Politicienii-mameluci din fruntea Romaniei

Recenta vizită a lui Victor Ponta în Turcia poate furniza un fundal potrivit pentru a reflecta la lungile durate ale politicului românesc și la multiseculara influență exercitată de cultura politică a turcilor, în mod particular a otomanilor, asupra tiparelor de structurare a puterii în teritoriile locuite de români.

În cele ce urmează doresc să supun atenției cititorilor o interesantă paralelă care se poate face între un tipar (“pattern”) de exercitare a puterii foarte răspândit în lumea turcilor medievali și mecanismele de recrutare și promovare politică pe care le putem observa în elita politică românească din ultimul deceniu. De la bun început vreau să subliniez faptul că paralele de genul acesta nu reprezintă o noutate în analiza politologică a regimurilor politice din Romania. Astfel, după cum bine știu cunoscătorii literaturii știițifice privind tranziția post-comunistă, într-o carte clasică (Problems of Democratic Transition and Consolidation, 1996) pe această temă doi politologi americani, Juan Linz și Alfred Stepan, au analizat regimul Ceaușescu și dinamica tranziției din Romania prin prisma conceptului de “sultanism” introdus de Max Weber în analiza sistemelor patrimoniale orientale.

Plecând de la acest precedent analitic, în textul de față voi argumenta că mecanismele de recrutare a liderilor și de exercitare a puterii în elita politică românească din zilele noastre prezintă surprinzătoare asemănări cu tiparele de exercitare a puterii în regimurile orientale bazate pe castele militare de origine servilă.

Sursa originară a acestei similitudini o reprezintă modul de rezolvare oarecum similar al unei probleme fundamentale în orice organizare socială bazată pe ierarhie. În jargonul științelor sociale problema aceasta este cunoscută ca problema raportului “principal-agent”. Această problemă universală apare în toate relațiile sociale în care există o relație ierahică între un șef (principal) și un subordonat (agent) și constă din problema motivării și determinării subordonaților de a lucra din toate puterile lor în conformitate cu sarcinile trasate de șef. După cum știe oricine care în viața lui a fost subordonat (adică mai toți oamenii din lume…), dincolo de toate regulamentele, monitorizările și amenințările șefilor, subordonații au întodeauna un spațiu de manevră care rapid se poate transforma într-unul de autonomie, în măsura în care subordonații sunt demotivați iar șeful nu este tot timpul cu ochii pe ei (ceea ce rămâne o imposibilitate fizică, cel puțin deocamdată). Existența acestui spațiu de manevră/autonomie reprezintă un călcâi al lui Ahile pentru toate ierarhiile din lume din toate timpurile și din toate locurile iar diversele regimuri politice din istorie au dat soluții dintre cele mai diverse la această problemă care, dacă nu e soluționată în mod satisfăcător și legitim, poate duce la dezintegrarea ordinii politice și sociale.

Una dintre cele mai originale soluții la această problemă a fost cea a “guvernării prin sclavi”. Chiar dacă poate părea contra-intuitivă sau stranie din punct de vedere al tradițiilor politice occidentale, “guvernarea prin sclavi” a fost o soluție la problema “principal-agent” foarte practicată în Orient, având un rol crucial în supraviețuirea politică a islamului. Astfel, după rapida expansiune a islamului victorios pe plan militar în secolele VII și VIII, califii din perioada imediat următoare au fost confruntați atât cu cronicizarea facționalismului intern (exprimată cel mai pregnant în antagonismul dintre sunniți și șiiți) cât și cu provocarea de a ține sub control clanurile arabe așezate în țările cucerite dar și pe potentații locali convertiți la islam. Soluția briliantă în acel context istoric (dar cu totul străină de practicile politice ale lumii creștine) a fost aceea de a utiliza pe scară largă în conducerea statului sclavi (de regulă de origine turcică) care, după ce erau special pregătiți pentru funcțiile militare și/sau administrative pe care urmau să le îndeplinească, aveau o loialitate absolută față de calif în condițiile în care, nefiind atașați niciunuia din clanurile conducătoare din societate și rămânând într-o poziție servilă, puteau fi oricând executați după bunul plac la stăpânului.

Conducerea prin sclavi a devenit, astfel, o metodă de guvernanță utilizată pe scară largă în statele islamice pre-moderne. Forma plenară a acestui tipar politic de guvernare au constituit-o mamelucii, care, într-o formă sau alta, au fost guvernat Egiptul de pe vremea cruciadelor și până la înfrângerea lor definitivă de către Napoleon la începutul secolului al XIX-lea. Mamelucii erau sclavi (mulți dintre ei de origine turcică) care, după ce treceau printr-un program foarte intensiv de pregătire militară și administativă, deveneau elita militară și politică a Egiptului. Lor li se datorează victoria Islamului în două mari confruntări care, dacă s-ar fi sfârșit altfel, ar fi putut pune sub semnul întrebării însăși supraviețuirea Islamului ca sistem politico-religios: cruciadele și expansiunea mongolă.

O sub-specie a acestui sistem de guvernare o reprezintă și ienicerii din Imperiul Otoman. Recrutați prin “tributul sângelui” din rândul populațiilor creștine supuse de semilună, ienicerii au constituit secole de-a rândul elita militară (dar mai puțin politică) pe care s-a sprijinit dinastia otomană atât în confruntarea cu forțele externe cât și pentru a controla elitele islamice tradiționale din societate.

Ajunși aici, ne putem întreba în mod legitim care este rostul acestui excurs istoric și ce au de-a face mamelucii cu elitele politice din România post-comunistă? Teza mea este că tiparul de recrutare a elitei conducătoare în regimurile politice pe care le-am invocat foarte pe scurt și oarecum simplist mai înainte prezintă surprinzătoare asemănări cu ceea ce vedem că este o soluție la problema “principal-agent” în politica din România zilelor noastre.

Astfel, din punctul meu de vedere, prezența în fruntea statului roman a unor personaje precum Victor Ponta, Crin Antonescu, Elena Udrea, Traian Igaș, etc., nu reprezintă altceva decât rezolvarea problemei “principal-agent” de către cei ce controlează partidele din Romania prin promovarea în cele mai înalte funcții din stat a unor indivizi care au o autonomie de acțiune limitată și o loialitate deplină față de cei cărora le datorează cariera politică. La fel ca mamelucii din vechime, acești tineri lideri români nu sunt oameni politici liberi, ci sunt niște indivizi aflați în stare de depedență de cei care i-au luat de nicăieri și i-au transformat în “cineva”, impunându-i în funcții dintre cele mai înalte în statul roman. Fără să aibă calificări relevante sau un parcurs profesional care să-i recomande pentru demnități publice, acești tineri „lideri” sunt indivizi cu biografii obscure în care, precum o dovedește cazul lui Victor Viorel Ponta, actualul Prim Ministru al României, se pot ascunde amănunte care-i fac șantajabili în cel mai înalt grad. În consecință, fiindcă în sine, ca valoare profesională, morală sau ca viziune politică acești tineri nu înseamnă, de fapt, nimic, ei pot fi eliminați din joc în orice moment de cei care i-au “făcut” oameni politici.

Starea de dependență pare a fi pașaportul-minune care, precum în cazul mamelucilor, le asigură acestor tineri politicieni o carieră fulminantă în structurile de putere ale României contemporane: partide și administrație. Diferența față de mameluci este că această dependență nu are o formă juridică, ci se exprimă în vulnerabilități biografice (lipsă de competențe profesionale, șantajabiliate). Astfel, în politica dâmbovițeană a zilelor noastre a fi șantajabil pare a fi condiția necesară pentru a fi (prim-)ministeriabil, exact așa cum în statul mamelucilor și în alte monarhii orientale doar condiția de (fost) sclav deschidea perspectiva accederii la poziția de vizir sau de alte demnități politice sau militare.

Prin dependență bazată pe incompetență și șantaj problema “principal-agent” este ca și rezolvată în politica românească, chiar dacă la un cost exorbitant pentru contribuabilul român. Iar dacă vorbim de costuri, atunci neaparat trebuie avut în vedere amănuntul că, spre deosebire de mamelucii și ienicerii de odinioară, care erau recrutați din cel mai de calitate material uman de condiție servilă și apoi erau trecuți printr-un sistem de instrucție foarte exigent, “neo-mamelucii” zilelor noastre își datorează mărirea tocmai faptului că sunt indivizi cu o educație cel mult precară și care, fiindcă n-au fost în stare să facă nimic pe plan profesional, au ajuns să reprezinte “tinerele speranțe” ale “sistemului ticăloșit”.

Ar mai fi și alte amănunte de discutat în paralelismul dintre statul mamelucilor și România zilelor noastre, dar mă opresc aici. Evidența de necontestat în politica românească a ultimului deceniu este degradarea constantă a actului de guvernare și bizara promovare în prim plan a unor tineri politicieni de foarte slabă calitate profesională și morală. Confruntați, în ultima perioadă a regimului comunist în România, cu spectacolul extravagant al “construirii socialismului într-o singură familie”, politologi occidentali din tradiția weberiană au crezut cel mai potrivit să utilizeze pentru descrierea comunismului ceaușist conceptul de sultanism. Personal consider că, date fiind interesantele similitudini ce pot fi decelate între mecanismele de formare a elitelor în România anului 2013 și cele specifice pentru regimurile orientale bazate pe castele militare de origine servilă, evocarea mamelucilor s-ar putea să fie o întreprindere nu doar legitimă din punct de vedere intelectual, dar și utilă în practica politică.

Napoleon, genialul comandat al armatei de cetățeni care care avea să pună capăt regimului multi-secular al guvernării prin sclavi (mameluci) în Egipt, observa că într-o confruntare un mameluc înfrânge întotdeauna un francez, cinci mameluci se bat în parte cu cinci francezi, iar zece francezi îi înving întotdeauna pe zece mameluci. De câți cetățeni autentici avem nevoie pentru a stopa ascendența neo-mamelucilor în politica românească? Rămâne de văzut dacă politica românească de după protestele prilejuite de proiectul de lege al guvernului Ponta privind exploatarea de la Roșia Montană ne va da un răspuns la această întrebare.