joi, martie 28, 2024

Drumul de la angoasa civilizatiei la suras: o reconstructie*

Teorema lui Gibbard-Satterthwaite spune că orice regulă nedictatorială este manipulabilă. Excesul de manipulare, însă, transformă orice teorie politică în haos şi eşec. La un astfel de pericol asistăm, la ora actuală, în viaţa politică şi publică a României, şi putem enumera câteva argumente: politicul a eşuat din cauza nesancţionării hipermanipulării doctrinare şi a traseismului de partid; statul de drept a fost transformat într-o reţea de crimă organizată gestionată de justiţia coruptă şi mafia gulerelor albe cu comandă politică; societatea civilă a murit şi parcurge coşmarul neostalinizării statale; individul este ţinta celor mai brutale încălcări ale drepturilor omului, însă este îngenuncheat de ameninţarea sistemică şi repede suprimat din drepturile sale; presa liberă e plătită direct de reţelele politic-oligarhice; consemnarea colapsului democraţiei nu mai e decât o chestiune de bun simţ comun şi reprezintă percepţia generală a individului; toată lumea percepe în timp real dihotomia dintre declaraţiile publice ale liderilor politici şi realitate, iar acest discurs dublu e adresat mai degrabă observatorilor externi, cu scopul de a masca eşecul antidemocratic din interior. Pentru a treia oară în istoria sa, României profunde îi moare visul de democratizare şi de reală modernizare (contează enorm, în acest sens, vecinătatea şi logistica subversivă a vecinului de la răsărit), iar acest deplorabil deces a fost produs prin conjugarea acţiunilor antidemocratice ale extremei drepte şi celei stângi – clasicele regimuri totalitariste româneşti – abil reactivate şi ambalate de manipulatori.

În această sinistră lume a decadenţei, ici colo, apar câteva insule de onestitate, prin efortul unor intelectuali de a nu părăsi tentativa de a crea pentru ţara lor, în aceste vremuri tulburi, un think tank de ştiinţă şi speranţă. Apariţia oricărei culegeri de studii politice şi de opinii coerente este, din acest punct de vedere, un câştig pentru visul democraţiei româneşti, pusă la grea încercare de teroarea războiului mediatic de tip divide et impera , în timp ce forţa publică a dialogului şi a responsabilităţii a primit lovitura fatală.

Pentru intelectualitatea sa lucidă, România de astăzi se dovedeşte a fi un loc al disputelor de tot felul. În fond, un teren aproape virgin al proceselor creative pentru istoria ideilor politice. Unele sunt fertile, fireşti, ataşate unei lumi ce parcurge realitatea in statu nascendi: noile ideologii sau paradigme intelectual-politice sunt enunţate, asumate sau contestate, rând pe rând, dar şi reactualizate ori reformulate în termeni şi parametri ce nu contenesc să se schimbe, în acord cu lumea globală. Dacă proiectul stângii româneşti a beneficiat de o copioasă aplicare în practică, de ipostaziere, de perfecţionare şi de continuitate, dublate de eternul succes adus stângii de propria propaganda, proiectul dreptei este – din capul locului – mai puţin popular, dar şi lipsit de o istorie românească generoasă. Fără dreapta, însă, orice stângă este o simplă dictatură. Din nou? Mai doreşte poporul român o dictatură? Mai aşteaptă el o salvare de grup, un lider arhanghelizat, mai doreşte poporul român o comunizare misticoidă, sub un suspin mesianic şi o nouă îngenunchere? Pe de altă parte, definirea dreptei secolului XXI este, prin ea însăşi, o aventură plină de riscuri şi de paradoxuri, pândită de accente extreme sau nefireşti ce vin fie din radicalismul antiliberal şi anticapitalist al perioadei interbelice, fie din nostalgia aristocraţiei secolului al XIX-lea. Spiritul noii drepte este strâns legat de actualizarea proiectului naţional în acord cu familia europeană lărgită şi cu nevoia de dialog ce ar putea reface societatea românească. În acest curent sunt incluse o tranşantă atitudine antitotalitară, o cale modernă a deschiderii şi a detabuizărilor, precum şi nevoia de a spulbera clişeele dogmatice. Apariţia în 2009 a volumului Reconstrucţia dreptei, semnat de Valeriu Stoica şi de Dragoş Paul Aligică, a fost urmată, tot la Humanitas, de Repere intelectuale ale dreptei româneşti şi de Noua şcoală de gândire a dreptei, volume în care Cristian Pătrăşconiu selectează memorabile colocvii ale celei mai reprezentative intelectualităţi ce dialoghează asiduu în România contemporană pe marginea proiectului noii drepte, încercând o coagulare la nivel naţional a unui curent viabil. Împreună cu o stângă sănătoasă, cei doi poli, noua dreapta şi noua stânga (bineînţeles, cu coloratura taxinomică de rigoare) ar fi trebuit să intre în jocul unei democraţii normale, dar colapsul democraţiei – imputat clasei politice de majoritatea populaţiei româneşti – pare că face inutilă însăşi existenţa polilor, în care nimeni nu mai crede. Astfel de exerciţii de libertate, care persistă totuşi la nivelul teoreticienilor, sunt strâns legate şi de conştientizarea faptului că recuperarea memoriilor antitotalitare esenţiale (legate de Holocaust şi de Gulag) ale Europei secolului al XX-lea reprezintă o prioritate de analiză, de acţiune politică şi de etică, şi chiar un sistem de referinţă ce ar putea garanta o probabilitate maximă de evitare a unor derapaje de acelaşi rang în evoluţiile politice ulterioare ce se prefigurează în satul global.

noua dreaptă este preocupată de sănătatea jocului politic democratic, căruia îi ataşează procesul de recuperare a memoriilor reunite, făcând din aceasta o formă de despărţire de Europa post-criminală, ţine de domeniul evidenţelor. Un pas politic însemnat în acest sens s-a produs recent, la 14 octombrie 2011, la palatul Lichtenstein din Praga, unde douăzeci şi unu de instituţii din treisprezece ţări – printre care şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc – au semnat actul de înfiinţare al Platformei Memoriei şi Conştiinţei Europene, în prezenţa premierilor Republicii Cehe, dl. Petr Nečas, Ungariei, dl. Viktor Orban, şi Poloniei, dl. Donald Tusk. Platforma Memoriei şi Conştiinţei Europene este rezultatul colaborării din ultimii trei ani între instituţii guvernamentale şi non-guvernamentale, care au drept scop analiza trecutului totalitar şi onorarea victimelor regimurilor de extremă dreaptă sau stânga în Europa. Obiectivul platformei este să promoveze cooperarea dintre institute de cercetare, arhive, muzee şi alte organizaţii publice şi private, specializate în istoria şi memoria regimurilor şi ideologiilor fasciste şi comuniste. Platforma reprezintă o instituţie care va avea un rol fundamental în demersurile de consolidare a democraţiei prin intermediul confruntării experienţei istorice a răului radical în statele afectate de fenomenul totalitar în secolul XX. Departe de a mai fi vecini cu nişte neoromantici antiglobalişti, intelectualii preocupaţi de Vergagenheitsbewältigung luptă pentru instituţionalizarea („sacralizarea”) memoriei şi pentru „materializarea sa în acte politice şi doctrinare”, ca semn că lecţia istoriei a fost însuşită, atrage atenţia Vladimir Tismăneanu, în Prefaţa la Reconstrucţiei dreptei. Actele critice faţă de demersurile noii drepte nu vor întârzia să apară, dar tocmai acesta şi este scopul dezbaterilor pe care se întemeiază tratatul: invitaţia la asumare şi la trezirea sentimentelor de responsabilitate, ieşirea din contemplativitatea antiproductivă şi din calitatea de martor pasiv în faţa irosirii şanselor istorice ale propriei ţări.

Curentul de centru-dreapta pentru care pledează Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică exhibă un individualism respectabil şi un mecanism de repudiere a fascinaţiilor totalitare care cuprind lumea de azi, ce este atrasă din nou – pe fondul crizei şi al valului de propagandă anticapitalistă – de ideologii colectiviste ce promit salvarea. Dimpotrivă, nu efectele de agregare colectivistă, ci autonomia, creativitatea politică, diversitatea şi spiritul etic-tolerant vor reprezenta principiile nonnegociabile ale viitorului imediat, dacă acesta va reuşi să rămână ataşat de proiecte politice democratice. „Reprezentând în premieră românească elementele centrale ale teoriei dreptului clasic-liberal în varianta sa de secol XXI”, cartea denunţă cu acribie mai ales resursele inepuizabile ale autogenerării stărilor conflictuale şi conflictogene care fac atât de nepopular proiectul noii drepte, deşi el include, cu şanse reale, mai ales terapia şi reconstrucţia societăţii.

În Postfaţa sa la această carte, Adrian Miroiu explică Ce este dreapta liberală astăzi, observând că autorii au plecat de la recunoaşterea faptului că, în cazul democraţiilor liberale, există o tensiune între, pe de o parte, liberalismul politic şi, pe de alta, principiul democratic al majorităţii, căzând ei înşişi ulterior în capcana de a fi uşor inconsecvenţi în abordare, recurgând la sintagma tiraniei majorităţii, aşadar un atac la un principiu de bază al democraţiei, care vine într-un moment istoric nepotrivit, pentru că în România democraţia încă este tânără şi vulnerabilă, deci are nevoie de garantul majoritar.

Fiind concentrată pe efortul de reconstrucţie a dreptei, deci asumându-şi din start statutul de atelier public de învăţătură, de dialoguri şi de creaţie politică, această carte reaminteşte obsesiv ideea că actorii trebuie să nu uite că România nu mai este doar ţara de la porţile Orientului, ci este, acum, de drept, parte a Occidentului şi a civilizaţiei sale; actorii sunt, astfel, obligaţi să se poziţioneze, să se raporteze, să se integreze ori să se delimiteze, să distingă între formal şi deplin, să definească, să reinterpreteze, să lupte, să polemizeze, să convingă, să folosească în mod elegant instrumentul intelectual-politic ca pe un mijloc de a fi în Agora.

Definirea liberalismului, care a devenit în România o marcă a dreptei (rămasă cantonată într-o autodefinire idiosincratică), ridică probleme ce derivă din însăşi această fixaţie: autorii sugerează că nu vom putea înainta în clarificarea doctrinară a dreptei contemporane româneşti până când nu vom reuşi să depăşim această fixaţie asupra liberalismului (p.33). Capitolele iniţiale clarifică, mai departe, principiile liberale de dreapta, separă ceea ce este de stânga (liberalismul modern) de ceea ce este de dreapta (liberalismul clasic) şi propun câţiva vectori de înţelegere a tradiţiei intelectuale şi politice a lumii occidentale moderne. De-a lungul acestor pagini, este interesantă descoperirea punctului de unde e recomandabil să înceapă discuţia despre dreapta românească, mai ales în viaţa noastră publică atât de sensibilă şi isterizată, dar şi atât de lipsită de repere credibile. Un simplu exerciţiu propedeutic satisface nevoia de ludic în definirea identităţii liberalismului clasic şi a versiunilor sale, plecând de la miturile şi confuziile vehiculate în discursul politic românesc, crescând analitic până la ceea ce considerăm a fi esenţa liberalismului: anumită atitudine faţă de viaţă şi un anumit tip de caracter uman. Pentru că nu putem înţelege liberalismul până când nu înţelegem semnificaţia dihotomiilor care îl marchează. Pe de altă parte, simpla afirmare a unui anticomunism vehement şi îmbrăţişarea generalelor valori liberale ale democraţiei şi statului de drept au devenit insuficiente pentru un actual relief doctrinar tipic aspiraţiilor europene moderne, care sunt diferite de aspiraţiile din anii 90 ale societăţii abia eliberate de trauma totalitară. Liberalismul românesc nu este monolitic, static, coerent, dotat cu rădăcini istorice fixe sau cu incapacitate de a evolua sau de a se redefini, mereu, în acord cu evoluţia istoric-intelectual-politică a societăţii. Acest mit aduce numai deservicii bunei înţelegeri a fenomenului, coroborat şi cu alte mituri privind aşa-numitul liberalism autohton, ori cu produsele reziduale ale gândirii marxiste care promovează în mod tendenţios liberalismul exclusiv ca pe o ideologie a capitalismului, a banului, a marilor acumulări de avere. Dincolo de aceste false teme, liberalismul clasic este mai întâi de toate individualist (creativitatea individului este furnizoarea propulsării sale) şi propovăduieşte atât egalitatea în faţa legii, cât şi egalitatea şanselor, fiind teoria care descrie cel mai corect interesele clasei de mijloc – ca principiu esenţial al unei societăţi sănătoase. Liberalismul clasic şi proiectul liberal nu rămân ataşate marelui capital sau marilor averi, ci, pe urmele lui Sumner, cu teoriile sale clasice pentru perioada capitalismului sălbatic american din secolul al XIX-lea, iau o distanţă critică faţă de plutocraţie, care este o putere supradimensionată, periculoasă pentru libertatea individului şi incompatibilă cu drepturile omului şi cetăţeanului.

Paginile dedicate definirii şi rebranduirii identităţii liberale stochează un portret-robot util: încă de la început, doctrina liberalismului clasic nu a pus accent pe afirmarea simpatizanţilor în chip de elite capitaliste, ci ca oameni obişnuiţi, nedorind să fie decât aparatul de idei ce călăuzesc efortul productiv şi iniţiativa individului, dorind înavuţirea tuturor membrilor societăţii fără folosirea statului sau a puterii politice ca pârghie economică.

Relaţia dintre liberalism şi atitudine sau, respectiv, liberalism şi libertate, descrie efectul paradoxal prin care sistemul economic şi dinamica instituţională specifice liberalismului creează condiţiile culturale şi psihologice care ajung să se întoarcă împotriva sa şi să submineze fundaţia sistemului. Capitalismul liberal generează un proces de autodistrugere pe cale culturală, iar complicaţiile derivate de aici nu întârzie să apară: societatea status-ului (descrisă de Mises) versus sistemul capitalist bazat pe principiile liberale clasice; capacitatea sistemului capitalist de a furniza deopotrivă valoare, dar şi resentiment; generarea unei stări generale de insatisfacţie şi frustrare care se răsfrânge negativ asupra înseşi ideii de sistem liberal-capitalist.

Discuţia despre povara umană a libertăţii şi a liberalismului readuce în atenţie importanţa spiritului de responsabilitate şi a trăirilor etice. Cu cât un individ devine mai liber, cu atât resimte libertatea ca pe o povară şi începe să-şi dorească lucruri contrare libertăţii; or, aici rezidă succesul nazismului, al comunismului, ca şi al totalitarismelor de orice fel, după Fromm, pentru că la un anumit punct de fierbere al alienării sociale nenormate indusă de libertate, aceste găselniţe apar ca soluţii de salvare a societăţii. Aprofundând analiza operată asupra libertăţii, nu surprinde, ci dimpotrivă redevine prilej de meditaţie faptul că libertatea – dacă nu este cuantificată şi administrată corect – poate deveni o povară, care afectează zonele iraţionale ale psihologiei umane, adică tocmai acele unghere care sunt cel mai puternic atacate de civilizaţia capitalistă şi cărora li se adresează, în situaţii de criză, discursul totalitar. Liberalismul şi libertatea se împletesc cel mai bine, fie şi în mod conflictogen, pe plaja de valori a aşa-numitei angoase a civilizaţiei, inventată şi descrisă de Freud, Fromm şi Hayek, care văd în răceala relaţiilor capitaliste debutul problematizării stadiilor de alienare. Oamenii descoperă individualizarea şi libertatea începând cu Renaşterea, iar punctul maxim al tensiunii de individualizare este atins în perioada dintre Reformă şi lumea de azi, când se prelungeşte o stare de criză fără precedent: brusc eliberaţi de forţa pusă în mişcare de capitalism şi liberalism, oamenii s-au trezit însinguraţi şi responsabili pentru propriul destin. De aici şi până la tragedia trăirii de către omul actual a poverii responsabilităţii morale, iar în acelaşi timp, a singurătăţii morale, nu a mai fost decât un pas. Din cauza fricii de singurătate morală, omul actual preferă adesea să renunţe chiar la libertate, iar ducând această presiune mai departe, la nivel sistemic, cu mecanisme endemice, omul astfel presurizat poate începe să repudieze chiar sistemul politic şi economic ce i-a generat tensiunea autoruminatoare. Capitalismul liberal creează condiţiile propriei subminări şi distrugeri (p.97), ceea ce înseamnă o definire a unui univers politic care devine coerent prin însumarea propriilor contradicţii, antagonisme, forţe culturale şi psihologice structuralmente şi simultan amiabile dar şi ostile propriului enunţ.

Pentru a rezista unui atare sistem bazat pe puternice tendinţe contrare şi laturi antinomice, este interesant de revizitat descrierea personalităţii omului liberal: înzestrat cu o constituţie morală robustă; caracter puternic, să aibă o judecată limpede, principii clare şi tăria de a le urma; o viziune asupra caracterului uman, a faptului de a fi în lume şi o anumită forţă de a face faţă vicisitudinilor lumii până la capăt şi fără rezerve. Omul liberal este pregătit atât pentru un ego singular, psihologic irepetabil, cât şi pentru agregarea maximizantă dată de triada competiţie-cooperare-compasiune, care nu este decât un alt mod de a formula triada libertate-solidaritate-subsidiaritate. Această perspectivă asumată asupra plasării şi autodeterminării sale sociale pune omul liberal în relaţia cea mai specială şi tragică, dar şi responsabilă şi asumată, cu statul. Capitolele referitoare la civilizaţia capitalismului, cultura, etosul şi legitimitatea ordinii sociale aduc noi clarificări asupra responsabilităţii istorice a dreptei contemporane. Nu lipsit de interes este şi capitolul final, dedicat experimentului occidental aflat la răscruce, remarcabile fiind privirile sale pertinente asupra problemelor globalizării, provocărilor interne, arhipelagului Noii Europe, tensiunilor dintre stadiile teritoriale şi virtuale, chestiunii naţionale, deci problema refondării României. Dreapta românească se mişcă între doi parametri esenţiali ai proiectului său identitar şi de reconstrucţie: pe de o parte, îşi găseşte resurse în excepţionalismul occidental, pe de altă parte, se alimentează din ideea excepţionalismului românesc, prin prisma capacităţii de a transgresa straturile succesive ale identităţii culturale naţionale, pentru a le moderniza liberal şi consolida în ritm util .

Conştienţi de nenumăratele polemici pe care abordarea lor din prezentul volum le vor naşte, autorii se despart de cititor cu o firească întrebare: sunt posibile, de către noua dreaptă, relansarea proiectului naţional român şi reconstrucţia statului român în absenţa celor două elemente definite de conjugarea celor două excepţionalisme, european (rădăcinile ce urcă din tradiţia iudeo-creştină şi greco-latină) şi respectiv românesc? Dacă da, se va cerne, cu bună-credinţă, ce este de făcut. Dacă nu, se va decide, cu bună-credinţă şi patriotism autentic, ce nu pare posibil, căci utopic. Dar dialogul trebuie să continue, pentru că proiectul naţional e vital…

*Valeriu STOICA, Dragoş Paul ALIGICĂ – Reconstrucţia dreptei, 2009, Ed. Humanitas, Bucureşti.

Distribuie acest articol

19 COMENTARII

  1. Spuneti in prima fraza asa „Teorema lui Gibbard-Satterthwaite spune că orice regulă nedictatorială este manipulabilă.” Eu spun contrariul si in acord cu teorema bunului simt (common sense) politic ca orice regula dictatoriala este manipulabila ca altfel n-ar mai fi dictatura. Regulile si legile intr-o tiranie sunt intentionat ambigue spre a putea fi interpretate pe placul si intotdeauna in favoarea regimului.

    • Spuneti, in interventia dvs., ca „orice regula dictatoriala este manipulabila caci altfel n-ar mai fi dictatura”…Dar urmeaza o demonstratie in care va bazati pe o teorema inexistenta (common sense este doar o generalizare de expectatii, nu o validare de tipul q.e.d.)…Intr-o dictatura, orice interpretare a legii este sanctionata drastic, pentru ca nepermisa. Iar legea, in sine, este formulata riguros, ultimativ, coercitiv, inghetat, pentru eternitate, negandu-se din start aptitudinea sa mutagena si evolutiva. Intr-o dictatura, se precizeaza din capul locului penalitatea maxima fata de orice interpretare. Dimpotriva, regimurile nedictatoriale admit perfectionarea prin evolutia cazuistica, de aici si permisivitatea si rangul inalt al manipularii.

      • Va rog sa va uitati la legile ce au ramas valide mult timp dupa 1989. Este imposibil sa nu observati caracterul lor ambiguu cu multiple portite de interpretare. Toate acestea au fost gandite special pentru a nu lasa nici o sansa celui invinuit (de regula, caci cine avea curajul sa dea statul in judecata desi stiu un caz, cel al lui Viorel Padina). Sunt de acord pe jumatate cu afirmatia dumneavoastra ca „orice interpretare a legii este sanctionata drastic, pentru ca nepermisa.”Acest aspect este valabil pentru cei ce reprezentau adversarii regimului nu si pentru aparatul represiv. Militienii, procurorii, judecatorii, samd, aveau tot „dreptul” sa interpreteze legea pe bunul plac.
        Nu sunt din nou de acord cand spuneti ca bunul simt este o generalizare de expectatii. Este absolut fals. Common sense este ceea ce oamenii de stiinta moderni duc lipsa, adica abilitatea de a percepe realitatea din viata de zi cu zi. De cele mai multe ori nici nu e nevoie de o „validare de tipul q.e.d.” cum spuneti.

        • Comon sense, fiind un stadiu pre-teoretic (desi discutia este foarte lunga, plecand de la Aristotel si trecand prin empiristii esentiali), este un precursor al discursului stiintific propriu-zis, avand mai mult de a face cu o teleologie, si pana si dvs. ajungeti aici cu argumentatia. Mi se pare ca e mai bine sa nuantam, astfel, cu prudenta, judecatile riscante. Multumesc, pe curand.

  2. „… politicul a eşuat din cauza nesancţionării hipermanipulării doctrinare şi a traseismului de partid;”
    „… statul de drept a fost transformat într-o reţea de crimă organizată gestionată de justiţia coruptă şi mafia gulerelor albe cu comandă politică;”
    „… presa liberă e plătită direct de reţelele politic-oligarhice;”
    „… toată lumea percepe în timp real dihotomia dintre declaraţiile publice ale liderilor politici şi realitate, iar acest discurs dublu e adresat mai degrabă observatorilor externi, cu scopul de a masca eşecul antidemocratic din interior. ”
    afirmatiile astea, trebuiesc cantarite cu simt de raspundere …

  3. Sa-mi fie scuzata impertinenta, dar eu cred ca acea regula ar trebui recitita. Nu e o ‘teorema’ de sociologie (pseudostiinta), ci una matematica. Mai mult, termenul dictatura nu inseamna ceea ce credeti dumneavoastra, in acea teorema.

    P.S. Nu am rabdarea de a citi un articol care incepe senzationalist, dar demonstreaza ca autorul nu are nici cea mai vaga idee despre ce vorbeste.

    • Eu nu am perceput vreo nuanta de impertineta, ci doar un scepticism, la care aveti dreptul cu asupra de masura. Deoarece am inteles ca nu ati parcurs inca nici cartea, nici aticolul, poate ca vom relua unele polemici, deindata ce veti fi pregatit. Pe text. Multumesc, toate bune.

  4. Aş aplauda – avant toute analyse en profondeur – câteva evidente virtuţi ale scriiturii doamnei Angela Furtună: sistematicitatea (fără morgă), ludicul mordant şi poanta sapienţială, coreografia tropilor…

    Apoi, aş insista şi eu pe şapou, umblând puţin la distincţia “regulă dictatorială” / “regulă nedictatorială.” Cred că univocitatea, eficacitatea şi longevitatea unei reguli dictatoriale se datorează nu obedienţei poltrone a subiecţilor ei, nu vreunei presupuse narcoze a acestora, ci riguroasei dimensiuni (nescrise, dar, totodată, oficiale) de transgresare aparţinând intim acestei reguli. O normă de acest tip funcţionează şi rezistă atâta timp cât există o unanimitate cu privire la modul de încălcare a ei. Iar acest spaţiu al ilicitului, al „apostaziei” în raport cu o lege sau alta e strict definit şi controlat de Dictator. Legea e limpede, riguroasă, peremptorie când doctrina abaterii de la lege, emanând de la Putere, e adoptată de imaginarul transgresiv colectiv.

    În schimb, regula nedictatorială – deschisă, căci perfectibilă – generează un pitoresc al nesocotirii ei, o „societate civilă” de voci şi practici neregulamentare, o „democraţie” a posibilităţilor „escapiste”. De aceea, cred că, în mod paradoxal, nici o asociere de indivizi nu poate dura doar pe bază de reguli. Regula trebuie surdinată emoţional. Adică, „patriotic.” Ea trebuie să capete un minim halo existenţial, un mic cearcăn identitar pentru a se solidifica.

    De aceea, găsesc că finalul articolului (“…dialogul trebuie să continue, pentru că proiectul naţional e vital…”) e un imperativ cât se poate de lucid.

    • Multumesc pentru aprecieri si pentru eleganta stilistica. La randul meu, am fost preocupata si mai sunt, de aceste distinctii, intre „regula dictatoriala” si „regula nedictatoriala”…Distinctii si domenii taxinomice…Cat de departe? cat de transant? Citindu-va si continuand sa meditez la aceste chestiuni, mi-am amintit de Milosz, si de reflectiile sale – pana la moartea sa, aceste temeri nu l-au parasit – privind pericolele modernitatii, in chestiunea reintoarcerii neasteptate la maniheism….Nu putem decat sa acceptam ca relativizarea, in acest caz, e mai mult decat sanatoasa. Toate bune, pe curand.

  5. Intr-un comentariu spuneti ca: „o validare de tipul q.e.d” – aceasta validare este specifica „stiintelor formale – matematicii” si nu unei stiinte social-politice …epistemologic se uita mereu in aceasta zona a stiintelor socio-umane ca demonstrare / derivarea pe un model, fie el cel mai complex cu putinta este doar un exercitiu formal, care desigur poate sa ne arate / sugereze „ceva”, insa nu este „realitatea” (o realitate complexa, evolutiva, etc.)

    …si exista o intrebare simpla pe care toti comentatorii apologeti ai dreptei o evita: ce partid „incarneaza / reprezinta” dreapta romaneasca? (…daca raspunsul pe care-l sugerezi este partidul actual al lui Valeriu Stoica, atunci zambetul se transforma in grimasa…)

    • Va multumesc pentru accentul special pus pe disputarea nuantelor epistemologice. Daca ramaneti atent, vorbim de fapt despre aceleasi lucruri. Cat despre partea a doua a comentariului dvs., va marturisesc ca urmaresc cu interes felul cum evolueaza in societatea romaneasca doi vectori: 1. piata romaneasca de asocieri organizationale politice (intre care, partidele) si 2. bursa romaneasca de idei si doctrine. La pct. 1, remarc o imaturitate teribila si ingrijoratoare, demonstrata de faptul ca „galceava” intrapartinica este pusa mereu deasupra intereselor unui partid, iar calea de terapie aleasa este, sistematic, aparitia unui nou…partid. In felul acesta, partidele romanesti sunt, de fapt, in acest moment, rupte total de doctrine, dar legate prioritar de grupurile de interese si de oligarhi. Pe de alta parte, inflatia de partide arata ca, de fapt, democratia este in mare pericol, fiind incalcata mai ales de fortele care ar trebui sa o defineasca. La pct. 2, amintesc ca apreciez eforturile grupurilor de intelectuali care se straduiesc sa defineasca dreapta romaneasca, noua dreapta. Este periculoasa democratia axata numai pe viguroasa stanga romaneasca, pe alocuri de trista amintire, ce mai are si „privilegiul” ca este produsul monolit a deceniillor de totalitarism…La final, remarc ca nici asa-numita stanga nu se regaseste in partidul la care ne-am astepta, cum nici clasica dreapta…O mare confuzie agita spiritele interne, iar adesea aceasta confuzie este indusa de razboiul psihotronic regional, care are alte tinte decat stabilitatea politica a Romaniei. Va multumesc, tinem legatura. Pe curand.

      • …sper ca sesizati ca formularea „apreciez eforturile grupurilor de intelectuali care se straduiesc sa defineasca dreapta romaneasca, noua dreapta” are un haz nebun daca nu ar fi tragic, daca ne uitam la ce a rezultat din „scremerea lor” – „alba ca zapada – noua republica” …problema acestor „grupuri de intelectuali de dreapta” este data de faptul ca toata „scremerea lor” se bazeaza pe un „postulat prost plasat si total inadecvat si inactual” – „Ilescu e raul, Basescu e binele” …numai daca iti reamintesti ca ambii sunt din acelasi trunchi fesenist al mineriadelor…. si pe mine ma infioara intelectualii de dreapta care isi pierd (naiv sau mercenar) simtul critic si devin apologeti ai unor oameni care trebuiau de mult trimis la lada istoriei….
        …este acest fenomen o „obnubilare a intelocratilor de dreapta” sau o „tradare a lor” ? …iata o intrebare pe care v-o pun si m-as bucura daca ati raspunde..
        …mai spuneti ca „inflatia de partide arata ca, de fapt, democratia este in mare pericol” …da democratia e in mare pericol dar nu din cauza inflatiei de partide (n-au decat sa fie cat mai multe, insa e nevoie doar de o competitie corecta…), ci din cauza derapajelor nemaintalnite ale actualei puterii, derapaje pe care „intelectualii de dreapta” de care vrobiti nu le sanctioneaza, ci din contra le sustin… Si atunci care-i problema sau unde e problema?

        • Apreciez ca formularea selectata de dvs. (adica formularea “apreciez eforturile grupurilor de intelectuali care se straduiesc sa defineasca dreapta romaneasca, noua dreapta”) nu trebuie identificata cu platforma unui partid. Nu uitati, va rog, ca studiul meu are in vedere raportarea la o carte si la sistemul de idei descris acolo. Textul meu nu este alocat unei propagande de partid, ci unei analize politologice generale si esentei unei filosofii politice. Cat despre, de ex., distinctia politica dintre Iliescu si Basescu, pe care o invocati, aici este necesara neaparat nuantarea: Iliescu a fost si a ramas nomenklatura de varf a PCR, actor de baza atat in epoca stalinismului, cat si in ceausism si neocomunizarea Romaniei cu strategie coordonata direct de Moscova; a orchestrat abil un genocid la revolutie impotriva poporului roman, a ordonat asasinarea Dictatorului in ciuda legilor internationale, a distrus societatea civila romaneasca ce se infiripa in Piata Universitatii, a coordonat terorismul de stat din Romania, prin aducerea minerilor – ca forte civile de ordine ce ii puteau fi chipurile mai fidele decat organele de politie si securitate ale statului de drept democratic…Toate astea fac din Iliescu ceea ce este. Traian Basescu nici nu se vede, pe acest podium al campionilor spiritului antidemocrat, in compania unor luptatori de talia lui Iliescu. Despre obnubilarea ” intelectualilor de dreapta” : fenomenul este cat se poate de real, si tine de acela care include tradarea intelectualilor – atat de des intalnita la romani, mai ales in epoca dictaturilor si dupa. Tocmai de aceea intelectualii autentic de centru-dreapta sunt foarte rari si se pierd in masa traseista si histrionica a clientelelor intelectuale ale tuturor surogatelor politice. Ceea ce dvs. numiti „derapaje nemainitalnite ale actualei puteri” reprezinta o optiune taxinomica si terminologica vaga: aceste tipuri de derapaje sunt de fapt clasice maladii publice la romani si nu reprezinta apanajul actualei sau fostei ori viitoarei puteri, ci stilistica primitiva a politicii si societatii romanesti oprita din evolutie, din procesul de democratizare, ba chiar e contrapunctata de degradarea mediilor internationale economice si geo-politice. Observati ca targetul Romaniei de astazi ar trebui sa fie supravietuirea democratiei, iara nu luptele sangeroase dintre partide si factiuni care au lasat la vestiar deontologia politica. Un exemplu: vineri seara, la Antena 3, in emisiunea domnului Stan, s-au difuzat pret de 25-30 de minute, filme de propaganda pro-Putin apartinand externelor rusesti, cu tinta clara, enuntata de moderator, aceea de a umili presedintele Romaniei. Intr-o astfel de ipostaza, cand umilesti pe teritoriul Romaniei presedintele Romaniei, indiferent de numele lui, recurgand la propaganda unei tari care este prin traditie si inamic declarat si fost imperiu care a distrus societatea romaneasca prin bolsevizare si dictatura, avem de a face cu grave atacuri la adresa democratiei. este un exemplu despre felul cum Puterea – prin erorile ei -, dar si Opozitia – prin recursul la agenti de influenta si spionaj – pierd din altitudinea necesara zborului catre Libertate.

          • Dintr-o perspectiva epistemologica, sper ca sunteti de acord cu mine ca, principial, trebuie sa judecam evenimenele socio-politice doar in contextul vremii ….cand evaluati „antidemocratismul” lui Iliescu fata de cel al lui Basescu nu se vede aplicat acest principiu …si atunci se pune intrebarea: cine-i mai „anti-democrat”? – un ‘comunist-nomenclaturist” care evolueaza pozitiv in timp spre democratie sau un „comunist-securist” care involueaza in ritm alert spre autoritarism? …si iarasi utiati ca in primii trei ani de zile, cei doi presedinti au fost de aceeasi parte a autoritatilor care au sustinut mineriadele (e adevarat unul ca presedinte, altul ca ministru al transporturilor care nu a oprit venirea minerilor la Bucuresti…)
            In privinta „“derapaje nemainitalnite ale actualei puteri” reprezinta o optiune taxinomica si terminologica vaga” sunt de acord ca reprezinta ceva vag, dar semnficativ, iar in zona social-politica e inevitabil, epistemologic, sa nu utilizezi notiuni vagi (in acest caz, in plus, exista si indicatori si indici destul de precisi care arata ca aprecierea calitativa de mai sus se sustine si cu o „masurare cantitativa”…)
            …suntem de acord ca „targetul Romaniei de astazi ar trebui sa fie supravietuirea democratie” (care rezulta de fapt din „derapajele democratice” de care am tot vorbit), insa sa fim rezonabili, „derapajele democratice” sunt date de putere, in proportie covarsitoare si atunci responsabilitatea este a puterii si nu „a puterii si opozitiei” …democratia fara responsabilitate este anarhica, destructuranta, iar daca mai e dublata si de o incompetenta crasa devine ticaloasa…
            …si in final, o intrebare, de fapt doua sau trei… – daca un presedinte isi umileste concetatenii sai (si oricum un minim standard democratic, ar fi trebuit sa-l indemne sa-si dea demisia) credeti ca nu este justificata critica (fie ea si mai dura) facuta de un cetatean-jurnalist? …a doua intrebare, chiar asta ati inteles din emisiunea lui Stan pe care o pomeniti, ca face propaganda lui Putin? …si in sfarsit afirmatia ca „opozitia recurge la agenti de influenta si spionaj”, care nu pare a fi o opinie (si atunci e ok, e opinia dumneavoastra), iar daca e un fapt chiar as fi si eu curios cu probati acest fapt? si de ce nu ati facut facut plangere si sa-i dati in judecata ca „cetatean onorabil”?…

  6. Confundati liberalismul cu libertarianismul. Cata ingustime! Si toata aceasta interminabila discutie, demarata abstract si sofisticat, doar ca sa faceti apologia unor texte ca cele ale unor Aligica (‘Nu uitati, va rog, ca studiul meu are in vedere raportarea la o carte si la sistemul de idei descris acolo’)?! O recenzie ar fi fost infinit mai decent :)

    • Mi se pare că administrați cu ușurință verdicte, fără argumente. Vă recomand cu căldură cartea în jurul căreia discutăm. Pentru o bibliografie suplimentară vă stau la dispoziție, de asemenea. Mărturisesc că îmi displace coborârea în registrul colocvial și chiar mai jos, pe acest forum. Nu voi urma această cale. Mulțumesc, pe curând.

  7. PENTRU Ivi spune:

    26/10/2011 la 15:27
    RASPUNS:

    Este vizibilă tenta dvs. către tipul de discurs partinic și foarte subiectiv, către care aș evita să alunecăm.
    Nu vă acuz, însă, pentru că în România a ajuns să fie dificil ca teoreticienii să se mențină în zone neutre, de cercetare și de meditație, așa cum am dori.
    Spuneți: „atunci se pune intrebarea: cine-i mai “anti-democrat”? – un ‘comunist-nomenclaturist” care evolueaza pozitiv in timp spre democratie sau un “comunist-securist” care involueaza in ritm alert spre autoritarism?” Cred că vă îndepărtați de realitate și mergeți către SF. Comunistul nomenclaturist despre care spuneți că ar evolua pozitiv chiar a comis crime și a susținut terorismul de stat ăn România și a distrus societatea civilă, dar mai ales, nu a plătit niciodată pentru faptele sale sângeroase comise înainte de 89 și după…Cum ar putea fi democratică o lume în care Ion Iliescu merge mai departe, fără să ajungă mai întâi în fața Justiției, iar ulterior, după ce primește răsplata conform legii, să continue evoluția sa pozitivă? Dimpotrivă, despre „comunistul-securist „pe care îl așezați la celălalt pol nu există deocamdată evidențe și probe, ca în cazul Ion Iliescu, ci numai norul pamfletar si zvonistic. Așadar, însăși discuția despre cine ar chipurile mai anti-democrat este superflua.
    Salvarea democrariei romanesti nu se va putea face fara reconciliere nationala, in niciun caz in aceasta atmosfera neostalinista si de radicalizare care depaseste chiar tensiunea si intoxicarea anilor 89-90.
    Intrebarea 1. Raspunsul meu e da. Justificat.
    Intrebarea 2. Intentia lui Stan a fost umilirea presedintelui Romaniei, in cadrul campaniei fortelor politice pe care le reprezinta Stan, insa alegerea sa de a face asta prin propaganda facuta lui Putin la o televiziune romana importanta, prin difuzarea de filme produse de externele rusesti, este o grava atingere adusa Romaniei si institutiei Presedintiei Romaniei, indiferent de numele presedintelui de azi. Rusia inca nu a cerut scuze Romaniei pentru bolsevizare si pentru excesele comise impotriva Romaniei, care au depasit cu mult cadrul unor despagubiri de razboi care i se cuveneau, iar pe de alta parte respectul fata de tara mea si fata de eroii romani ma impiedica sa vad cu ochi buni osanale aduse de Stan sau X sau Y, indiferent in ce context, unuia din liderii KGB-ului care a ajuns Presedinte in tara sa….Sunt fragmente de istorie ramase nerezolvate pe plan international, desi Romania are marele merit ca a condamnat comunismul prin Raportul Comisiei Prezidentiale, anul 2006, fapt istoric remarcabil de recuperare a demnitatii noastre nationale.
    Intrebarea 3. De unde stiti ce am facut deja? Va asigur de respectele mele.
    Asadar, este important sa fim atenti la istoria noastra, la interesul national, la judecatile care ne definesc. Suntem prinsi din nou in capcane istorice, nu vedem esentialul din cauza pistelor false care sunt aruncate pe piata de idei fara prea multa bunacredinta.

    • ADAUG pentru Ivi spune:

      26/10/2011 la 15:27

      RASPUNS; Va rog si pe dvs., ca si pe altii, sa observati ca nu agreez discutiile in termeni de Putere-Opozitie. Acesta este un cliseu care efectiv maniheizeaza orice problema, retragand analizele pe un spatiu al conflictelor, nu al echilibrului. Rog, in viitor, sa stiti ca premizele mele de discutie nu sunt partinice.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Angela Furtuna
Angela Furtuna
Scriitoare, eseistă, publicistă, critic literar, analist. Cercetător specializat în literatura românească a exilului (Monica Lovinescu), a Holocaustului (Paul Celan, Norman Manea, Itzik Manger, Dan Pagis, Arnold Daghani) şi a Gulagului. Membră a Uniunii Scriitorilor din România din 2002.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro