional presedintele are un cuvant greu ori de cate ori se pune problema schimbarii guvernului.

In Romania, remanierea a avut, pana la urma, caracterul unui compromis in care, depinzand de perspectiva, cele doua parti au pierdut sau au castigat in mod egal. Astfel din noul guvern au disparut figuri importante cu influenta asupra premierului (Adriean Videanu, Radu Berceanu) dar si apropiati ai presedintelui (Sebastian Vladescu).

Cum poti sa “concediezi” un ministru in Germania?

Mare tam-tam a fost in Germania, cand premierul landului Schleswig-Holstein l-a indepartat din cabinetul sau pe ministrul responsabil de probleme sociale. Ministrul Asbach s-a facut vinovat de exprimarea publica a unor opinii neconstitutionale. Mai pe sleau, acesta s-a dovedit un agitator politic, cu pozitii radicale ce ar fi pus in pericol autoritatea guvernului.

Astfel, un ministru din guvernul regional (Landtag) ar fi pus la indoiala prevederile unei legi care nu numai ca fusese votata in ambele camere ale Parlamentului, ci trecuse si de Curtea Constitutionala. Prin declaratiile sale, ministrul Ansbach si-ar fi incalcat juramantul depus la numirea pe post. Premierul de land s-a folosit de oportunitatea ivita, scapand de un ministru care se pare ca nu excela deloc la capitolul competenta. Aceasta se intampla insa in “zorii democratiei germane”, in anul 1958.
In ultimii ani insa, cazurile in care un ministru german a demisionat, sau a fost demis impotriva vointei sale, par sa se fi inmultit.

“De buna voie” ar fi demisionat, in noiembrie 2009, fostul ministru Franz Josef Jung, intrat in focul mitralierei politice si mediatice, dupa bombardamentul german asupra doua transportoare blindate la Kunduz, soldat cu moartea multor civili afgani. Dupa patru ani in fruntea Ministerului Apararii, Jung este numit ministru al Muncii. Doar 33 de zile sta in aceasta functie, dupa care, in urma “scandalului Kunduz” demisioneaza. In presa s-a scris despre presiunile cancelarului Merkel si ale urmasului sau in fruntea Ministerului Apararii, Karl-Theodor von Guttemberg.

In aprilie 2009, actualul presedinte al Germaniei, Christian Wulff, surprinde printr-o brusca remaniere a guvernului sau din Niedersachsen, prin care demite patru ministri de resort. In noul sau cabinet vin trei femei, dintre care o turcoaica de 38 de ani. “Nici un membru al cabinetului nu s-a facut vinovat de ceva”, insa un guvern se distinge si prin faptul “ca se reinnoieste singur”, ar fi declarat Wulff la momentul prezentarii noilor ministri de land.

Cu toate aceste cazuri de inlocuiri de ministri, istoria demonstreaza cat de greu este sa demiti din functie un ministru in Germania, atat la nivel central, cat si regional. Lipsa de competenta si chiar esecul in conducerea unui minister au trebuit adesea sa fie tolerate in guvernul federal, dar si in cele regionale, din Germania.
Calificarea ministrilor pentru posturi nu este motivul principal pentru care acestia ajung sau sunt indepartati din cabinet. Mult mai important este efectul politic al unei numiri sau demiteri. Daca exista riscul unei crize guvernamentale, sau ca partidul de guvernamant sa fie nevoit a intra intr-o coalitie, nici cancelarul si nici un premier de land nu mai iau la bani marunti adecvarea unui ministru pe post.

  • Principii de functionare a guvernarii in Germania

In democratia parlamentara germana, guvernarea adopta directiile si interesele fractiunilor care compun majoritatea. Astfel, e practic imposibil de ingradit aprecierea ministrilor, in functie de cat de bine li se potriveste “manusa” ministeriala. Cu toate acestea, atat la numirea, cat si la demiterea ministrilor, se impune in Germania o mare responsabilitate politica, atat la nivel federal (prin cancelar), cat si la nivelul premierilor de landuri.

Ca stat federal, Germania are doua structuri ministeriale: la nivel central (Bund) si regional (Land). Constitutia -reprezentata in Germania prin Grundgesetz-, prevede trei principii de munca in cadrul guvernarii: principiul cancelarului, cel colegial si cel de resort. Acestea reglementeaza activitatea, competentele si conlucrarea in cadrul cabinetului de ministri. Pe baza principiului cancelarului, acesta sau aceasta propun presedintelui tarii ministrii ce vor forma cabinetul, decide numarul de ministri si stabileste domeniile acestora de activitate. Cancelarul decide si liniile directoare ale programului de guvernamant.

In virtutea principiului colegial, cancelarul si ministrii decid impreuna asupra problemelor de importanta politica generala. In cazul diferendelor de opinie, cuvantul cancelarului are multa greutate, insa cabinetul trebuie sa compuna o majoritate, pentru luarea unei decizii.

Principiul resortului stipuleaza faptul ca fiecare ministru isi administreaza ministerul, pe proprie raspundere. Astfel, cancelarul nu poate, pur si simplu, sa intervina in conducerea unui minister. Ministrii trebuie insa sa aiba grija, sa ia decizii doar in limitele cadrului politic stabilit de cancelar.

Din 1949, de la fondarea Republicii Federale Germania, s-a vazut ca, in ciuda puternicei sale pozitii, cancelarul nu poate garanta singur performanta guvernului, chiar daca are un stil de conducere autoritar si coordonarea se face de la nivel central.

Cum poate fi demis din functie un ministru federal sau la nivel de land, daca a esuat pe post? Legea germana prevede o operatiune aparent simpla. Numirea, ca si demiterea ministrului se face de catre Presedinte, la propunerea cancelarului sau a premierului de land. In unele landuri, este nevoie si de aprobarea conducerii regionale (Landtag). In landurile-oras (Hamburg, Berlin), parlamentele regionale numesc si demit membrii Senatului, deci si ministrii de land.

Landul Baden-Wurttemberg este singurul in care un ministru poate fi demis doar in Parlamentul federal, cu o majoritate de doua treimi din voturi. Intr-o birocratie de stat functionala, cum este cea germana, remanierile guvernamentale sunt rareori considerate solutii. Un ministru nu poate crea mari pagube, sau deregla sistemul, prin lipsa de competenta. Insa, printr-un comportament deviant de la liniile politice directoare ale guvernarii, el poate aduce o subminare a autoritatii Guvernului aflat la putere.

Marea Britanie: Premierul are libertate totala in a-si stabili colaboratorii

Pentru britanici schimbarile unora dintre ministri sunt un act care tine de firesc. Petru Clej, jurnalist roman care traieste la Londra, a explicat intr-un interviu pentru HotNews.ro cum se opereaza modificarile in componenta guvernului din Regatul Unit.

Descarca fisierul audio in format MP3

  • Remanierea este responsabilitatea prim-ministrului si numai a lui. El alege momentul si caracterul schimbarilor din guvern. Nu exista o negociere intre “palate”. Suveranul are doar dreptul de a fi informat, de a incuraja si de a avertiza.
  • Schimbarea unora dintre membrii guvernului nu este neaparat explicata. E o chestiune care tine de normalitate.
  • Potrivit cutumei, toti ministrii sunt parlamentari, cei mai multi dintre ei deputati dar si membri ai Camerei Lorzilor.

Franta:  Presedintele are ultimul cuvant

Franta este un caz atipic in peisajul european, seful statului avand prerogative foarte largi. Luca Niculescu, redactor-sef al sectiei romane a Radio France Internationale, spune ca, tradional, influenta presedintelui asupra deciziilor de numire si destituire a membrilor guvernului de la Paris este foarte mare fara ca acest lucru sa creeze controverse majore.

Descarca fisierul audio in format MP3

  • Asculta integral interviul cu Luca Niculescu
  • Presedintele este cel care numeste ministrii si semneaza decretele de demitere la propunerea premierului. La nivel anectodic se relateaza un caz din anii ’80 in care unul dintre premierii francezi a primit lista intregului guvern de la presedinte.
  • Exista o traditie ca presedintele sa aiba un cuvant foarte important in numirea si destituirea ministrilor. Spre deosebire de Romania, presedintele Frantei poate sa il destituie pe premier si poate dizolva Adunarea Nationala (Parlamentul). Ca o consecinta, reprosurile care i se adreseaza sunt pe masura greutatii sale politice.
  • Selectia se face mai ales din randul politicienilor ceea ce a dus uneori la un cumul de functii.

“Rimpasto” Italian

Italienii folosesc un termen de jargon sugestiv atunci cand vorbesc despre o remaniere de guvern: “rimpasto”, adica o “reframantare a aluatului”.

In Italia, presedintele are un rol mai mult simbolic. El doar il numeste in functie pe premierul desemnat de partidul sau coalitia care a castigat alegerile. Premierul decide compozitia cabinetului, numarul ministerelor, precum si numele titularilor si cel al subsecretarilor, in urma consultarilor informale cu partenerii de coalitie. Guvernul ramane in functie atat timp cat poate conta pe sustinerea majoritatii parlamentului. De fiecare data cand premierul decide sa faca o modificare in compozitia initiala a guvernului, emaneaza un decret care este supus atentiei presedintelui republicii, pentru a fi semnat, cel al presedintelui fiind mai degraba un act formal.

Mussolini isi schimba des ministrii, prin asa numitele “rotatii”, iar sistemul remanierilor a fost des folosit, mai ales in timpul “primei Republici”, asa cum numesc italienii perioada imediat urmatoare abolirii monarhiei. In anii ’50-’70, schimbarile ministrilor erau dese si decise de conducerea partidelor aflate in coalitia de guvern. In perioada 1954-1972 au existat 5 guverne care au durat mai putin de doua saptamani.

Odata cu schimbarea legii electorale, care a permis crearea unor majoritati mai solide, s-au rarit si crizele de guvern, deci si remanierile. Dar nu au disparut cu desavarsire. In timpul celui de-al doilea guvern condus de el, Berlusconi a solicitat si obtinut de mai multe ori demisia unor ministri sau a altor componenti ai guvernului.

Silvio Berlusconi, numit pentru a patra oara premier in 2008, a modificat de mai multe ori compozitia echipei sale. In 2009 a infiintat Ministerul Turismului si, succesiv, Ministerul Sanatatii. In iunie anul curent a creat un alt minister, pentru Descentralizare, desfiintat la scurt timp dupa un scandal in care a fost implicat proaspatul titular. In plus, a modificat numarul si responsabilitatile unor vice-ministri si ale unor secretari de stat.

Italia este, in prezent, in plina criza politica, dupa ruptura dintre premierul Berlusconi si fostul sau aliat principal, Gianfranco Fini. Fini si-a creat propriul grup parlamentar, dand nastere de facto unui nou subiect politic. Dar a declarat ca va continua sa sustina politica guvernului Berlusconi. In ultimele saptamani au circulat zvonuri cu privire la o iminenta remaniere. Berlusconi ar fi vrut sa-l coopteze la guvernare pe un alt fost aliat, Pierferdinando Casini, care a afirmat ca, deocamdata, va continua sa faca parte din opozitie.

In general, remanierile in Italia survin in urma unor schimbari de conjunctura politica. Spre exemplu, la ultimele alegeri locale, Liga Nordului a urcat in preferinta alegatorilor, deci au crescut si pretentiile la guvernare ale lui Umberto Bossi, liderul Ligii. Cu cat este mai puternica pozitia primului ministru in cadrul coalitiei, cu atat cresc si puterea si libertatea de decizie in privinta modificarii schemei de cabinet.

La un an dupa ce s-a instaurat la putere, Berlusconi a “ridicat in grad” mai multi subsecretari de stat in functia de vice-ministru si a creat un minister, cel al turismului, in fruntea caruia a numit-o pe una din sustinatoarele sale fidele, Michela Brambilla – o decizie care a produs o adevarata furtuna mediatica. De asemenea, tot presedintele consiliului de ministri decide daca sa accepte sau nu demisia unor membri ai guvernului. Astfel, Berlusconi a respins, in 2010, demisiile ministrului Fitto si cele ale unui subsecretar de stat acuzat de colaborare cu camorra (asociatie de tip mafiot).

Mai ales dupa ruptura cu Gianfranco Fini, s-au intensificat propunerile din partea unor exponenti politici, de formare a unui guvern de tehnocrati. Berlusconi a respins ideea, declarandu-se convins ca poate continua guvernarea cu majoritatea pe care o detine. In caz contrar, a asigurat premierul italian, “ne intoarcem la urne”.

Romania. Schimbari guvernamentale pe traseul dintre palate in trecutul recent

Presedintele Romaniei desemneaza un candidat pentru functia de prim-ministru si numeste Guvernul pe baza votului de incredere acordat de Parlament. “Articolul 85, Constitutia Romaniei, Alineatul 1, ofera presedintelui dreptul de a numi primul ministru. Presedintele dispune astfel de un important ascendent moral asupra sefului guvernului neavand insa niciun instrument legal prin care sa il oblige pe acesta sa tina seama de vointa sa.

Nu este pentru prima oara cand Romania se confrunta cu tensiuni, mai mult sau mai putin vizibile, intre guvern si presedinte.

Dupa o candidatura in tandem in 2004, Traian Basescu si Calin Popescu Tariceanu s-au indepartat din ce in ce mai mult, totul culminand cu indepartarea, in aprilie 2007, a demnitarilor PD (partidul din care venea presedintele Basescu) din guvern si din cele mai multe structuri administrative descentralizate. O luna mai tarziu, Tariceanu in calitate de lider al PNL, a fost unul dintre cei care au sprijinit tentativa esuata de suspendare a presedintelui. Atacurile repetate venite dinspre presedinte nu au schimbat in niciun fel soarta guvernului PNL iar domnul Tariceanu a devenit cel de-al doilea premier al Romaniei post-decembriste care reuseste sa isi duca mandatul la capat.

In perioada 2000-2004, intre presedintele Ion Iliescu si premierul Adrian Nastase au existat numeroase tensiuni, care au culminat in toamna anului 2003 in mijlocul pregatirilor pentru modificarea Constitutiei, tema asupra careia cei doi aveau opinii diferite. In presa vremii s-a scris ca domnul Iliescu ar fi incercat sa forteze plecarea premierului. Adrian Nastase a rezistat iar presedintele a renuntat in cele din urma la presiuni intrucat se apropiau alegerile. In urma conflictelor dintre cei doi a luat nastere celebra expresie “capitalism de cumetrie”, atitudine atribuita de Ion Iliescu pesedistilor aflati la acea vreme sub controlul domnului Nastase.

Un alt conflict major intre palate a avut loc in 1999 atunci cand presedintele Emil Constantinescu, sprijinit de o parte a coalitiei de guvernare a incercat sa il indeparteze de la conducerea guvernului pe Radu Vasile. Domnul Constantinescu spera sa isi recastige influenta pierduta in favoarea asa-numitului “grup de la Brasov”, taranisti apropiati de PD si coautori la indepartarea fostului prim-ministru Ciorbea, un apropiat al lui Emil Constantinescu.

Radu Vasile a refuzat sa demisioneze iar Romania s-a regasit intr-un blocaj legal. Solutia aleasa a fost neobisnuita si ingenioasa. Toti ministrii cabinetului si-au depus pe rand demisiile lasandu-l pe Radu Vasile sa conduca un guvern din componenta caruia mai facea parte doar el. Dupa mai multe zile de rezistenta, premierul si-a depus in cele din urma demisia iar ulterior s-a plans adesea ca a fost victima unei “mineriade politice”.

Nota: Acest material a fost realizat de Dani Rockhoff (corespondent HotNews.ro, Germania), Miruna Cajvaneanu (corespondent HotNews.ro, Italia), Teodor Tita (HotNews.ro), cu contributia jurnalistilor Petru Clej(redactor sef Acum, Anglia), Luca Niculescu (redactor sef Radio France International) si Dan Tapalaga (HotNews.ro)

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro





Comenteaza:







Do NOT fill this !

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)