Home » Analize »Politica & Doctrine »Sinteze » Citesti:

Două creaţii sovietice: Direcţia Superioară Politică a Armatei şi Divizia 1 Voluntari Români „Tudor Vladimirescu – Debreţin”

Petre Opris decembrie 31, 2018 Analize, Politica & Doctrine, Sinteze
21 comentarii 5,635 Vizualizari

Deoarece există, în continuare, o tendinţă a autorităţilor politice de la Moscova să amestece evenimentele istorice din urmă cu 75 de ani în relaţiile dintre Federaţia Rusă şi România, încercăm să ne reamintim, în limita posibilităţilor noastre, despre simbioza care a existat între Direcţia Superioară Politică a Armatei (o instituţie creată după modelul sovietic în România) şi unităţile militare înfiinţate de autorităţile sovietice în anii 1943 şi 1945, din prizonieri români, pe teritoriul U.R.S.S.

Direcţia Superioară Politică a Armatei (D.S.P.A.; din anul 1964, Consiliul Politic Superior al Armatei – C.P.S.A.) a reprezentat structura de comandă şi de conducere din armata română care avea ca principal obiect de activitate pregătirea politico-ideologică a militarilor prin intermediul organizaţiilor de partid şi ale Uniunii Tineretului Comunist existente în unităţile armatei române.

În conformitate cu prevederile Decretului-Lege nr. 320 din 26 aprilie 1945, în armata română au fost încadraţi 996 de ofiţeri şi subofiţeri din Divizia 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu – Debreţin” – creată de autorităţile sovietice în lagărele de prizonieri de la Seleţk (în apropiere de Riazan şi Iambol, localităţi din U.R.S.S.), în perioada octombrie 1943 – martie 1944. Conform ordinelor primite, şase ofiţeri şi patru subofiţeri din divizia respectivă au rămas la Bucureşti pentru a înfiinţa Direcţia Superioară de Cultură, Educaţie şi Propagandă, structură subordonată direct Ministerului de Război (Ordinul General nr. 29 din 8 mai 1945). Ceilalţi voluntari au fost retrimişi pe front, în marile unităţi ale Armatelor 1 şi 4, pentru a pune bazele aparatului politizat de Educaţie, Propagandă şi Cultură – condus iniţial de colonelul Victor Precup.

Se cuvine să menţionăm, în acelaşi timp, faptul că aproximativ 12.500 prizonieri români au acceptat în toamna anului 1943 să facă parte din Divizia 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu”. Acea unitate militară – repetăm, creată şi echipată la iniţiativa autorităţilor de la Moscova – s-a aflat iniţial în rezerva Frontului 2 Ucrainean din luna mai 1944. După lovitura de stat de la Bucureşti (23 august 1944), aceasta a fost introdusă în luptă împotriva trupelor ungare şi germane aflate în zona oraşului Sfântu Gheorghe (judeţul Trei Scaune, ulterior Covasna), apoi a participat la ofensiva sovietică pentru cucerirea oraşelor Oradea şi Debreţin (care a avut ca scop încercuirea trupelor germano-ungare aflate în nord-vestul Transilvaniei). Din cauza pierderilor grele suferite în luptele respective, divizia a intrat în refacere pe teritoriul Ungariei şi a primit din U.R.S.S. un grup mare de foşti prizonieri români, iar din România au sosit circa 450-500 voluntari – recrutaţi şi trimişi direct la divizie de organizaţia românească „Apărarea Patriotică”, aflată sub coordonarea şi controlul Partidului Comunist Român. Până la sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale, doar 4500 prizonieri români care s-au înrolat în anul 1943 în divizia respectivă au reuşit să supravieţuiască şi s-au întors în România.

Pentru a nu dezvălui adevăratele scopuri ale Direcţiei Superioare de Cultură, Educaţie şi Propagandă, înfiinţată la 8 mai 1945 (cu câteva ore înainte de capitularea necondiţionată a liderilor Germaniei naziste), ministrul de Război de la acea vreme, generalul de divizie Constantin Vasiliu-Răşcanu, nu a ordonat desfiinţarea Serviciului cultural din Marele Stat Major, existent în mod tradiţional în armata română sub diferite denumiri, ci transformarea acestuia în Direcţie Superioară.

La 2 octombrie 1945, structura respectivă a primit denumirea de „Inspectorat General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă” (I.G.A.E.C.P.).

La alegerilor electorale din anul 1946, membrii I.G.A.E.C.P. i-au sprijinit pe toţi candidaţii Blocului Partidelor Democratice (creat de comunişti, sub directa coordonare a autorităţilor sovietice), iar secţia militară de pe lângă Comitetul Central al P.C.R. a coordonat manifestări cultural-politice şi ideologice cu militarii şi a încercat să înfiinţeze celule de partid în cât mai multe unităţi militare, în mod ilegal.

Imediat după proclamarea Republicii (30 decembrie 1947), liderii Partidului Comunist Român au urmărit crearea cadrului legislativ în concordanţă cu preceptele lor ideologice, prin care să anihileze orice tip de rezistenţă antisovietică şi să ofere un aspect de legalitate actelor de autoritate pe care le săvârşeau. De asemenea, au fost constituite în continuare, în mod ilegal, organizaţii de bază ale partidului comunist şi ale U.T.C. în comandamente, instituţii şi direcţii militare, regimente şi batalioane.

Un alt exemplu de implicare decisivă a factorului politic în armata română îl reprezintă „Directiva pentru instrucţia în armată”, emisă la 18 martie 1948. În documentul respectiv se sublinia faptul că instrucţia militară şi educaţia politică reprezentau „stâlpii care pot ridica valoarea armatei noastre”. Se oferea astfel un fundament politico-ideologic preluat de la sovietici privind instrucţia în Armata Română, bazat pe „noi metode de instrucţie a trupei şi viitoarelor cadre, metode corespunzătoare ideologiei pe baza căreia se clădeşte armata populară”.

În luna mai 1948, generalul Dumitru Petrescu (şef al Secţiei Politice a Diviziei 1 Voluntari Români „Tudor Vladimirescu – Debreţin” până la 12 aprilie 1945, apoi locţiitor al comandantului Diviziei 2 Voluntari Români „Horea, Cloşca şi Crişan” pentru munca de educaţie şi cultură) a fost înlocuit de la comanda I.G.A.E.C.P. din cauza conflictului său cu colonelul Eromin, şeful secţiei militare a Comisiei Aliate de Control şi reprezentant al N.K.V.D., precum şi cu protejatul acestuia, colonelul Valter Roman (locţiitorul comandantului I.G.A.E.C.P. şi şef al Secţiei Propagandă). Succesorul lui Dumitru Petrescu, generalul-maior Petre Borilă, îndeplinise la rândul său funcţia de locţiitor politic la Regimentul 1 Artilerie din cadrul Diviziei 1 Voluntari Români „Tudor Vladimirescu – Debreţin” (1944-1945) şi primise gradul de căpitan în Armata Roşie.

Sub conducerea generalului Petre Borilă a avut loc transformarea I.G.A.E.C.P. în Direcţia Superioară Politică a Armatei (D.S.P.A.), la 5 octombrie 1948, conform modelului existent în armata sovietică. Acest organism – structurat pe patru direcţii (organizare şi instructaj; propagandă şi agitaţie; cadre; administraţie) – a condus activitatea politico-ideologică din armata română, fiind împuternicit atât cu atribuţiile unei instituţii militare de stat, cât şi cu cele ale unui organism superior de partid.

Prin înfiinţarea D.S.P.A. au fost oficializate organizaţiile de partid şi ale U.T.C. din armată (sub denumirea de organizaţii de bază), acestea fiind trecute sub autoritatea comandantului secund al unităţii (în cazul în care acesta era membru de partid) sau a instructorului de partid de la marea unitate. Astfel, comunizarea armatei române s-a realizat treptat, între anii 1945-1948 – în mod ilegal, iar din toamna anului 1948 – în mod oficial.

În scopul susţinerii procesului de ideologizare rapidă a militarilor, conducerea P.C.R. a cooperat cu sovieticii pentru a trimite în armata română, în perioada 1944-1949, peste 2000 de activişti de partid şi ai organizaţiilor de masă, în loturi succesive. Astfel, Mihail Florescu[1], Ion Enescu, Alexandru Teodorescu, Ion Ioniţă (viitor ministru al Forţelor Armate), Virgil Trofin, Victor Voichiţă, Gheorghe Stoica, Ioan Rab[2], Constantin Antip, Boris Holban, Ilie Ungureanu, Gheorghe Zaharia, Laurian Medvedovici, Corneliu Soare, Trofim Gubrei şi Vasile Gherghescu au primit direct grade militare, devenind peste noapte ofiţeri şi au fost numiţi în funcţii de conducere pe diferite trepte ierarhice.

Concomitent, s-au adoptat măsuri pentru înlăturarea cadrelor militare care au activat în armată regală şi a celor care nu dovedeau loialitate faţă de P.M.R. şi liderii comunişti. În acest sens, în perioada aprilie 1949 – mai 1950, o comisie condusă de Leontin Sălăjan (ajutat de Vasile Vîlcu) a efectuat verificarea tuturor comuniştilor din armată şi i-a epurat pe cei consideraţi incompatibili politic.

Pentru a evita pătrunderea în organizaţiile de partid a unor militari consideraţi „periculoşi” pentru noul regim politic, membrii C.C. al P.M.R. au hotărât înfiinţarea de comisii de partid în cadrul direcţiilor şi secţiilor politice din armată. Şeful D.S.P.A. îndruma şi controla Comisia de Partid a Armatei şi răspundea pentru hotărârile luate în faţa Comisiei Controlului de Partid de pe lângă C.C. al P.M.R.

Pe bază concepţiei doctrinare sovietice privind controlul nemijlocit exercitat de aparatul de partid asupra armatei, generalul Emil Bodnăraş a emis, la 30 iulie 1949, Ordinul General nr. 24 al ministrului Apărării Naţionale – care prevedea faptul că locţiitorul politic al unităţii răspundea împreună cu comandantul acesteia de situaţia operativă, politică şi administrativă a unităţii respective. Din acel moment, principiul unităţii de comandă a fost subminat de controlul exercitat de membrii aparatului de partid asupra deciziilor comandanţilor de unităţi şi mari unităţi. Această realitate a fost camuflată de apologeţii regimului comunist mai ales după martie 1965, posibil şi din cauza faptului că, în perioada 18 martie 1950 – 19 aprilie 1954, la conducerea D.S.P.A. s-a aflat generalul Nicolae Ceauşescu – unul dintre susţinătorii fervenţi ai centralizării puterii – nu doar militare – în mâinile liderului politic suprem al partidului şi statului român.

Numirile în fruntea aparatului de partid din armată s-au efectuat pe criterii politice şi în funcţie de fidelitatea dovedită faţă de conducerea P.C.R./P.M.R. Este de remarcat faptul că nici unul dintre cei care au condus aparatul respectiv în perioada 1947-1989 – Dumitru Petrescu, Petre Borilă, Mihail Florescu, Nicolae Ceauşescu, Corneliu Mănescu, Gheorghe Ion, Gheorghe Zaharia, Ion Dincă, Ion Coman, Constantin Opriţă, Gheorghe Gomoiu, Ilie Ceauşescu – nu a avut, la începutul carierei în armată, pregătirea profesională care să le confere dreptul de a contrasemna ordinele şefilor de comandamente sau comandanţilor de unităţi. De exemplu, generalul-maior Nicolae Ceauşescu a urmat abia în perioada ianuarie – iulie 1953 Cursul Academic Superior (de comandanţi şi şefi de stat major de unităţi şi mari unităţi) de pe lângă Academia Militară Generală „I. V. Stalin” din Bucureşti, în timp ce îndeplinea deja de trei ani funcţia de şef al Direcţiei Superioare Politice a Armatei.

Pe baza rezoluţiilor C.C. al P.M.R. şi a ordinelor emise de ministrul Apărării Naţionale, conducerea D.S.P.A. a elaborat directive şi dispoziţii în prima parte a anului 1949 pentru ca toţi comuniştii militari, indiferent de grad sau funcţie, să fie cuprinşi în organizaţii de partid comune. Din acel moment, corpurile de cadre comuniste nu au mai funcţionat separat, iar militarii în termen au făcut parte din noile organizaţii împreună cu ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii. În acelaşi timp, toate organizaţiile de partid au început să-şi desfăşoare adunările în cazărmi, în mod oficial. Întreaga activitate era condusă de comandantul secund al regimentului, care primea instrucţiuni direct de la secţia politică a diviziei, subordonată direcţiei politice a unei regiuni militare sau a unui comandament de armă. În afară de componenţa birourilor organizaţiilor de bază, a comitetelor şi comisiilor de partid (care erau eligibile), restul organelor de partid din armată erau numite de eşalonul politic superior.

Pe baza unei hotărâri adoptate de Secretariatul C.C. al P.M.R. în luna aprilie 1951, generalul-maior Nicolae Ceauşescu a ordonat, în calitate de şef al D.S.P.A., ca funcţiile de comandant de regiment să fie încadrate în cea mai mare parte cu membri de partid. Astfel, au fost epurate pe criterii politice toate cadrele militare considerate nesigure de activiştii de partid. Concomitent, au fost promovaţi veleitari, insuficient pregătiţi din punct de vedere militar, însă corespunzători sub raport politic.

Un mecanism asemănător de promovare în funcţii importante de conducere a unor cadre nepregătite din punct de vedere profesional, însă fidele conducerii P.M.R., a fost impus la Ministerul de Interne şi în sistemul românesc de justiţie, fiind copiat fără discernământ modelul sovietic. Acest lucru a fost recunoscut chiar de Gheorghe Gheorghiu-Dej, la începutul şedinţei din 21 iunie 1963 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. Cu acel prilej, liderul suprem al partidului a declarat astfel: „În general, noi am mai discutat în Biroul Politic, ne-a preocupat de mai multe ori problema aceasta cu militarizarea unora. Va trebui să examinăm într-un viitor apropiat diferite aspecte ale militarizării diferitelor persoane în cadrul Ministerului de Interne, la justiţie şi la procuratură. Cine e militar, să rămână militar. Să examinăm întregul sistem şi să aducem îmbunătăţiri. Trebuie să mergem treptat la a schimba caracterul militar al anumitor instituţii. Bine că nu am acceptat atunci când s-a insistat foarte mult ca şi membrii Biroului Politic să primească grade militare. Ar fi fost ceva curios să ne fi pomenit îmbrăcaţi militari la diferite festivităţi.

Însăşi caracterul statului trebuie să capete pe parcurs noi şi noi schimbări corespunzătoare şi cu stadiul de dezvoltare. Eu nu am în vedere aci armata, însă sunt alte instituţii care pot şi trebuie să fie îmbrăcaţi în civil (sic!). Sunt tot felul de generali, colonei, care nici nu ştiu să salute măcar.

Problema aceasta trebuie s-o studiem. Sunt multe lucruri [pe] care le-am preluat de la sovietici şi care se pretează la îmbunătăţiri (subl.n.)”[3].

Revenind la Direcţia Superioară Politică a Armatei, putem afirma că influenţa aparatului P.M.R. în armată a devenit omniprezentă prin intermediul D.S.P.A., până la cele mai mici structuri ale acesteia. Toate acţiunile realizate de militari au primit o conotaţie politică pentru a legitima regimul politic impus de sovietici în România. În acest sens, activitatea cluburilor şi a caselor armatei era îndrumată de organizaţiile politice din unităţile militare, iar secţia de producţie de filme documentare militare aflată la dispoziţia D.S.P.A. (în perioada 1949-1952) a fost utilizată în favoarea noului regim politic de la Bucureşti. Impactul scăzut al filmelor realizate în secţia respectivă a condus în cele din urmă la emiterea Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 3055 din 31 decembrie 1952, în baza căreia Comitetul pentru Cinematografie a preluat acea secţie de la D.S.P.A. împreună cu întregul personal şi dotarea materială din acel moment. Comitetul respectiv, prin studioul cinematografic „Alexandru Sahia”, trebuia să realizeze anual, pentru armata română, „cel puţin 4 filme documentare, 6 jurnale sau ediţii speciale militare, precum şi câte un subiect cu caracter militar, care să fie introdus lunar în jurnalul de actualităţi (subl.n.)”[4].

În perioada 1953-1962, filmele româneşti de propagandă cu caracter militar au fost puţine şi au costat foarte mult (de exemplu, aproximativ 600.000 lei pentru patru filme documentare turnate în 1961-1962, la insistenţa D.S.P.A.), iar această situaţie a creat nemulţumiri atât la Ministerul Forţelor Armate, cât şi la studioul cinematografic „Alexandru Sahia”. În consecinţă, la 14 decembrie 1962, generalul Leontin Sălăjan a propus Comitetului Central al P.M.R., iar membrii Biroului Politic au aprobat la 26 decembrie 1962 „transformarea cineclubului Casei centrale a armatei în Studio cinematografic al Ministerului Forţelor Armate ale R.P.R., subordonat Direcţiei superioare politice a armatei, care va conduce şi îndruma producţia de filme militare”. Obiectivele anuale stabilite de ministrul Forţelor Armate pentru Serviciul Cinematografic al M.F.A. au fost următoarele: „5-6 filme documentare militare a câte 2-3 acte; 12 jurnale de actualităţi cu aspecte din viaţa militarilor armatei noastre; subiecte necesare schimbului cu studiourile cinematografice ale armatelor prietene; de asemenea, studioul va realiza anual 1-2 filme documentare pentru nevoile M.A.I., la cererea acestuia (subl.n.)”[5].

Rolul pe care D.S.P.A. l-a avut în structurile militare a fost accentuat odată cu adoptarea noului Statut al P.M.R., la Congresul al II-lea al P.M.R. (Bucureşti, 23-28 decembrie 1955). Cu acel prilej, a fost introdus în Statut un capitol nou, intitulat „Organizaţiile de partid din Forţele armate”. Totodată, la capitolul 66 din documentul respectiv s-a precizat: „Conducerea muncii de partid în Forţele Armate ale R.P.R. se înfăptuieşte prin Direcţia Superioară Politică a Armatei, care lucrează cu drepturi de secţie a Comitetului Central. […] Organizaţiile din Forţele Armate ale R.P.R. acţionează pe baza regulamentelor aprobate de Comitetul Central al partidului”.

Concomitent, a fost stabilit faptul că „şefii direcţiilor politice ale regiunilor militare şi ale comandamentelor de armă trebuie să aibă un stagiu de partid de cel puţin 5 ani, iar şefii secţiilor politice ale diviziilor şi brigăzilor de cel puţin 3 ani”.

În scopul perfecţionării activităţii lucrătorilor politici din armată, Şcoala militară politică Nr. 3 de la Breaza, singura instituţie de acest fel rămasă după desfiinţarea şcolilor politice de la Ineu (11 august 1952) şi Beiuş (13 august 1953), a fost transformată într-un curs de perfecţionare a cadrelor politice, pentru încadrarea funcţiilor existente la subunităţi şi în statele majore ale unităţilor şi formaţiunilor militare. În acelaşi scop, Academia Militaro-Politică a armatei a trecut în subordinea D.S.P.A. în luna martie 1957, iar la 19 august 1957, conform Decretului nr. 400 al Prezidiului M.A.N., s-a format Academia Militară Generală – rezultată din contopirea Academiei Militare (de stat major) cu Academia Militaro-Politică.

După plecarea trupelor sovietice din România (1958), conducerea D.S.P.A. a aplicat în toate unităţile de învăţământ din subordine un nou plan tematic de educare patriotică a militarilor. Acesta cuprindea probleme de bază ale filozofiei materialist-dialectice, descrierea situaţiei internaţionale (pornindu-se de la principiul luptei de clasă), teze privind industrializarea rapidă a României şi colectivizarea agriculturii. În acelaşi timp, popularizarea tradiţiilor armatei române s-a făcut în funcţie de orientarea politică a regimului de la Bucureşti. O serie de evenimente importante la care a participat armata română de-a lungul secolelor au fost complet ignorate datorită rolului important pe care l-au avut la un moment dat monarhii României şi oamenii politici proscrişi de comuniştii români.

Redeşteptarea sentimentului naţional al poporului român s-a efectuat cu paşi mici, în aşa fel încât autorităţile să nu fie învinuite de „atitudine antisovietică”. În acest sens, au fost amenajate camere ale tradiţiilor de luptă şi puncte muzeistice în unităţile şi marile unităţi ale armatei. Totodată, a fost creat în fiecare batalion independent, regiment şi brigadă „Albumul unităţii” – care cuprindea fotografii cu cele mai importante aspecte din istoria unităţii. La 17 iunie 1959 au fost instituite Ordinul „23 August” (5 clase) şi Medalia „Virtutea ostăşească” (3 clase). Pe aceeaşi linie se înscrie şi Decretul Prezidiului M.A.N. nr. 381 din 1 octombrie 1959, referitor la schimbarea datei de sărbătorire a Zilei Forţelor Armate – de la 2 octombrie (data la care a fost înfiinţată în mod oficial Divizia 1 Voluntari Români „Tudor Vladimirescu”, în anul 1943, de către sovietici) la 25 octombrie. Concomitent, Editura Militară, subordonată D.S.P.A., a renunţat la publicarea excesivă a traducerilor şi adaptărilor din literatura politico-militară sovietică, în favoarea literaturii originale privind istoria militară a poporului român şi educarea patriotică a militarilor.

Începând din 1960, pe baza indicaţiilor membrilor Biroului Politic al C.C. al P.M.R., D.S.P.A. a trecut la modificarea structurii organizatorice a P.M.R. din armată. Secţiile politice din câteva comandamente şi direcţii centrale, precum şi din instituţiile militare de învăţământ au fost transformate în comitete de partid (experimental).

La 27 iunie 1964, generalul de armată Leontin Sălăjan a propus Comitetului Central al P.M.R. desfiinţarea Direcţiei Superioare Politice a Armatei şi înfiinţarea Consiliului Politic Superior al Forţelor Armate, ca urmare a aprobării de către C.C. al P.M.R. a noului regulament privind activitatea organelor şi organizaţiilor de partid şi de U.T.M. din armată. Propunerea respectivă a fost urmată, în aceeaşi zi, de un alt raport al ministrului Forţelor Armate, referitor la desfiinţarea direcţiilor şi secţiilor politice din armată şi înfiinţarea consiliilor politice la următoarele structuri militare: Comandamentul Artileriei Forţelor Armate, Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului, Comandamentul Trupelor de Grăniceri, Direcţia Învăţământului Militar, Comandamentul Marinei Militare, direcţiile centrale ale Ministerului Forţelor Armate, comisariatele militare ale tuturor regiunilor, Armatele 2 şi 3, Diviziile 1, 2, 9, 10, 11 şi 18 Mecanizate, Divizia 6 Tancuri, Diviziile 16 şi 34 Apărare Antiaeriană a Teritoriului, Divizia 42 Maritimă, Brigada 8 Artilerie Tunuri, Brigada 17 Artilerie Rupere, Brigăzile 32 şi 37 Artilerie, Brigada 29 Vedete, Brigăzile 4 şi 5 Artilerie Antiaeriană Mixtă, Brigada 35 Drumuri, Brigada 38 Căi Ferate, Brigada 24 Fluvială, Brigăzile 6, 27, 39, 44, 48 şi 51 Grăniceri, precum şi regimentele subordonate Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului (4, 11, 15, 18 şi 19 Artilerie Antiaeriană Mixtă; 17 Artilerie Antiaeriană; 57, 86, 91 şi 93 Aviaţie Vânătoare; 49 şi 67 Aviaţie Vânătoare-Bombardament; 22, 61 şi 87 Radiotehnice).

La începutul lunii iulie 1964, membrii C.C. al P.M.R. au aprobat componenţa Consiliul Politic Superior al Forţelor Armate (format din 31 de membri) şi a Biroului Consiliului Politic Superior (general-maior Ion Dincă – secretarul C.P.S.A.; colonelul Ion Ionescu – secretar adjunct; colonel Ion Tudor – secretar adjunct şi şef al Direcţiei organizatorice; colonelul Constantin Opriţă – secretar adjunct şi şef al Direcţiei propagandă şi cultură; locotenent-major George Petre – secretar adjunct şi şef al Secţiei U.T.M.; colonelul Mihai Martin – preşedintele Colegiului de partid; general-maior Gheorghe Catană – şeful Direcţiei Cadrelor Forţelor Armate; colonelul Constantin Antip – redactorul-şef al ziarului „Apărarea patriei”; colonelul Constantin Indrei – secretarul Consiliului politic al Direcţiilor Centrale M.F.A.).

Consiliul Politic Superior al Forţelor Armate a menţinut majoritatea scopurilor şi obiectivelor Direcţiei Superioare Politice a Armatei. Comitetele de partid nou alese, respectiv birourile organizaţiilor de bază, au preluat sarcinile locţiitorilor politici ai şefilor direcţiilor centrale din minister, ai comandanţilor de arme şi ai şefilor de facultăţi de la Academia Militară Generală, funcţiile acestora fiind desfiinţate. În regimentele care aveau în compunere batalioane independente au fost create birouri de partid pe unitate, iar la comanda unităţii şi pe batalioane au fost constituite organizaţii de bază. Totodată, au fost promovate o serie de schimbări pentru dezvoltarea spiritului patriotic la militari, iar din anul 1969 au fost depuse eforturi pentru fundamentarea şi aplicarea doctrinei războiului întregului popor pentru apărarea patriei.

C.P.S.A. a cunoscut o disoluţie rapidă în orele imediat următoare loviturii de stat de la 22 decembrie 1989, după arestarea generalului-locotenent Ilie Ceauşescu, ultimul secretar al acestui consiliu.

Lista celor care au făcut parte din Divizia 1 Voluntari Români „Tudor Vladimirescu – Debreţin” şi, apoi, au lucrat în D.S.P.A./C.S.P.A. este foarte lungă. În rândurile următoare ne vom limita la prezentarea unor biografii succinte ale câtorva personaje care s-au remarcat pentru docilitatea lor faţă de autorităţile politice şi militare sovietice în ultimii doi ani ai celei de-a doua conflagraţii mondiale şi, apoi, în perioada de impunere a comunismului în România de către autorităţile de la Moscova.

La începutul listei îl propunem pe Mihail Burcă. Din căpitan al Armatei Roşii (grad acordat în anul 1936, în timpul războiului civil din Spania, unde a comandat Batalionul „Balcanii”), acesta a ajuns locţiitor pentru educaţie şi cultură al comandantului Regimentului 1 Infanterie Voluntari (2 octombrie 1943 – 1944) şi locţiitor politic al comandantului Diviziei 1 Infanterie Voluntari „Tudor Vladimirescu – Debreţin” (1944-1947). Au urmat alte funcţii importante în cariera sa, astfel:

- comandant secund pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă la Corpul de Grăniceri (iunie – septembrie 1947);

- şef al Direcţiei Generale Politice a Ministerului Afacerilor Interne (septembrie 1947 – 30 decembrie 1950), având gradul de general-maior de la 30 decembrie 1948;

- comandant al Trupelor M.A.I. (30 decembrie 1950 – 20 septembrie 1952);

- prim-locţiitor al lui Ştefan Pavel (ministrul Afacerilor Interne) şi comandant al Trupelor M.A.I. (20 septembrie 1952 – 7 septembrie 1953);

- comandant al Regiunii II Militare (12 septembrie – 18 decembrie 1953)[6];

- comandant al Forţelor Aeriene Militare (18 decembrie 1953 – februarie 1956; decembrie 1957 – iunie 1958);

- ofiţer-elev la Academia Militară a Marelui Stat Major sovietic, Facultatea de Aviaţie (Moscova, februarie 1956 – decembrie 1957);

- adjunct al ministrului şi şef al Spatelui Forţelor Armate (iunie 1958 – februarie 1972);

- comandant al Comandamentului Serviciilor Armatei (februarie 1972 – ianuarie 1973).

Un alt personaj este Ion Şerb. Acesta s-a înrolat voluntar în anul 1944 şi a ajuns la Divizia 1 Infanterie Voluntari „Tudor Vladimirescu – Debreţin”, unde a satisfăcut stagiul militar (decembrie 1944 – 1946). La sfârşitul acelei perioade, Ion Şerb a fost decorat cu Medalia „Serviciul credincios”, cu spade, clasa a III-a (Decretul nr. 1568 din 9 mai 1946), a ajuns subofiţer în Legiunea de Jandarmi Muscel (1947-1948), apoi a urmat cursurile Şcolii de Ofiţeri M.A.I. nr. 1 Bucureşti, în specialitatea grăniceri (1948-1949). La 23 august 1949, el a fost ridicat la gradul de sublocotenent şi repartizat la Centrul de Instrucţie Grăniceri de la Rădăuţi, în funcţia de locţiitor politic al unui comandant de companie. Avansările în grad şi funcţie s-au succedat foarte repede şi, la sfârşitul anului 1949, locotenentul-major Ion Şerb a devenit comandant al unui batalion de grăniceri. În 1950 a fost înaintat la gradul de căpitan şi a urmat un curs de limbă rusă, în scopul trimiterii sale la studii militare în URSS, în toamna aceluiaşi an.

În anii ’50, ofiţerii Ministerului Forţelor Armate participau la un curs de învăţare a limbii ruse, cu durata de şapte luni, la Academia Militară din Bucureşti, înainte de plecarea lor la studii în U.R.S.S.

O evoluţie profesională asemănătoare a avut-o Mircea Pietraru (n. 8 noiembrie 1923, Ploieşti) în prima parte a carierei sale în armată. Acesta era strungar în fier la Uzinele Metalurgice din Ploieşti ale societăţii „Concordia” în momentul în care s-a înrolat voluntar, în luna decembrie 1944, în Divizia 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu”. După încheierea stagiului militar a fost înălţat la gradul de sergent-major şi numit în funcţia de locţiitor politic de companie la Regimentul 3 Infanterie. El era deja, din 1945, membru al Partidului Comunist Român şi a fost secretarul unei celule de partid din acea divizie.

După ce regele Mihai I a fost obligat să abdice la 30 decembrie 1947, autorităţile comuniste de la Bucureşti au demarat o operaţiune de pregătire a unor cadre militare noi, provenite în special din rândul cetăţenilor care aveau o stare materială foarte precară, în scopul înlocuirii militarilor de profesie care nu erau acceptaţi din punct de vedere politic de regimul de la Bucureşti. În acele împrejurări, sergentul-major Mircea Pietraru a fost considerat „un element tânăr şi cu perspective de dezvoltare” şi îndrumat pentru a urma cursurile Şcolii de Ofiţeri M.A.I. nr. 1 Bucureşti (ianuarie – 7 noiembrie 1948). În acea instituţie de învăţământ şi îndoctrinare, el a fost coleg cu subofiţerul Ion Şerb (viitor general), dar la specialităţi diferite. Devenit sublocotenent, Mircea Pietraru a primit funcţia de şef de birou propagandă şi agitaţie în cadrul Direcţiei Generale Politice a M.A.I. (7 noiembrie 1948).

Reorganizarea din anul 1953 a organelor comuniste de represiune a avut ca efect, printre altele, mutarea ofiţerului Mircea Pietraru la Direcţia Trupelor Operative şi de Pază a M.A.I. (comandată de generalul-maior Eremia Popescu), în funcţia de şef al secţiei de propagandă a direcţiei respective.

În scopul îmbunătăţirii activităţii sale profesionale, Mircea Pietraru a fost trimis la 12 decembrie 1955 la Academia Militară Generală „I. V. Stalin” din Bucureşti, pentru a urma Cursul Academic Superior (de comandanţi şi şefi de stat major de unităţi şi mari unităţi). După absolvirea în anul 1956 a cursului respectiv, el a primit funcţia de şef al sectorului de propagandă din direcţia politică existentă la Comandamentul Trupelor de Grăniceri şi Securitate (condus de generalul-maior Ion Şerb). A urmat o nouă promovare, prin numirea sa, în luna octombrie 1958, ca locţiitor al directorului general şi şef al secţiei politice din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă (D.G.P.C.M.).

Din cauza unor acte de indisciplină, Mircea Pietraru a fost retrogradat din funcţie în luna octombrie 1963 şi mutat la penitenciarul Văcăreşti, ca locţiitor politic al comandantului pentru pază şi regim.

Revenind la Ion Şerb, acesta a absolvit Academia de Stat Major de la Moscova când avea gradul de maior, iar în 1954, la vârsta de nici 30 de ani, era deja colonel. El a preluat la 8 octombrie 1954 funcţia de comandant al Direcţiei Trupelor de Grăniceri – structură care se subordona Comandamentului Trupelor M.A.I.

La 30 iulie 1955, colonelul Ion Şerb a fost avansat la gradul de general-maior, iar la 5 august 1955 a devenit locţiitor al ministrului Afacerilor Interne şi comandant al Direcţiei Generale a Trupelor M.A.I., având în subordine Direcţia Trupelor de Grăniceri, Direcţia Trupelor Operative şi de Pază, Direcţia Pază Contra Incendiilor şi Direcţia Apărării Locale Antiaeriene. După reorganizarea din aprilie 1956, Ion Şerb a rămas locţiitor al ministrului şi comandant al Trupelor de Grăniceri şi Securitate, pe care le-a condus până la 1 martie 1960 – când cele şase brigăzi de grăniceri, brigada de nave grănicereşti de la Brăila, centrul de dresaj a câinilor de la Călineşti şi o patrulă de litoral din Regimentul de Aviaţie al M.A.I. au fost transferate de la Ministerul Afacerilor Interne la Ministerul Forţelor Armate, iar şase comenzi de batalioane de grăniceri (de la frontiera pe Dunăre cu Bulgaria şi URSS, precum şi de la frontiera maritimă) au fost desfiinţate. Concomitent, comandamentele direcţiilor de trupe (de Securitate, Pompieri şi Apărare Locală Antiaerienă) au fost contopite la 10 martie 1960 în Comandamentul Trupelor M.A.I., în scopul reducerii efectivelor, respectând Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 156 din 20 februarie 1960. Totodată, au fost desfiinţate Batalioanele 64, 48 şi 75 Securitate, amplasate la Timişoara, Satu Mare şi Botoşani, precum şi unităţile similare de la Drăgăşani, Orăştie, Floreşti, Oraşul Stalin (Braşov) şi Tecuci. În acele condiţii, generalul Ion Şerb a fost eliberat din funcţia de adjunct al ministrului Afacerilor Interne şi prim-ministrul Chivu Stoica l-a numit la 6 aprilie 1960 comandant al Trupelor de Grăniceri, în Ministerul Forţelor Armate.

La 3 noiembrie 1961, Biroul Politic al C.C. al P.M.R. a hotărât eliberarea lui Ion Şerb din funcţia respectivă şi numirea în locul său a colonelului Gheorghe I. Catană, şeful Secţiei Organizatorice şi locţiitor al şefului Direcţiei Superioare Politice a Armatei (absolvent al Academiei Militare Politice, promoţia anului 1953). Acesta a condus aproape doi ani Trupele de Grăniceri (20 octombrie 1961 – 10 august 1963) şi a fost înlocuit cu generalul Vasile Petruţ (10 august 1963 – 15 decembrie 1982), urmat de generalul-locotenent Constantin Călinoiu (15 decembrie 1982 – 1 iulie 1987) şi de colonelul Petre Teacă (1 iulie 1987 – 20 iulie 1990).

Despre generalul-maior Ion Şerb se mai cunoaşte că a fost numit locţiitor al comandantului Armatei a II-a (Bucureşti, 1961), apoi a devenit comandantul acesteia (10 iunie 1965) în locul generalului-locotenent Gheorghe Ion – promovat în funcţia de şef al Marelui Stat Major (15 iunie 1965). Ulterior, generalul-locotenent Ion Şerb a fost desemnat comandant al paradei militare de la Bucureşti, desfăşurată cu prilejul sărbătoririi zilei naţionale a Republicii Socialiste România (23 august 1967).

Doi ani mai târziu, în şedinţa din 7 iulie 1969, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat, printre altele, eliberarea generalului-locotenent Ion Şerb din funcţia de comandant al Armatei a II-a şi confirmarea numirii sale în funcţia de locţiitor al comandantului Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor.

O altă decizie importantă a membrilor Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R., privindu-l pe fostul comandant al Armatei a II-a, a fost adoptată la reuniunea din 17 ianuarie 1972, aceştia fiind de acord ca „Şerb Ion să fie trimis în judecată pentru deţinere ilegală de documente şi divulgarea secretului de stat (subl.n.)”[7].

În funcţia deţinută din anul 1969 de generalul-spion Ion Şerb la Comandamentul Infanteriei şi Tancurilor a fost numit generalul-maior Paul Cheler, care era comandant al Diviziei 6 Tancuri (1968-1972), iar colonelul Ion Scrieciu (şeful de stat al marii unităţi de la Târgu-Mureş) a preluat comanda acesteia în 1972. După doi ani, Scrieciu a fost avansat la gradul de general-maior şi a condus divizia până în anul 1979, apoi a devenit şef de stat major al Armatei a III-a, până în 1983, când a fost trecut în rezervă.

Generalul Ion Şerb a fost prins în flagrant delict de către ofiţerii Direcţiei a IV-a (contrainformaţii militare) a Departamentului Securităţii Statului şi arestat în luna septembrie 1971, apoi a fost condamnat la şapte ani de închisoare de către un tribunal militar deoarece a deţinut ilegal, la domiciliul său, mai multe documente (printre care s-au aflat două hărţi cu însemnări) şi a divulgat secrete de stat (spionaj în favoarea Uniunii Sovietice). Anumiţi comentatori au încercat să explice – fără a aduce dovezi în sensul celor afirmate – faptul că Nicolae Ceauşescu l-a eliberat înainte de termen pe Ion Şerb (după patru ani), pentru a nu se tensiona şi mai mult relaţiile dintre Bucureşti şi Moscova.

În opinia noastră, fostul general a efectuat două treimi din sentinţă (în perioada 1972-1976) şi a fost eliberat condiţionat pentru bună purtare în detenţie, aşa cum era prevăzut în legislaţia în vigoare la acea dată. Pentru a demonstra acest lucru se poate utiliza aritmetica elementară. Cele două treimi au însemnat 63 de luni calendaristice (cinci ani şi trei luni) şi trebuie să se ţină cont şi de perioada anchetării lui Ion Şerb în stare de arest (septembrie 1971 – ianuarie 1972). În aceste condiţii, povestea lui Ion Mihai Pacepa despre întâlnirea din Crimeea dintre Leonid Brejnev şi Nicolae Ceauşescu (3 august 1976), revenirea în ţară a liderului P.C.R. şi aşa-zisul ordin privind punerea în libertate a lui Ion Şerb este doar o fabulaţie a fostului general de Securitate.

După ieşirea din detenţie, fostul general a fost numit director la exploatarea minieră de la Rovinari. Informaţia respectivă este confirmată într-o notă nesemnată („albă”) din 31 august 1979, astfel: „În Gorj, la Combinatul minier de cărbune – Întreprinderea de transporturi auto[,] tovarăşul Vasile Patilineţ a numit ca director pe Şerb Ion, fost general, în prezent soldat”[8]. Precizăm faptul că Ion Şerb a fost degradat şi trecut în rezervă la 30 septembrie 1971, iar nota respectivă a fost întocmită în cursul anchetei efectuate de către o comisie specială, care a încercat să afle cauzele şi consecinţele „defectării” lui Ion Mihai Pacepa în luna iulie 1978.

Un alt personaj foarte interesant este Marin Dragnea. Scos din lagărul de prizonieri în care se afla, acesta a urmat cursurile Şcolii de Ofiţeri de Infanterie de la Riazan (U.R.S.S.) în perioada 1 decembrie 1943 – 1 februarie 1944, după care a ajuns comandant de pluton, apoi comandant de companie în Regimentul 3 Infanterie din cadrul Diviziei 1 Voluntari Români „Tudor Vladimirescu” (1944-1945).

După încheierea celui de-al doilea război mondial, Marin Dragnea şi-a continuat cariera în armată, astfel:

- comandant secund de batalion şi, apoi, de regiment de infanterie, pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă;

- locţiitor politic al comandantului Brigăzii 3 Tancuri;

- locţiitor politic al comandantului Diviziei 2 Vânători de Munte; comandant al Diviziei 1 Vânători de Munte (iulie 1951 – 1952);

- ofiţer-elev la Cursul postacademic de comandanţi şi şefi de state majore de mari unităţi, din cadrul Academiei Militare „Klement E. Voroşilov” (Moscova, 1952-1954);

- comandant al Corpului 40 Armată (decembrie 1954 – 1956);

- general-maior şi comandant al Corpului 38 Armată, care avea statul major la Timişoara (1956-1959); s-a implicat direct în represiunea organizată împotriva studenţilor de la Timişoara, care au organizat o acţiune de solidaritate cu cetăţenii ungari care declanşaseră o revoluţie antisovietică şi anticomunistă la Budapesta în octombrie 1956;

- locţiitor al comandantului Regiunii 3 Militare (1959-1960);

- locţiitor al comandantului Armatei 3 (1960-1969);

- comandantul Centrului Militar Teritorial Cluj-Napoca (1969-1973).

La 27 august 1982, în calitate de şef al Biroului Executiv al Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, generalul-locotenent Marin Dragnea a emis Hotărârea nr. 1253 privind interzicerea organizării şi funcţionării cercurilor de yoga şi karate în cluburi, asociaţii sportive şi alte organizaţii existente în România, în scopul prevenirii „unor practici dăunătoare activităţii sportive”.

O altă situaţie interesantă poate fi întâlnită la începutul anilor ’50. Atunci, Dumitru Coliu a scris o declaraţie şi a depus-o la stenograma şedinţei din 27 mai 1952 a C.C. al P.M.R. Fostul locţiitor politic al comandantului Diviziei 1 Voluntari Români „Tudor Vladimirescu – Debreţin” şi, din 6 martie 1952, director general al Direcţiei Speciale pentru Probleme Militare din cadrul Consiliului de Miniştri a amintit faptul că, în perioada 1946-1947, generalul-maior (r.) Dumitru Petrescu (inspector general al armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă, 6 august 1947 – 25 iulie 1948) a semnalat Comisiei Controlului de Partid că „Valter Roman, pe atunci general de armată, avea dese întâlniri cu [Mihail] Boicu (corect: Boico – nota P. Opriş) (Bibi), actualmente general la M.A.I. şi col.dr. [Sully (Sulam Iosif)] Brill şi alţi tov[arăş]i evrei, care se întâlnesc des şi discută pe socotelile tov. Gheorghiu, cum că este incapabil de a conduce partidul, că Ana [Pauker] este mult mai deşteaptă şi că în fond ea este conducătorul partidului (subl.n.)”.

În momentul înfiinţării la 12 aprilie 1945 a Diviziei 2 Voluntari Români „Horea, Cloşca şi Crişan” în garnizoana Kotovsk (localitate aflată în perioada 1924-1940 în aşa-zisa Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească), maiorul Valter Roman, maiorul Sulam Brill şi căpitanul Mihail Boico au primit funcţiile de şef al Secţiei de Educaţie şi Cultură a Diviziei, şef al Secţiei Cadre Educaţie şi Cultură a Diviziei, respectiv locţiitor pentru Educaţie şi Cultură al comandantului Regimentului 6 Infanterie Voluntari. Dumitru Petrescu cunoştea aceste informaţii deoarece i-a avut ca subordonaţi pe cei trei ofiţeri chiar de la 12 aprilie 1945, când a primit funcţia de locţiitor al comandantului Diviziei pentru munca de educaţie şi cultură. Totodată, în aprilie 1945 a ajuns în aceeaşi mare unitate locotenentul Sorin Toma, fiul poetului proletcultist Alexandru Toma şi viitor autor al articolului critic „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”, îndreptat împotriva operei lui Tudor Arghezi (1947).

De remarcat este şi faptul că Dumitru Coliu nu a menţionat în documentul din 1952 despre conflictul existent în anii 1947-1948 dintre Dumitru Petrescu şi colonelul Eromin (şeful secţiei militare a Comisiei Aliate de Control şi reprezentant al N.K.V.D.) şi nici despre modul în care Valter Roman îl informa pe Eromin, fără aprobarea superiorului său din acel moment – Dumitru Petrescu. În acelaşi timp, orice întâlnire neautorizată de conducerea P.M.R. putea fi suspectată de asociere pentru a desfăşura o luptă fracţionistă în partid – aşa cum a fost considerată cea din dimineaţa zilei de 13 martie 1952, la care au participat Ana Pauker, Teohari Georgescu şi Vasile Luca.

Bănuit de fracţionism, Mihail Boico a fost anchetat în anul 1952 împreună cu soţia sa, Cristina Luca. Acuzaţiile s-au dovedit nefondate şi fostul general a fost numit director adjunct la Uzina „23 August” din Bucureşti, apoi a ajuns la reprezentanţa economică a României de la Moscova. Rechemat de la post în 1958, Mihail Boico a fost anchetat din nou, de această dată de foştii generali Dumitru Coliu şi Ion Vinţe (de la Comisia Controlului de Partid), pentru discuţiile avute cu foştii ilegalişti comunişti Miron Belea, Grigore Cotovschi, Leonte Tismăneanu şi Mihai Telescu. Mihail Boico a decedat în 1972.

În ceea ce priveşte situaţia maiorului Sulam Brill, în prezent se cunoaşte că el a desfăşurat activităţi într-un grup de emigranţi români aflat la Strasbourg (1932-1934), a fost membru al Partidului Comunist Francez (din 1933) şi a luptat în războiul civil din Spania de partea republicanilor (1937-1939). După refugierea sa în Franţa, a fost internat în mai multe lagăre franceze din metropolă şi Africa de Nord (1939-1943). Eliberat de trupele anglo-americane, care au debarcat în Maroc şi Algeria în luna noiembrie 1942, el a plecat în URSS, unde s-a înrolat în Divizia 1 Voluntari Români „Tudor Vladimirescu” (martie 1944), iar după un an a fost transferat la Divizia 2 Voluntari Români „Horea, Cloşca şi Crişan”. La întoarcerea sa în România a primit gradul de locotenent-colonel şi a îndeplinit funcţia de director de studii la Centrul de Instrucţie pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă (Breaza, judeţul Prahova, 1 noiembrie 1945 – aprilie 1947). Ulterior, Sulam Brill a fost activist în Sectorul învăţământ de partid din Secţia de Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R., în paralel cu ocuparea funcţiilor de medic-şef la Policlinica Federaţiei Internaţionale a Foştilor Deţinuţi Politici[9] (iulie 1947 – august 1948) şi medic (februarie 1948 – februarie 1949). A revenit în armată în septembrie 1948, ca membru în Direcţia Propagandă şi Agitaţie din Direcţia Superioară Politică a Armatei, însă s-a propus excluderea lui din partid deoarece comisia de verificare a membrilor P.M.R. din armată (din care făcea parte) l-a considerat şovăielnic şi cu tendinţe carieriste.[10] Cu toate acestea, Sulam Brill şi-a continuat activitatea atât în armată, cât şi la Spitalul nr. 12 (Elias) din Bucureşti (ca medic radiolog) – unde i-a avut ca pacienţi (din 1950) pe Constantin Pârvulescu, Chivu Stoica, Gheorghe Vasilichi, Alexandru Drăghici, Leontin Sălăjan şi Gheorghe Florescu (secretarul general al C.C. al U.T.M., 1948-1952). La 4 martie 1952, Sulam Brill a precizat faptul că era şef al Secţiei Instituţii Militare de Învăţământ din Direcţia Propagandă şi Agitaţie, în cadrul Direcţiei Superioare Politice a Armatei şi membru al P.M.R. din 1933 (anul în care devenise membru al Partidului Comunist Francez).

Deoarece am menţionat despre Valter Roman şi colaborarea sa cu autorităţile militare sovietice atât la Moscova, cât şi la Bucureşti, încheiem materialul de astăzi cu câteva elemente din biografia sa.

Valter Roman (Ernst Neuländer) (7 octombrie 1913, Oradea – 11 noiembrie 1983, Bucureşti) a fost luptător voluntar comunist în războiul civil din Spania (1936-1939). A primit gradul de maior de la autorităţile republicane spaniole şi a comandat o baterie de artilerie (de la 15 decembrie 1936), un divizion de artilerie (din ianuarie 1937) care se subordona Brigăzii 11 Internaţionale şi, apoi, Regimentul de Artilerie Motorizată „Ana Pauker” (din iunie 1937). În luna septembrie 1938, cetăţenii români din unităţile internaţionale ale armatei republicane au fost retraşi de pe front. Înainte de înfrângerea republicanilor de către trupele conduse de generalul Francisco Franco, Valter Roman a plecat cu soţia sa în Franţa, apoi a ajuns în U.R.S.S. – unde a lucrat ca inginer. În luna iulie 1941, el s-a înrolat ca voluntar în armata sovietică.

În timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, Valter Roman a activat în departamentul emisiunilor în limba română al postului „Radio Moscova” (martie 1942 – mai 1943) şi, la un moment dat, a devenit redactor-şef al postului de radio „România Liberă” – refugiat la Ufa şi coordonat de către Comintern.

După anunţul privind dizolvarea Cominternului (15 mai 1943), Valter Roman a lucrat la Institutul nr. 205 de pe lângă Comitetul Central al P.C.U.S. (un paravan creat de autorităţile sovietice pentru a masca menţinerea în activitate a grupurilor de comunişti străini aflaţi în URSS). În realitate, el a continuat activitatea la postul de radio „România Liberă” şi a fost decorat cu ordinul „Steaua Roşie” de către Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. (7 iulie 1945).

În primăvara anului 1945, Valter Roman a fost numit ofiţer politic la Divizia 2 Voluntari Români „Horea, Cloşca şi Crişan” (înfiinţată la 12 aprilie 1945), apoi a ajuns în fruntea Secţiei de Educaţie şi Cultură a diviziei, în locul colonelului Dumitru Petrescu (31 august 1945). Având gradul de locotenent-colonel, Valter Roman a fost numit şef al Secţiei I Propagandă Scrisă şi Verbală din Direcţia Educaţie, Cultură şi Propagandă (2 octombrie 1945). Ulterior, a fost avansat (colonel, în 1946; general-maior, în anul 1948) şi a îndeplinit funcţia de şef al Direcţiei Propagandă şi Agitaţie din Inspectoratul General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă (Direcţia Superioară Politică a Armatei, de la 5 octombrie 1948), apoi, locţiitor politic al şefului Marelui Stat Major şi şef al Comisiei de Coordonare şi Planificare a Publicaţiilor Militare editate de Ministerul Apărării Naţionale (iulie 1948 – aprilie 1950).

Îndepărtat din armata română la începutul anului 1950, Valter Roman a fost numit vicepreşedinte al „Societăţii pentru Răspândirea Ştiinţei şi Culturii”. Reevaluat la vârful puterii comuniste din România, el a ocupat funcţiile de ministru al Poştei şi Telecomunicaţiilor (6 aprilie 1951 – 28 ianuarie 1953), şef al Direcţiei Generale a Economiei Apelor din Ministerul Agriculturii (1953 – mai 1954) şi director al Editurii de Stat pentru Literatură Politică (1954-1983). În această ultimă funcţie, el a fost numit în locul lui Barbu Zaharescu, nominalizat la 10 august 1954, de către Leonte Răutu, pentru a o înlocui pe Clara Cuşnir-Mihailovici în funcţia de director adjunct ştiinţific la Institutul de Istorie a Partidului de pe lângă C.C. al P.M.R.

Valter Roman a decedat în 1983, după o intervenţie chirurgicală tardivă.

NOTE_______________


[1] În şedinţa din 27 iulie 1948 a Secretariatului C.C. al P.M.R., Gheorghe Gheorghiu-Dej a propus şi participanţii la reuniune au fost de acord cu încadrarea lui Mihail Florescu, Ion Enescu şi Alexandru Teodorescu în Direcţia Superioară Politică a Armatei. Surprinzător este faptul că, în documentul din 27 iulie 1948, nu a fost consemnată denumirea „Inspectoratul General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă”, ci „Direcţia Superioară Politică a Armatei” – instituţie care a primit în mod oficial acest nume abia la 5 octombrie 1948.

[2] Ioan (János) Rab a îndeplinit iniţial, ca sublocotenent, funcţia de locţiitor politic al comandantului Companiei Transport din Divizia 1 Infanterie Voluntari „Tudor Vladimirescu” (din februarie 1944), apoi a fost avansat locotenent. La 12 aprilie 1945 a devenit locţiitor al comandantului Regimentului 5 Infanterie Voluntari din Divizia 2 Infanterie Voluntari „Horea, Cloşca şi Crişan” (pentru Educaţie şi Cultură, cu gradul de căpitan), iar în perioada 1950-1952 a îndeplinit funcţia de şef al Direcţiei Cadre a Ministerului Forţelor Armate (având gradul de colonel din anul 1950 până la 2 octombrie 1952, când a fost avansat la gradul de general-maior).

După absolvirea Cursului academic superior de pe lângă Academia Militară Generală „I. V. Stalin” din Bucureşti (ianuarie-iulie 1953; curs de perfecţionare a comandanţilor şi şefilor de stat major de unităţi şi mari unităţi), Ioan Rab a devenit adjunct al ministrului Construcţiilor şi Industriei Materialelor de Construcţii (1953-1954), după care a urmat o carieră în diplomaţie: ambasador în URSS (aprilie 1954 – mai 1956), ministru plenipotenţiar în Finlanda (decembrie 1954 – martie 1956), ambasador în R.P. Mongolă (decembrie 1954 – mai 1956), Cehoslovacia (mai 1956 – octombrie 1957) şi Iugoslavia (februarie 1959 – februarie 1963).

[3] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: A.N.I.C.), fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 33/1963, f. 15.

[4] Idem, dosar nr. 34/1962, f. 94.

[5] Ibidem, f. 95.

[6] La 12 septembrie 1953, generalul-maior Mihail Burcă a preluat comanda Regiunii a II-a Militare de la generalul-maior Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov), care a fost mutat în fruntea Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului, în locul colonelului Alexandru Paraschiv (12 septembrie 1953 – 22 ianuarie 1954). Florian Banu, Conducerea spionajului românesc. Enigme, ambiguităţi, semne de întrebare, în „Magazin istoric”, anul XLIX – serie nouă, nr. 1 (574), ianuarie 2015, p. 43.

[7] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 3/1972, f. 8.

[8] Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii: 1978-1980, studiu introductiv, selecţia documentelor şi indice de nume de Liviu Ţăranu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2009, p. 379.

[9] Numele său oficial era „Fédération Internationale des Anciens Prisonniers Politiques”. În România, acesta a fost schimbat în anii ’60, în „Asociaţia Foştilor Deţinuţi Antifascişti”.

[10] Comisia de verificare a membrilor P.M.R. din armată şi-a desfăşurat activitatea în perioada 25 mai 1949 – 5 februarie 1950 şi a avut următoarea componenţă: Leontin Sălăjan (preşedintele comisiei), colonel Ion Eftimie, colonel Sulam Brill, colonel Ioan Radu, maior Ioan Cibu şi căpitan Marin Sorescu. Alesandru Duţu, Armata Română în vremuri de cumpănă, 1945-1965, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2016, p. 64.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "21 comments" on this Article:

  1. Cezar spune:

    Exista o lista a celor 4500 prizonieri români care s-au înrolat în anul 1943 în Divizia 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu – Debreţin” care au reuşit să supravieţuiască şi s-au întors în România?
    Se poate vizualiza online?
    Multumesc,

    • Victor spune:

      Cezar întreabă de o listă on-line. Nu cred că ar fi bine să se publice. Pentru că deși au luptat în Armata Română (Armata a IV-a) pentru eliberarea patriei de unguri și germani (au dat jertfă grea dacă au supraviețuit 4500 din 13000) în concordanță cu insurecția din 23 august 1944, astăzi Divizia TV este blamată in corpore. Se spune că se fac vinovați de înaltă trădare, că au luptat împotriva propriei țări. Păi, primul ”vinovat” ar fi chiar capul oștirii, Regele Mihai. Și acuzele le fac niște beizadele care nici nu cred că au făcut armata măcar pe timp de pace. E prea devreme cred eu să se scrie istoria recentă tocmai pentru că e folosită ca miză politică. N-ar trebui atrasă în lupta politică nici armata și nici istoria.

      • Petre Opris Petre Opris spune:

        Mulţumesc pentru comentariul dvs.
        Din câte ştiu, DTV nu a fost niciodată sub ordinele comandantului Armatei a 4-a. Unitatea a fost mai întâi în rezerva Frontului 2 Ucrainean, apoi a ajuns în compunerea Armatei 40 Sovietice, în operaţiunea de la Debreţin – unde a fost decimată.

        • victor L spune:

          Cred ca de aici i se trage si adausul la nume, Debretin
          Din spusele unui participant la razboi dupa 23 august `44: romanii erau dirijati de sovietici in cele mai periculoase puncte ale frontului (Oarba de Mures, de exemplu, si dece nu, Debretin).

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Nu ştiu dacă există aşa ceva.

  2. autoR spune:

    “Un popor care nu-si cunoaste istoria este ca un copil care…”

    Suntem condamnati sa repetam erorile si ororile trecutului? Nu este uluitor faptul ca in istoria recenta au existat astfel de secaturi. Nici macar nu este uimitor felul in care comunistii au distrus literalmente “statul de drept” al anilor ’50, infiltrand secaturile mai devreme mentionate – incompetenti, impostori, jigodii fara Dumnezeu si fara scoala, unii de-a dreptul criminali de drept comun – in toate structurile si provocandu-i astfel implozia.

    Ce este fabulos este modul in care se repeta literalmente “la indigo” aceasta operatiune, azi, la un secol distanta. Si nu sunt prea multi oameni care sesizeaza similitudinile…

    Toate institutiile statului se afla azi sub acealsi tip de asediu. PSD-ul, acest grup mafiot spoit cu o nuanta ideologica nationalist-socialista, structura care are ramificatii in toate partidele post-comuniste si care a pastrat pentru sine aparatul administrativ al Republicii Socialiste Romania (construit de comunisti cu un singur scop: acapararea si mentinerea prin teroare a puterii de “partid si de stat”), folosind fara scrupule analfabetismul functional al majoritatii functionarilor, incearca din rasputeri sa lichideze orice forma de nesupunere orba fata de interesele Clanului. Iar interesele n-au nicio legatura cu viitorul “neatarnat” al patriei, poporului, neamului… Ci mai degraba cu imbogatirea rapida si transformarea in noul establishment imuabil si inextricabil al unei Noi Romanii, parte capitalista prin volumul financiar rulat de piata (in speranta ca investitorii ori sunt prosti si nu se prind, ori sunt niste secaturi la fel ca ei si merg “la risc” maxim), parte comunista prin modul de dirijare a resurselor.

    Diversionisti, frustrati, sociopati si infractori prin definitie, acesti indivizi formeaza voluntar Divizia “Fantomele Comunismului” si lupta contra-cronometru in speranta ca vor reusi sa ingenucheze “statul de drept” si vor reusi sa se mascheze inca o tura a istoriei cu noua “blana de oaie” a “eliberatorilor de sub jugul statului paralel”. Sunt sprijiniti de Sectia de Propaganda, Spalarea Creierului si Cultura Urii “Antena 3″ si Trustul Intact si lucreaza frenetic pentru netezirea drumului Tancurilor Sovietice (redenumite Marea Cultura Rusa, fie ea si Ortodoxa daca zice Putin) si Marii Finante Chineza/Araba/Turca.

    Dragnea, Tariceanu, Valcov, Teodorovici, Dancila, Plumb, Olguta, Carmen Dan, Firea, Androneasca etc, etc, sunt niste nume. Poate, daca m-as concentra un pic si daca n-ar fi pierdere de timp, as putea sa enumar pe de rost vreo 500-600 de nume (Nastase, Ponta, Zgonea, Hrebenciuc…) morti (Patriciu, Verestoy Attila, Iorgovan, Iosif, Ninosu…) sau inca vii (Roman si…cu voia dumneavostra, ultimul pe lista, Iliescu). Dar in umbra lor sunt zeci de mii de astfel de secaturi. Zeci de mii raspandite la toate partidele, am spus-o mai devreme! Busoi, Gorghiu, Udrea, Falca, Orban… Zeci de mii cu familii formeaza sute de mii iar impreuna cu analfabetii functionali si cu asiatatii de toate tipurile formeaza +/- 4 milioane. Exact de cat au nevoie pentru a se mentine la putere, daca…

    Daca nu se intampla ceva, un eveniment emotional care sa scoata lumea masiv la vot si sa voteze disperat impotriva lor.
    Chiar si asa, daca reusesc sa schimbe regulile jocului inainte de joc (asa cum au facut cu alegerea primarilor dintr-un singur tur), respectiv sa modifice legile astfel incat voturile sa se raspandeasca nedecisiv, sau sa anuleze rezultatul prin Curtea Constitutionala, acest teritoriu numit tara va deveni mai mult sau mai putin teatru de razboi.

  3. neamtu tiganu spune:

    nu incetez a ma minuna cit de capabili erau cei mai buni fii ai poporului. Puteau fi si soldati, si conducatori de osti si ministrii si directori si strungari…

    Parca ar fi ministra noastra de la aparare Uschi von der Leyen, e si medic si mama a sapte copii fu si ministra cu tineretu si cu toate cele.

    Un an 2019 fericit urez tuturor si mai ales autorului acestui articol.

  4. Victor spune:

    Despre col. Nicolae Cambrea, nimic? Iar s-a schimbat istoria?

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Nu este singurul general pe care nu l-am inclus în lista de mai sus. Poate voi scrie despre el, Lascăr şi alţi generali şi ofiţeri români, căzuţi prizonieri la ruşi, cu o altă ocazie.

  5. Petre Opris Petre Opris spune:

    Addenda:
    După ce a căzut prizonier la Cotul Donului (noiembrie 1942), căpitanul Floca Arhip a urmat un curs de îndoctrinare politică în U.R.S.S. (1943) şi apoi s-a înrolat voluntar în Divizia 1 Voluntari Români „Tudor Vladimirescu” (3 noiembrie 1943), îndeplinind funcţia de şef de stat major al Regimentului 2 Infanterie. În septembrie 1944 a devenit comandant al acelui regiment, iar în iulie 1947 a fost numit în funcţia de şef de stat major al Diviziei 1 Infanterie „Tudor Vladimirescu – Debreţin”. După ce a ajuns comandant al diviziei respective (februarie 1948), colonelul Arhip a urmat un curs de pregătire diplomatică (iunie-septembrie 1948) şi a devenit ataşat militar, aeronautic şi naval al României în U.R.S.S. (1 noiembrie 1948).
    După revenirea de la Moscova (mai 1949), Floca Arhip a îndeplinit următoarele funcţii:
    - şef de stat major al Spatelui Armatei (mai 1949 – decembrie 1950);
    - prim-locțiitor al şefului Marelui Stat Major şi şef al Direcţiei Operaţii (decembrie 1950 – septembrie 1952);
    - prim-locţiitor al şefului M.St.M. pentru probleme generale (septembrie 1952 – octombrie 1955);
    - comandantul Regiuni 3 Militare (octombrie 1955 – octombrie 1957);
    - adjunct al ministrului şi şef al Direcţiei Pregătire de Luptă (octombrie 1957 – februarie 1966);
    - vicepreşedinte al Comisiei Superioare de Regulamente a Ministerului Forţelor Armate (februarie 1966 – iunie 1968).
    Suspectat de spionaj în favoarea U.R.S.S., Floca Arhip a fost trecut în rezervă în anul 1968.

  6. Cinicul spune:

    Încă un articol util pentru informarea celor mai puțin aplecati spre lectura istoriei reale a R.
    L-ați menționat pe lista politrucilor armatei și pe un Mihai Florescu. Este același personaj care a ajuns mai tarziu sef la cercetare, și prieten cu Iliescu?

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Mihail Florescu, ministru al Industriei Chimice în anii ’70. Un inginer foarte bine pregătit din punct de vedere profesional. A îndrăznit de câteva ori să schimbe deciziile lui Nicolae Ceauşescu în domeniul respectiv.

      • Paul Nicolae spune:

        Am un tata care si-a facut armata ca jucator de rugby la CCA in perioada iunie 49/iunie 51. L-a prins pe Ceausescu care venea in inspectie in uniforma de general, cu paltonul de uniforma prea lung pentru talia respectivului. Si pe Florescu care cu parul roscat si pistruiat.

        • Cinicul spune:

          Intamplarea face sa-l fi cunoscut pe unul din fii lui Florescu, Alexei. Era un tip f educat, a fost unul dintre cei care au sprijinit fenomenul Piata Universitatii. Isi facuse un srl inca de prin 92, dar nu cred ca a facut avere.

          • Paul Nicolae spune:

            Completare la comentariul re la fiul Florescu, Alexei si pt cei care l-au cunoscut bine Alica, era medic psihiatru, a decedat. Era sotul actualei vice primar Alde, arhitecta Tomnita Florescu.

  7. dusu spune:

    domnul roman petre, este copilul acestui valter roman ?ce frumos strigau doamnele de la Apaca in 90:” nu vrem Kent, nu vrem valuta, vrem petrica sa ne …conduca !
    copii celor 12000 de romini patrioti voluntari,conduc azi romania,iar copilasi lor vor conduce romini pe noi culmi de civilizatie si progres

  8. Vasile Cornea spune:

    Stimate domnule Opris, unii care ajungeau in URSS pentru mai mult timp, se intorceau cu o nevasta de acolo. Cu putin inainte de 1970 unora, nu stiu daca la toti, li s-a spus: ori cu ea, ori cu noi. Unii au divortat in 24 de ore si au trimis fostele neveste acasa, unii aveau chiar si un copil cu acestea. Pastrarea lor insemna sfarsitul carierei militare. E un subiect cred netratat. O cunostinta de a mea, care nu sesizase directia, a mers in audienta la Ion Ionita (nu era ministru pe atunci) ca sa fie trimis si el la Academia militara, dar in URSS. A, asta de la noi nu este buna sau cam asa ceva i s-a raspuns penitentului si nu a mai fost trimis la nicio academie. Sau tot legat de asta pe la 1975, cineva care era instructor cu munca UTC la o brigada, functie de locotenet-colonel a vrut sa dea examen la Academia militara politica si la verificarea dosarului s-a constatat ca socrul lui fusese legionar sau simpatizant. I s-a pus in fata alternativa: divortezi in 24 de ore sau te dam jos. A ales ultima varianta, a primit o functie de locotent-major si peste doua luni, socrul lui a intrat in partid, fara a avea vreo actiune asupra carierei ginerelui.
    Sa aveti un an bun, ca subiecte cu toptanul.

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Stimate domnule Cornea, vă mulţumesc pentru sugestie. Am abordat subiectul respectiv în urmă cu 14 ani, dacă nu mă înşeală memoria, în revista “Dosarele Istoriei” – condusă de domnul Mircea Suciu. Poate că voi reveni asupra acestui subiect sensibil.
      La mulţi ani cu sănătate!

  9. memorix spune:

    Din ciclul “Stalin si poporul rus libertate ne-au adus!”…
    Aceleasi metode de selectare si promovare a non-valorilor, strungari ajunsi generali
    Non’valorile erau suficient de constiente de “valuarea” lor (sau li se reamintea constant – eu te’am facut eu te omor :) – de catre structurile care ii controlau ) cat sa fie slugi obediente si de incredere
    Dupa ’65 parca au inceput sa’i epureze si sa’i treaca pe linie moarta
    Acolo unde le era locul!

    Multumesc pt articol

  10. Paul Nicolae spune:

    Dle Opris, cautati cartea lui Dinu GHIKA, memorii, Lungul drum al noptii catre zi, aparuta la editura Vremea. Un capitol relateaza despre serviciul militar si vizitele celor de la DSPA.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Petre Opris


Petre Opris

A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istor... Citeste mai departe


E randul tau

O inițiativă excelentă, pe care o salut cu prietenie: publicarea, sub semnătura ministrului de E...

de: Dorin Popescu

la "Ucraina și valorile creștine din Europa"

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

Cauta articole

martie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Feb    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)