marți, martie 19, 2024

Cine a fost Gogu Rădulescu? Bătrânul ilegalist ca alibi al dictaturii lui Ceaușescu

Magnatul comunist Gheorghe (Gogu) Rădulescu s-a născut în 1914 și a încetat din viață, adăpostit la Căminul Comunității Evreilor, în 1991. Soția sa, Dorina, cu veleități scriitoricești, fusese evreică (născută Rudich), înrudită cu marele poet B. Fundoianu (Benjamin Fondane). După plecarea (eliminarea) din conducerea PCR, sub varii pretexte, a unor Alexandru Bârlădeanu (în 1968), Ion Gheorghe Maurer (în 1974) și Leonte Răutu (în 1981), Nicolae și Elena Ceaușescu s-au bizuit pe Gheorghe Rădulescu ca simbol al continuității istorice a comunismului din România. Era vorba de un economist serios, cel puțin ca studii în anii interbelici, de fostul președinte al Frontului Studențesc Democrat, una din puținele organizații antifasciste cu prezență reală în viața publică a României anilor ’30, și un personaj cu contacte și influență veritabile în lumea intelectuală românească. A condus-o la gară pe mama mea, responsabilă FSD la Medicină, în toamna anului 1936, când pleca spre Spania Războiului Civil. I-a spus, melancolic: „De-ai știi cât te invidiez, aș dori atât de mult să mă înrolez și eu în Brigăzile Internaționale”. Nu cred că s-au mai vizitat după 1950. Dar, când se întâlneau, o întreba amabil: „Ce mai faci?”

Sigur, ilegalist era și sicofantul Manea Mănescu, dar acesta era pur și simplu o marionetă a cuplului Ceaușescu, stătea, în pofida corsetului ce-l purta, în poziție de echer în fața celor doi stăpâni absoluți ai partidului și ai țării. Gogu Rădulescu era membru în Comitetul Politic Executiv și în Biroul Permanent. Avea funcția de vicepreședinte al Consiliului de Stat, deci omul numărul doi după Ceaușescu în acea structură.

N-a locuit în Cartierul Primăverii, a preferat să stea în zona Șoselei Kiseleff, pe strada Barbu Delavrancea, în apropierea Liceului „Petru Groza” (actualul Colegiu „Tudor Vianu”). Era prieten apropiat cu Eugen Jebeleanu și cu Corneliu Mănescu, îi invita des la el seara, își revărsa năduful în compania lor, consuma până la ebrietate whisky. Când a împlinit 60 de ani, și-a dat drumul la limbă chiar mai mult decât de obicei în prezența unor amici din lumea literară. S-a trezit dimineața îngrozit că vorbele sale, înregistrate prin microfoanele ubicue în vilă, au ajuns instantaneu la urechile despotului. Nu s-a mai dus la ședința Comitetului Executiv, convins că oricum va fi zburat din funcție. Pe la patru după-amiază a sunat telefonul. Era Ceaușescu, vroia să știe dacă Gogu se simte bine. Pentru liderul suprem, Gogu era indispensabil ca argument împotriva criticilor venite din mediile ilegaliștilor, in special după episodul Pirvulescu.

Mai ales în perioada de după 1985, deci în anii perestroikăi, Gogu Rădulescu a nutrit speranța renovării socialismului. Nu realiza că era el însuși asociat în chip irevocabil cu un model totalitar de un anacronism total. Se amăgea cu ideea că, printr-un miracol, Ceaușescu se va retrage din fruntea partidului și că el, Gogu, va fi unul dintre king-makers. Pe Manea Mănescu l-a disprețuit profund, îl considera un trepăduș fără urmă de inteligență politică. Îl urâse din rărunchi pe Miron Constantinescu, se știau bine din anii ’30. Petru Dumitriu l-a imortalizat ca personaj, ca și pe Miron (Dioclețian Sava), în romanele sale „Intâlnire la judecata de apoi” și „Incognito”. Apare, si nu ca un personaj vag, in „Jurnalul” criticului si istoricului literar Mircea Zaciu, document esențial despre viața intelectuală din anii 80. Despre relatiile lui Gogu si ale Dorinei Rădulescu cu figuri faimoase din lumea literară povestește Mihai Cantuniari in „Ocarina de lut”. Cel puțin unul dintre cei care-l frecventau, șef de redacție la o editură literară, se cunoștea bine și conversa în șoaptă pe coridoarele „Casei Scânteii” cu directorul Editurii Tehnice, Ion Iliescu. Despre o intâlnire neașteptată cu super-ambiguul potentat Gogu Rădulescu in acei ani intunecați a scris și fostul disident, poetul si jurnalistul Dorin Tudoran. La câte capete juca tovarașul Gogu? Si ce urmărea el de fapt?:

http://www.dorintudoran.com/sansa-de-a-nu-fi-fost-cetatean-sovietic/

În anii războiului, Gogu a dezertat din Armata Română și a cerut azil politic în URSS. A fost arestat și deportat în Siberia, apoi, prin intervenția Anei Pauker, a ajuns și el la Moscova. A revenit în țară, a ocupat înalte demnități în aparatul economic. A ajuns ministru, apoi a fost arestat. A revenit după moartea lui Stalin, a ajuns din nou ministru și chiar vice-premier. La Congresul al IX-lea al PCR, în iulie 1965, a fost ales direct membru al Comitetului Executiv, fără a mai trece prin faza de membru supleant (deci cu drept de vot doar consultativ). În filmul lui Andrei Ujică, „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”, chiar la început, există o scenă de la recepția de 1 Mai la vila-palat „Pace trainică” de la Snagov. Îl vedem pe Gogu cu paharul în mână, râzând fericit, cu gura până la urechi. Sosise și clipa lui…

Când a fost reabilitat Lucrețiu Pătrășcanu, în aprilie 1968, a fost dintre aceia care au blamat cu vehemență rolul foștilor membri plini ai Biroului Politic care aprobaseră în aprilie 1954 lichidarea fizică a principalului rival al lui Gheorghiu-Dej. Era o sfidare directă la adresa lui Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraș și Chivu Stoica, nemaivorbind de Alexandru Drăghici. Dar era o susținere oblică, însă cât se poate de importantă în acel joc al luptei pentru putere a lui Nicolae Ceaușescu. Acesta era doar membru supleant al Biroului Politic în aprilie 1954, deci fără drept de vot deliberativ. Nu avea pe mâini sângele lui Pătrășcanu. Ceaușescu n-a uitat sprijinul „tovarășului Gogu”. Acesta era abulic și tot mai amnezic, servea perfect interesele dictatorului. În memoriile sale, Dumitru Popescu îl descrie ca pe un personaj terminat fizic și psihic. A stat lângă Ceaușescu până în momentul în care acesta a părăsit sediul Comitetului Central cu helicopterul. Bănuiesc că era complet năucit de explozia de revoltă populară pe care nu o anticipase în niciun fel.

Când a fost condamnat și întemnițat, un cunoscut intelectual, istoric literar de mare prestigiu, s-a adresat lui Ion Iliescu cerându-i să-l grațieze pe Gogu. Noul lider i-a răspuns laconic: „Nu pot face eu nimic pentru Niculescu-Mizil, vechiul meu prieten, de ce-aș interveni pentru Gogu, care l-a susținut cu lașitate pe Ceaușescu până în ultima clipă?”

Ar mai fi de amintit că Gheorghe Rădulescu a fost un intelectual marxist. Purta discuții intime despre soarta comunismului cu vechi amici, între care Henri Dona, un cunoscut jurnalist ilegalist, redactor-șef la „Flacăra” înaintea venirii lui Adrian Păunescu. Dar și-a refuzat, atâta câtă exista, aspirația creatoare, s-a limitat la lecturi banale și fraze cu dublu înțeles rostite în prezența unor cunoscuți scriitori pe care, atâta cât putea, i-a sprijinit. S-a opus protocronismului și a protestat împotriva tendințelor xenofobe și tracomane încurajate de la cel mai înalt nivel al partidului. Scria, din când în când, texte în „România Literară” condusă de vechiul său prieten George Ivașcu. Rămăsese convins că marele pericol vine de la dreapta radicală și nu a sesizat convertirea comunismului dinastic într-un fascism sui generis. Se voia un mecena, îi placea teribil să fie curtat. Sub efectul alcoolului, prin 1982, iși anunța oaspeții, scriitori influenti, că Nicolae Ceaușescu nu va rezista mai mult de cinci ani la putere…

Ajunsese de fapt o epavă. In martie 1989, amicii săi de junete antifascistă, Alexandru (Sașa) Bârlădeanu si Corneliu Manescu, au semnat „Scrisoarea celor Sase”. In Comitetul Executiv, Gogu a votat pentru pedepsirea lor, incepând cu anchetarea la Colegiul Central de Partid. Din visele tinereții sale nu mai rămăsese în final nimic. A supraviețuit politic până la capăt, pe bază de oportunism, ca membru de vârf a ceea ce Noel Bernard a numit profitocrația comunistă. Moral, nu mai exista de multă vreme. S-a prăbușit politic, psihologic și fizic sub ruinele edificiului de minciuni la a cărui întemeiere și perpetuare a contribuit cu ardoare și în chip decisiv, fără scrupule și fără remușcări.

Recomandări:

https://www.contributors.ro/global-europa/moartea-unui-dictator-leninist-amintirea-tovara%c8%99ului-gheorghe-gheorghiu-dej-ve%c8%99nic-vie-in-inima-partidului-a-clasei-muncitoare-a-poporului-un-eseu-de-marius-stan-%c8%99i-vladimir/

http://www.crispedia.ro/Dorina_Radulescu_-_biografia__viata__activitatea_si_opera_literara

http://www.humanitas.ro/humanitas/ocarina-de-lut

https://www.contributors.ro/politica-doctrine/un-aristocrat-rosu-ion-gheorghe-maurer-si-pseudo-justitia-comunista/

https://www.contributors.ro/politica-doctrine/umbra-lui-gheorghiu-dej-gheorghe-apostol-si-avatarele-stalinismului-romanesc/

https://www.contributors.ro/global-europa/cine-a-fost-emil-bodnaras-spion-rus-stalinist-national-si-dinozaur-leninist/

https://www.contributors.ro/politica-doctrine/miron-constantinescu-sau-neputin%c8%9ba-de-a-deveni-eretic/

https://www.contributors.ro/politica-doctrine/ceausescu-pcr-dictatorul-delirul-ideologia/

Articol transmis la postul de radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/blog/26945409.html

Textul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26945406.html

Precizare. Utilizez termenul de „magnat” in sensul propus de Simon Sebag Montefiore in cartea sa despre Stalin și curtea sa:

https://www.contributors.ro/global-europa/cine-a-fost-stalin-recomandare-de-lectura-pentru-mitomanul-galactic-victor-ponta/

Distribuie acest articol

16 COMENTARII

  1. Intr-un fel a fost supravietuitor in reality game jucat pe pielea lui.
    Multi dintre consumatorii de alcol au scuza conumului ca remuscare.
    A rezistat bine desi am un exemplu de ilegalist si luptator in rezistenta in alta tara care a fost un adevarat supravietuitor datorita citez „experientei de viata” si poate a intelegerii unor sensuri ale vietii.La un moment era vinat in acel timp de germani, de siguranta, de grupuri paramilitare inslusiv de partidul comunist supus liniei cominternului si a pactului de neagresiune dintre Uniune Sovietica si Germania.
    Poate ca ideologiile au ca rezultat numai raul si nu aduc nimic bun.
    Totusi oamenii de rind se simt atrasi de ideologii si apoi sunt supusi manipularii puterii si se distrug precum G. Radulescu datorita neputinei de a reactiona.

  2. Nimic despre președenția Curții de Conturi (Curtea Superioară de Control Financiar) din 1973 pînă in 1989, domnule Tismăneanu? Dar despre relația cu Emil Bobu? Cred că ar fi interesant de aflat mai multe amănunte.

    • Corecta remarca Dvs, dar n-am facut o trecere in revista a multelor functii detinute, de-a lungul deceniilor, de GR. Daca doriti sa adaugati pe tema Curtii de Conturi, sunteti mai mult decat binevenit(a). Nu stiu de o relatie speciala cu Emil Bobu, din nou, orice adaugire este binevenit(a).

      • Ați putea avea mari surprize, dacă ați studia concluziile (de cele mai multe ori, concluziile preliminare ale) controalelor Curții de Conturi din perioada pre 1990, în special, cele efectuate în ICE-uri. Și mai interesante sînt intervențiile întru blocarea lor, ale lui Bobu și ale Cabinetului 2, (în cazul unora dintre ele).
        Pe de-o parte, ar ieși la iveală o arhitectură politică pre-revoluționară deosebit de complexă (departe de imaginea partidului monolit), pe de altă parte, urmărirea condițiilor în care dispăreau sume uriașe de bani, ar putea conduce la noi piste de cercetare a istoriei comunismului.

  3. E trist sa vezi cum oameni care au crezut in niste idei atunci cand au ajuns la putere au uitat de tot, ba mai mult au luptat si impotriva a tot ce au crezut. Nu cred ca vreunul din fostii ilegalisti, nu mai spun de luptatorii din Spania, sa fi dorit un regim opresiv ca cel al lui Gheorgiu Dej sau Ceausescu. Cu toate astea n-au avut niciun regret si au ramas pana la capat.

    Mi-aduc aminte de un film despre procesul de la Nurenberg in care avocatul incerca sa apere un acuzat si afirma ca acesta ramasese suportase conducerea nazista cu scopul de a salva ce se mai putea salva si sa ajute pe cat putea din interior. Asta in prSigur aceasta poate fi adevarat si in privinta ex demnitarilor romani si se pot aduce multe argumente pro si contra. Cert este ca dupa 1990 cand pericolul de a fi oprimati de fostul regim disparuse nu am cunostinta ca nici unul dintre fostii demnitari sa fi iesit in fata sa-si ceara scuze pentru ce s-a intamplat si pentru suportul dat fostului regim. Mai mult multi dintre ei au sutinut ca numai Gh Dej/Ceausecu sau alti demnitari deja morti ar fi fost de vina si ei cei in viata inca, probabil, usa de biserica.

    numai bine

    • Singurul fost inalt demnitar (e drept, debarcat de NC, nu de explozia revolutionara din decembrie 1989) care si-a exprimat public regretul pentru rolul sau in regimul comunist a fost Cornel Burtica. Cel putin asta stiu eu. Mizil, Popescu, Curticeanu, Plesita, Stefan Andrei etc au scris carti auto-justificatoare. In fond, nici Ion Iliescu nu a ajuns la o confruntare reala cu trecutul sau de aparatcik de frunte. Merita insa sa-l amintesc pe Alexandru Barladeanu care, la moartea lui Corneliu Coposu, i-a adus un omagiu in care recunostea ca, apartinand ei doi aceleiasi generatii, dl Coposu a ales calea cea dreapta in viata. Dar a fost o declaratie laconica, nu o analiza aprofundata. In dialogul sau cu Lavinia Betea, Maurer a blamat excesele perioadei Ceausescu, dar a ramas fidel memoriei lui Dej. La fel si Gaston Marin.

  4. Domnule,
    Imi exprim regretul pentru inpietatea de-a nu fii de acord cu cele relatate.
    Ori ce analiza a sistemului totalitar al „democratiilor populare” pleaca dela postulatul atribuit lui Lenin precum ca; „ODATA CU INSTAURAREA DICTATURII PROLETARIATULUI, IN FRUNTEA TARII POTI SA PUI SI UN BUCATAR ……APARATUL CONDUCE.” Persoana la care faceti referire a comis atrocitatii mult mai mari decat Ceausesti. Cultul personalitatii din Romania a fost impus de aparatnici de teapa lui Maurer sau Gogu, si a fost introdus de frica rusilor.Nu am sa descriu mecanismul; ar insemna sa vand castraveti la gradinar.
    L-au impuscat ca pe un caine si si-au salvat existenta, si-au insusit averile tarii si au adus in 25 de ani o populatie de 20 milioane la stadiul de stupid people. Ca sa-l citez p Brucan.

    • L-au impuscat ca pe un caine si si-au salvat existenta, si-au insusit averile tarii si au adus in 25 de ani o populatie de 20 milioane la stadiul de stupid people. Ca sa-l citez p Brucan.

      Nu numai că și-au salvat existența, ci și-au îmbogățit-o, conform principiului banii nu aduc fericirea dar o întrețin! Toți ce i-au urmat lui Ceaușescu au fost puși pe căpătuială. Toți au vrut o bucățică de plăcintă. Cu câteva excepții timide, cei din categoria d-lui C. Coposu, etc. România a fost spoliată sistematic începând din anii ’90, la început timid ca apoi, procesul să devină generalizat sub orchestrație a lui Adrian Năstase, nașul Sistemului, versiunea 2.0. Fenomenul este transpartinic, nu se rezumă la foștii PCR-iști, PSD-iști, Voiculescu, etc. întreaga clasa politică a participat mai mult sau mai puțin, direct sau indirect la așa ceva.

    • ”Cultul personalitatii din Romania a fost impus de aparatnici de teapa lui Maurer sau Gogu, si a fost introdus de frica rusilor.”

      DE FRICA RUȘILOR ? Tare ! Foarte tare ! Încă nu am mai auzit argumentul ăsta. Puteți detalia ? Eventual și motivele pentru care NUMAI în România s-a ajuns la monstruoasele aberații ale cultului ceaușistic.

  5. Gogu Radulescu a detinut o casa de vacanta la Comana, in jud Giurgiu. O casa taraneasca si amenajata taraneste, intre alte case, la marginea unui parau. Datorita lui (si Securitatii din Gradistea, instalata in conacul fam Gradisteanu, v. Djuvara), Comana a fost corect „deservita in asfalt” pana in 1989. Lucru mare. De altfel, ulita sa („ulita a 3-a”) era singura care era partial asfaltata (pana un pic dupa casa sa) la acea vreme.
    Era discret, fara sa fie distant. Se pare ca multi localnici faceau apel la el (repartitii, chestii) si, uneori, ajuta. Oamenii ii purtau respect. Se pare ca ar fi sustinut-o si pe Ana Blandiana, instalata la Comana dupa cutremurul din ’77, si mai ales dupa domiciliul obligatoriu sui generis suferit dupa aparitia „Motanului Arpagic”. Ulita respectiva ii poarta azi numele, Gh Radulescu. Casa sa se afla azi in ruina. Imediat dupa ’89, unii l-au urat cu patima, era la moda, dar multi ii poarta inca o amintire nostalgica.
    Nu e „marea istorie”, e vorba doar „des ragots de petites gens”. Mai mult sau putin adevarate.

  6. Va avea cineva competenta autentica si curajul de a prezenta epoca Ceausescu (cu perioadele bune si cele rele) sa le explice, sau ne vom limita la ce spun unii ziaristi neinformati ca : una dintre cele mai mari greseli ale lui Ceausescu a fost industrializarea fortata a tarii?
    Este luciditate sau lasitate sa fi asistat cum s-au ras fabricile care exporatau in intrega lume si, in locul lor, s-au construit super-market-uri ale companiilor straine, sa fim multumiti ca nu mai producem zecidemii de tractoare anual in Brasov, ca nu mai suntem pe locul al doilea in lume la productia de instalatii de forare (‘2Mai – Ploiesti), ca nu mai realizam rafinarii de sasemilioane de tone de benzina in tari ca Siria, ca nu mai fabricam locomotive electrice si aparataj de inalta tensiune in Craiova, ca nu s-a continuat construire canalului Siret-Dumare (realizat 70% inainte de ’89), canal care ar fi asigurat irigarea a sute de mii de hectare in Baragan, cu consum minim de energie electrica (nu cu apa din Dunare, care se pompeaza pentru a fi ridicata 70 de m.), ca am dat pe nimic petrolul (OMV-lui), sideurgia pakistanezului si ALRO rusilor, ca nu se mai produc vaccinuri in tara, ca 50% din copacii taiati sunt exportati de o firma austriaca, ca nu mai tranformam noi lemnul in mobila exportabila, etc., etc.
    Cele de mai sus vor fi catalogate si condamnate ca ‘nostalgie comunista’, se va face referire numai la perioda in care ‘uzatul fizic Ceausescu’ a facut gresala enorma de a sacrifica nivelul de trai al populatiei cu scopul de a plati datoria de 12 miliarde de dolari.

  7. A ajutat foarte multi oameni de cultura aflati pe lista neagra a securitatii ceausiste – printre ei, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Dan Grigore…. Si pe mine mine m-a ajutat in anul 1986, cand eram de 5 ani pus la index ce securitatea ceausista ! In 1982, la reintoarcerea din USA (unde beneficiasem de o bursa acordata de USIA), fusesem imediat concediat de autoritatile ceausiste, fiind considerat „agent de influenta recrutat de CIA”. Am ajuns la Gogu prin fratele sau Alexandru Radulescu, un eminent muzician, profesor de viola la Conservatorul din Bucuresti. Gogu a fost foarte prietenos cu mine – invintandu-ma o data si la Comana. Atunci mi-a marturisit ca el nu se considera comunist – ci antifascist ! Critica toate aberatiile aparute in cultura romaneasca (antisemitismul, protocronismul, tracomania) si avea o simpatie deosebita pentru muzicieni. In cea mai nefasta epoca din istoria Romaniei – ceausismul – Gogu Radulescu a facut tot ce a putut pentru a ajuta oamenii de cultura. Ii port o vie recunostinta !

    • Când ai structură de milog, te duci la potentaţi şi te umileşti să obţii beneficii materiale.
      Intrebare : Care este deosebirea dintre matale , ajutat de Gogu şi aurolacul dela Gara de Nord, ajutat de mine. Verticaitatea omenească nu este definită numai de postura fizică.

  8. Gogu Radulescu un comunist criminal ordinar , un gunoi uman , a ramas pana in ultima clipa langa CEAUSESCU , hoitul sau nu ar trebui sa spurce pamantul tari dus la Moscova langa LENIN idolul sau

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro