joi, martie 28, 2024

Cine a fost Gheorghiu-Dej? Bizantinism, stalinism si revolutie

Despotul comunist al României, Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965) a fost un stalinist înăscut, marcat de dureroase complexe de inferioritate, înainte de toate în raport cu mai vechii membri ai PCR si cu alti lideri din miscarea comunista mondiala. Nu a fost un cominternist prin educaţie, precum Ana Pauker, Iosf Chisinevschi şi Petre Borilă, ci prin vocaţie. Nu stiu cand si-a descoperit vocatia de criminal, dar a reusit sa o dezvolte pana in pragul perfectiunii.

A apartinut galeriei stalinistilor inveterati, asemeni unor Boleslaw Bierut, Matyas Rakosi, Klement Gottwald, Walter Ulbricht ori Maurice Thorez. L-a adorat pe Stalin inca din anii 30, de la Doftana, cand a invatat marxismul din brosurile cu textele „corifeului stiintei”. „Cursul Scurt” i-a tinut loc de biblie. A fost sincer convins de genialitatea acestuia si a fost sincer socat cand Hrusciov a denuntat cultul lui Stalin la Congresul al XX-lea al PCUS. Nepotul sau, fiul Licai cu primul ei sot, Marcel Popescu, Ghita Gheorghiu, imi povestea bancuri spuse de bunicul sau despre cel pe care il privea drept clownul Nikita Sergheievici.

La ce bun ne mai ocupam de asemenea personaje gen Petre Borila si Leonte Rautu, se intreaba o jurnalista? Le ce servesc asemenea exercitii istorico-politice precum cel de fata, la ce serveste memoria in general? In virtutea unei asemenea logici, istorica franceza Annette Wieworka nu mai scria cartea ei magistrala despre Maurice Thorez si sotia sa, Jeannette Vermeersch, iar regretatul istoric italian de origine rusa, fostul disident Victor Zaslavsky renunta la a scrie, impreuna cu Elena Agarossi, exceptionalul studiu despre Palmiro Togliatti si comunismul sovietic. Ce sa mai vorbim de Robert C. Tucker, Stephen Kotkin, Robert Gellately, Adam Ulam, Janos Rainer, Robert Service, Simon Sebag Montefiore? Ne ocupam doar de ultimul spectacol de teatru, de ultima premiera de film, de ultimul joc electronic. Eu unul voi continua sa ma ocup de elitele comuniste si voi continua sa utlizez ceea ce Robert C. Tucker a definit drept metoda psihobiografica. Ma bucur ca o fac si cercetatorii mai tineri, intre care cei care au contribuit la volumul coordonat de Stefan Bosomitu si Mihai Burcea, „Spectrele lui Dej. Incursiuni in biografia si regimul unui dictator,” aparut la editura Polirom in 2012 sub egida IICCMER (volumul are la baza comunicarile dintr-o conferinta pe acest subiect care a avut loc in septembrie 2011 si beneficiaza de un dens studiu introductiv semnat de profesorul Dennis Deletant).

http://www.polirom.ro/catalog/carte/spectrele-lui-dej-incursiuni-in-biografia-si-regimul-unui-dictato-4775/

Fostul proletar devenit revoluţionar de profesie, avea o capacitate unică de a manipula relaţiile dintre colaboratorii săi. Detesta intelectualii, dar ştia cum să-i ademeneasca, în unele cazuri chiar să-i seduca (Mihai Ralea, G. Călinescu, M. Sadoveanu). Raporturile sale cu ilegaliştii au fost întodeauna tensionate. Pe vechii ceferişti, Vasile Bagu, Constantin Doncea şi Dumitru Petrescu, i-a suspectat mereu de conspiraţii şi de tentative de a-i submina autoritatea în partid. Pe Gh. Vasilichi, petrolistul din Ploieşti revenit în ţară după participarea la rezistenţa franceză şi detenţia în lagărele naziste, l-a marginalizat rapid după un foarte scurt stagiu ca membru al Biroului Politic şi ministru ale educaţiei. L-a detestat pe Alexandru Iliescu şi nu mai puţin s-a temut de alţi ilegalişti între care rivalul său de la Tg. Jiu, Ovidiu Sandru.

Toate optiunile strategice ale comunistilor romani dupa 23 august 1944 au fost decise cu participarea nemijlocita si decisiva a lui Gheorghiu-Dej. Sigur, era atent la sugestiile, de fapt proruncile sovietice, se coordona cu ceilalti membri ai Secretariatului, dar nu era nici pe departe, in perioada 1945-1952, un ostatec al celor numiti ulterior „deviatorii de dreapta”. A avut un rol fundamental in actiunile de distrugere a opozitiei politice, in nationalizare, in colectivizare etc Sinistrul pamflet semnat de Sorin Toma impotriva lui Tudor Arghezi a fost dictat de Chisinevschi si Rautu redactorului-sef al „Scanteii” cu aprobarea (poate chiar din initiativa) lui Dej. La fel, Canalul Dunare-Marea Neagra, cimitirul elitelor romanesti, a fost hobby-ul sau.

Necrologul publicat la moartea lui Gheorghiu-Dej –”Amintirea tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej, veşnic vie în inimile partidului, ale clasei muncitoare, ale întregului popor”–redactat de o echipă condusă de Leonte Rautu, aprobat de Nicolae Ceausescu, Bodnăraş şi Maurer, repetă istoria PCR aşa cum fusese ea formulată după Plenara din noiembrie-decembrie 1961. De altfel, în august 1964, Ion Vinţe (Janos Vincze), tartorul Comisiei Controlului de Partid, publicase în „Scînteia” un veninos articol în care relua acuzaţiile aberante contra grupului Foris-Koffler considerat responsabil de sabotarea organizării mişcării de partizani în România. În acealaşi articol, Vinţe relua calomniile împotriva lui Lucreţiu Pătraşcanu.

Necrologul lui Dej, ca şi discursurile lui Maurer, Chivu Stoica şi Ceauşescu accentuau rolul său crucial în „lupta împotriva fracţionismului” şi „păstrarea unităţii de monolit a conducerii partidului”. Merită observat că în discursul său, Ceauşescu făcea una din referinţe la defunct fără să mai folosească apelativul magic „tovarăş”. Cîteva săptămâni mai târziu, portretele lui Dej, aflate în săli de clasă în toate şcolile din România, erau înlocuite cu stema ţării. Voi analiza într-un alt articol mecanismele „de-dejizării”.

Pentru Gheorghiu-Dej era o chestiune de supravieţuire politică felul cum se scria istoria partidului. Maniheist convins, judecând leninist în temeni de „care pe care”, educat în închisori pe baza scrierilor lui Stalin, Dej nu avea răbdare pentru îndoieli ori analize teoretice. Parte din ura sa faţă de Miron Constantinescu ţinea de faptul că acesta, deşi un marxist dogmatic, avea totuşi o pregătire teoretică (studiase sociologia sub îndrumarea lui Dimitire Gusti şi H. H. Stahl). Nu mai vorbesc de aversiunea în raport cu Lucreţiu Pătraşcanu, unul dintre foarte puţinii intelectuali veritabili din elita PCR. A propos de Miron Constantinescu, acesta mărturisea într-o discuţie privată în anii 60 că „Dej a fost cel care a intordus metodele bizantine în viaţa PCR”. Evident, era o exagerare, întrucât bizantinismul se îngemănase cu fanatismul ideologic încă de la fondarea respectivului partid.

La 23 august 1964, Gheorghiu-Dej se găsea într-o poziţie sigură: întreg Biroul Politic era format din devotaţii săi. Partidul fusese epurat cu atîtea ocazii încât nimănui nu-i mai trecea prin minte să se angajeze într-o acţiune anti-Dej. Nimeni nu se astepta ca peste doar câteva luni lucrurile se vor schimba esential. Recunoscut de sovietici, chinezi, iugoslavi drept un lider comunist respectabil, Dej era tot mai mult acceptat ca om de stat de cercurile vestice. În cercetările mele în arhiva Biroului Politic, am citit relatarea premierului Maurer după vizita în Franţa în 1964. Întrebat de Dej asupra raporturilor de putere din jurul generalului de Gaulle, obsecviosul Maurer îi răspundea spunînd că ele erau similare celor din conducerea RPR! Cu acelaşi prilej, îi transmitea lui Dej salutul preşedintelui francez.

Nicolae Ceauşescu nu făcea parte din anturajul imediat al primului secretar, lucru care avea să-l obsedeze. În anii de după moartea lui Dej, Ceauşescu avea să vorbească în şedinţele de Comitet Executiv de faptul că „în ultima sa perioada de viaţă, Dej s-a îndepărtat de nucleul sănătos al conducerii de partid”. Îşi reamintea faptul că Dej petrecuse revelionul anului 1965, ultimul din viaţa sa, în compania unor vizitatori străini, iar nu a „tovarăşilor” din Biroul Politic.

Declaratia din aprilie 1964, conceputa de Dej si echipa sa ca o carta a autonomiei PMR in miscarea comunista internationala, ramanea fidela tuturor principiilor clasce ale marxism-leninismului sa cum fusesera acestea codificate in conclavul de la Moscova din noiembrie 1960. Anti-hrusciovismul lui Dej, real si tot mai accentuat dupa 1961, era de fapt espresia anti-reformismului sau visceral. Nu neg ca Hrusciov incercase sa limiteze marginea de autonomie a Romaniei in cadrul CAER, dar era vorba de divergente in itneriorul aceluiasi bloc politic si militar.

Vizitele delegaţiilor PCUS la Bucureşti în 1963 şi 1964 arătau cât de mult se schimbase în raporturile dintre Bucureşti şi Moscova. Acelaşi Dej care încă în 1961 se făcea ecoul umil al poziţiilor anti-chineze şi anti-albaneze ale lui Hrusciov, răspundea cu aplomb criticilor formulate Nikolai Podgornîi, Iuri Andropov şi ceilalţi reprezentanţi ai Kremlinului. Era însă atent ca în şedinţele Biroului Politic să atragă atenţia asupra riscurilor de a nu se cădea în „capcana naţionalismului burghez”. Limitele antisovietismului erau cele dictate de interesele elitei dominante. Sentimentele naţionale ale românilor erau doar ţesătura nervoasă pe care se clădea ideologia noii linii. Trebuie amintită importanţa publicării, tot în 1964, la Editura Academiei, a volumului „Marx despre români”, îngrijit de istoricul Andrei Otetea. Se utiliza prestigiul fondatorului „socialismului ştiinţific” pentru a delegitima poziţia imperialistă sovietică.

Succesiunea a avut loc in mare viteza. Dej nu s-a asteptat ca va muri, diagnosticul a fost subit. Boala s-a dezvoltat galopant, Lica insasi nu era la curent cu gravitatea situatiei. Ultimele saptamani au fost agonizante. Mi-l amintesc vorbind la televizor inaintea alegerilor, la inceputul lunii martie. Era cadaveric, abia mai putea lega cuvintele, gafaia si se poticnea. Este probabil ca Alexandru Draghici si-a dorit sa devina prim-secretar, dar stia ca are sanse minime. Toti membrii Biroului Politic se temeau de el si de sotia sa, Marta. In acele conditii, Draghici n-a avut incotro si l-a sustinut pe Ceausescu. Maurer, Bodnaras si Chivu la fel, convinsi ca-l vor putea controla. Moghioros si Borila erau bolnavi. Asa a fost anulata alternativa Gheorghe Apostol si s-a ajuns la solutia stiuta, cu consecintele ei catastrofice. La cateva zile dupa mitingul de doliu, portretele „scumpului tovaras” erau inlocuite, in scoli, facultati, intreprinderi etc, cu stema RPR.

Când a murit, Dej a lăsat în urmă o strategie care putea duce fie spre iugoslavizare (modelul Tito), fie spre albanizare (modelul Enver). Ceauşescu a pretins că merge în direcţia unei relative liberalizări, după care a strâns şurubul, a renunţat chiar şi la simulacrul de „conducere colectivă”, a urmărit construcţia unei tiranii autarhice bazate pe supremaţia unei dinastii roşii narcisiste, inepte şi insolente.

M-am ocupat pe larg de rolul lui Dej în istoria comunismului românesc în cărţile mele „Fantoma lui Gheorghiu-Dej” (editia a II-a, revăzută şi adaugită, postfaţă de Cristian Vasile, Humanitas, 2008) şi „Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc” (traducere de Cristina Petrescu şi Dragoş Petrescu, Polirom, 2005). Semnalez aici contribuţiile unor Mioara Anton, Lucian Boia, Alina Pavelescu, Bogdan C. Iacob, Andi Mihalache, Dumitru Lacatusu, Marius Stan, Dan Catanuş, Ana Maria Catanus, Maria Muresan, Corina Palasan, Cristian Vasile, Raluca Grosescu, Stefano Bottoni, Anneli Ute Gabanyi, Mihai Burcea, Mihai Bumbes, Dan Draghia, Adrian Cioflanca, Luciana Jinga, Cristina Petrescu, Dragos Petrescu, Virgiliu Tarau, Stefan Bosomitu, Liviu Tarau, Mihai Croitor, Adrian Cioroianu, Dennis Deletant, Ghita Ionescu, Gail Kligman, Katherine Verdery, Ken Jowitt, Robert Levy, Robert King, Walter Crowther, Ioan Stanomir, Angelo Mitchievici, Doina Jela, Lavinia Betea, Dinu C. Giurescu, Dorin-Liviu Batfoi, Pavel Campeanu, Mircea Stănescu, Ioana Boca, Marius Oprea, Radu Tudorancea, Stelian Tănase, Michael Shafir, Cristian Vasile, Elisabeta Neagoe Pleşa, Liviu Pleşa,Armand Gosu, Constantin Iordachi, Dorin Dobrincu, Mihnea Berindei, Vladimir Socor, Clara Mares, Octavian Roske, Cristina Diac, Nicoleta Ionescu-Gura, Florica Dobre.

Intre revistele care se ocupa de temele discutate in acest articol amintesc exceptionala publicatie a Institutului „N. Iorga”, „Studii si Materiale de Istorie Contemporana” (SMIC). Redactor-sef este profesorul Dinu C. Giurescu, redactor-sef adjunct Ioan Chiper, iar secretar general de redactie este Mioara Anton. Redactorii sunt: Simion Gheorghiu, Cosmin Popa, Cristian Vasile si Radu Tudorancea.

Precizez că folosesc conceptul de „bizantinism” pentru a descrie practicile politice manipulative şi conspiraţioniste ale perioadei Dej, evident inspirate de modelul stalinist. Nu este vorba aşadar de vreo desconsiderare a marii tradiţii spirituale a Bizantului. Utilizez acest concept drept arhetip pentru comportamentul politic caracterizat prin infinite intrigi, vendete si comploturi. O asemenea conspiratie a baronilor lui Dej (Maurer, Bodnaras, Chivu Stoica) l-a adus la putere, in acel fatidic martie 1965, pe Nicolae Ceauşescu.

Tin sa-i multumesc cordial lui Codrut Constantinescu pentru generoasa cronica din revista „22” la cartea mea „Lumea secreta a nomenclaturii”. Istoria politica nu poate fi inteleasa daca nu vom sti cine au fost actorii ei:

http://www.revista22.ro/istoria-nu-a-fost-facuta-de-anonimi-29888.html

Recomandari de lectura:

http://www.humanitas.ro/humanitas/fantoma-lui-gheorghiu-dej

http://www.curteaveche.ro/arheologia-terorii-editia-a-iii-a-revazuta-si-adaugita.html

http://www.polirom.ro/catalog/carte/stalinism-pentru-eternitate-1873/

http://www.laviedesidees.fr/La-tendresse-des-staliniens-le.html

http://www.wilsoncenter.org/book/stalin-and-togliatti-italy-and-the-origins-the-cold-war

Distribuie acest articol

74 COMENTARII

  1. Mă gândesc cu scârbă la ce se întâmplă în învăţământ, fiindcă ce citesc aici nu are ecou în şcoli. Încă există profesori care vorbesc de „Iepoca de Aur” de parcă a fost cel mai frumos capitol din istoria ţării. În cel mai fericit caz însă, istoria „se opreşte” la 30 decembrie 1947.

    • De ce vă miraţi? Profesorii de azi sunt elevii profesorilor de ieri, care i-au îndoctrinat şi i-au format după chipul (am folosit în mod deliberat singularul, pentru că este un chip colectiv – pentru o anumită categorie de profesori) şi asemănarea lor. Tot aşa cum poliţiştii şi jandarmii de azi sunt „demnii” elevi ai miliţienilor de ieri.
      Revenind la profesori: cei care refuză să se înregimenteze în rândul neocomuniştilor, au parte numai de mizerii… Cunosc câteva cazuri – nu mă întrebaţi care, le-aş face rău dacă le-aş da numele…

    • Da, „ipoca de aur” (inovatie a lui Octavian Paler), ne facea pe toti sa injuram in draci pe toti cei ce ne batjocoreau munca si viata in perioada de „trista amintire”. Dar dupa ei (tot ei!), linia doua a activistilor si securistilor, fii si fiicele lor, nepotii si nepoatele lor, continua batjocura, dar acum sub umbrela democratiilor occidentale. Daca faci o analiza, vei constata ca toate varfurile societatii romanesti, de la revista 22 pana la Basescu, sunt fii unor „fosti”, cu functii mari prin pcr, prin secu, prin nkvd si kgb, prin cc al pcr prin cc al utm si utc. Toti sunt in fron. Personal nu inteleg, eu care sunt roman de roman, cu strabunici cazuti la Grivita 2 si la Plevna, cu tata erou la Marasesti, cu bunic persoana publica la liberali, cu frate mutilat in muntii Tatra, zic, nu inteleg, dece peste tot, in toate functiile importante, politice in media, peste tot numai alogeni, numai persoane in a caror dragoste pentru Romania, eu nu cred. Toti la furat, la defrisat muntii si codrii strabuni, toti la mintit, la asuprit romanii autentici si bastinasi (ne trateaza de aborigeni! ca in Australia?), totii fii de cominternisti sunt la „butoane”, la manetele teribilei masini de manipulare, ce a fost instalata dupa caderea „tovarasilor’. Cum de au ajuns austriecii si arabii sa ne desertizeze tara?, cum de au ajuns atatia impostori in posturi de intelectuali? cum de se permite universitatilor particulare sa dea diplome pe banda rulanta unor persoane agramate, inculte, care nu sunt capabile sa scrie corect nici mac 3 randuri ? (vezi cererea de demisie a lui Maior). Cum de au ajuns, niste analfabeti notorii, sa posede cate 2-3 diplome de doctorat in domenii extraordinar de grele de studiat, ca dreptul si sociologia, unde trebuie sa citesti si sa stai prin biblioteci o viata? cum de au obtinut certificate de scoala generala 8 clase enorm de multi tigani, stiut fiind faptul ca etnicii lor nu au puterea sa reziste nici 10 minute intr-un spatiu de clasa, ei iubind libertatea naturala, nesupunand-u-se la nicio regula? comunistii i-au bagat in clase la etaje superioare cu militieni la usa, dar ei au sarit de la etaj si unii rupand-u-si oasele (ajungand vesti prin presa straina!) s-a renuntat la ideia de scolarizare fortata lasand-u-se la latitudinea parintilor. Acum sun soferi de taxi prin Bucuresti, cand le face proces-verbal semneaza cu policele. Poate nu stiti, unii au ajuns ingineri(?) direct din muncitori ferari-betonisti (?). Uite de ce romanii se gandesc la „ipoca de aur”, unde scoala era scoala, diploma era diploma, unde raspunderea era raspundere, unde dragostea de tara se cultiva (chiar daca metodele erau deficitare), unde alogenii nu se urcau in capul romanilor si se pastra un echilibru intre majoritari si minoritari, unde cine fura ajungea la taiat stuf in delta, iar daca depaseai baremul de 100000 lei fraudare al avutului obstesc, te condamna la moarte. Acum e liber la depopularea Romaniei, e liber la furat (daca esti din tagma „fostilor”, nicio problema, te plimba pe la televiziuni cu catusele, dupa care o condamnarica acolo de ochii lumii, ca sa ti se poata legaliza ce ai ciordit. Hotii sunt „baietii destepti” acum, nu mai sunt talhari, ca inainte. Iata, draga domnule de ce romanii, chinuiti si batjocoriti in „ipoca de aur”, batjocoriti si acum si chinuiti in „epoca lui dracu”, facand comparatie, gasesc ca „ipoca” era mai de fentat, era mai blanda. Acum porcaria e mult mai groasa.

  2. Este dificil de inteles cum Dej, simplu muncitor, intrat destul de tarziu in „miscare”, aflat in detentie din 1933, fara legaturi personale cu lumea cominternului, fara o minima pregatire teoretica marxist-leninista a ajuns in fruntea PCR, eliminandu-si adversarii( inclusiv prin asasinat),.Simplul fapt ca era unul dintre putinii etnici romani de origina muncitoreasca din elita PCR (cunoastem anecdota cu Stalin care explica alegerea lui in dauna Anei Paucker) nu e deajuns, mai erau si altii, cumva mai bine plasati „la start”. Se pare ca Serviciul de Cadre al rusilor era foarte performant, forta personalitatii lui Dej le-a impus lui Bodnaras si lui Pantiusa, oamenii care s-au devedit decisivi pentru impunerea sa in fruntea PCR.

    • Nolens volens, in termenii realpolitik, Dej a fost un adevarat animal politic dotat ca atare (nu discut, fireste, cauza pe care o servea, aia e o alta discutie si o face d-l Tismaneanu in articol si, mai ales, in cartile sale). Stau marturie sute de documente, declaratii, marturii etc, ca si intreaga cariera politica a lui Dej. Dealtminteri, pana si „realizarili” epigonului sau, Ceasca, nu sunt decat niste proiecte dejiste. Toate. Cam asta e adevarata dimensiune a lu’ nea’ Nicu. Trist pentru mai noii si foarte vocalii cantareti ai „epocii de aur” (vezi si aici: http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-elena-ceausescu-tovarasa-de-viata-si-de-lupta-a-dictatorului/ , mai de curand, plus alte articole ale d-lui Tismaneanu).

  3. Declaratia din aprilie 1964.
    Eram militar si am fost dusi, din toate unitatile orasului Braila, grupuri de racani, la un club sau teatul din oras.
    Din ceea ce auzeam ca vorbesc ofiterii superiori veniti de la Bucurest credeam ca de a doua zi declaram razboi rusilor :P
    Dej a fost un criminal, un om singeros care, pentru a ramine la putere a omorit mii si mii de oameni.
    NB,
    mai stiu eu unul care, la fel in zilele noastre, nu a ezitat sa inventeze teroristi si, cind nu i-au mai ajuns, a scos minerii la bataie.
    Prin Declaratia din aprilie 1964 si apoi eliberarea detinutilor politici, daca Dej ar fi avut viata mai lunga cred ca pacalea Vestul la fel ca Ceausescu un timp.

    • Incepuse de-acum sa-l pacaleasca, in august 1964, in „NYT”, se scria despre talentele sale de om de stat etc Gaston Marin si Barladeanu in Statele Unite, Maurer la Paris, emisarii lui Dej construiau mitul celui de-al doilea Tito…

        • Din cate stiu, Maurer l-a sfatuit insistent pe Ceausescu sa citeasca un discurs pregatit cu atentie. Ceausescu, hiper-excitat, a decis sa vorbeasca liber. Dej era precaut, l-ar fi lasat pe Maurer sa vorbeasca. Nu iesea in fata, nu se credea orator, prefera sa manevreze din umbra. „Declaratia” din ’64 a fost pregatita minutios, in mare secret. Sigur, au existat semnalele premergatoare, polemica in jurul planului Valev etc Dar, in 1963, cad i s-a solicitat sa scrie un articol pentru revista de la Praga, „Problemele pacii si socialismului”, despre viitorul sistemului mondial socialist si al miscarii comuniste internationale, Dej a acceptat intial, dupa care s-a derobat, iar articolul (scris de echipa Leonte Rautu, Stefan Voicu si Paul Niculescu-Mizil) a aparut sub semnatura lui Maurer. La fel, in februarie-martie 1964, in pofida insistentelor lui Mao ca Dej sa mearga la Beijing, delegatia PMR, din care faceau parte, daca nu ma insel, Ceausescu si Mizil, a fost condusa de Maurer. Ar fi interesant de citit stenograma intalnirii Dej-Tito din toamna anului 1964. Pentru Dej conta foarte mult relatia cu Tito, cel pe care, la ordinul lui Stalin, il infierase in 1949, la conferinta Cominformuoui (Biroul Informativ al partidelor comuniste si muncitoresti), drept seful unei bande de „asasini si spioni”. Rezistenta lui Dej la ideea unei conferinte comuniste mondiale care sa-i anatemizeze pe comunistii albanezi si chinezi provenea din amintirea acelui moment rusinos din biografia sa politica.

  4. „La ce bun ne mai ocupam de asemenea personaje gen Petre Borila si Leonte Rautu, se intreaba o jurnalista?”
    Mă scuzaţi, Domnule Profesor, dar răspunsul Dvs. este unul mult prea moderat – probabil că Dej &Co v-ar fi acuzat de împăciutorism (aici ar trebui înserat emoticonul cel rânjitor de pe YM).
    Tanti aia – care face astfel breasla de râs – ar fi trebuit să ştie că NU AVEM VOIE SĂ UITĂM!
    Şi, adaug eu (sunt sigur că mă vor ataca mulţi pentru acest punct de vedere, dar mi-l asum până-n pânzele albe!!!!!!!!!!!!!) NICI SĂ IERTĂM!!!!!!!!!!!!!!!
    În altă ordine de idei, Domnule Profesor, supraestimaţi rinocerii! „Ne ocupam doar de ultimul spectacol de teatru, de ultima premiera de film”, scriaţi mai sus. Păi, cei care refuză s-şi bată ce au ei acolo între urechi în loc de capete cu întrebări de tipul „La ce bun să……….”, ignoră „cu graţie” teatrul pentru că preferă manelele sau, dacă sunt primari „bazaţi”, se distrează lăsându-şi gorilele să bată persoane care nu le plac… Din păcate, cei care uită lecţiile istoriei sunt condamnaţi să le repete… Mai rău e că Petre Ţuţea a avut dreptate: ce ne facem atunci când majoritatea greşeşte? A greşit în Duminica Orbului, a greşit la ultimele alegeri şi se-ntreabă „la ce bun să ne amintim……”. Trist!

  5. Seria de articole „Cine a fost…?” este interesanta pentru cei care vor sa stie cine au fost figurile proeminente ale perioadei comuniste, dar pare mai preocupanta pentru tineri si chiar pentru ce de varsta mai mare (cca 40 de ani), iar cei mai mari cam stiu.
    Cred ca nu ar fi lipsit de interes un ciclu de articole „Cine este….?”. Cineva mai sus comenta ca Dej a venit de nicaieri si a ajuns in fruntea statului si bineinteles a partidului unic. In zilele noastre daca ne intrebam cine este Ion Iliescu, Emil Constantinescu sau Traian Basescu o sa constatam ca ultimii doi sunt veniti de nicaieri si in scurt timp au ajuns in varf. Cum se explica ? Ce-i recomanda sa fie alesi in cea mai inalta pozitie in stat ? Ignoranta, intamplarea, manipularea, altceva ?

    • Am publicat anul acesta un volum de dialoguri cu Cristian Patrasconiu pe aceste subiecte. Iata un fragment din recenzia intitulata „Tara presedintilor”, semnata de Tania Radu si aparuta in revista „22:

      „Tismăneanu îşi locuieşte însă confortabil con­vingerile. O făcea şi când era doar po­litologul anticomunist cu trecut comunist, şi când trăgea masca de pe statuia me­sia­nică a lui Ion Iliescu, o face şi acum, când ocu­pă o poziţie de vârf în aşa-numitul grup al „intelectualilor lui Băsescu“. La el nu există echivoc, există însă evoluţie în linia convingerilor politice. A nu as­cun­de asta e un principiu, pe care îl rea­min­teşte şi în Cartea preşedinţilor, legat de cel mai dramatic element din ecuaţia pro­priei credibilităţi: ascendenţa. „Am scris împotriva represiunii co­mu­niste nu pentru a mă absolvi, nu ca o for­mă de penitenţă, ca un exerciţiu de au­topurificare, ci pentru că acestea sunt convingerile mele profunde, cât se poate de sincere. Am crescut într-o familie de co­munişti antifascişti. Cei mai mulţi pri­e­teni veneau din acest mediu. Am înţeles, citind enorm, stând de vorbă cu oameni care au cunoscut ambele sisteme to­ta­litare, că există afinităţi şi similitudini adânci între comunism şi fascism. Pen­tru mine, astăzi, a fi antifascist onest în­seamnă a fi şi anticomunist. La fel, un an­ticomunist democrat are obligaţia mo­rală de a fi antifascist.“

      Cartea preşedinţilor curge cursiv şi sistematic. De la Ceauşescu la Băsescu, dar trecând în revistă şi interimari, şi potenţiali ocu­panţi ai fotoliului de la Co­tro­ceni, ori numai parţial asimilabili, precum Gheorghe Gheorghiu-Dej, preşedinţii Ro­mâniei vin şi ies din scenă în ordine cro­nologică. În general vorbind, altminteri dia­logul îngăduie scurtături temporale su­culente, scapără de comparaţii, apropieri, contraste, ierarhizări. Toţi devin fas­ci­nan­te studii de caz, dar, în acelaşi timp, mi­ni-monografii ale variantelor de sistem po­litic între care balansează România până la tangaj, în căutarea echilibrului. Fac­tua­lul e adesea pus în valoare de contra­factual (ce fel de preşedinţi ar fi fost Ni­colae Manolescu sau Corneliu Coposu), în­tr-o savantă logică deductivă, hrănită pe de­desubt din substanţa vocaţiei pe­da­go­gice a lui Tismăneanu. Pentru că scopul fi­nal al acestei etalări de erudiţie istorico-politică este să provoace în mintea ci­ti­torului urgente clarificări. Îndrăznesc să spun că vor profita de a se fi supus acestui exerciţiu subtil şi adepţii opi­niilor celor doi interlocutori, şi opo­nenţii, dar mai ales indecişii.”

      http://www.revista22.ro/354ara-presedintilor-29171.html

      • Domnule Tismaneanu, nu am cultura, studiile, experienta de viata sau pregatirea profesionala a Dumneavoastra, dar e o chestie de bun simt sa vezi ca fascismul si comunismul sunt 2 fete ale aceleiasi monede. Pentru orice om care a citit mai mult de 2 ore despre cele doua „isme” nu e nici o diferenta intre modurile de lucru ale celor doua ideologii. Doar scopurile sunt diferite: una cauta sa uniformizeze lumea prin exterminarea indezirabililor de rasa inferioara, cealalta elimina indezirabilii dusmani de clasa. Aceleasi Marie cu alta palarie, pana la urma ori esti cu ei ori esti eliminat, rezultatul final: toata lumea canta aceeasi melodie.

        Cum, ca om normal , poti justifica anatemizarea comunismului, ignorand nazismul? Sau blamarea nazismului si ridicarea in slavi a comunismului?

        Inteleg atitudini de genul asta din partea agentilor de influenta/propaganda a celor 2 regimuri, a nostalgicilor si a alienatilor mental (astia fie au un interes direct sa te abureasca, fie nu-s oameni intregi).

  6. Dupa parerea mea intrebarea e – ce inseamna de fapt „comunism”?
    Etimologia ne spune ca are legatura cu ideea „comunitate” si „comunicare” – asa cum „socialismul” are legatura cu „societate” si (poate) „socializare”.
    Oare exista intr-adevar idea de „comunitate” in discursurile comuniste?
    Are Marx sau alt clasic vreun indemn demn de admirat la comunitate (adica in afara de unitatea luptatorilor)? Poate ne spune d-l Tismaneanu care e expert.

    „Unitatea de monolit” tine de comunitate? de comunicare?
    Impresia mea e ca toata lumea de la Patrascanu pana la Iliescu a stiut dintotdeauna ca „Unitatea intregului popor” e o minciuna.

    Eu cred ca, de fapt, comunismul de fapt e „anticapitalism”.
    Adica nu „pentru o lume mai buna” ci „contra lumii existente”.

    La fel, partea cea mai atragatoare a socialismului este „tax the rich”.
    Adica luam taxe mari de la bogati si dupa aia vedem ce facem cu banii…
    Nu ca vrem „o lume mai buna” dar suntem contra alora care-si permit mai multe ca noi – indiferent cum au ajuns acolo…
    Si din pacate – rezultatul e deficitul bugetar – pentru ca se pare ca nu e chiar asa de usor sa faci o treaba buna cand ai miliardele pe masa… ciudat nu?

    Cat despre fascism – nu stiu prea multe dar cred ca si pentru ei e mai importanta securea decat unitatea manunchiului dimprejur.

    Asa ca pana la urma… comunism, antifascism, anticapitalism s-ar putea numi pe scurt „contra”.

    Psihologia ne mai spune o chestie interesanta : emotiile negative ne mobilizeaza mult mai mult decat cele pozitive. Adica e mai usor sa strangi o gloata la lupta decat s-o mobilizezi pentru un vis (cum ar fi „Xanadu”). „Nu… cito dielati?”

    • Friedrich Engels, coautor al ideologiei comuniste – marxism-leninismul – isi incheie lucrarea : „Orogina familiei, a proprietatii private si a statului” astfel : „Noua societate va fi o reinviere – sub o forma mai inalta insa – a libertatii, egalitatii si fratiei din vechile ginti „. E vorba de asa zisa „comuna primitiva”. care a fost dupa conceptia sa si a lui Marx prima forma de comunism. Comunism spre care Istoria ne va duce din nou dar la o forma superioara, deoarece aceasta evolueaza (repetandu-se) in spirala. Asta sta la baza ideii de comunism.
      „Socialismul stiintific” reprezinta demonstrarea teoretica, pe baza „materialismului dialectic si istoric” nascocit de Marx, ca utopia socialista ( Socialismul utopic), prin „revolutia proletara”, va pute fi transformata in realitate.

      Relatia socialism – comunism a definit-o cel mai bine Lenin : ” Deosebirea stiintifica dintre socialism si comunism consta numai in faptul ca primul cuvant inseamna prima treapta a societatii noi, care ia nastere in sanul capitalismului, iar a doilea cuvant inseamna o treapta ulterioara, mai inalta, a ei”.

      Felicitari ! domnule Mircea Lutic, pentru intrebarea – ” ce inseamna de fapt comunism ?” Majoritatera covarsitoare a romanilor, mai ales cei ce cred ca „a fost/este o idee buna, care a fost prost pusa in practica”, nici nu stiu ca nu cunosc nici cele mai elementare lucruri despre ideologia comunista dar vorbesc ca si cum ar fi docti in domeniu. Nu e vorba numai de cei care nu au apucat regimul comunist ci si de fostii membrii ai Partidului Comunist.

      • Multumesc pentru apreciere.

        Altfel spus… visul „libertatii, egalitatii si fratiei din vechile ginti” care la inceput suna probabil cam cum suna „Xanadu” cantat de Olivia Newton-John (v. youtube) s-a transformat in „lupta contra dusmanilor poporului” pentru ca era mai simplu asa.

        In paranteza fie spus, visul asta cu „fratia” are de-a face cu ideea de „companie bazata pe valori” – foarte populara printre intreprinzatori. Si, din pacate, pare mai greu sa fondezi o companie si s-o faci viabila economic decat sa lupti contra „fortelor raului”.

        Partea proasta e ca treaba asta s-ar putea repeta in viitor – chiar daca nu cu acelasi nume.

        Intrebarea e – ce educatie l-ar fi ajutat pe Osama bin Laden (am inteles ca era os domnesc) sa aleaga alta cale decat cea batuta de Lenin?

  7. Sunt contrariat de aparenta concluzie a articolului! Mai crede cineva ca Dej a fost un conducator real al Romaniei? Atunci la ce foloseau miile de komisari? Doar ca sa sadeasca protipendada de peste 50 de ani din Dorobanti? In Romania am fost participantii victime ale unui experiment social inedit: cum sa stapanesti o tara fara trupe de ocupatie. Si le-a iesit perfect! Dej a fost o marioneta in mana serviciilor ruse care nu avea curaj sa comande nici macar micul dejun fara aprobare de la komisarii din jurul sau. De ce era nevoie de astfel de trogloditi? Pentru ca partidul nu avea resurse de etnie locala iar instalarea in corpore a unei echipe de conducere de sorginte euro-asiatica ar fi legitimat statutul de tara ocupata. Si iata cum, pentru a cata oara, testamentul cantacuzin devine realitate: o mana de brute dezumanizate si devalorizate ajung sa reprezinte natia romana. Sincer, il preferam pe Maurer ca secretar general PMR. Macar aveam in frunte un om inteligent si prudent. Din pacate, Moscova a vazut in el o amenintare deviationista spre internationalism (culmea! omul fiind initiatorul nationalismului de stanga romanesc) asa ca, ne-am procopsit cu alt troglodit!
    In rest, e foarte bine sa reamintim personajele de rau augur ale istoriei romanesti dar, sa nu le mistificam imaginea si sa nu ii facem mai destepti si mai capabili de cat au fost in realitate!

    • 1. Nu inteleg la care concluzie va referiti, va rog sa fiti mai explicit. 2. Nu s-a pus niciun moment problema ca Maurer sa fie prim-secretar (titlul de secretar general a fost reintrodus abia in iulie, la Congresul al IX-lea). 3. Din cate stiu (si chiar stiu cate ceva :)), Moscova nu a avut un cuvant decisiv (de fapt nu cred ca avut vreun cuvant) in alegerea noului lider. Atat Apostol cat si Ceausescu sustinusera fara rezerve Declaratia din aprilie. Daca aveti informatii, poate le oferiti. Articolul spune cat se poate de clar ca Dej a fost un criminal aflat in fruntea unui regim ilegitim si criminal. Dar, dupa ces punem acest lucru, mergem mai departe, incercam sa stim cine a fost, cum a ajuns la putere, cine i-au fost aliatii, ce stil politic a cultivat etc

  8. Domnule profesor, daca in cazul unor personaje sa spunem ‘plate’, nu exista riscul de a gresi atunci cand formulam intrebarea statica ‘Cine a fost… (Borila, Rautu, Videanu, Bobu, Dascalescu, Sebastian Vladescu, Doncea, Cazimir Ionescu, Mihai Dalea, Radu Stroe, Valeriu Momanu, Guta Tatarascu, Nicolae Giosan, Rudenco, Vasilichi, Dan Iosif, etc., etc.), atunci cand ne refrim la personalitati istorice, timpul corect ar trebui, cred, sa fie ca in ‘Cine va fi fost Gheorghiu Dej?’ (sau Bodnaras, Petru Groza, Iuliu Maniu, …). Motivele sunt, cred, evidente.

  9. http://www.george-damian.ro/gheorghe-gheorghiu-dej-in-imagini-de-la-tinerete-pana-la-batranete-1-520.html
    si
    http://www.george-damian.ro/gheorghe-gheorghiu-dej-in-imagini-de-la-tinerete-pana-la-batranete-2-545.html
    &
    http://www.youtube.com/watch?v=D9zBG77Gx7U
    sau
    http://www.youtube.com/watch?v=s4gRTh_9KgA
    (primele 8 minute si jumatate la oricare din linkuri, evident)
    –-
    PS – Domnule Tismaneanu, ca fost insider, asa: care era relatia ASTORA cu divinitatea? E interesant cum stateau lucrurile de fapt, nu versiunea oficiala, va dati seama. Poate v-a spus ceva acelasi Ghita Gheorghiu, poate mai stiti si altele, de la altii… Poate e si o tema de articol :) …
    Cu stima!

  10. Cred ca ar fi fost util sa mentionati contributia lui Dej la retragerea trupelor ruse din Romania (cu efectele de rigoare pozitive si negative).

    • Exista un stiudiu important pe tema retragerii trupelor sovietice scris de raposatul politolog Sergiu Verona. Nu vreau sa simplific: cred ca Dej castigase increderea deplina a echipei hegemonice de la Moscova in 1956, indeosebi pentru rolul sau in timpul Revolutiei Maghiare. Se dorea trimiterea unui semnal de imblanzire a liniei sovietice, de reducere a tensiunii militare, iar Romania era perfect „asigurata”, nu avea frontiera cu nicio tara occidentala, situatia interna era tinuta sub control. A fost, mai presus de orice, o decizie politica. De fapt, Dej facuse aluzii la o posibila retragere a trupelor sovietice inca din 1956 in cadrul convorbirilor cu Hrusciov. O afirmatie a lui Molotov din 1953 l-a scos din sarite pe Dej: „Fara trupele noastre voi n-ati sta la puetere nici zece minute” (citez din memorie, dar exista documente in care Dej povesteste acea convorbire de la Kremlin). Voia sa probeze contrariul si, cred sincer, era convins de contrariu. Trupele sovietice au servit in scenariul distrugerii democratiei si al luarii puterii. Statul totalitar creat pe model sovietic putea supravietui si fara aceste trupe. Nu ma voi hazarda sa fac speculatii despre ce-ar fi fost daca…

  11. Sine ira et studio…..oare cand se va ajunge la asa ceva si la istoria comunismului romanesc? Strabunicul meu inginer electrotehnician a fost seful atelierelor CFR de la Dej in anii 20 deci si al lui Ghitza viitor Dej. Omul era electrician, adevarat specialist in meseria lui, stia sa se poarte „in lume” plus ca avea insusirea de a inspira incredere tovarasilor de munca. Extrem de departe de un ceausescu, de exemplu, care practic nu a fost in viatza lui cu adevarat „muncitor”. Venind marea criza din 29, ceferistii – ca si azi? – au fost printre primii lovitzi. Cum earu a doua armata a tzarii au reactionat cu greve. Ghitza s-a impus ca lider popular si si-a dobandit multzi fideli. A devenit un nume in miscarea muncitoreasca a vremii – vezi ziarele franceze „le proces des cheminots roumains”, etc. Si a stat UNSPREZECE ANI IN PUSCARIE. Revolutionar de profesie? Haida-de. Revolutionara de profesie era tovarasa Ana. Atatzia ani de puscarie lasa urme in psihic, rani grele si adanci. Explicabila ura acumulata impotriva sistemului burghezo-mosieresc din Romania, care numai democratie nu a fost in anii 30. Dupa 23 august a inceput batalia pe viatza si pe moarte (vezi Luka Laszlo mort la Rm Siret) intre „interni” si „externi”. S-au folosit toate mijloacele crminale si de o parte si de alta. A castigat Dej, o data pentru ca „externii” au avut nevoie de el ca „vitrina nationala”, dar si pentru ca avea fideli in jurul sau – cred ca Bodnaras a inclinat balanta. In rest, oricine ar fi castigat batalia si ar fi condus Romania ar fi fost la fel de criminal ca si Dej – si Rakosi, si Bierut, si Dimitrov, si Slanski sau Gotwald, TOTZI.
    „Clovnul Nikita”? Pai Dej aflase ca tatucu’ il punea sa danseze ca ursu’ la datcha de langa Moscova. Fatza de ceausescu, Dej a stiut sa-si atraga anumiti intelectuali de valoare (poate si Elvira G a avut o influenta). Numai faptul ca i-a dat mana libera lui Gogu Georgescu spune destul. Dar, pe fond, crimele domina. Putea sa procedeze altfel? Poate daca avea timp mai mult, precum Kadar, si el stalinist feroce in anii 50. Dar istoria nu se face cu „daca”.

    • Dej avea intr-adevar o profesie, nu era revolutionar de profesie in sensul in care a fost Ana Pauker ori chiar Ceausescu. Dar, incepand din 1930, unii spun 1931, intrase in cercul clandestin al comunistilor de la Grivita (celula, ca sa folosim limbajul lor), indrumat de Gh. Stoica (Moscu Cohn). De acord, a fost o lupta dura intre „moscoviti” si „centrul din inchisori”. Dar „moscovitul” Borila (ori alt moscovit, Rautu) au mers cu Dej, cata vreme „interioristul” Teohari a mers cu Ana. De acord cu Dvs, 11 ani de temnita si lagar sunt lungi, apasatori, chinuitori, inaspresc chiar si fiinte altminteri blande (ceea ce nu stim daca era cazul lui Dej). Rakosi a facut si el multi ani de puscarie.

      • O amintire cu Gheorghe Stoica: in mai 1971, la 50 de ani de la crearea pecereului, ca june aserist (dupa ce am terminat facultatea ceausescu a adaugat si „comunist’ la titulatura asociatiei studentilor) am participat in aula de la Drept la o intalnire cu Gh. S Ne-a depanat amintiri din perioada infiintarii partidului. Pentru PRIMA si ULTIMA oara inain te de 22 decembrie 89 am auzit de la un activist comunist despre ARGUMENTELE NEPARLAMENTARE pe care le foloseau in anii 20 viitorii comun isti din Romania. Gh S chiar a precizat: asa numeam noi GRENADELE SI REVOLVERELE PE CARE LE AVEAM. Noi, adolescenti, am ras atunci, parea romantic, „che-guevarist”. Dar dupa ce am aflat de atentatul de la Senat…

  12. E o placere sa va citesc, domnule Tismaneanu. Fiica mea de 17 ani v-a descoperit intr-o zi in biblioteca si dupa 2 zile mi-a reprosat „de ce nu mi-ai recomandat niciodata pana acum sa il citesc ??” Nici prin cap nu imi trecuse, cum ar fi putut sa imi treaca, in fine, nu intru in detalii. Mi-as dori sa va ascult, nu v-am auzit niciodata vorbind. Recunosc, televizoarele sunt mai degraba un element de design interior la mine acasa, iar capitala e taaaare departe…

  13. Un fapt divers, domnule profesor, poate sa va ajute in demersurile dvs. stiintifice. In timpul razboiului, Stefan Foris avea un salariu de 22000 lei, in timp ce un ministru primea 24000 lei (la fel ca patriarhul BOR), un sublocotenent avea o solda de 11000 de lei, iar un paznic de bloc in Bucuresti primea 7000 de lei. In aceste conditii, se poate intelege mai usor de ce a existat o lupta interna permanenta pentru pozitiile de conducere in PCdR. Era comod sa primesti bani de la Moscova prin „Ajutorul Rosu”, sa te faci ca lucrezi pentru comunism si sa-ti rotunjesti simtitor veniturile personale. Era si un risc in acel joc, dar cei care doreau sa participe la el puteau sa traiasca fara sa munceasca sau fara sa incerce sa obtina un loc de munca la fel de bine platit.
    Acesta informatie provine de la Emil Bodnaras, care stia foarte bine anumite detalii din timpul razboiului.

    • 1. Nu se poate vorbi de „salariu” in cazul lui Foris in timpul WW2.
      2. „Ajutorul rosu” nu putea functiona in timpul WW2, probbail Foris se finanta din „rezerve” anterioare.
      3. MAREA PROBLEMA pe care istoricii nu au putut-o rezolva pana acum: CUM S-A REALIZAT LEGATURA COMUNISTILOR „INTERNI” CU MOSCOVA IN TIMPUL WW2? Posturi de radio clandestine? Dar goniometria germana nu a semnalat nimic. Curieri peste linia frontului? Iar nu sunt date. „Partizanii” parasutati in primavara lui 44 aveau misiuni strict militare. Arhivele Kremlinului au devenit iar impenetrabile dupa scurta perioada Eltzin.

      • 1. Expat accomodation fees and perks?:-)
        2. Au existat capitalisti evrei in Romania anilor ’40-’44 care, in conditiile dictaturii antonesciene, au finantat partidul comunist. Domnul profesor are desigur acces la informatii despre acest subiect.
        3. SSI, Siguranta, Marele Stat Major, curieri ai Ministerului de Externe? Ratiuni politico-strategice ‘superioare’ faceau de dorit comunicarea pe canale mai mult sau mai putin oculte cu viitorii ocupanti.

      • Dumneavoastra aveti dreptate, dar Emil Bodnaras a mentionat „salariu” aunci cand s-a referit la veniturile secretarului general al PCdR din timpul celui de-al doilea razboi mondial. Asa s-a consemnat in stenograma din 1973. „Furculision” se scrie, „furculision” se citeste :)

      • Intrebarea legata de legatura cu Moscova in anii razboiului este de maxima importanta. Din ce-am putut afla, se facea, atatcat se facea, prin Bulgaria. Raposatul Alexandru Siperco a dus multe informatii cu el in mormant.

        • Interesant, caci URSS a avut tot timpul WW2 ambasada la Sofia plus reteaua generalului Zaimov (cred ca am vazut amandoi in anii 70 pelicula „Tzar si general”, probabil dupa 90 cazul se vede intr-o alta lumina). Se desfasurau jocuri complicate, vezi la noi misiunea De Chastelain.

          • Exact, din cate am inteles legatura se facea prin consulatul sovietic din Varna. Petre Gheorghe (fratele Ivanaci Rudenco, nascuta, ca si el, Sariski) a incercat sa ajunga acolo, a fost prins si executat (in Romania). Voia sa duca materiale menite sa-l incrimineze pe Foris. Numit de Comintern, secretarul general nu putea fi schimbata fara acordul sovietic.

  14. Domnule profesor, admit ca nuantele si semnele de intrebare nu sunt favorizate de constrangerile unui spatiu limitat de expunere ca si de stilul de tip ‘outline’ in care publicul tinta vrea/asteapta concluzii clare, aliniate soldateste, bullit dupa bullit, dar…
    Va citez: ” Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965) a fost un stalinist înăscut, marcat de dureroase complexe de inferioritate, înainte de toate în raport cu mai vechii membri ai PCR si cu alti lideri din miscarea comunista mondiala. Nu a fost un cominternist prin educaţie, precum Ana Pauker, Iosf Chisinevschi şi Petre Borilă, ci prin vocaţie. Nu stiu cand si-a descoperit vocatia de criminal, dar a reusit sa o dezvolte pana in pragul perfectiunii.”
    Cum adica, „stalinist inascut”? Exista o gena a stalinismului pe care unii dintre noi o au in DNA-ul propriu? Ghita Dej o avea pentru ca pe la Barlad gena stalinismului are statistic o ocurenta :-) crescuta? (S-ar putea, ca si Ana Pauker era de prin zona… :-) )
    Moreover, cum putea sa aiba Dej vocatie de cominternist si/sau de criminal? La fel cum unii dintre noi au o vocatie de violonist, Dej era un Henryk Szering sau un Yehudi Menuhin al Internationalei Comuniste? Era Dej un Jack the Ripper?
    Acum, stiu ca am mai citit despre asa zisele complexe de inferioritate pe care Dej le-ar fi avut fata de Patrascanu, Ana Pauker, Miron Constantinescu, etc. Dar daca avea in fond complexe de superioritare? O astfel de ipoteza cred ca ar avea o acoperire reala, pentru ca era imposibil, cred, ca Dej sa nu fi realizat superioritatea sa fata de acestia dpdv al instinctelor si abilitatilor sale de animal politic adaptat infinit mai bine mediului.
    Un lider de talia lui Gherghiu Dej nu poate fi descris decat prin cat mai multe episoade care sa ne apropie prin aproximatii succesive de „Cine va fi fost…”. Imi permit sa inserez o selectie personala dintr-o fotografie de epoca mai larga (
    http://www.proradioantic.ro/?x=articole&id_stire=91) extrem de interesanta si de revelatoare (ca un amanunt, autorul va mentioneaza):
    ” Menţionez un episod interesant şi inedit, important pentru dezvoltarea noastră ulterioară. La acea epocă am fost convocat într-o bună zi la locuinţa lui Gheorghiu-Dej, aducând şi mostre ale producţiei noastre. Intâlnirea mea cu dânsul s-a desfăşurat fără ca altă persoană să fie de faţă şi fără nici un protocol. Gheorghiu-Dej mi-a cerut să demontez aparatele aduse şi a solicitat explicaţii tehnice cu privire la fiecare produs. De asemenea, s-a interesat de procesul integrării şi de sursele de aprovizionare. Când i-am arătat o antenă de ferită fabricată în Bulgaria,  acesta mi-a spus pe un ton tăios : „De la Bulgari să cumpăraţi ceapă !”, ceea ce mi s-a părut ridicol. S-a liniştit când i-am spus că suntem în curs de asimilare a acestui tip de antenă. La sfârşit, a adus un radioreceptor portabil japonez cu extensii de undă, destul de mare şi extrem de performant, spunându-mi : „Din astea să faceţi, de ce nu aţi ajuns la acest nivel” ? Cu o anumită reţinere explicabilă, i-am răspuns că nu suntem Japonezi, care au o lungă experienţă în domeniu şi mii de specialişti în cercetare. Este însă un aparat scump şi nu ştiu dacă s-ar găsi mulţi cumpărători pe piaţa noastră. Dar dacă suntem trimişi în Japonia, vom putea învăţa şi să ne perfecţionăm. A fost de acord şi, ulterior, un grup de 6 ingineri din uzină, inclusiv subsemnatul, am făcut o vizită de studiu timp de o lună în liniile tehnologice ale concernelor Matsushita şi Sony. De altfel „Uzinele Electronica” au fost autorizate ulterior să efectueze un import de seturi de radioreceptoare tranzistorizate, cum şi seturi de televizoare de înaltă fiabilitate din Japonia, ceea ce a contribuit mult la creşterea nivelului tehnic al specialiştilor noştri.După vizita la Gheorghiu-Dej, am priceput de ce aceasta a avut loc. Peste câteva zile, a fost convocat Biroul politic al PCR, pentru a discuta măsuri de creştere a acestui sector. Din nou am fost invitat să prezint la sediul Comitetului central aceleaşi produse. La ieşirea din şedinţă, Gheorghiu-Dej a fost acela care explica celorlalţi membri ai Biroului politic despre ce era vorba.Imi amintesc şi o scenă grotească, demagogică. In preziua şedinţei Biroului politic, am fost convocat la cabinetul lui Gaston Marin, preşedintele CSP, un intim al secretarului general. Cu emfază, acesta mi-a arătat 2 radioreceptoare portabile în funcţiune, unul fabricat de noi (licenţă franceză), altul fiind de producţie japoneză. Fiind probabil informat de chemarea mea la secretarul general, a arătat că şi el se preocupă de electronică. Cu un aer grav, m-a apostrofat asupra diferenţelor privind performanţele acestor aparate. Atunci am răspuns că noi n-am făcut decât să respectăm licenţa franceză cu rigurozitate, iar alegerea modelului nu ne-a aparţinut. M-am abţinut sa-i spun că această alegere a fost făcută direct de CSP, în astfel de cazuri este necesar să fii modest şi să înghiţi.  Demagogia asta mi-a adus aminte de una din legile lui Murphy :„Cine ştie face. Cine nu ştie conduce. Cine nu ştie să facă, nici nu conduce, îi învaţă pe ceilalţi ce ar fi de făcut şi cum trebuie să conducă”.”

    • Dvs stiti, sunt sigur, ca nu e vorba de un argument de tip „genetic”. Ma refer la faptul ca Dej actiona stalinist prin instinct, prin „miros” daca vreti, nu studiase, ca adversarii sai, la Scoala Leninista a Cominternului. A interiorizat mai adanc decat altii modelul mental si comportamental al stalinismului. Multumesc ptr link si informatii.

      • Desigur ca stiu, am speculat doar in mod unfair :-) ceea ce mi s-a parut o afirmatie prea ‘descoperita’. Pe fond insa, cred ca ne intalnim in concluzia ca Gheorghiu Dej le era net superior ca lider politic tuturor celorlati din haita, cu scoli sau fara scoli, interni sau externi, era in mod zdrobitor (pt unii la modul fizic exterminator) masculul alfa al Romaniei anilor ’40-’60. Una peste alta, mie mi se pare ca, statistic vorbind cel putin, epoca lui Gheorghiu Dej a fost una pozitiva pentru Romania, dar asta este un alt subiect. Nu trageti, tovarasi! :-)

        • Epoca lui Dej a fost una dintre cele mai sângeroase din istoria României moderne. A însemnat exterminarea elitei politice, culturale şi religioase din perioada interbelică; extinderea sistemului penitenciar; experimentul ,,reeducării” prin violenţă; aplicarea torturii în scop punitiv; înfiinţarea lagărelor şi coloniilor de muncă; apariţia proletcultismului şi a realismului socialist în literatură, însoţite de o cenzură feroce; interzicerea ziarelor şi revistelor de tradiţie, în paralel cu asaltul presei politice şi de propagandă; sfârşitul modernităţii şi al libertăţii de gândire şi de expresie; reprimarea oricăror forme de revoltă, aşa cum a fost, de pildă, momentul ’56; controlul absolut asupra societăţii prin infuzia fricii şi prin mecanismele represive; destrămarea multor familii şi frângerea unor destine promiţătoare. Ar mai fi multe de adăugat despre ,,pozitiva” – desigur, în sens antifrastic – epocă Dej. Dej a fost un dement şi un criminal odios.

          • Stateam de vorba cu o veterana a PCR, fosta luptatoare in maquis. Tocmai terminase de citit cartea de convorbiri a Laviniei Betea cu Alexandru Barladeanu. Mi-a spus: „Evident ca sunt multe lucruri interesante, dar Barladeanu ramane atasat mitului lui Dej ca lider politic. A fost in realitate un criminal”.

            • Da, cred că pe calea memorialisticii se poate ajunge la asemenea concluzii fidele adevărului istoric. Sunt mărturii scrise şi orale care nu se regăsesc în documentele vremii ori au darul de a le completa pe acestea din urmă. Mă gândesc că părerea unei luptătoare în rezistenţă, în perioada războiului, aduce un plus de înţelegere a epocii şi a profilului celui ce şi-a lăsat fatidic asupra ei. Dej a aplicat modelul lui Stalin în eliminarea foştilor tovarăşi de drum. Nu ştiu cum, nu ştiu unde am citit prima dată despre felul în care trebuie înţeles Dej şi vremea sa. Nu-mi aduc aminte, ar trebui să-mi răsfir fişele de lectură. Dar certitudinea mi s-a limpezit după mii de pagini de memorialistică. Şi astăzi, în aceste zile, amintirile nu contenesc să curgă şuvoi. Sunt de neignorat.

            • Am cautat mult si am regasit scrisoarea matusii mele, Cristina Luca-Boico, pe care mi-a trimis-o de la Paris pe data de 7 martie 1998. Cred ca are valoare istorica, mai ca ea il cunoscuse relativ bine pe Dej la Conferinta de Pace de la Paris din 1946. Cristina era corespondenta „Scanteii”, Dej, ca si Gh. Tatarascu, Ion Gh. Maurer, Lucretiu Patrascanu etc, era membru al delegatiei Romaniei: „Iti multumesc pentru cartea lui Barladeanu. Am primit-o acum trei zile., n-am citit-o complet. E o aparitie extrem de importanta pentru modul cum lamureste unele evenimente si oculteaza altele. Poate cel mia important e felul cum in care explica legenda Scrisorii celor sase si personalitatea lui Brucan. Contureaza destul de bine si personalitatea lui Dej. Cu o omisiune fundamentala: uita sa spuna ca a fost un criminal, fara scrupule si fara mila. N-am terminat cartea, dar am rasfoit cu insistenta sa vad daca vorbeste de procesul celor de la Comertul Exterior, toti evrei. De condamnarile la moarte care s-au pronuntat, inclusiv pentru o femeie (Milea Vulih). Nu era el ministru al Comertului Exterior in acea vreme? Cartea e abila, cu observatii pertinente, dar cu rare dezvaluiri efectiv inedite (pentru noi). Sunt convinsa ca avut mare succes. Pacat ca a murit deja si nu se poate dialoga cu el pe diferite probleme, dupa parerea mea inexact expuse. Si de ce Marta Draghici apare ca evreica cand tot Ardealul cunostea familia Cziko?” (sublinierea ei)

              Cristina a incetat din viata in mai 2002, a fost inmormantata la Pere Lachaise langa fiica ei, decedata cu un an inainte. Necrologul aparut in „Le Monde” pe data de 17 mai 2002 se intituleaza „Cristina Boico. Une grande resistante” (scris de Michel Trebitsch, cunoscut istoric francez, casatorit cu fiica ei, verisoara mea primara). Se mentioneaza ca a participat la manifestatia anti-nazista a studentilor parizieni din Place de l’Etoile, in noiembrie 1940. In timpul razboiului a facut parte din Organizatia S, insarcinata cu cele mai periculoase misiuni; a fost responsabila sevciului de informatii al organizatiei FTP-MOI si a scapat in chip miraculos de la caderea grupului condus de poetul armean Missak Manouchian, din care a facut parte si Olga Bancic. Fiica ei s-a numit Olga in memoria prietenei mamei ei, decapitata de nazisti. Stephane Courtois a scris o carte despre acel grup de rezistenta, intitulata „Le sang des etrangers”. Aragon a scris celebrul poem „L’Affiche Rouge”. Originalul acelui afis se afla acum la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington. Cristina a fost invitata sa participe la inaugurarea oficiala a muzeului. A venit, a locuit la noi, am putut discuta multe lucruri, inclusiv relatiile dintre Ana Pauker si Eugen Fried etc Primise, imediat dupa razboi, inalta distinctie Medaille de la Resistance: „La Médaille de la Résistance française a été instituée, à Londres, par ordonnance du 9 février 1943 du général de Gaulle, ” chef de la France combattante „. Son objet était de „reconnaître les actes remarquables de foi et de courage qui, en France, dans l’Empire et à l’étranger, auront contribué à la résistance du peuple français contre l’ennemi et contre ses complices depuis le 18 juin 1940.”

              http://www.youtube.com/watch?v=6HLB_EVtJK4

            • Într-adevăr, scrisoarea doamnei Cristina Luca-Boico este un document istoric. Vă mulţumesc mult pentru că aţi căutat-o şi aţi transcris-o. De îndată ce am citit-o şi am audiat piesa muzicală pe versurile lui Aragon, am ştiut că trebuie să revin la cartea Dvs. de memorii pentru a-i privi chipul în fotografii. Cred că aşa înţeleg eu mai bine lumea, prin cuvinte şi imagini care dau viaţă unui context. Este cea mai în măsură persoană să depună mărturie cu privire la caracterul criminal al deciziilor luate de Dej în diferite etape ale epocii sale. Şi, deopotrivă, cu privire la Alexandru Bârlădeanu. Dacă nu mă înşel, Bârlădeanu nu este singurul care a dezvăluit… voalând trecutul (ca să parafrazez o expresie deja propusă de autorii unui cunoscut dicţionar de simboluri). Aţi observat cândva că experienţa s-a repetat cu Ştefan Andrei.

              DIncolo de aspectele documentare şi istorice, am regăsit evocări afective care mă determină să privesc textul şi să ascult piesa altfel. La Olga aţi ascultat prima dată albumul lui Leo Ferre pe versurile poetului francez. Iar eu nu ştiam, când am scris lucrarea de licenţă despre viziunea lui Tudor Vianu asupra romanului modern, că reputatul critic şi estetician literar a fost, la un moment dat, ambasador al României în Iugoslavia…

            • Va multumesc mult. Tot la Olga am ascultat Brassens, Moustaki, Jean Ferrat…

              Cristina era lamurita, se dspartise de mitul stalinist inca de la procesul Rajk, de fapt din clipa excomunicarii lui Tito din Cominform. Fusese apropiata de Djilas si prietena cu Vladimir Dedijer, biograful oficial al maresaluluiu iugoslav. Era buna prietena cu Herta Schwammen (Elena Patrascanu). Se cunostea bine cu Lena si Harry. Era prietena din perioada bucuresteana cu Patrascanu, Miron Constantinescu, Preoteasa, Bogza, MRP. L-a cunoscut bine pe Sahia. Lucien Goldmann a iubit-o, i-a propus sa plece cu el la Viena. Ea visa Parisul. A colaborat, sub pseudonimul Brandusa Stefanescu la presa de stanga („Reporter,”, „Cuvantul Liber”). Exista un volum editat de Florin Constantiniu despre „Diplomatii romani si devierea de dreapta”. Gasiti acolo „autocritica” matusii mele din timpul prelucarii conduse in prima zi de Parvulescu, iar a doua zi de Chisinevschi. O horipila falsa modestie a vechilor tovarase gen Ghizela Vass. In memoriile ei (neterminate, din pacate), scria ca modestia „laisse le champ libre aux tricheurs et carrieristes”. O biografie formidabila, neindoios.

              Despre grupul condus de Missak Manuchian, recomand filmul „L’armee du crime”:

              http://www.youtube.com/watch?v=9Jh0mnHg7as

              Rolul lui Boris Holban, comandantul militar si legatura grupului cu rezistenta comunista (Rol Tanguy) si cu PCF (coordonat de Jacques Duclos) ramane inca unui controversat. Vaduva lui Manuchian, Melinee, a spus lucruri dure despre Holban. Stephane Courtois a scris favorabil, inclusiv, din cate stiu, un necrolog in „Le Monde”.

            • Iar eu am ascultat mai departe aici, datorită Dvs., aceşti interpreţi de expresie franceză, fără să ştiu prea bine de unde vine această nostalgie…

              Unele notaţii îmi sună cunoscut, dar foarte multe amintiri pe care le rememoraţi acum nu se regăsesc în carte. Parcă citesc în prelungirea cărţii. Adăugiri despre Djilas şi Lucien Goldmann, despre publicistica sub pseudonim şi episodul tristei prelucrări. Voi căuta volumul semnalat, dar numai dintr-un interes informativ. Am citit ,,autocritici” făcute în contextul vieţii literare, urmate de criticile tovarăşilor şi tovarăşelor scriitoare aduse în şedinţele Uniunii Scriitorilor de la începutul anilor ’50, şi ştiu că sunt texte dificile, cad greu. M-aş bucura să găsesc volumul lui Stephane Courtois despre grupul din rezistenţa franceză din care a făcut parte doamna Cristina Luca-Boico. Ori chiar memoriile domniei sale, chiar şi neterminate, publicate cândva.

              Îmi dau seama că până acum n-am pus niciodată întrebări, dar acum una mă frământă, citindu-vă datele privitoare la relaţiile dintre Cristina Luca-Boico, Elena Pătrăşcanu, Lena Constante şi Harry Brauner: vă daţi seama cât de aproape s-a aflat de o posibilă implicare în procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu?! Nu îndrăznesc să-mi imaginez mai mult. Procesul lui Rajk putea fi un avertisment.

            • Averti dreptate, figura pe o lista de nume discutata de Dej cu un grup de apropiati ai sai. Informatia este certa. A avut un mare noroc cu moartea lui Stalin.

            • Recunosc că întrebarea nu mi-a fost provocată de intuiţie, ci de câteva asocieri posibile. Am văzut diferite declaraţii din dosare care se doreau, probabil, conexate cu al lui Pătrăşcanu. Oricine avea cea mai mică legătură cu el sau cu apropiaţii lui devenea un posibil suspect.

              Am găsit filmul!

              http://seriale-gratis.ro/blog/l_39_armee_du_crime_2009_armata_crimei_the_army_of_crime/2012-12-09-3060

              (Totuşi, e nevoie de puţină prudenţă la accesarea link-ului. Are nişte ferestre pop-up care cer, se pare, un antivirus serios.)

            • În pofida orei târzii din noapte (aici) în momentul aflării filmului, l-am urmărit integral. Mi-au rămas câteva impresii foarte puternice despre care consider că trebuie să se ştie. Le redau mai jos în fraze independente.
              – Datorită doamnei Cristina şi în acelaşi chip miraculos a scăpat şi Melinee Manuchian, sfătuită de soţ la cine să caute protecţie.
              – În scena execuţiei partizanilor români veniţi din Spania, ofiţerul superior german i-a adresat inspectorului francez câteva cuvinte din care reiese colaboraţionismul înfiorător din timpul războiului. I-a spus că ministrul Poliţiei franceze a cerut şi a reuşit să obţină ceva ce nici măcar Himmler nu a îndrăznit să ceară alor săi, arestând un stadion de evrei fără ca vreun neamţ să participe la această operaţiune..
              – Întrebat de Marcel Rajman ce-l determină să conducă lupta împotriva naziştilor, Missak Manuchian a reamintit un fragment dintr-un discurs al lui Hitler din 1936, în care dictatorul se întreba cine a mai auzit de armeni. Probabil că istoricii ar avea aici mai multe de adăugat.

              În altă ordine de idei, mergând pe urmele piesei lui Leo Ferre, am ajuns la un articol interesant:
              http://jefka.centerblog.net/4890532-Un-hommage-a-Leo-Ferre-L-affiche-rouge

  15. La intoarcerea deportatilor de la Vapniarka, in aprilie 1944, Dej ii astepta la poarta lagarului de laTirgu Jiu. I-a imbratisat si sarutat pe fiecare in parte, asa zdrentarosi si murdari cum erau. Langa el era Ceausescu, care nici macar nu le-a strans mana.

  16. Tezele din august
    (sesiunea de restante pentru aprilie)
    –––––––––––––––––
    Ce sa fie comunismul? Biserica lui Engels (care i-a dictat/blagoslovit/ingrijit dupa trecerea intru vesnicie, sfantului parinte Marx Legea/legile, pentru ca acesta sa le propage catre necredinciosi sub forma vechiului manifest) si a lui Ilici Leninitul (cel intai chemat/trimis/adus de nemti din amarul surghiun al prigoanei pe pamantul pravoslavnic al fagaduintei, cu tot cu noul sau manifest/dogma/norme de aplicare a vechilor legi, cele de la Marx cetire, pentru ca sa le desluseasca el mirenilor ce este de facut; si cum se poate proceda astfel incat sa iei de la fiecare dupa posibilitati si sa dai fiecaruia dupa nevoi, dar fara sa cunosti nici posibilitatile si nici nevoile, nici durerea si nici intristarea, insa stiind, din spovedaniile aproapelui sau, despre fiecare poporan in parte, totul). In rest: dialectica bine-rau/rai-iad pe pamant, treimea deja mentionata, sfinti populari, martiri ai cauzei, iude, fireste, convertiri rapide, arhangheli locali, abjurari suspecte, serafimi putini, talioane multe, ingeri pazitori si mai multi, schisme asteptate, turme intregi ratacite, apostoli de anvergura, raspopiri/caterisiri peste noapte, minuni la orase si sate, icoane alegorice, afurisiri publice sau private, parohii personale sau obstesti, predicatori garla, im/penitenta, odajdii rosu-cardinal, magi de la rasarit, trei, flagelari si in varianta auto, revelatii surprinzatoare pentru clasa muncitoare, spovedanii in fata colectivului, inchizitii paralele, metri cubi-tone de ceasloave, cainta canci, exorcizari individuale sau in masa, cruciade cu si fara secera si ciocan, anahoreti deviationisti si de alte nationalitati, predici de tribuna, slujbe colective, cine de cea mai mare taina, beatificari cu cantec, apostazii repetate si dese, ruguri electrificate, procesiuni avantate, moaste materiale, tatal-tatucul nostru, lacase de cult, lacase de cult mai mari, si mai mari, magdalene in salopete, invocatii discrete, mantuiri pe cont propriu sau in comun, mesaje urbi et orbi si de sustinere, initieri in cuviosenie din scurt, excomunicari masive, anateme cominformiste, secte patriotice, catolicism internationalist, mucenici de clasa, patriarhi si mitropoliti de popularizare a stiintei, intoarcerea obrazului celuilalt, al preopinentului, divinatii planificatoare, vrajitoare cazute-n pacatul uneltirii contra oranduirii, pomeni si pomeniri intru cel de mai sus, spectatori platitori, pagani animisti, public numeros, asistenta ciopor, atei nedeclarati, de frica, gura-casca etcsamdscletc. Dupa o epoca relativ scurta, dar fulminanta de apostolat/misionariat/prozelitism, aceasta biserica se afla acum intr-un impas de moment, ca orice institutie de profil cu frica de Dumnezeu si care functioneza dupa graficul pe ramura. Exista centre de rezistenta, adevarate bastioane ale cucerniciei, fie ele ortodoxe sau sectare: Beijing, Phenian si Havana sunt doar cele marturisite si sunt cele care se lupta la lumina din lumina cu balaurul burghezo-chiaburesc si cu cel militaro-industrial-bancar; multi adepti, insa, raspanditi lumea larga, asteapta cu nadejde, sfanta darzenie si evlavie, salasluind in semi-clandestinitate si chiar intr-un ilegalism pios, vremuri mai bune pentru a iesi la lumina sau la liman, dupa caz, si pentru a-si afirma sau reafirma, cu smerenie si fermitate, neabatut, crezurile nestramutate intru calea adevarata a vietii. Sediul pontifical central se afla, in continuare si in ciuda zvonurilor si clevetelilor rau-voitoare si lipsite de temei stiintific, la Moscova; momentan pare parasit/vacant/indezirabil, dar exista zvonuri cum ca ar fi fost stramutat, totusi, desi doar temporar, pare-se, pentru o intronizare, la Washington via Avignon, insa cei care sustin aceasta versiune sunt fie habotnici, fie eretici, fie mosieri, fie martiri in devenire, fie dusmani de clasa, e un pic neclar, deocamdata. Asadar, dupa cum se poate observa, toate sunt la locul lor, dupa randuielile stramosesti, nu lipseste nimic din nomenkletor; poate doar credinta.
    Cu Mantuitorul, tot inainte!

    PS: Rog pre d-sa, profesorul Tismaneanu ca, in caz ca tezele de fata merita nota mai mica de 4 (2 pe stil vechi/F de rit nou), sa le lepede in Gheena din Recycle Bin si sa ma cheme maine in forum cu tata tuns. Si cu o autobiografie, ca sa vada ce element ii strica tihna meditatiei.

    • Utopiile revolutionare au o rezistenta formidabila. Chiar in clipa cand par ca au capotat, ele se reconstituie sub alte infatisari, dar cu scopuri similare. Este ceea ce observa Kolakowski, cu intristata luciditate, in epilogul trilogiei sale despre principalele curente ale marxismului. O carte celebra, „Das Prinzip Hoffnung”, de Ernst Bloch, investigheaza acesti invarianti utopici de-a lungul secolelor. Modernitatea aduce, precum in atatea alte domenii, ceva nou: logodana dintre intelectuali si utopii. Intelectualii devin apostolii credintelor utopice.

      • Nu mai ştiu care „gânditor” vroia să ne facă să credem că „locul intelectualilor ar fi la stânga”… Din păcate, mulţi intelectuali au luat de bună minciuna asta. Îmi vine în minte, de exemplu, Franţa postbelică. Celor cu simpatii stângiste (iar acum printre hipsteri e la modă să fie stângişti!) le-aş recomanda „Spovedania unui învins” de Panait Istrati. Şi cum hipsterii de azi sunt formatorii de opinie de mâine… mă îngrozesc!!!!!!!!!!
        În loc de concluzie: „Din istorie se poate învăţa doar că nimeni nu învaţă nimic din studiul istoriei” (Geroge Bernard Shaw)

    • M-au amuzat copios aceste „teze din august”, nu am mai râs demult aşa!
      Ştiu însă câţiva profi de istzorie care v-ar trânti cu multă bucurie pentru aceste teze, fiind ei nostalgici ai comunismului care se bat în piept cu cărămida obiectivităţii…
      Cât despre comunism, acesta este o parareligie laică – am mai postat un comentariu în acest sens pe marginea unui alt articol al domnului profesor: http://www.contributors.ro/cultura/istoria-diabolica/
      Închei cu o dedicaţie sugerată de nickname-ul pe care îl folosiţi:
      http://www.youtube.com/watch?v=TIXV2NhLb_0

      • Multumesc.
        Am citit aici:
        http://www.contributors.ro/cultura/istoria-diabolica/#comment-136351
        Din punctul meu de vedere, atata cat conteaza el, aveti dreptate.
        ***
        Acum am recitit si eu propriile-mi teze si am constatat eu insumi vreo cateva mici greseli/erori/inadecvari. De alta natura decat cea sugerata de dvs, fireste :) . Cum nu mai pot rescrie lucrarea atat de lesne pe cat poate fi rescrisa, la o adica, pana si istoria, ramane asa; sau pe alta data… In fine, cred ca am trecut :)
        RE:
        http://www.youtube.com/watch?v=Jc4rbPsfe4k

        • Thanks for the link! Că veni vorba de cei de la Sfinx, în contextul comunismului românesc mi se pare că au nimerit-o bine de tot cu „Horă de băieţi”. Ce e drept, aluzia e mai degrabă la tov. Pingelică decât la GheDej, dar parcă toţi „tătucii” comunişti (şi neocomunişti, a se vedea Iliescu şi Putin) au în comun un „ceva” care mă face să mă gândesc la „Horă de băieţi”….

  17. Un intelept a constatat mai demult ca, „nici o cauza nu este intr-atat de rea incat sa nu-si gaseasca adeptii sai firesti”.

  18. Prin anii 70 am discutat cu Ilie Murgulescu (fost ministru al invatamantului in timpul lui Dej) despre perioada respectiva. „Dej avea obiceiul de a reprosa intelectualilor ca nu sunt in stare sa faca nici macar un surub” – relata Murgulescu. Dar tonul general al relatarii lui Murgulescu era pozitiv la adresa lui Dej.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro