Home » Analize »Politica & Doctrine » Citesti:

Ce, cum și când invață dictatorii?

Vladimir Tismaneanu mai 28, 2015 Analize, Politica & Doctrine
5 comentarii 1,468 Vizualizari

Învață dictatorii din lecțiile istoriei sau cel puțin din cele ale timpului prezent? Pot demonstra oare inventivitate, imaginație, chiar flexibilitate atunci când sunt contestați de forțe cu caracter emancipator? Sau din contră, orbiți de propriile vise de putere totală, prizonieri ai cercurilor sicofante care îi înconjoară, acești tirani rămân imuni la semnalele unei realități în schimbare? Chiar și Putin, nu-i așa, a fost șocat în primăvara lui 2012, când demonstrații în masă au izbucnit în semn de protest față  de alegerile falsificate? Nu disprețuiesc liderii autoritari orice formă de libertate spontană, ajungând chiar să ignore existența acestora?

Jurnalistul William Dobson a pornit pe o direcție fascinantă, încercând să descifreze răspunsul la aceste extrem de importante întrebări. Volumul său, The Dictator’s Learning Curve: Inside the Global Battle for Democracy (London: Harvill Secker. 2012) reprezintă o pertinentă analiză a tribulațiilor politice ale regimurilor care, în pofida folosirii accesoriilor de suprafață ale democrației, instrumentează instituțiile în moduri fundamental non și anti-democratice. În acest fel, Dobson oferă un echivalent empiric excelent la literatura de specialitate contemporană despre democrațiile iliberale, de fațadă. Cartea îndeplinește astfel un obiectiv esențial: scoate în evidență metodele folosite de dictatori impenitenți și imuabili pentru a menține o putere prezumtiv eternă.

Bazându-se pe o  cercetare extensivă, care acoperă diverse regiuni, de la Moscova la Kuala Lumpur, de la Caracas la Beijing, Dobson ajunge la o concluzie judicioasă, în mod particular relevantă pentru perioada care a urmat revoltelor succesive cunoscute drept Primăvara Arabă: „În zilele noastre, dictatorii si liderii autoritariști sunt mult mai sofisticați, abili și flexibili decât cei din trecut. Confruntați cu o presiune crescândă, cei mai inteligenți dintre ei nu își radicalizează regimurile în state polițienești și nu se izolează de restul lumii. În schimb însă învață și se adaptează. În cazul a numeroase regimuri autoritare, provocările create de progresul democrației au generat experimente, creativitate și inventivitate. Autoritariștii moderni au adoptat cu succes tehnici, metode și formule noi de prezervare a puterii, adaptându-și dictatura la epoca modernă”.

Cu alte cuvinte, suntem într-un perioadă a regimurilor post-totalitare. Ceea ce nu înseamnă că nu asistăm, mai cu seamă în ultimii ani, la resurecția autoritarismului, în Europa, America Latină și în alte zone. Principala diferență în raport cu experimentele ideologice monstruoase ale secolului trecut pare să fie această slăbiciune, sau chiar absență, a impulsului utopic. Dictaturile examinate de Dobson nu încearcă sa creeze un Om Nou, să transforme condiția umană. Chiar și Venezuela răposatului Chavez, cu socialismul său bolivarian de mascaradă, nu s-a transformat într-un stat ideologic. Aceasta este o distincție majoră între Chavez, de altfel un lider vindicativ și obsedat de putere, și frații Castro în Cuba. De fapt, așa cum arată Dobson, astfel de „dictatori moderni înțeleg că este mai bine să apară ca și cum ar fi câștigat alegerile la limită, decât să le falsifice pe față”. Nu este vorba așadar despre democrații, dar nici despre autocrații tradiționale. Profesoara Karen Dawisha le-a numit pe buna dreptate electocrații.

Cazurile discutate de Dobson sunt excelent alese. El oferă informații excelente asupra tacticilor dictatorilor cât și în ceea ce privește strategiile opoziției în asemenea tiranii moderne (am fi tentați chiar sa le numim post-moderne). În ciuda unui sistem la suprafață multipartinic, Rusia lui Vladimir Putin este clar dominată de politicile extrem de personalizate, uneori capricioase, ale acestui lider. Nu este vorba de totalitarism: cetățenii călătoresc liber, forme minimale ale societății civile sunt tolerate (dar nu încurajate). În același timp, mass-media este strict controlată și jurnalismul independent este atacat, existând o rata alarmantă de crime și alte forme dure de hărțuire a ziariștilor. Într-un astfel de regim, persecuția este greu de anticipat. Regulile jocului se schimbă frecvent, liderii încercând sa prevadă și să prevină planurile opoziției. Dobson consideră  că „este vorba de o chestiune de abilități – acelea ale regimului versus cele ale oponenților săi”. Ceea ce contează nu este doar capacitatea liderilor de a învăța, dar și a opozanților de a răspunde rapid la orice oportunitate care apare. Chiar acest lucru s-a  întâmplat în Tunisia unde dictatura sclerozată a lui Ben Ali a fost clar depășită de provocarea valurilor de rebeliune civica.

Revoluțiile  anti-autoritare ale epocii noastre au fost inspirate de idei, dar ele nu propun modele ideologice. Aceasta a fost trăsătura esențială a revoluțiilor din 1989, care mi s-a părut totodată insuficient accentuată în analiza provocatoare a lui Dobson. De fapt, în timpul revoluțiilor în cauză am fost martorii triumfului filosofiei drepturilor universale ale omului asupra minciunilor sponsorizate de stat. A face legătura între mișcările anti-autoritare din prezent și moștenirea acestor revoluții mi se pare extrem de relevant din punct de vedere conceptual, dar și legitim in plan istoric. Este așadar puțin surprinzător că nu găsim în volum de față referințe la ideile despre puterea celor fără de putere ale lui Vaclav Havel și la rolul societății civile în înlăturarea dictaturii. Spun acest lucru pentru că știu cât de puternic a fost impactul acestor noțiuni asupra dizidenților din Birmania, Cuba, și China. Nu a fost o coincidență faptul că manifestul lui Liu Xiaobo, pentru care a fost condamnat si intemnitat, a purtat titlul „Charta 08”, un ecou direct la Charta 77 din Cehoslovacia.

Opoziția non-violentă este un concept care a fost intr-adevăr formulat de gânditorul american Gene Sharp, dar care a fost dezvoltat și de către dizidentul polonez Adam Michnik în eseul său fundamental despre noul evoluționism, scris în 1976. Dobson menționează execuția dictatorului român Nicolae Ceaușescu din decembrie 1989. Soarta sa nu a fost însă decisă de „popor”, ci de membrii eșalonului secund al nomenclaturii comuniste conduși de Ion Iliescu. În timpul Primăverii Arabe, numeroși activiști și-au reamintit această lecție a anului 1989 atunci când au susținut o ruptură radicală cu vechiul regim. Dictatorii învață unul de la celălalt, dar același lucru se întâmplă și în cazul revoluționarilor democratici. Acest remarcabil volum ne ajută să înțelegem cum sunt posibile asemenea transformări.

Articol transmis la posul de radio Europa Libera

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , , , ,



Currently there are "5 comments" on this Article:

  1. Karl Korsch spune:

    Poate ca suntem intr-un moment favorabil reconsiderarii eseului “Dictatorships & Double Standards”, semnat de distinsa neo-conservatoare Jeane Kirkpatrick in Commentary Magazine, in urma cu peste trei decenii. Distinctia “dictatori rai” vs. “dictatori de treaba” s-ar putea sa fie inca actuala… Depinde, in fiecare caz, cu ce echipa tii :)

    “Traditional autocrats leave in place existing allocations of wealth, power, status, and other re- sources which in most traditional societies favor an affluent few and maintain masses in poverty. But they worship traditional gods and observe traditional taboos. They do not disturb the habitual rhythms of work and leisure, habitual places of residence, habitual patterns of family and personal relations. Because the miseries of traditional life are familiar, they are bearable to ordinary people who, growing up in the society, learn to cope, as children born to untouchables in India acquire the skills and attitudes necessary for survival in the miserable roles they are destined to fill. Such societies create no refugees.

    Precisely the opposite is true of revolutionary Communist regimes. They create refugees by the million because they claim jurisdiction over the whole life of the society and make demands for change that so violate internalized values and habits that inhabitants flee by the tens of thousands in the remarkable expectation that their attitudes, values, and goals will “fit” better in a foreign country than in their native land.

    https://www.commentarymagazine.com/article/dictatorships-double-standards/

  2. Grammaticus spune:

    Scuze dar as dori sa va contrazic, domnule Profesor, pe un aspect si anume ” soarta nu a fost decisă de popor ci de…”. Poporul care era atunci în piață (muncitorii mai ales care, după crimele din noaptea de 21 decembrie, au ieșit în stradă și au salvat Romania de oribilele agramate și culturofobe personaje de la vârf ) le-ar fi arătat o ”justiție” pe loc, dacă nu zburau cu elicopterul. Știu de la un unchi care a fost atunci în Piață și nu doresc să redau citatul, în brutalitatea lui, despre starea de spirit a mulțimii, a lumii care era acolo și soarta care le-ar fi fost aplicată. Nu regret execuția lor. Din toate motivele. Au distrus în așa hal Romania că nu-și revine de 25 de ani.

  3. pro_fan spune:

    dar oare dictatorul suprem nu este o insumare a tuturor dictaturilor infinitezimale latente din fiecare cuanta familiala sau individ preocupat de capra vecinului ? fortele cu caracter emancipator n-ar fi neaparat inamicul nr.1 al dictatorului, cat perceptia subiectiv refractata a mesajului lor in starea inconsecventa de agregare sociala: dictatorul modern se foloseste mai eficient de forta subtila a sentimentului si aparentelor de slabiciune umana fireasca, asa cum forta slaba a gravitatiei in mod firesc se impune fortei nucleare tari la scara macrouniversului

  4. Harald spune:

    Cred că sintagma ”regimuri post-totalitare” este valabilă doar dpdv cronologic.

    În realitate, societățile proaspăt ieșite din regimuri totalitare s-au întors într-un punct din trecut, unde progresul lor se oprise. În decursul istoriei, în mod natural, regimurile autoritariste au fost încet-încet democratizate, însă asta a durat uneori secole. În regimurile totalitare nu a existat democrație, iar autoritarismul este indiscutabil un progres, în cazul lor.

    Să nu uităm că pe Brejnev nu l-a ales nimeni, el conducea țara din postura de Secretar General al Partidului și nimeni nu îi contesta legitimitatea. Din punctul ăsta de vedere, faptul că Putin organizează alegeri este un progres indiscutabil. Chiar și cu alegeri trucate, simplul fapt că acele alegeri sunt considerate obligatorii pentru a legitima puterea înseamnă realmente un progres al societății rusești.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Vladimir Tismaneanu


Vladimir Tismaneanu

Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)