vineri, martie 29, 2024

Cine a fost Eugen Florescu? Hingherul ideologic ca om totalitar

Comunismul a fost un sistem politic intemeiat pe suprematia ideologiei. Tocmai de aceea este normal sa ne ocupam de sacerdotii dogmei, de comisarii utopiei, de cei care, asemeni unor Chisinevschi, Rautu, Roller, Niculescu-Mizil, Popescu-Dumnezeu, Ion Iliescu, Petru Enache, Miu Dobrescu, Ilie Radulescu, Stefan Voicu, Sorin Toma, Constantin Mitea, Nicolae Dragos si-au facut o profesie din apologie, indoctrinare, falsificare si ploconire. A trecut aproape neobservat, in februarie 2009, decesul aparatcik-ului en titre al propagandei national-staliniste, fostul sef al Sectiei Presa a CC al PCR, favoritul Elenei Ceausescu, zbirul care teroriza Uniunea Scriitorilor in anii 1980, aghiotantul lui Dumitru Popescu-Dumnezeu, Eugen Florescu. Membru al CC al PCR pana la prabusirea regimului comunist, “detasat” pentru citiva ani la Timisoara la mijlocul anilor 1980 ca secretar judetean cu propaganda, Florescu s-a ocupat personal de supravegherea (domesticirea) intelectualilor critici din acel oras, in special a celor din jurul revistei „Orizont” (Mircea Mihaies, Cornel Ungureanu, Adriana Babeti, Serban Foarta, Marcel Tolcea, Livius Ciocarlie, Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Iosif Costinas, Lucian Alexiu). Obtuz, vehement, insolent, intolerant si incult, Florescu a fost, alaturi de Mihai Dulea, patronul politicii de intimidare a scriitorimii si de sustinere a curentului autodenumit protocronism.

A ramas de pomina afirmatia sa ca protocronismul nu este o simpla conceptie estetica, ci “viziunea artistica a tovarasului Nicolae Ceausescu“. In luarile sale de cuvint de la sedintele biroului Uniunii Scriitorilor, in deplin consens cu idiosincraziile lui Dumitru Popescu, Florescu i-a atacat constant, cu morbida malitie, pe exponentii directiei lovinesciene, pro-europene si potential antitotalitare: Nicolae Manolescu, Mircea Zaciu, Valeriu Cristea, Zigu Ornea, Eugen Simion, Al. Paleologu, Ileana Malancioiu, Mircea Iorgulescu, Dan Haulica, Lucian Raicu, Gabriel Dimisianu, Geo Bogza, Octavian Paler, Augustin Buzura, Eugen Jebeleanu, Dan Desliu, Ileana Vrancea, Mircea Dinescu si Dorin Tudoran. Florescu a fost unul dintre principalii artizani ai otravitelor campanii din „Saptamana”, „Luceafarul” si „Flacara”, impotriva postului de radio „Europa Libera” si mai cu seama a emisiunilor culturale concepute de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. In aceste actiuni de dezinformare si intoxicare, nu incape indoiala, Florescu si ciracii sai au colaborat cu departamentele de resort din Securitate. De altfel, peste ani, Florescu avea sa devina coleg de partid (PRM) cu colonelul Ilie Merce, specialistul securist pe domeniu. Orice istorie onesta a raporturilor dintre partid, Securitate si intelectuali, a distributiei fortelor in cimpul simbolic al literelor romanesti nu va putea eluda rolul nefast al acestui nociv culturnic. Se spune uneori despre morti numai de bine; in ce ma priveste, prefer deviza despre morti, ca si despre vii, numai adevarul.

Doua detalii semnificative pot lumina, cred, sensul itinerariului existential al lui Eugen Florescu. Un destin in care fanatismul s-a intalnit cu grotescul, ori chiar cu penibilul. Pe la mijlocul anilor 1990 deputatul PSM (ulterior parlamentar PRM) participa la Paris la tirgul de carte al ziarului „L’Humanité”, cotidian al PCF. S-a intalnit in cadrul standului “Espace Marx” cu o veche militanta a PCR, intelectuala cunoscuta si fosta luptatoare in Rezistenta franceza. “Omul de stanga” E. Florescu tocmai publicase un articol in care se referea la tatal meu, fost voluntar in Brigazile Internationale din Spania drept “Ciungul”, pe care pana si Gheorghiu-Dej l-a dat afara din partid de tampit ce era”. Fara sa isi piarda cumpatul, respectiva ilegalista l-a privit in ochi si l-a intrebat: “Daca un om de stanga se exprima astfel despre un mutilat al razboiului civil din Spania, ce putem astepta de la un om de extrema dreapta?” Florescu a facut pe loc, la modul propriu, stanga-mprejur, pierzand ocazia de a depana amintiri despre visurile junetii revolutionare. Ce era sa replice?

Ironia suprema este ca dupa anul 2000 pontiful antiamericanismului visceral a parasit Romania si s-a instalat in Statele Unite, din cate stiu la San Francisco, ca respectabil bunicut ajutandu-si fiica la cresterea copiilor. Ma indoiesc ca le-a aplicat retetele invatate din „Poemul pedagogic” de Makarenko, matricea care a inspirat ororile de la Pitesti. Mi-l imaginez, putin adus din spate, vorbind o engleza schiopatianda, facind cumparaturi la supermarketul din colt si odata intors acasa aratindu-le nepotilor, nu fara mindrie, propriile trofee dintr-un trecut patat de singe, sadism si mizerie, ordinele si medaliile castigate datorita neconditionatului sau devotament pentru “constructia celei mai bune si drepte dintre oranduiri”.

Generatiile mai tinere nu au trait timpurile de rusine si sufocare cand Florescu taia si spanzura. Ma intreb cati isi mai aduc aminte de perioada tulbure de dupa 1989, cand Petre Roman a dat unda verde pentru aparitia toxicei reviste „Romania Mare”. La inceputul anilor 1990 am citit un imund articol semnat de E. Florescu in saptaminalul pesemist intitulat antifrastic „Democratia”. I-am raspuns in „Romania Literara” si textul, intitulat „Revansa rinocerilor”, poate fi gasit in volumul „Irepetabilul trecut” (Curtea Veche, 2008). Iata un fragment:

“…fostul sef al Sectiei Presa a Comitetului Central al lui Ceausescu, Eugen Florescu, dezlantuie un turbat atac impotriva celor care indraznesc sa conteste legitimitatea actualilor guvernanti de la Bucuresti sau care au indraznit sa exprime indoieli privind intelepciunea, ori chiar buna credinta a Frontului Salvarii Nationale. In urma cu citeva luni, o asemenea explozie de ura venind din partea fostului politruc ceausist ar fi fost greu de imaginat in paginile unei publicatii bucurestene. Timpurile s-au schimbat insa, iar profesionistii delatiunii au revenit in grup printre noi, mai agresivi si mai indecenti decit oricind. Daca pe vremea lui Ceausescu li se puteau deslusi motivatii pentru infamele actiuni tinand de obedienta birocratica, astazi ‘baietii’ o fac pe cont propriu, din pura placere a balacirii prin mocirla stalinisto-fascista”.

In acel articol, Florescu ii insulta pe N. Manolescu, Ioan Buduca, Mircea Mihaies, Dorin Tudoran, Ion Vianu si insinua ca Grupul pentru Dialog Social s-a vindut pentru dolari. In acelasi timp, Florescu exalta cuplul siamez E. Barbu-Vadim Tudor, prezentindu-i pe vidanjorii cu moravuri jandarmeresti drept aparatori ai interesului national. Hingher cultural el insusi,se regasea cu bucurie in compania acestora. Cazand victima unui extaz sudoripar, Florescu contrapunea “statura de atlet al moralitatii si culturii” proprie lui Popescu-Dumnezeu activitatii disidentului Dan Petrescu, pe care probabil regreta ca nu l-a lichidat fizic in perioada vladicii de la Securitate. Cit despre Ion Traian Stefanescu, acesta era prezentat drept “excelent prim-adjunct al ministrului Culturii”, adica remarcabil loctiitor de gade in timpurile cind cultura romaneasca era asezata cu capul pe butucul florestilor, barbilor si vadimilor de ieri si azi. Asociatii lui Florescu in nefasta opera anticulturala, marcata de obsesii xenofobe si antioccidentale, au fost: Eugen Barbu, C. Vadim Tudor, Adrian Paunescu, Mihai Ungheanu, Pompiliu Marcea, Dan Zamfirescu, Ilie Badescu, Paul Anghel, Ilie Purcaru, Nicolae Dragos, Dinu Sararu, Ion Dodu Balan, Artur Silvestri, C. Sorescu si altii pe care Monica Lovinescu i-a numit trepadusi de Curte Noua.

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/01/28/cainii-de-paza-ai-comunismului-dinastic-dinu-sararu-si-ceilalti/

Recrutat din productie, Florescu a devenit, gratie “originii sanatoase”, student al Facultatii de Filozofie, sectia de ziaristica in perioada celor mai cumplite persecutii anti-intelectuale (intre colegii arestati, Florin Constantin Pavlovici, Mihai Stere Derdena). I se spunea „tractorisul”, se batea cu pumnul in piept privitor la originea sa muncitoreasca. Dupa absolvire, a aterizat direct in presa de tineret. A fost redactor-sef la „Scainteia Tineretului” si la revista lunara „Tanarul Leninist”, precum si membru al Biroului CC al UTC in perioda cind prim-secretar era Ion Iliescu, de care a fost foarte apropiat. Dupa 1990, Florescu s-a metamorfozat in activist al formatiunii conduse de Ilie Verdet, Tudor Mohora si Adrian Paunescu, PSM. S-a pretins om de stanga, dar in realitate a fost un campion a ceea ce numesc barocul fascisto-comunist. A fost unul dintre principalii exponenti ai aparatului ideologic al ceausismului, om de casa al lui Nicu Ceausescu, caruia de altfel i-a si inchinat adevarate panegirice numindu-l “fiu demn al unui stralucit parinte”. Florescu absolvit sectia de ziaristica a Facultatii de Filosofie in 1959 si a devenit doctorand la asa-zisa Academiei de Stiinte Politice „Stefan Gheorghiu” in 1989, deci in ultimul an al regimului totalitar. N-a avut de fapt alta profesie decat aceea de ideolog de serviciu, caine de paza al unui regim inuman, brutal, obscurantist si liberticid. Revolutia l-a prins in functia de instructor al CC al PCR la Cabinetul Secretarului General al PCR, unde a lucrat din mai 1988 pana la 22 decembrie 1989. A fost omul totalitar paradigmatic, acela despre care N. Carandino scria intr-un text admirabil aparut in „Dreptatea”din 31 mai 1947, cu putin timp inaintea interzicerii cotidianului taranist, oricum drastic cenzurat: „Pentru acest tip dictatorial ideea insasi a controlului este o crima, iar ascultarea fara murmur, o datorie…” (citat de Ioan Stanomir in excelentul studiu „Despre o anumita fericire” din volumul inclus in bibliografia de mai jos, p. 165).

Concluzie

Eugen Florescu nu a fost un personaj minor, a fost mana dreapta a Elenei Ceausescu (Cebinetul 2) in chestiunile legate de ideologie, presa si cultura. Protocronismul, aceasta versiunea romaneasca a jdanovismului, a fost, in mare masura, legat de influenta sa. A fost protectorul, din ordinul si cu deplina complicitate a lui Popescu-Dumnezeu, al grupului care a organizat numeroase campanii impotriva intelectualilor vag rebeli, care indrazneau sa sustina, implicit si uneori explicit, valori occidentale. A sustinut publicatii precum „Flacara” lui Adrian Paunescu, „Luceafarul” lui N. D. Fruntelata si „Saptamana” lui E.Barbu si C. V. Tudor, ba mai mult, le-a coordonat, in colaborare directa cu Securitatea, in actiunile de calomniere a disidentilor si a „Europei Libere”. Era de o agresivitate proverbiala. Poate pentru ca sunt nascut in zodia racului, nu cred ca uitarea este o forma de pedeapsa. Volumul din scrierile Monicai Lovinescu pe care l-am editat la Humanitas poarta titlul revelator “Etica neuitarii”. Nu este doar un titlu,ci un imperativ. Mai ales ca destui discipoli si colegi lui Florescu continua sa fie activi in presa, in invatamantul superior si pe varii canale de televiziune,. A vorbi despre aceste lucruri tine de asanarea spatiului public.

Bibliografie minimala

Monica Lovinescu, „Etica neuitarii”, Editura Humanitas, 2008 (antologie si prefata de Vladimir Tismaneanu), colectia „Zeitgeist”

Monica Lovinescu, „Jurnal esential”, editie de Cristina Cioaba, prefata de Ioana Parvulescu, Humanitas, 2010, colectia „Zeitgeist”

Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, „Explorari in comunismul romanesc”, vol. II, Editura Polirom, 2005

Alexandra Tomita, „O istorie ‘glorioasa’. Dosarul protocronismului romanesc”, Cartea Romaneasca, 2007

CNSAS, „Dictionarul membrilor CC al PCR. 1945-1989” (coordonator Florica Dobre), Ed. Enciclopedica, 2004

IICCMER, „History of Communism in Europe”, Vol. I – 2010, Politics of Memory in Post-communist Europe (coordonatori Corina Dobos si Marius Stan)

Vladimir Tismaneanu, „Irepetabilul trecut”, editia a II-a, Curtea Veche, 2008 (postfata de Bogdan Cristian Iacob), colectia „Constelatii”

Vladimir Tismaneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, coordonatori, „Raport Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania:, Humanitas, 2007

Distribuie acest articol

19 COMENTARII

  1. Domnule profesor,

    Imi aduc aminte cu placere de cartile dvs. din anii ’90. Erau din categoria stiintelor politice (Reinventarea politicului, Mizeria utopiei), in care obisnuiati sa insistati pe teorii, pe modele si demonstratii. Acum v-ati transformat intr-un istoric al comunismului (a nu se intelege ca istoria nu este o ocupatia deplin respectabila) si publicati intensiv despre personaje a caror cea mai buna recompensa istorica (cred eu) ar fi uitarea.

    De ce faceti asta? Credeti ca o buna cunostere a ticalosiei ne va ajuta pe viitor sa evitam ticalosia? Si cum credeti ca ne ajuta exemplele concrete si detaliile pe care ni le aduceti? Pentru mine si cred ca pentru larga majoritate a celor din generatia mea E. Florescu nu a existat pana acum. Si o ultima intrabare: pentru cine scrieti pentru cei din generatia mea sau pentru cei din generatia dumneavostra?

    • Va stau la dispozitie, oricand, cartile mele teoretice, inclusiv „Fantasies of Salvation” (Princeton UP, 1998, paperback, Princeton, 2009, tradusa in romaneste la Polirom), „Despre 1989. Naufragiul Utopiei” (Humanitas, 2010) si „Despre comunism. Destinul unei religii politice” (Humanitas, 2011). Va puteti uita peste volumul aparut la CEU Press anul acesta, intitulat „The Promises of 1968: Crisis, Illusion, Utopia” (sunt coordonator si autor de studiu, alaturi de Jeffrey C. Isaac, Aurelian Craiutu, Jan-Werner Muller, Irena Grudzinska-Gross s.a.) Nu m-am transformat acum in istoric al comunismului, am publicat masiv pe acest subiect inca de la studiul meu din „Telos” cu titlul „The Ambiguity of Romanian National Communism” (1984) ori cel din „East European Politics and Societies” intitulat „The Tragicomedy of Romanian Communism” (1989), embrionul cartii mele, bazata pe zeci cde interviuri si pe acces la Arhivele C al PCR, „Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism” (University of California Press, 2003, trad. rom. de Crsitina Petrescu si Dragos Petrescu, politologi si ei, Polirom, 2005, o noua editie in curs de aparitie la Humanitas, cu un studiu analitic de Cristian Vasile). Anul viitor, University of California Press va publica noua mea carte (terminata) „The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century”. Cartea este dedicata memoriei celor trei ganditori care au influentat decisiv propriile mele reflectii: filosoful Leszek Kolakowski, istoricul Tony Judt si politologul Robert C. Tucker. Demersul meu actual este unul deopotriva filosofic, istoric si politologic.

      Luati in consideratie si implicarea mea in coordonarea colectiilor „Zeitgeist” si „Istorie contemporana”, aceasta impreuna cu Crisian Vasile, la Humanitas, si „Constelatii” la Curtea Veche. Nu mai vorbesc de angajamentul de a coordona publicarea trilogiei lui Kolakowski in romaneste, una din cele mai importante impliniri culturale din ultimii douazeci de ani. Ceea ce public aici, pe „Contributors”, dar si in in EvZ, „Orizont”, „Obiectiv Cultural”, „Apostrof”, „22”, tine de dorinta de a pastra vie memoria acelor timpuri, de a nu concede la prelungirea unei amnezii pe care multi o doresc si o incurajeaza, dar care nu poate nicicum servi consolidarii unei democratii bazata pe incredere, toleranta si adevar. Cazurile latino-americane (in special Chile si Argentina), dar si cele est-europene (ma gandesc la Autoritatea Gauck, la Comisia Eppelmann,la IPN din Polonia) mi se par cat se poate de elcvente in acest sens. Raportul Comisiei de analiza a dictaturii din Argentina, condusa de Ernesto Sabato, s-a intitulat „Nunca Mas”. Deci, da, scriu si pentru ca nu doresc ca aceste orori sa se mai repete. Scriu pentru cei din generatia mea, dar mai ales pentru cei din generatia mai tanara carora, din pacate, li se ofera in continuare destule legende despre ce a insemnat regimul comunist si despre „actualitatea marxismului”. Negationismul, domnule Ciucu, este o patologie careia trebuie sa i se raspunda competent si documentat. In plus, chiar aici, am scris si sciu despre doctine politice contemporane si despre intelectuali marcanti (Daniel Bell, Czeslaw Milosz, Tony Judt, Raymond Aron, Virgil Ierunca, de pilda). Ganduri bune.

      • Ceea ce spuneam eu nu are legatura cu negationismul. Nu am negat nimic. Nu am cum sa neg niste realitati traite de mine si niste evidente incontestabile.

        Da, inteleg ca uitarea poate fi o forma pasiva si iresponsabila de negationism si m-a ajutat sa-mi dau seama de lucrul acesta raspunsul dvs. referitor la „patologia careia trebuie sa i se raspunda documentat”. Bun raspuns.

        Doar ca, chiar daca nu ai trait direct acele evenimente ele au afectat milioane de oameni iar cateva sute de oameni au nenorocit sute de mii. Si simti nevoia sa te pozitionezi (simtul dreptatii din noi? oare exista?) si sa ai o atitudine revansarda. Iar in istorie nu e razbunare mai mare decat uitarea… Doar atat. Am inteles ca poate fi periculos si cunosc maxima conform careia ce-i care nu cunosc istoria sunt condamnati sa o repete.

        Dar in articolele dvs. de aici este in general vorba de niste trepdusi, niste activisti lipsiti de importanta dar cu o mare capaciate de a face rau.

        Inteleg nevoia de documentare si de raspuns profesionist adresat neagtionistilor. Si m-ati convins sa sunstin acesta pozitie. In acelasi timp simt o tensiune aici, o contradictie intre ideea mea initiala si pozititia mea actuala, schimbata. Sa ma explic: a ne documenta inseamna sa facem efortul de a le atesta existenta, de a-i cunoste si de a intelege contextul in care au existat si poate chiar pe actorii contextului.

        Cum nu pot sa va urmaresc toata publicistica (nu am interes academic asupra acestui subiect ci doar unul, cum sa-i spun… poate civic) as prefera alegerea unor personaje ceva mai complexe (cum a fost serialul cu Nicu Ceausescu sau articolele dedicate lui Paunescu). In rest mi se pare ca articolele dedicate acestor personaje marunte sunt repetitive si nu pot evada din monotonia impusa de niste personaje limitate, incapabile sa-si depaseasca conditia morala.

        Evident, este doar o preferinta, a unui singur cititor (ce-i drept vechi cititor) de care puteti sa tineti sau sa nu tineti cont. Impresia pe care o lasati este ca nu vreti sa ramana nimeni uitat si nimic nedocumentat iar noi (sau cel putin eu) consumatorii scrierilor dumneavostra nu mai vedem padurea din cauza copacilor.

        • Eugen Florescu nu a fost un personaj minor, a fost mana dreapta a Elenei Ceausescu in chestiunile legate de presa si cultura. Protocronismul, aceasta versiunea romaneasca a jdanovismului, a fost, in mare masura, legat de influenta sa. A fost protectorul grupului care a organizat numeroase campanii impotriva intelectualilor vag rebeli, care indrazneau sa sustina, implicit si uneori explicit, valori occidentale. Era de o agresivitate proverbiala. Nu este prima oara ca ma ocup de el, am largit un text mai vechi aparut in EvZ. Poate pentru ca sunt nascut in zodia racului, nu cred ca uitarea este o forma de pedeapsa. Volumul din scrierile Monicai Lovinescu pe care l-am editat la Humanitas poarta titlul revelator „Etica neuitarii”. Rostirea adevarului nu este o revansa,ci un exorcism, ori, daca preferati, o terapie. Dar sunt de acord cu Dvs ca ar fi trebuit, poate, sa accentuez mai limpede cat de influent era acest individ. El nu era un trepadus oarecare, ci, alaturi de Popescu-Dumnezeu, pontiful trepadusilor :)

  2. Cred ca ar fi interesant un articol si despre Dumitru Popescu „Dumnezeu” in concordanta cu cine face politica „stirilor” la un post de televiziune din Pache Pro…

    • Voi scrie foarte curand despre Dumitru Popescu, omul care a condus aparatul ideologic vreme de decenii si care a fost cel mai important arhitect al cultului lui Nicolae Ceausescu. A publicat cateva volume de memorii,a scris dur impotriva condamnarii comunismului, a ramas un leninist impenitent. Ganduri bune.

        • Voi scrie negresit. Chiar in aceste zile recitesc memoriile sale, cateva volume aparute la Curtea Veche cu titlul imposibil „Cronos audevorandu-se”. Unul dintre volume, prolix dar nu neinteresant, poarta un titlu involuntar auto-descriptiv pentru acest ideolog de varf al comunismului dinastic, „Angoasa putrefactiei” :) Omul ramane un comunist nostalgic, scorpia Elena a fost de vina, „novatorul” Ceausescu s-a sclerozat in ultimii ani, Chivu Stoica era un bou (citez), Rautu un doctrinar onorabil, depasit de realitate, Maurer un tip fin, cam prea dezangajat, deci modelul totalitar al stangii marxiste ramane valabil pentru el. N-am scris doar despre morti, din cate stiu Nestor Ignat, Dinu Sararu si Ion Iliescu traiesc. Iar despre Mizil am scris despre vremea cand traia. La fel si despre Brucan, Eugen Florescu, Gh. Al. Cazan, ba chiar si despre Paunescu. Ganduri bune.

          • Am si eu o sugestie, domnule Tismaneanu. Macar un singur articol sa scrieti, unde sa-i cuprindeti pe cei mai importanti, pentru ca au si ei partea lor de vina. Ma refer la istoricii perioadei comuniste: Constantiniu, Buzatu, Scurtu, Popisteanu si altii. Ii citeam cu nesat in Magazin Istoric, le citeam cartile, dar dupa ’89 cand n-au mai detinut monopolul informatiei au aparut intrebarile si indoielile. Cred ca articolul dvs. ar trebui sa ne arate cine a depasit limita dintre obiectivitatea istoricului si mistificarile Partidului Comunist.

            • Va sugerez sa cititi capitolul „Regimul comunist din Romania: repere istoriografice” din Raportul Final (Humanitas, 2007), pp. 36-49. De asemenea, articolele din revista clujeana „Apostrof” ale istoricului Cristian Vasile. Exista numeroase contributii pe acest subiect, intre care scrierile demistificatoare ale unor Adrian Cioflanca, Dorin Dobrincu, Florea Ioncioaia, Andi Mihalache, Alina Pavelescu, Bogdan Cristian Iacob, Virgiliu Tarau. As distinge insa intre un Florin Constantiniu si un Gh. Buzatu. Persistenta vulgatei nationalist-staliniste este intr-adevar un subiect ce merita adancit.

  3. 30 de ani, studii universitare, lucrez in marketing si comunicare, am prins doar 8 ani de comunism, nu sunt implicata in politica, nu sunt ceea ce se poate numi o intelectuala.

    Vreau o Romanie mai buna pentru mine si viitorii mei copii, si consider ca un popor amnezic nu poate sa evite repetarea greselilor. Uitarea nu o merita nici cei merituosi dar mai ales cei nemerituosi. Aveam 9 ani cand domnul Iliescu a chemat minerii sa curete Piata Universitatii unde peste 10 ani urma sa fiu si eu studenta. Nu l-am uitat. Memoria mea se exprima in vot care nu va fi pe veci acordat partidului care inca il considera presedinte de onoare.

    Oamenii acestia de care vorbeste domnul Tismaneanu au format un sistem, individual poate nu ar fi insemnat nimic, dar impreuna au reprezentat monstruosul. Teroarea comunista nu este un concept abstract, este format din oameni. Uitati-l azi pe unu, maine pe altul, poimaine parca comunismul nici nu a fost asa de rau, nu? Si daca a fost, aveti exemple? Aaaa, le-ati uitat? Inseamna ca poate nici nu au existat….

    Lipsa de memorie la nivel individual poate fi inteleasa si acceptata, la nivelul unui popor mi se pare de neiertat.

    Pentru mine scrie, domnule Ciucu. Pentru mine, pentru prietenii mei, pentru familia mea.

  4. Domnule Tismaneanu, felicitarie pentru articolele din ultima vreme despre „mari personalitati” ale lumii comuniste. Pana la urma comunismul nu a fost o masina, vre-un cyborg ca sa ma exprim asa, ci a fost pus in aplicare de foarte multi oameni, aparent normali multi dintre ei.
    Problema care se pune este daca aceste articole sunt suficiente sau ar fi nevoie si de niste dovezi mai palpabile pentru a-i face pe oameni sa inteleaga oroarea comunismului. Eu aveam 10 ani in 1989 si imi aduc aminte destul de multe lucruri despre cum arata societatea comunista, unele le intelegeam chiar si atunci, altele l-am inteles ulterior. Generatiile de ascum incolo vor fi lipsite insa de aceste amintiri, iar doar lectura nu cred ca va fi suficienta pentru a-i face sa inteleaga pe deplin acele vremuri, in special pentru cei cu un nivel educativ mai scazut.
    De exemplu in ceea ce priveste fascismul avem foarte multe muzee, memoriale ale holocaustului, lagare de concetrare etc care sa ne aduca aminte ce a reusit sa realizeze acea ideologie in realitate. In ceea ce priveste comunismul nu prea avem, cel putin in Romania, prea multe astfel de locuri de memento (exceptie memorialul de la Sighet).
    In acest context nu credeti ca un muzeu (muzee) ale comunismului ar fi mai mult decat necesare (stiu ca sunteti un sustinator al acestei idei), muzee care sa contina nu doar materiale „teoretice” ci si obiecte din viata de zi cu zi (de exemplu multi oameni poate nu vor intelege pe deplin cea a insemnat cenzura in acea perioada, dar o imagine de alimentara poate le va fi mult mai familiara).
    Si inca un gand la urma, nu credeti ca exista o discriminare ca sa zic asa intre comunism si fascism. Din punctul meu de vedere viata mea de pana acum a fost mult mai mult influentata de comunism decat de fascism. In schimb daca cineva aduce aminte de vre-un simbol fascist (vezi cazul designerului Galiano) acesta este pus la zid, in timp ce sunt destui care il considera inca pe Stalin un far al popoarelor (vezi si poza de mai jos).
    http://en.wikipedia.org/wiki/File:May_Day_in_London.jpg

  5. Si eu am prins comunismul o buna bucata de timp. Tatal meu a facut inchisoare politica si a murit inainte de Revolutie. Nu mi-a spus nici macar un cuvant despre cele traite in lagar – acolo a cunoscut-o pe mama.
    Nu incerc sa imi imaginez orori despre care tata nici macar nu a vrut sa imi vorbeasca. Dar cei vinovati de asemenea orori nu au nici un drept la neuitare.
    Pentru ca daca uitam, suntem condamnati sa le repetam.

  6. Domnule Tismaneanu, va citesc cu mare placere articolele dumneavoastra. Varsta pe care o am (68 ani) ma situeaza in calitatea de fost „”martor „” (o lunga perioada de timp traita in epoca comunista) la toate relele pe care le-a indurat poporul nostru in perioada comunista. Ca economist in domeniul controlului financiar am fost confruntat de multe ori cu atitudinile unor activisti de partid, care ma chemau la ordin (fiind reclamat) atunci cand faceam cate un raport in care culpabilizam si solicitam recuperari de pagube (pe baza de date concrete si documentele legale de atunci), pentru abuzurile savarsite de unii conducatori de unitati socialiste care in majoritate aveau protectia conducatorilor politici care ii numeau in functii. Si totusi, erau conducatori de partid (putin la numar) care atunci cand luau la cunostinta despre abuzurile savarsite de acei conducatori ii destituiau din functii. Azi ne bucuram de o asa zisa societate democratica cu toate elementele specifice democratiei, libertate de circulatie, de exprimare, dar, care are si numeroase constrangeri si nemultumiri generate in primul rand de clasa politica, de calitatea oamenilor care o compun, de lipsa de reactie corecta a institutiilor statului. Cum s-a ajuns aici se stie. Actuala clasa politica este formata, dar mai ales condusa, de fostii activisti si comunisti de ieri sau de rudele apropiate ale acestora. Cunoasteti si descrieti foarte bine activitatea personajelor din varful ierarhiei comuniste. Ma intreb si va adresesez cu respect intrebarea: daca ati putea scrie si despre personajele care in perioada de dupa revolutie si in prezent au facut si fac in continuare rau poporului ? La nivelul meu de simplu pensionar si asistent (mai mult sau mai putin avizat) la fenomenul politic de azi, as fi bucuros sa citesc despre activitatea acestor personaje si de raul care il produc poporului, fie si numai prin incopetenta lor.

  7. Nu l-am cunoscut pe Eugen Florescu inainte de 1989. Dupa evenimentele din decembrie ’89 l-am intilnit pe cind el scotea o revista, se numea Democratia. Aveam un bias impotriva lui fiindca fusese nomenclaturist. Dupa ce l-am cunoscut mai bine, l-am apreciat. Omul ramasese vertical, nu isi renegase credinta ca Popescu Dumnezeu, Bontas, Matei Ani, Tudor Mohora si altii. Sau ca Vladimir Tismaneanu. A fost un om fata de care am capatat un mare respect. Un adevarat patriot, nu un tradator. Dumnezeu sa il ierte.

  8. Nu pot sa spun decat: felicitari, domnule Tismaneanu, pentru curajul de a spune adevarul ! Am trait acele vremuri cumplite dar nulte lucruri nu le stiam. Felicitari si multumiri sincere !

  9. Eugen Florescu provenea dintr-o familie e invatatori din judetul Valcea. a absolvit liceul Alexandru Lahovary in urma mea. A fost olimpic la Romana si a intrat la Univrsitatea din Bucuesti. N u-i cunosc traseul ulterior. In liceu am fost multi in UTM., organizatie din care eu am fost exclus. Adevarul este totusi adevar si trebuie reunoscut

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro