joi, martie 28, 2024

Il recomanda ceva pe Tariceanu pentru a (re)deveni prim-ministru?

Motto: „Aşa sunt timpurile în care trăim, prietene.

Pământul este poate depopulat de oameni adevăraţi, dar nu a

fost niciodată mai dens populat cu vicii şi creaturi ale viciului”.

Francesco Petrarca – scrisoare către Giovanni Boccaccio (1366)

Deşi de nenumărate ori politicienii portocalii şi-au exprimat dorinţa ca întreaga societate românească “să trăiască bine”, încă din prima zi a activităţii sale, Guvernul prezidat de Călin Constantin Anton Popescu–Tăriceanu (29 decembrie 2004 – 22 decembrie 2008), a adoptat măsuri precum introducerea cotei unice de impozitare, prin care a mărit veniturile propriei sale clientele.

În urma protestelor salariaţilor din învăţământ, s-au găsit resurse financiare şi pentru acordarea indexării salariilor acestora, începând cu luna martie 2005 dar, printr-un total dispreţ faţă de cadrele didactice – considerate doar propagandistic ca fiind o “forţă a schimbării” – acelaşi guvern Tăriceanu, prin O.U.G. nr. 63/2005, a anulat acordarea celei de a doua tranşe a indexării, a premiilor lunare şi a altor premii prevăzute de actele normative!

Procedând astfel, guvernanţii nu făceau altceva decât să confirme faptul că promisiunile „Alianţei Dreptate şi Adevăr” (făcute în timpul campaniei electorale din toamna anului 2004, în care Tăriceanu se prezentase în tandem cu Traian Băsescu), au fost demagogice şi servite electoratului doar pentru a aduna voturi.

Prin multe din măsurile adoptate, executivul condus de Tăriceanu nu a făcut altceva decât să împingă învăţământul românesc în pragul colapsului, acutizând prin subfinanţare problemele fără a căror rezolvare acesta nu poate fi modernizat şi nici nu poate deveni compatibil cu acela al statelor din Uniunea Europeană.

I. Iată doar câteva dintre aceste probleme, actuale şi astăzi ca şi atunci:

A. Inexistenţa condiţiilor optime pentru desfăşurarea actului educaţional:

  • materialul didactic era şi este insuficient şi neperformant;
  • spaţiile în care se desfăşoară activitatea instructiv-educativă sunt insuficiente şi necorespunzătoare, fiind lipsite de condiţii igienico-sanitare adecvate, multe dintre ele neavând autorizaţii de funcţionare din cauza lipsei apei potabile şi a grupurilor sanitare funcţionale.

B. Salariile neatractive au determinat migrarea spre alte sectoare de activitate a personalului didactic performant, dar şi lipsa de interes a tinerilor pentru cariera didactică. S-a ajuns astfel la îmbătrânirea personalului din sistem, la existenţa unui număr mare de necalificaţi şi la reîncadrarea personalului didactic pensionat, pentru acoperirea multor posturi didactice care nu puteau fi încadrate cu personal calificat.

C. Descentralizarea administrativă a învăţământului (atâta câtă a fost, pe care actualii guvernanţi vor să o facă … istorie!) nu a condus la creşterea  autonomiei unităţilor şcolare.

Mai mult decât atât, datorită hei-rupismului care-i animă pe „reformatorii” de ieri şi de astăzi, aplicarea „după ureche” a unei acţiuni insuficient fundamentată şi pregătită, a adus cu sine o serie de probleme noi, precum:

  • amestecul autorităţilor administraţiei publice locale în desfăşurarea procesului instructiv-educativ (prin primari resentimentari, care au absolvit doar un număr limitat de clase);
  • imposibilitatea şi, uneori, refuzul consiliilor locale de a asigura din bugetele proprii sumele necesare pentru acoperirea cheltuielilor materiale şi a celorlalte categorii de cheltuieli pe care ar fi trebuit să le finanţeze;
  • nedecontarea cheltuielilor de navetă pentru personalul din învăţământ;
  • mari întârzieri în plata utilităţilor şi a unor drepturi salariale obţinute de personalul didactic prin hotărâri judecătoreşti irevocabile;
  • lipsa de transparenţă şi a oricărui dialog cu managementul unităţilor şcolare de pe raza lor teritorială, în legătură cu modul de alocare şi de utilizare a sumelor (şi aşa insuficiente) repartizate prin legile bugetare pentru finanţarea învăţământului.

D. (Pseudo)reforma din învăţământ era şi este lipsită de finalităţi, fără standarde si sisteme clare de evaluare, cu un conţinut neadecvat cerinţelor pieţei naţionale şi europene a forţei de muncă.

E. Inexistenţa unui sistem flexibil de salarizare, corespunzător rolului şi locului pe care personalul din învăţământ trebuie să-l ocupe în societate, care nu ţinea şi nu ţine seama şi de performanţele profesionale individuale şi nu asigură posibilitatea promovării în cariera didactică.

Asemenea (contra)„performanţe” educaţionale stau la temelia candidaturii la preşedinţie a lui Călin Constantin Anton Popescu–Tăriceanu!

La care, pentru a ne păstra în limitele respectului pentru adevăr, trebuie să adăugăm şi alte „victorii”:

II. A. Prorogarea termenului de aplicare a prevederii legale referitoare la alocarea anuală pentru educaţie, începând din anul 2007, a „minimum 6% din PIB. În vara anului 2004, din considerente exclusiv electorale, prin Legea nr. 354 a fost introdus un nou alineat la articolul 170 din Legea învăţământului nr. 84/1995, alineatul (1¹), care prevedea că  „pentru finanţarea învăţământului de stat din fonduri publice se asigură anual o creştere a alocaţiilor bugetare până la minimum 6 % din PIB, gradual în anul 2007”.

În loc să deschidă calea modernizării sistemului educaţional (printr-o finanţare care să-l compatibilizeze cu acela din statele europene), la 21 noiembrie 2006, în Monitorul Oficial al României a fost publicată Ordonanţa de Urgenţă nr. 88/2006, prin care – printre alte „măsuri în domeniul cheltuielilor de personal” – la art. VI se dispunea că „aplicarea prevederilor alin. (1¹) al art. 170 din Legea învăţământului nr. 84/1995 se suspendă până la data de 31 decembrie 2007”.

Altfel spus, aflat în pragul termenului pentru alocarea a minimum 6% din PIB pentru educaţie, folosindu-se de lozinca necesităţii „asigurării cu fonduri publice naţionale a cofinanţării  fondurilor primite de România de la Uniunea Europeană” şi de cea a diminuării deficitului bugetar la „un nivel de 2,8% din  PIB stabilit pentru anul 2007” (astăzi fiind de notorietate faptul că ambele obiective au fost ratate!), Guvernul a ales varianta comodă şi nesancţionabilă electoral a diminuării cheltuielilor publice pentru educaţie. Actul normativ era semnat de primul ministru şi de Mihail Hărdău, Sebastian Teodor Gheorghe Vlădescu, Gheorghe Barbu. De  atunci, toate guvernele au prorogat termenul de aplicare!

Trebuie să recunoaştem faptul că nivelul cheltuielilor publice pentru educaţie a crescut în timpul guvernului prezidat de Tăriceanu de la 3,5% alocate în 2005, la  4,3% în 2006, ajungând până la 4,55%  din PIB în 2008, alocaţii care erau cu mult mai mici decât prevederile legale.

B. În februarie 2007, ministrul Mihail Hărdău sfătuia cadrele didactice „să nu-şi consume energia degeaba, întrucât … vor avea nevoie de ea pentru a analiza proiectele de lege care vizează învăţământul preuniversitar”. Într-adevăr, în aceeaşi lună, au fost supuse dezbaterii publice proiectul Legii învăţământului preuniversitar şi cel al Legii privind Statutul personalului didactic. În unităţile de învăţământ s-au organizat dezbateri în cadrul consiliilor profesorale, s-au făcut propuneri care au fost remise inspectoratului şcolar care, după centralizarea şi sistematizarea lor, le-a expediat la minister.

Schimbarea guvernului, intervenită în aprilie 2007, a făcut ca toate aceste demersuri să devină caduce, Cristian Adomniţei, noul ministru, asumându-şi sarcina ca împreună cu noua echipă managerială numită la conducerea ministerului să elaboreze alte proiecte ale acestor legi.

Considerând  elaborarea şi adoptarea acestui pachet legislativ ca fiind prioritatea sa numărul unu, în iulie 2007, ministrul declara: „din punctul meu de vedere, la 1 septembrie va fi gata. Pentru mine este o certitudine. Atâta timp cât un ministru îşi asumă un asemenea proiect, el trebuie să se întâmple. Aici nu există loc de probabilităţi, pentru că este un obiectiv esenţial pentru sistemul educaţional”.

Lăsând de o parte  faptul că termenul angajat de ministru pentru finalizarea  şi negocierea proiectelor nu a fost respectat, trebuie să remarcăm faptul că acestea s-au făcut într-o totală secretomanie, fără ca aceste importante proiecte legislative să fie supuse unor dezbateri publice reale. În anul 2007, dincolo de abordările turistice – pe bani publici – a respectivelor „proiecte” (la mare, la Sinaia şi la Călimăneşti-Căciulata), nu s-a întâmplat nimic, nici unul dintre ele nefiind finalizat! Iar urmaşii lui în scaunele ministeriale au venit cu alte viziuni … reformatoare, care au „împins” soluţionarea acestei probleme până în anul 2011!

C. În iunie 2007 a numit ca secretar de stat pentru învăţământul preuniversitar pe d-na Zvetlana Ileana Preoteasa (actualul Director general al Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de pretutindeni) vâlceanca deţinătoare doar a definitivatului în învăţământ; cea care a rămas în folclorul domeniului pentru „graţia” cu care rostea cuvântul „bacaloreat” şi pentru intenţia de a desfiinţa gradul didactic II! Care l-a urmat orbeşte pe Tăriceanu, iar drept răsplată, boss-ul naţional i-a încredinţat sarcina de a conduce organizaţia judeţeană Vâlcea a Partidului Liberal … Reformator!

D. Dacă aţi uitat, vă reamintesc că în timpul guvernării Tăriceanu a avut loc o amplă mişcare grevistă, acţiune care a blocat activitatea din învăţământul preuniversitar timp de trei săptămâni (între 07 şi 29 noiembrie 2005).

Prin Acordul încheiat cu federaţiile sindicale din învăţământ în data de 28.XI.2005, Guvernul României se angaja – printre altele – „să elaboreze până la data de 15 aprilie 2006, un proiect de lege a salarizării personalului bugetar”. Legea  trebuia  „să se aplice de la 1 ianuarie 2007”, reflectând „prioritatea naţională a sistemului  de învăţământ” (Acord, art. VII).

Ulterior, acest angajament asumat de Guvernul României a fost complet ignorat. În lipsa unei legi a salarizării tuturor bugetarilor, sindicatele au urmărit să obţină procente satisfăcătoare ale majorărilor salariale pentru anii 2007 şi 2008. În acest timp, salariile altor categorii de bugetari creşteau şi mai mult. La fel şi numărul agenţiilor guvernamentale precum şi salariile clientelei politice angajată pe aceste „moşii financiare”. Creşteau mai abitir decât voinicul din poveste.

De fapt, „creşterea substanţială a salariilor personalului din educaţie” şi „elaborarea unui nou sistem de salarizare …” erau obligaţii asumate de Guvern prin Programul de guvernare.

Prin Hotărârea nr. 24/28.XII.2004, Parlamentul României a acordat încrederea sa Guvernului pentru realizarea Programului de guvernare pe perioada 2005-2008 (Monitorul  Oficial  al  României, Partea I, nr. 1.265/29.XII.2004, p. 1-63). În Capitolul 5 (Politica în domeniul educaţiei), Guvernul României, prezidat de Călin Constantin Anton Popescu–Tăriceanu, s-a angajat să asigure „o creştere substanţială a salariilor personalului din educaţie peste creşterea medie a salariului din economie, luând în consideraţie necesităţile legitime ale slujitorilor şcolii, statutul şi respectul de care aceştia trebuie să se bucure în societate. Astfel se va crea cadrul legislativ necesar pentru elaborarea unui nou sistem de salarizare care să reflecte importanţa socială a educaţiei, să stimuleze performanţa şi creaţia”.

Prin acelaşi Program, Guvernul României s-a angajat ca în sectorul bugetar să elaboreze şi să apliceun nou sistem de salarizare a funcţionarilor publici şi a personalului contractual, care să aibă la bază criterii de diferenţiere şi de corelare a salariilor între funcţii şi domenii de activitate bugetară: studii, competenţă, activitate desfăşurată, responsabilitate în exercitarea funcţiei etc.” (Program, Cap. 7, Politica de protecţie socială, Partea a IV–a. Politica veniturilor).

Şi totuşi, de ce nu a fost adoptată această lege, deşi Guvernul (prin Programul de guvernare şi prin asumarea politică a acestei responsabilităţi) s-a angajat să o facă? Pentru că, printr-o singură lege, dacă se dorea salarizarea echitabilă a bugetarilor, ar  fi  trebuit  să saloce  mai  mult  pentru a-i  „avantaja” pe dezavantajaţii de până atunci (printre care se aflau salariaţii din preuniversitar) şi să aloce mai puţin pentru salariaţii privilegiaţi, dezavantajându-i pe aceştia din urmă.

E. Aprobat prin semnătură de către Tăriceanu, Acordul cu sindicatele prevedea asumarea de către Guvern şi a angajamentului de a asigura în anul 2006 finanţarea unor proiecte şi programe, prin alocarea de resurse suplimentare în valoare de 1,1% din PIB la poziţia «cheltuieli de capital», peste nivelul alocat prin proiectul de buget al anului 2006, în aşa fel încât cheltuielile pentru învăţământ să atingă 5% din PIB”. Părţile au mai convenit cala data de 1 iunie 2006 să aibă loc evaluarea Acordului”.

Numai că, aşa cum o dovedesc realităţile din zilele noastre, o bună parte a acestor fonduri a fost cheltuită nechibzuit, făcându-se investiţii (pentru reabilitări de şcoli) în localităţi unde nu mai existau suficienţi copii pentru a asigura funcţionalitatea tuturor spaţiilor şcolare, fiind reabilitate clădiri care nu mai aveau nicio perspectivă de a exista peste un an sau doi! Şi care astăzi (mai ales în mediul rural, dar nu numai) stau cu lacătele pe uşi! Unele dintre cele aflate într-o asemenea situaţie au fost reabilitate cu bună ştiinţă, ulterior schimbându-li-se destinaţia, fiind concesionate pe nimic unor oameni de … afaceri!

Au început să „refacă” atât de multe clădiri concomitent, fără să se gândească la faptul că într-o zi (tot ei, sau cei care-i vor urma) s-ar putea să nu mai dispună de suficienţi bani pentru a le termina pe toate, încât astăzi, multe asemenea schelete din beton care se degradează, râd ştirbe în incintele unor şcoli încă funcţionale!

Să ne amintim şi de Proiectele faraonice de realizare/reabilitare a unor campusuri şcolare!? Cine are ochii minţii deschişi să „vadă” adevărul şi să „audă” şi altceva decât promisiuni electorale mieroase şi iluzorii, este suficient să îşi imagineze starea actuală de degradare a „campusurilor” şcolare din oraşele vâlcene Călimăneşti şi Berbeşti! Şi nu numai!

F. Neachitarea drepturilor salariale prevăzute de vestita Lege nr. 221/2008 (cea referitoare la majorarea cu 75% a salariilor profesorilor universitari şi cu 33% a salariilor personalului didactic şi didactic auxiliar din preuniversitar), votată în unanimitate în Camera Deputaţilor (254 de voturi, inclusiv ministrul de atunci al educaţiei)! Iar astăzi, proaspătul preşedinte de partid se laudă cu această „mare realizare” a guvernării sale! Că doar el nu a fost de acord cu aplicarea dispoziţiilor legii, prorogând sine die respectarea acesteia! Şi toate, vezi Doamne, doar pentru a salva bugetul ţării de deficit şi populaţia de şomaj şi de … inflaţie!

G. Uită” că tot el a „dus” deficitul bugetar la cifra record de 5,4% din PIB! Într-o perioadă în care – aşa cum declara cu emfază – motorul economiei româneşti duduia!

Neavând curajul ca prin demisie să provoace alegeri parlamentare anticipate, Tăriceanu a preferat să prezideze un guvern format din PNL şi UDMR, (cu o susţinere parlamentară de 20-22%), sprijinit din umbră de un PSD (interesat ca alegerile să se desfăşoare la termen), partid preocupat doar ca să-i mărească zestrea deficitului bugetar şi care i-a impus să adopte doar măsuri care  împovărau financiar viitoarea guvernare!

H. Prin Ordine emise în perioada 2005-2008, sumele prevăzute pentru plata personalului didactic care a făcut parte din comisiile pentru testele naţionale, bacalaureat, absolvire a învăţământului profesional şi postliceal etc., erau derizorii. Astfel, în anul 2006, evaluatorii au primit 3,2 lei  pentru fiecare lucrare evaluată (la testările naţionale) şi câte 4,5 lei pentru fiecare lucrare corectată (la bacalaureat)!!!

Un membru al comisiei la testările naţionale a primit doar  325 lei impozabili, iar un membru al comisiei de bacalaureat primea 400 lei, în condiţiile în care aceste examene durează circa două săptămâni, desfăşurându-se şi sâmbăta şi duminica, fiecare zi de muncă „benevolă” depăşind 10 ore!

Din asemenea acte normative emise de minister, (precum ordinul nr. 4.419/29.VI.2005 privind salarizarea prin plata cu ora a cadrelor didactice care fac parte din comisiile pentru testele naţionale, bacalaureat … sau Nota 1.948/28.VI.2005), am aflat consternaţi că „activitatea din cursul sesiunilor de examene ale elevilor/concediu al cadrelor didactice se deosebeşte de activitatea prestată de acestea în timpul anului şcolar”!!! Ni se mai explica şi faptul că personalul didactic implicat în examenele elevilor urma să fie remunerat „în funcţie de numărul  de ore muncă prestată”, respectiva activitate fiind considerată de hamangienii din minister drept „activitate complementară”! Adică, un fel de hobby de vacanţă!

I. Chiar dacă legea prevedea acordarea de „manuale şcolare” gratuite, care se asigurau „de la bugetul de stat … şi pentru elevii din învăţământul secundar superior ai căror părinţi au venitul lunar pe membru de familie egal sau mai mic decât salariul de bază minim brut pe ţară” (conform prevederilor art. I, pct. 24 din Legea nr. 354/2004), guvernul condus de Tăriceanu nu a prevăzut fonduri pentru finanţarea cheltuielilor pentru elevii aflaţi în asemenea situaţii! Din acest motiv, mulţi dintre aceşti copii au fost nevoiţi să abandoneze şcoala!

Nu trebuie să insistăm mai mult pentru a ne da seama de răul pe care, prin asemenea  „programe şi proiecte”, guvernanţii de atunci l-au produs în învăţământul preuniversitar.

A şi avut la ministerul educaţiei „sfetnici” unul şi unul!

  • doi clujeni puşi de PD: Mircea Miclea (29 decembrie 2004 – 10 noiembrie 2005, când a demisionat, realizând că nu îşi poate respecta angajamentele profesionale asumate) şi Mihail Hărdău (10 noiembrie 2005 – 5 aprilie 2007);
  • doi moşiţi de PNL (după remanierea din martie 2007, când pediştii au fost defenestraţi din guvern): Cristian Adomniţei (5 aprilie 2007 – 6 octombrie 2008), inginerul ieşean (din ceata celor lansaţi pe orbita politicii naţionale de „naşul” Relu Fenechiu) care a ajuns direct în fruntea ministerului fără să fi avut nimic în comun cu acest domeniu; cel care a rămas în memoria colectivă pentru gafa monumentală cu cele … 15 steluţe de pe steagul UE şi pentru faptul că a folosit oficial un elicopter al statului pentru a se duce la Iaşi (la nunta …lui!) şi timişoreanul Anton Anton (până pe 22 decembrie 2008).

Î. Ca să ne dăm seama cu cine am avut de-a face (şi pentru a realiza de cine trebuie să ne ferim), să ne reamintim câteva din declaraţiile pe care Tăriceanu le făcea în vara/toamna anului 2008, când criza bătea cu putere şi la uşa României.

Când criza financiară se manifesta intens în SUA (după falimentul Lehman Brothers, preluarea Merrill Lynch şi impasul A.I.G. – cel mai important asigurator mondial, salvat de Federal Reserve), iar investitorii îşi sporiseră aversiunea la risc, guvernanţii noştri făceau declaraţii optimiste.

Cel mai optimist era Călin Constantin Anton PopescuTăriceanu, care declara (la 17 septembrie 2008, după prezentarea Raportului de guvernare), că România nu va fi influenţată de criza din SUA: „Dacă nu aveţi încredere în ceea ce vă spun eu, atunci sunt câteva publicaţii financiare în România pe care vi le recomand să le consultaţi. Vă repet că nu vor fi efecte”.

Admiţând  că ar putea exista totuşi oarece consecinţe, Tăriceanu preciza că pentru români ar putea fi numai efecte pozitive, criza determinând scăderea preţurilor unor active imobiliare, ceea ce va permite şi românilor să cumpere proprietăţi în SUA! Eventual pe Fifth Avenue!

Nuanţându-şi poziţia iniţială, pe 23 septembrie 2008 (într-o marţi), Tăriceanu declara la TVR „Nu aş spune că (România, n.n.) este complet protejată. Sigur că există anumite efecte. Se va înregistra o anumită criză a lichidităţilor, creditul se va scumpi…. per ansamblu, putem spune fără nici un fel de ezitare că economia României nu este expusă în mod major la efectele acestei crize.”

Admiţând că în anul 2009 ritmul creşterii economice „s-ar putea” să fie mai mic decât cel din anul 2008, Tăriceanu prezicea că scăderea turaţiei motorului economiei naţionale „nu ne va afecta în mod profund”!!! Ce repede uită oamenii!

În ce ne priveşte, după această trecere în revistă, credem că nimic nu-l recomandă pe Tăriceanu ca în eventualitatea câştigării fotoliului de preşedinte al ţării de către candidatul PSD, să poată (re)deveni prim ministru! Primii care se vor opune o să fie chiar actualii şi vremelnicii lui aliaţi de drum. Care-l folosesc doar atât cât le este util şi numai pentru ce le dictează propriul lor interes.

După ce „Maurul” şi-a făcut datoria, se va alătura altor figuri din lada de gunoi a istoriei. Aşa cum s-a întâmplat şi cu Gheorghe (Guţă) Tătărăscu, colaborator notoriu al regelui Carol al II-lea, politician care a contribuit la disoluţia vieţii politice bazată pe existenţa partidelor, precum şi la instaurarea şi consolidarea regimului monarhiei autoritare. Cel care a spart fragila unitate liberală postbelică (înfiinţând PNL–Tătărăscu) şi a intrat alături de comunişti în Guvernul prezidat de Petru Groza, făcătură impusă de sovietici la 6 martie 1945! Partid care, la alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, a participat alături de comunişti şi de aliaţii lor în alianţa electorală numită Blocul Partidelor Democrate! Alegeri falsificate grosolan, care au asigurat partidelor roşii aflate la guvernare o majoritate parlamentară confortabilă, pe care comuniştii (rămaşi singuri la conducere nu peste multă vreme) şi-au tot mărit-o artificial până în 1989!

Considerat de comunişti în 1945 drept „o figură care poate fi uşor manevrată” (Lucreţiu Pătrăşcanu), care ar fi putut contribui la spargerea PNL („Dacă cu Tătărăscu putem sparge Partidul Liberal, atunci să tratăm cu el” – Vasile Luca), fiind mai bine ca pentru asta „să-l folosim noi pe el, nu el să se folosească de noi” (aşa cum spunea Constantin Agiu), în încercarea eşuată de a se salva, Gheorghe Tătărăscu a jucat doar rolul de „marionetă” manevrată abil de comunişti.

Care, după ce s-au folosit de el, la 4 noiembrie 1947, l-au debarcat din guvern! Personaj cu o moralitate îndoielnică, făcut „lichea” de Lucreţiu Pătrăşcanu (împotriva căruia a depus mărturie la procesul care i-a fost intentat în 1954), spre deosebire de alţi lideri din perioada interbelică, politicieni care au îndurat suferinţe inimaginabile şi au murit în puşcăriile regimului comunist, pentru atitudinea sa de colaboraţionist, Tătărăscu şi-a petrecut în libertate ultimii ani ai vieţii.

Pentru PSD şi V. V. Ponta, Tăriceanu joacă rolul pe care – între 1945 şi 1947 – l-a interpretat fără succes Guţă Tătărăscu.

Aparţinând categoriei „politicienilor” care se joacă de-a „reforma” şi care îşi exercită atribuţiile fără ca anterior să fi administrat dovezi că ştiu ce ar trebui să facă, Călin Constantin Anton Popescu–Tăriceanu se pregăteşte să guverneze din nou!

Foto: ziaruldeiasi.ro

Momentul adevărului (pentru toţi candidaţii care s-au înscris în cursa electorală pe postul „iepuraşului” din cursele de ogari) poate fi amânat până – cel târziu – la 16 noiembrie 2014.

Atunci se va vedea dacă electoratul român a învăţat ceva din dictonul anglo-saxon, absent din discursul politic autohton: „îi poţi prosti pe toţi un timp, îi poţi prosti pe unii tot timpul, dar nu-i poţi prosti pe toţi tot timpul”!

Sau, aşa cum se spune în spaţiul mioritic, „urciorul nu merge de multe ori la apă”!

Distribuie acest articol

20 COMENTARII

  1. Un articol pertinent. Cunosc foarte bine sistemul educational, din care fac parte de mai multi ani si pot sa afirm ca din 2000 s-au experimentat tot felul de ,,reforme”, care mai de care mai catastrofale. Legat de perioada Tariceanu (altfel, ca profesor si istoric, afirm ca a fost dezastruoasa pentru Romania) as adauga faptul ca s-au cheltuit o multime de bani, nu doar pe asa zise proiecte si formari profesionale, ci s-au alocat ,,in scurt”, la final de an calendaristic, sume imense, directori de scoli afirmand prin tara ca un nenorocit de wc de scoala rurala ajunsese sa coste 4 miliarde de lei vechi. Grav este ca omul, pe care il credeam la lada de gunoi a istoriei, a ajuns, culme, sef al Senatului (aici s-ar putea discuta daca Parlamentul este institutia primordiala in stat, cum ar trebui teoretic, sau institutia penalilor si nulitatilor Romaniei, cum reiese, in fapt), se vrea presedinte si probabil face jocuri pentru a redeveni premier. Ca fapt divers, in judetul meu, aceeasi politruci care conduceau institutiile in vremea lui Tariceanu sunt si acum (s-au rotit pe la altele) si fac pe liberalii (fiind de fapt psd-isti mascati). Adica, oricum am vota, tot peste aceeasi hoti dam.

  2. „vâlceanca deţinătoare doar a definitivatului în învăţământ; cea care a rămas în folclorul domeniului pentru „graţia” cu care rostea cuvântul „bacaloreat” şi pentru intenţia de a desfiinţa gradul didactic II! ” Păi sincer, cred că nu doar gradul II ci toate gradele ar trebui desființate și găsită o modalitate de a plăti cadrele didactice în funcție de ce performațe au, nu în funcție de vechime și lecțiile de teatru urmate de mese pregătite pentru a lua gradele.

  3. „Prin Ordine emise în perioada 2005-2008, sumele prevăzute […] erau derizorii. Astfel, în anul 2006, evaluatorii au primit 3,2 lei pentru fiecare lucrare evaluată (la testările naţionale) şi câte 4,5 lei pentru fiecare lucrare corectată (la bacalaureat)!!!

    Un membru al comisiei la testările naţionale a primit doar 325 lei impozabili, iar un membru al comisiei de bacalaureat primea 400 lei, în condiţiile în care aceste examene durează circa două săptămâni, desfăşurându-se şi sâmbăta şi duminica, fiecare zi de muncă „benevolă” depăşind 10 ore!”

    Acum suma primita este mai mica (apropo, indicele preturilor de consum nici nu reflecta real devalorizarea specifica domeniului. De pilda, la un bacalaureat trebuie sa te deplasezi cu masina ca sa respecti calendarul, si benzina si-a dublat pretul, or nu se deconteaza deplasarile in interioriul localitatii). Sa nu uitam diurna de 13 lei. Sigur ca actualul ministru spune ca se vor folosi fonduri europene pe viitor, ca sa justifice al treilea bacalaureat de anul acesta, „de proba”.

    In fine, din ceea ce spuneti dumneavoastra inteleg ca se impune (doar) o sanctiune politica. Nu sunt de acord, aici cativa juristi ar putea argumenta, de pilda in ceea ce priveste nerespectarea legii 221 si celor subsecvente care trimit la aceasta.

  4. Vad ca sinteti foarte documentat si ati enumerat atitea probleme facute de d-l C C A P-Tariceanu ( ati uitat sa adaugati „inima zburdalnica”) incit ati cam intrat si peste guvernarea marelui si profesionistului Boc. Mai mult decit atit finalul este coplesitor avind in vedere ca nici in dex editiile mai recente nu se face o distinctie fara echivoc intre urcior si ulcior, adica intre buba si ol, fiind acceptate ambele notiuni pentru ambele variante. Cit despre guvernarea PDL numai succese in ciuda statisticilor care ne indica ca situatia a fost exact invers. Daca ar fi sa hotaresc eu meritati cu prisosinta o importanta misiune de agent electoral. Nu prea precizati pe cine sustineti dar cred ca se subintelege.

    • D-lui N Niculescu
      1. Problema „zburdălniciei” inimii d-lui Tăriceanu nu face obiectul articolului meu. Şi, personal, nu mă interesează.
      2. Faptul ca aţi simţit nevoia să consultaţi un dicţionar pentru a realiza cum/dacă se face „distincţia fără echivoc între urcior şi ulcior”, este meritoriu. Continuaţi! Deja, rezultatele se văd.
      3. Nici „guvernarea PDL” nu ne-a stat în atenţie de această dată. Am făcut-o cu prisosinţă cu alte ocazii şi în alt loc. Critic şi la obiect.
      4. Nu am fost, nu sunt şi nu am să fiu „agentul electoral” al nimănui.
      În schimb, de fiecare dată, îmi exercit dreptul de vot. Şi cred că pentru a o face în cunoştinţă de cauză, trebuie să vedem cum stăm cu „materia primă” aflată la oferta electorală. De data asta cred că stăm cam prost.
      Constat că nici d-stră, nici ceilalţi comentatori, nu aveţi obiecţii de fond (nici măcar de formă). Doar mici „răutăcisme”, datorate partizanatului electoral şi/sau politic.
      Am rugămintea să nu mi le transferaţi şi mie!

  5. Pe Tăriceanu îl recomandă o guvernare de succes, poate singura în care statisticile frumoase au fost cât de cât simţite şi de oamenii obişnuiţi, o perioadă în care de efectele creşterii economice nu a beneficiat doar de o brumă restrânsă de cetăţeni aşa cum a fost cazul în toate guvernările pentru statistici (Năstase, Ponta – vorbim aici doar de guvernările în care a existat creştere. Adică de stânga-caviar).
    Guvernarea Tăriceanu a fost guvernarea puţinelor privatizări de succes – Dacia (pe bani puţini dar către un investitor realmente serios), BCR. Guvernarea refuzului privatizării în proaste condiţii de dragul privatizării (CEC).
    Faţa de Rompetrol – OMV, Sidex – Mittal, IMGB – Kvaerner (500000 USD!), flota (ştiu, ştiu, era fier vechi şi chiar a fost un serviciu patriei, etc….), ICA şi multe, multe altele.
    Tăriceanu a reuşit să-l ţină pe Băsescu în limitele constituţionale ale funcţiei sale, fără să se aleagă cu dosare şi fără a se angaja în nesfârşite polemici de mahala.
    Faptul că astăzi Tăriceanu nu are (din câte ştiu) dosare este o dovadă că omul este curat. Doar nu îşi imaginează cineva că ar fi fost menajat de DNA după 4 ani de guvernare şi după duşmănia crâncenă pe care i-o poartă Băsescu.
    „Risipitorul” Tăriceanu este cel care a refuzat majorarea electorală a salariilor din învăţământ în 2008, majorare pusă în aplicare de Băsescu (probabil de aceea autorul îi tot trage cu învăţământul).
    Principalul reproş care i se aduce lui Tăriceanu este că nu a fost mai bun decât FED-ul şi toate administraţiile occidentale la un loc, adică nu a anticipat criza şi nu i-a intuit amploarea.
    Ca urmare, are votul meu la presidenţiale.

    • A angaja bugetari în neștire și a avea un deficit uriaș într-o perioadă de creștere economică accentuată nu reflectă tocmai competență. Nu era nevoie să anticipeze criza, era suficient să administreze responsabil economia. Credeți că Polonia a anticipat criza? La ei nici măcar nu a existat așa ceva.

      Tăriceanu nu a avut nevoie de șmenuri în folos propriu pe vremea când era prim-ministru, își rezolvase problemele încă de pe vremea guvernării CDR, când Poșta și Romtelecom-ul au cumpărat câte Citroen Berlingo a dorit importatorul să vândă. Care importator era Tăriceanu în persoană, dar probabil dvs aveți impresia că toți ne-am născut ieri.

      A guvernat pe sub masă cu PSD-ul, le-a oferit contracte publice în neștire pentru a le cumpăra sprijinul, iar o mare parte din starea în care se afla România la începutul crizei i se datorează direct și personal.

    • Pentru „cineva”
      1. Cât „de succes” a fost guvernarea Tăriceanu, stau mărturie cele 5,4% deficit din PIB, pe care le-a lăsat moştenire. De care „tragem” cu toţii şi astăzi. Că nu vă place să auziţi asta, e altă problemă.
      2. Cât de mult au beneficiat „oamenii obişnuiţi de efectele creşterii economice” , puteţi vedea şi d-stră. Printr-o măsură populistă şi electorală, actualul guvern încearcă să amâne de la plată ratele scadente din împrumuturile pe care rău platnicii de astăzi le-au luat doar cu buletinul/C.I., tocmai pe vremea guvernării … Tăriceanu! Când duduia mai tare motorul economiei! Oameni care nu prea mai au cum şi de unde să restituie împrumuturile făcute astfel!
      3. În articol m-am referit doar la relaţia dintre Tăriceanu şi sistemul de învăţământ. Argumentele folosite şi concluziile la care am ajuns nu sunt în favoarea lui. Dimpotrivă. Nu au făcut nimic, nimic! Doar s-au jucat de-a proiectele de legi.
      4. Am scris că Tăriceanu nu a avut tăria să demisioneze şi, după parcurgerea procedurii constituţionale, să provoace alegeri parlamentare anticipate. A preferat ca pentru o perioadă de aproape doi ani să devină „prizonierul” intereselor PSD. Ale cărui pofte electorale, din ce în ce mai greu de satisfăcut, l-au făcut să supraestimeze „duduiala” creşterii economice.
      5. Referitor la „refuzul” de a majora salariile celor din învăţământ (în anul 2008, din motive electorale):
      – „lucrătura” i-au făcut-o tot pesediştii, astfel: în primăvara acelui an, Comisia de învăţământ din Senat (aflată şi atunci sub preşedinţia d-nei prof- univ. Ecaterina Andronescu) a promovat acest proiect (care prevedea majorarea salariilor profesorilor universitari cu 75% şi cu doar 33% a salariilor celor din preuniversitar), legea fiind adoptată de Camera deputaţilor în toamna acelui an. Prin OUG-uri, atât Tăriceanu, E. Boc, cât şi V. V. Ponta au prorogat termenul de aplicare a prevederilor acestei legi. Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea tuturor acestora. Prin sentinţe civile irevocabile, instanţele de judecată au recunoscut dreptul salariaţilor din învăţământ de a beneficia de aceste majorări salariale, aflate în plată (eşalonat) până în 2016-2017.
      De fapt, prin asemenea tertipuri, Tăriceanu nu a făcut altceva decât să amâne majorarea salariilor. Nu era vorba de „refuzul de a le majora”.
      6. Referitor la „zisele ” sale (din toamna anului 2008) despre efectele crizei financiare, trebuie să admiteţi că sunt de tot râsul! Nu de „anticiparea” crizei este vorba, ci de faptul că îşi putea imagina că efectele acesteia nu urmau să se resimtă şi în România! Şi că unii români ar fi urmat să devină „proprietari imobiliari” în SUA! Să se fi referit tot la cei mulţi care făcuseră împrumuturi doar cu buletinul!? Oare s-au mai întors din SUA, cohortete de lumpeni, cumpărători de proprietăţi imobiliare!?!? Ce ştiţi!?

  6. Exista CEL PUTIN DOUA MOMENTE in care Tariceanu ca Premier A PUNCTAT. Unul este momentul imediat ulterior celui in care s-a votat – , citez chiar din articol ”vestita Lege nr. 221/2008 (cea referitoare la majorarea cu 75% a salariilor profesorilor universitari şi cu 33% a salariilor personalului didactic şi didactic auxiliar din preuniversitar), votată în unanimitate în Camera Deputaţilor (254 de voturi, inclusiv ministrul de atunci al educaţiei)”
    Sigur ca a votat-o si Adomnitei – si intregul Parlament – afat sub asediul unui comando de sindicalisti din invatamant care umplusera lojile publicului. In toata frumusetea acesta de tara SINGUR TARICEANU A PROTESTAT , a spus ca resursele nu permit o asemenea destrabalare salariala si i-a cerut Presedintelui Basescu sa nu o promulge. Dl basescu – altfel specialist in retrimis legile la parlament – atunci nu a facut-o si chiar l-a luat peste picior pe Premierul cu caree nu se intelegea aruncat peste umar replica SIGUR CA O S-O PROMULG. Sigur ca a promulgat-o si sigur ca PDL ul si PSD ul s-au laudat cu acea lege in campania electirala care a urmat ….Si Sigur ca PNL ul a pierdut atunci punctele electorale ale DASCALIMII care – iata – ii poarta ranchiuna peste ani lui Tariceanu, si a uita cu totul de penibilul Adomnitei. Si SIGUR CA PDL SI PSD REUNITE IN PRIMUL GUVERN BOC NU AU MAI APLICAT NICI EI ”vestita Lege nr. 221/2008” pentru care nu erau bani . CUM SPUSESE TARICEANU nu cum mintisera ceilalti in campanie .Se numeste tarie de caracter SA SPUI ADEVARUL NECONVENABIL IN CAMPANIE ******** Restul articolului este un inventar al luptelor de uzura si santaj duse FARA SUCCES de sindicatele din invatamant in PERIOADA TARICEANU (ele au continuat si in PAERIADA BOC si in PERIOADA PONTA cu aceeasi lipsa de succes, dar tinta articolului ramane exlusiv Tariceanu********** Am inteles ca tine de blazonul platformei Contributors sa gazduiasca materiale care aduc PLUSVALOARE.Nu am gasit asa ceva in acest articol. Am gasit numai resentimentele unei categorii profesionale care exceleaza in CONSERVATORISM si REZISTENTA LA REFORMA . Dl autor care preda istoria la un Liceu Tehnologic de chimie – si lider sindical le pledeaza cauza. Bine face , dar era de asteptat SA SIMULEZE MACAR O SECUNDA OBIECTIVITATE. Sa amintesca macar PRIMUL MOMENT IN CARE TARICEANU A MARCAT INCONTESTABIL – adoptarea COTEI UNICE in prima zi a Guvernarii DA . Vechiul sistem de impozitare – PROGRESIVA – de care ILIESCU a tinut cu dintii ani de zile a fost DEMOLAT de Tariceanu si desigur si de Basescu, de PNL si desigur ssi de PDL care formau impreuna Guvernul DA. Nu am auzit decat foarte rar pe cineva sa conteste COTA UNICA. Ei bine azi citesc primul paragraf al articolului care considera ca a fos o masura destinata unei ”clientele” a lui Tariceanu. Daca trebuie sa nu il votez pe Calin din cauza cotei unice – as vrea sa stiu daca alt candidat indrazneste sa ceara impozitarea progresiva a lui Ilici.

    • D-lui M. M. Eftimescu
      1. În legătură cu „cele două momente” care, în opinia d-stră, ar reprezenta „plusuri” ale guvernării Tăriceanu:
      A. Legea nr. 221/2008: nu „asediul unui comando de sindicalişti”, aşa cum scrieţi d-stră, a impus adoptarea de către Cameră a cestei legi cu unanimitate de voturi! Parlamentarii aflaţi sub o astfel de presiune ar fi trebuit să ceară evacuarea din loje a „turbulenţilor”! De ce nu au făcut-o?
      Cu atât mai puţin ar putea fi vorba de „ranchiuna” pe care i-ar purta-o lui Tăriceanu „dăscălimea” (cea de astăzi, nu cea din vremea lui Caţavencu!) pentru neaplicarea legii.
      Revedeţi articolul şi observaţi că prin Programul de guvernare aprobat de Parlamentul României, guvernul prezidat de către Tăriceanu şi-a asumat aceste obligaţii: adoptarea unei legi a salarizării unitare a tuturor bugetarilor (şi considerarea ca prioritate a salarizării personalului din învăţământ), o lege a educaţiei şi un nou statut al personalului didactic. În cei patru ani de guvernare nu s-a întâmplat nimic din toate acestea.
      Nu Tăriceanu constituie „ţinta” articolului meu, ci lipsa de rezultate a guvernării acestuia în domeniul educaţional. La care m-am referit in extenso.
      Despre articolul nostru care – în opina d-stră – reprezintă „conservatorismul şi rezistenţa la reformă” şi resentimentele personalului didactic faţă de Tăriceanu şi măsurile adoptate de acesta, nu pot să vă spun decât că această obiecţie nu se poate susţine.
      Şi, iată, de ce. Care reformă iniţiată/făcută de Tăriceanu, că tocmai asta este problema! Tăriceanu şi ai lui nu au iniţiat niciun fel de reformă a sistemului educaţional! Aşa că aţi greşit adresa!
      Din articol rezultă cu prisosinţă cine poartă răspunderea pentru nereformarea sistemului. Iar printre „responsabili”, la loc de cinste, se află Tăriceanu şi cei pe care i-a agreat ca miniştri ai educaţiei, secretarii de stat pe care i-a numit personal, funcţionarii din minister şi politrucii pe care i-au „uns” în funcţiile din inspectoratele şcolare şi şcoli!
      Personalul didactiv de predare şi de instruire practică doar execută, chiar dacă mai şi discută! Numai că, de vreo 20-25 de ani, nu mai are ce să … execute/aplice!
      Uitaţi-vă la soarta pe care o are Legea nr. 221/2008! În vigoare din anul 2011, PSD-ul nu o aplică (dar o modifică din greu!), dar nici nu promovează o alta!
      B. Cota unică de impozitare (prima măsură adoptată de guvernul condus de Tăriceanu, în prima sa şedinţă din 29 decembrie 2004) consider că – aşa cum am şi scris – îi favorizează tot pe cei care au! Una este să plăteşti 16 lei dintr-o sută, alta să dai 160 de lei dintr-o mie şi alta să-ţi oprească doar 1.600 din 10.000 de lei! Despre asta este vorba! Doar aparent acest sistem de impozitare îi avantajează pe cei cu venituri mici. De fapt, singurii care au de câştigat, sunt tot cei cu venituri mari şi foarte mari.
      Prosperitatea din societăţile dezvoltate s-a făcut prin impozitarea progresivă a veniturilor. Asemenea politici au stat şi stau la baza prosperităţii generale. În Europa de astăzi sunt puţine statele care aplică sistemul impozitării egale.
      În 2012-2013, când erau strâns uniţi sub pulpana USL-ului, Tăriceanu nu spunea nimic atunci când V. V. Ponta enunţa posibilitatea revenirii la impozitarea progresivă a veniturilor! Vă respect punctul d-stră de vedere, cum nu aţi făcut d-stră cu acelea exprimate de mine.
      Cât despre „plusvaloare”, atâta timp cât nu aţi putut aduce măcar un contraargument pertinent, să fim serioşi!
      Apropo! I-L-aţi văzut aseară pe Tăriceanu (pe DIGI 24, în direct şi la o oră de vârf) cum „băsnuia” despre alocarea în timpul mandatului său a mai mult de 6% din PIB pentru educaţie!? AVEŢI PROCENTELE REALE ÎN ARTICOL, UNDE CRED CĂ AŢI GĂSIT ŞI ACTUL NORMATIV PRIN CARE A DISPUS PROROGAREA MĂSURII ALOCĂRII cel puţin a ACESTUI PROCENT!
      Cum o dădea din colţ în colţ atunci când, cu însistenţă, moderatorul îi pretindea să răspundă dacă a avut discuţii cu V. V. Ponta despre posibilitatea desemnării lui ca prim ministru, în cazul câştigării funcţiei de preşedinte de către candidatul PSD?
      Ceea ce V. Ponta admite: „Nu trebuie şi probabil nu va fi unul dintre liderii PSD pentru că într-adevăr o conducere politică trebuie să reprezinte cât mai mult din sectoarele societăţii. În acelaşi timp, trebuie să fie o persoană şi, indiferent cine va fi acea persoană, eu o voi sprijini”, ceea ce înseamnă că devenit preşedinte, actualul prim ministru nu o să desemneze un prim ministru din propriul partid.
      Despre asta era vorba în articolul meu.
      Sper să observaţi şi concluzia acestuia: intrat în politica mare adus de mână de Băsescu, Tăriceanu se pregăteşte să o părăsească ţinut de mână de V. V. Ponta.
      Un pretins liberal de mână cu acela despre care spune că este „un social democrat care a dovedit că poate adopta măsuri liberale”! Ce fel de măsuri „liberalo-electorale” a adoptat, se vede! Iar alianţa celor doi nu vrea să dovedească credulilor decât că „USL-ul n-o murit ! Numa-un pic s-o hodinit”!

      • Vă recomand să citiți măcar exemplele alese de dumneavoastră în privința cotei unice și apoi gândiți-vă dacă 16 este egal cu 160 și cu 1600. Că pentru mine pare că cine câștigă mai mult plătește mai mult.

        • Rezultă cu evidenţă din comentariul meu că cine plăteşte mai mult (dar tot cota unică de 16%) rămâne cu mai mult! Despre asta este vorba!
          Ce s-a propus în Franţa anul trecut, de era să rămână fără oamenii cu bani !?
          De ce s-a făcut Gerard Depardieu cetăţean rus? Parcă se propunea impozitarea cu 75% a veniturilor de peste 1.000.000 de euro! „Taxă excepţională”, pe care Consiliul Constituţional a respins-o.
          Soluţia: impozitarea diferenţiată, în funcţie de venituri. Pentru un venit mai mic plăteşti deloc sau mai puţin, pentru unul mai mare se aplică un procent mai mare! Şi tot aşa!
          Tot contribuim la „îmburghezirea” unora şi nu se vede nimic! Capital autohton, ioc!

          • Deci cum ar veni să rămânem toți cu aceeași bani. Păi atunci ce sens ar mai avea ca cineva să vrea mai mult? Apropo de Franța, sunt mai mulți în aceeași situație ca domnul Depardieu iar singurul pierzător în acest caz e bugetul Franței. Dar pentru că tot vreți egalitate cu cei bogați, de ce nu acceptați egalitate și cu cei fără gradul II sau I de profesor? Mai ales că aici chiar e aceeași muncă și s-ar cuveni aceeași plată.

            • 1. Ca să ieşiţi cu bine din impasul în care vă aflaţi, vă reamintesc faptul că în textul meu, la punctul I lit. E., scrie: „E. Inexistenţa unui sistem flexibil de salarizare, corespunzător rolului şi locului pe care personalul din învăţământ trebuie să-l ocupe în societate, care nu ţinea şi nu ţine seama şi de performanţele profesionale individuale şi nu asigură posibilitatea promovării în cariera didactică.”
              Exact soluţia „problemei” care se pare că vă preocupă. Pe care, nu fără intenţie, nu a găsit-o nici unul dintre guvernele care au condus România în ultimii 25 de ani.
              Credeţi că desfiinţarea gradelor didactice rezolvă problemele de fond care preocupă salariaţii din îmvăţământ? Probabil că nu aveţi cunoştinţă dar, prin actuala lege a educaţiei, s-a mai introdus o „treaptă” în cariera profesională: cea de profesor emerit! Deocamdată amânată posibilitatea dobândirii ei, din lipsă de bani!
              2. Despre modalităţile de impozitare a veniturilor se pare că nu răspundeţi comentariilor mele.
              Este simplu: ai mai mult, plăteşti mai mult! Şi faci rost de bani pentru educaţie, sănătate, pentru apărare etc.

  7. @Mihai Marian Eftimescu

    Nu stiu ce PUNCTARE vedeti Dvs in prestatia lui Tariceanu. Cu marirea salariilor profesorilor lucrurile nu stau deloc asa cum le interpretati Dvs.

    PNL si PSD stia ca nu au bani sa faca o marie de salarii atat de aberanta. Dar au bagat legea in parlament cu un sigur scop : sa o foloseasca electoral, mizand pe faptul ca PDL si Basescu vor vota impotriva.

    Zis si facut. Tariceanu si-a trimis armata din guvern, in frunte cu Adomnitei cu misiunea sa ridice mainile sus. Si asa au facut, toti penelistii, toti pesedistii. Insa, ce sa vezi, PDL-istii nu au picat in capcana si au votat si ei 100% legea ! Si uite-asa au anulat tot avantajul pe care voiau sa-l ia Tariceanu si ai lui.

    Atunci Tariceanu incearca sa salveze ce se mai putea salva. Se da el mare adversar al legii , nb- dupa votarea ei !!!, vezi doamne, acum descopera ca nu sunt bani , si incearca sa-l prinda in offside macar pe Basescu. Sa-l determine ca macar el , presedintele asociat opozitiei de atunci, sa nu promulge legea. Numai ca nici Basescu nu a picat in plasa lui Tariceanu si a promulgat legea.

    Si uite-asa Tariceanu a ramas cu cracanarea asta schizoida, una votam, alta zice – cam la fel ca Victor Viorel in chestiunea cu Rosia Montana.

    Eu il consider pe Tariceanu cel mai slab PM pe care la avut Romania postrevolutionarea. Niciun km de autostrada – desi a prins boom-ul economic, un deficit record -5,4%…
    Un tip neserios. Uitati-va la viata lui personala, e un bun exemplu.

  8. Incerc un raspuns, la intrebarea din titlu:
    „Cine sa ma recomande? Vocea si talentul meu!…” (citat din memorie, din „B.D. la munte si la mare”)

    Pe mine, unii oameni politici ma duc cu gandul la acei „Mos Craciun” -i din ciocolata: mari, frumosi, poleiti, dar goi pe dinauntru.

    • Titlul articolului se referă la „fapte” care ar putea să-l recomande pe Tăriceanu.
      Care am constatat că – cel puţin în domeniul învăţământului preuniversitar – nu prea există.
      Cine şi de ce îl recomandă ştim.
      Şi i-ar face orice promisiune pentru a mai lua nişte voturi din dreapta. Inclusiv că-l poate numi prim ministru după alegeri (în cazul câştigării alegerilor).
      Oricum, cred că este ultimul rol important al carierei sale politice.
      Indiferent de ce se va întâmpla la alegeri şi cât o să mai rămână în funcţia de Preşedinte al Senatului.

  9. E 2016, si Tariceanu e reales presedinte al Senatului. Vorbim de Tariceanu, cel care s-a dus la Iliescu in februarie 1990 sa-i spuna ca nu exista democratie daca Frontul e si guvern, si partid. O fi pui de securist, dar nu m-as porni sa il ironizez pentru cei 6% din alegeri, cand d-astia ca noi nu ar obtine nici 6 voturi. Sa ne anunti cand ajunge la lada de gunoi a istoriei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Tiberiu M. Pana
Tiberiu M. Pana
Profesor de istorie (titular, cu gradul didactic I) la Liceul Tehnologic "Oltchim" din Râmnicu Vâlcea, judeţul Vâlcea. A publicat articole şi studii în reviste de specialitate. vicepreşedinte al Uniunii Sindicatelor Învăţământ Vâlcea

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro