Home » Politica & Doctrine »Societate/Life »Vot 2014 » Citesti:

Impactul alegerilor asupra imaginii României în străinătate (Şi câteva observaţii despre “rebranduirea” României)

Gabriel Cercel noiembrie 15, 2014 Politica & Doctrine, Societate/Life, Vot 2014
3 comentarii 2,190 Vizualizari

În urmă cu zece ani, în toamna lui 2004, revenit în Germania cu o bursă de cercetare, dar urmărit până la insomnie de destinul incert al ţării mele, căutam zi de zi cu aviditate, în colecţia generoasă de ziare a Bibliotecii Universităţii din Darmstadt, ştiri despre România. Încercam să descopăr acolo o perspectivă neutră, obiectivă, care să mă elibereze puţin de tensiunea, otrava şi partizanatul insuportabile ale abordărilor autohtone şi să exorcizeze colcăiala de strigoi a lecturii pe care, imprudent, o luasem cu mine de acasă: Moştenitorii securităţii a lui Marius Oprea. Simpla absenţă a ţării mele de pe harta marilor probleme ale omenirii, pe care o schiţa zi de zi presa internatională, avea un efect liniştitor şi mă obliga să restrâng puţin dimensiunea cosmică a catastrofei, pictată în culori sumbre pe cerul valah de presa noastră. Până într-o bună zi, când am descoperit în Frankfurter Allgemeine Zeitung un text pe care cu greu l-aş putea uita vreodată. Era un miniarticol, situat vag între comentariu şi ştire, din acelea care au rolul de a odihni puţin mintea şi ochiul cititorului între analizele săţioase, bine informate şi solid întemeiate metodologic, care umplu fiecare din paginile de format mare, scrise mărunt, ale celebrei publicaţii. Textul nu cred că avea mai mult de 10-15 rânduri şi se încheia cam aşa: România nu a atins încă acel punct maxim de instaurare a haosului pornind de la care doar întoarcerea treptată la o evoluţie coerentă mai este posibilă. Textul te frapa, într-un context de analize bine documentate şi de ştiri precise despre temele cele mai diverse, prin inclasabilul său statut stilistic: nici simplă ştire, nici comentariu, nici analiză, el era mai degrabă un fel de haiku jurnalistic în proză, un mini-pamflet pe care autorul nici măcar nu se deranjase să-l semneze. Astăzi regret că, pesemne în încercarea inconştientă de a scăpa de şocul provocat de lectura acestui text, nu l-am păstrat. Pentru că el spunea aproape totul despre imaginea României în Occident şi, din păcate, despre România însăşi: eram deja, ce-i drept, o ţară care încetase să mai furnizeze teme tari, de genul celor ale epocii ceauşiste, iliesciene sau de felul tragediilor care se petrecuseră nu cu multă vreme în urmă în alte ţări din sud-estul Europei. Reuşisem însă să intrăm doar într-un interval incert al irelevanţei, din care mi-e teamă ca nu am ieşit complet nici până astăzi. România era bună, sub raport social şi politic, doar ca să ilustreze, când şi când, la avizierul european, o formă sau alta de precaritate.

Şi, trebuie să recunosc, cu greu ar fi putut fi concurată în îndeplinirea acestui rol, pe care şi l-a asumat cu consecvenţă timp de câteva decenii. După loviturile de imagine obţinute în anii ’60 prin deschiderea la Bucureşti a primelor misiuni economice şi diplomatice ale RFG în Europa de Est (1963, respectiv 1967, an din care datează şi vizita lui Willy Brandt în capitala noastră), prin refuzul lui Ceauşescu de a participa la intervenţia militară din Cehoslovacia (1968) şi prin stabilirea de relaţii bune cu Statele Unite (1969 vizita lui Nixon la Bucureşti, 1970 a lui Ceauşescu la Washington), România a devenit, în imaginarul occidental, un campion al inadecvării şi al şanselor ratate. În anii ’80 şi ’90, am preluat rolul perpetuei excepţii negative: când în celelalte ţări comuniste apăreau ample mişcări civice, la noi Securitatea asigura liniştea şi frica; când în sânul comunismului se multiplicau poziţiile şi tendinţele reformatoare, la noi se instaura cultul personalităţii de inspiraţie nord-coreeană; când în alte ţări socialiste centralismul şi dirijismul falimentare erau depăşite treptat, la noi se investea păgubos în proiecte industriale şi urbanistice faraonice, perimate, poluante, ineficiente, costisitoare şi barbare; când în alte părţi liderii comunişti îşi recunoşteau înfrângerea, la noi trebuia să curgă sânge pentru răsturnarea regimului; când alţii atrăgeau investiţii şi creau condiţii pentru avântul economiei de piaţă, noi „nu ne vindeam ţara” şi experimentam diverse scenarii posibile de război civil. Scenele de la Târgu Mureş au fost înlocuite de mineriade, imaginile suprarealiste din căminele de copii – de cele ale copiilor străzii. Nu cu multă vreme în urmă, plimbandu-mă prin pădurile de la marginile Freiburgului, am dat peste un afiş recent care prezenta modul barbar în care sunt ucişi în România câinii vagabonzi. Cât despre presa actuală, marea majoritate a articolelor şi a emisiunilor de radio şi televiziune în care este vorba despre noi, tema principală este migraţia cauzată de sărăcie, folosirea abuzivă a ajutoarelor sociale, cerşetoria şi corupţia.

Nu ştiu dacă ne dăm seama cât de urgentă este modificarea imaginii noastre în Europa. Desigur că lucrurilor trebuie să li se spună pe nume. Şi, desigur, între timp relatările sunt mai echilibrate, jurnaliştii sunt mai bine informaţi, deşi simţi mereu că stereotipurile stau la pândă. Este totuşi frapant faptul că, în ultimii 25 de ani, imaginea României în Occident s-a transformat infinit mai încet decat s-a schimbat România. Alături de patologiile sociale, politice şi de mentalitate, a apărut o Românie a normalităţii, care nu se recunoaşte nici în clasa politică coruptă, nici în oglinda pe care i-o prezintă Occidentul. Este o Românie care tace şi face. Multă vreme am crezut că timpul le va rezolva, încet, dar sigur, pe toate. Că prin întâlnirea cu oamenii şi realităţile concrete prejudecăţile se vor evapora de la sine. Iată însă că nu este atât de simplu. Criza economică a revelat baza şubredă pe care se construieşte Europa. Oamenii se gândesc mai mult la economie şi finanţe decât la valori. De aici şi recrudescenţa ingrijorătoare a naţionalismului în ţări care altminteri sunt campioane ale democraţiei: Marea Britanie, Franţa, Olanda…

Nu-mi dau seama dacă înţelegem cât de urgentă este intrarea României normale în conştiinţa europeană. Această Românie normală este acum chemată să se exprime, să iasă din anonimat, din tăcerea ei discretă, pentru că absenţa ei din mentalul colectiv european riscă să-i ameninţe existenţa. Imaginea unei ţări nu este doar o chestiune secundară, paralelă cu „realitatea”, ci face parte din ea. Am putea spune chiar că abia imaginea este cea care transformă diversitatea amorfă de fapte, date, cazuri, situaţii într-o realitate propriu-zisă, unitară. Economia Germaniei bunăoară, cea mai solidă din Europa, se bazeaza pe exporturi, iar asta numai pentru că Germania este în sine o marcă şi o garanţie de calitate. Dar România? Iată un exemplu: Mi-am cumparat de curând o bicicletă pe Amazon. Citind recenziile cumpărătorilor, am dat peste comentariul unui utilizator, care reacţiona la o evaluare pozitivă, spunând umătorul lucru: am descoperit pe internet că această marcă de biciclete este produsă în România, aşa că, prieteni, feriţi-vă de ea. Persoana respectivă nu avea nici un motiv concret să pună la îndoială calitatea produsului, lăudat de mai toţi cumpărătorii. Însă imaginea pe care o avea despre România era atât de lipsită de echivoc, încât era suficientă ca să îl determine să nu cumpere. Uşor, va trebui să reconstruim sau să construim pur şi simplu marca „România”. Să eliminăm stereotipurile intârzierii, corupţiei, sărăciei – nu prin strategii retorice, ci prin fapte, însă acestea trebuie transportate dincolo. Imaginea ţării noastre este nu doar învechită, ci ea este într-o criză prepetuă, care face necesară o regândire a brandului nostru de ţară. Sigur că este bine să promovăm turismul folosindu-ne de peisaje şi de vestigii istorice, însă ar fi mai înţelept să reuşim să ne putem lăuda şi cu ceea ce suntem şi construim noi astăzi, dacă nu vrem să ne reducem rolul la acela al unui simplu decor exotic la periferia Europei.

Mi se pare că, dincolo de opţiunile politice foarte diferite pe care le implică votul pentru unul sau altul dintre candidaţi, românii sunt puşi mâine în faţa unei decizii de (re)branduire a ţării lor. Vor dori ei să schimbe imaginea proprie, care este aceea a unei lumi întoarse asupra ei înseşi, pitorească ce-i drept, pentru un privitor din afară, fascinantă poate, în bine sau în rău, dar şubredă şi greu suportabilă pentru cel care trăieşte în ea? Românii vor alege mâine între România lui „merge şi aşa” şi România efortului de a ne reinventa într-o lume aflată în plină transformare; între o precaritate familiară, pe care am sfârşit prin a o asuma ca identitate proprie, şi soliditatea unui efort de renaştere.

Îmi amintesc acum că, tot în urmă cu 10 ani, în atmosfera deprimantă schiţată de presa internaţională, o singură temă legată de România şi abordată pe larg a apărut ca să mai nuanţeze puţin cenuşiul imaginii noastre: realegerea lui Klaus Iohannis ca primar al Sibiului, şi anume de către o covârşitoare majoritate formată din etnici români. Era dovada cea mai clară că toate tarele politicii noastre, corupţia, nepotismul, incompetenţa, neseriozitatea nu sunt o oglindă a trăsăturilor de caracter ale românilor, ci nişte maladii pe care o reţea bine organizată de paraziţi le inoculau şi întreţineau în corpul nostru social. Ele arătau dorinţa şi hotărârea românilor de a scăpa de aceste boli cronice, de a le elimina hotărât din viaţa publică a ţării lor. Cei care îl vor vota mâine pentru funcţia de preşedinte al ţării o vor face pesemne din acelaşi motiv şi ne vor arăta dacă gestul sibienilor a fost sau nu reprezentativ pentru întreaga societate. Alegerea lui ar însemna însă şi o schimbare radicală a brandului nostru de ţară. Ea ar înlocui frunza bătută de vânt, ca imagine a unui popor vegetal, cu un chip capabil să vorbească despre trăsăturile noastre umane mai adanci. O Românie reprezentată de un preşedinte de etnie germană va contraria stereotipurile care însoţesc imaginea ţării noastre de peste un sfert de secol. Partenerii noştri occidentali vor fi nevoiţi atunci să primească tocmai de la noi lecţia unui spirit european care a depăşit naţionalismul primitiv, să recunoască dorinţa şi capacitatea societăţii noastre de a înnoi la timp o clasă politică depăşită de şansa istorică pe care o avem şi să perceapă gradul de maturitate atins, în numai 25 de ani, de o ţară care încă nu a fost lăsată de istorie să dea măsura deplină a vocaţiei sale – aceea de a extrage tocmai din diversitatea culturală a lumii care o înconjoară şi o constituie vitalitatea unităţii şi a creativităţii ei.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "3 comments" on this Article:

  1. d.p. spune:

    Excelent articol, studentii plecati in strainatate mi- au scris ca, daca “iese Ponta “, ei nu se mai intorc….

  2. Iulian spune:

    Splendid! De citit, de recitit si de citat!

  3. Liviu spune:

    Foarte bun articol, domnule Gabriel! Felicitari!

    Este unul dintre cele mai bune articole pe care le-am citit pe site-ul acesta; m-ar bucura sa vedem mai multe de genul acesta aici, dar si in alta parte in presa romaneasca.

    O analiza clara, cruda (uneori dureroasa), dar obiectiva, influentata de spiritului german, in care recunoastem unde se afla, din pacate, Romania zilelor noastre.

    Sper ca articole de genul acesta sa ne impulsioneze pe fiecare dintre noi sa incercam sa fim mai buni prin fapte si rezultate de calitate, ca doar asa se reconstruieste un “brand” romanesc serios si de durata.

    PS: Desi presat de o activitate insensibila la cultura si sentimente (ca de un tren care nu asteapta oricat ai dori sa mai stai intr-un oras liber…), nu m-am lasat pana nu am terminat de citit articolul pana la capat… merita pe deplin!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Gabriel Cercel


Gabriel Cercel

Doctor în filozofie, cercetător la Institutul „Alexandru Dragomir“. Co-fondator al Societății Române de Fenomenologie și al revistei Studia Phaenomenologica. La editura H... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)