Home » Armata »Politica & Doctrine »Sinteze » Citesti:

Poziţia României faţă de conflictul politico-militar dintre Pakistan şi India (1967-1971)

Petre Opris februarie 28, 2019 Armata, Politica & Doctrine, Sinteze
12 comentarii 4,134 Vizualizari

După încheierea Consfătuirii de la Moscova a conducătorilor partidelor din ţările de democraţie populară (9-12 ianuarie 1951), o parte din resursele materiale şi financiare româneşti au fost consumate pentru importurile de armament, tehnică de luptă şi muniţii din U.R.S.S., Polonia şi Cehoslovacia, pentru construirea de fortificaţii la graniţa cu Iugoslavia şi pe litoralul Mării Negre, precum şi pentru importurile de maşini-unelte şi instalaţii necesare industriei de apărare. Concomitent, au continuat cooperativizarea forţată a agriculturii şi lucrările la Canalul Dunăre – Marea Neagră.

În acest fel au fost epuizate rapid resursele economiei româneşti şi s-a ajuns la vânzarea masivă de aur românesc în străinătate. Rezerva de aur a Băncii de Stat a R.P. Române a scăzut cu aproape 160 de tone în perioada 1952-1954: de la 209,4 tone de aur – în lingouri şi monede – la finele anului 1951 (148,3 tone în ţară şi 61,1 tone în depozitele constituite în străinătate) până la 80,1 tone, la sfârşitul anului 1952 (72,6 tone în ţară şi 7,5 tone în străinătate), 53 tone la finele anului 1953 (50 tone în ţară şi 3 tone în străinătate) şi 49,7 tone la sfârşitul anului 1954 (46,7 tone în ţară şi 3 tone în străinătate).[1] Alte izvoare istorice indică faptul că rezerva de aur a Băncii de Stat a R.P. Române a scăzut cu 84,5 de tone la începutul anilor ’50: de la 139 de tone (1951) până la 62 de tone (1 mai 1953), 57,7 tone (iulie 1953) şi 54,5 tone (octombrie 1953).[2]

Decizia dictată la Moscova, în ianuarie 1951, de către Iosif Stalin a determinat reorganizarea instituţiilor româneşti care aveau ca atribuţii culegerea de informaţii atât în interiorul ţării, cât şi din străinătate, precum şi modelarea Armata Română într-o formă tipic sovietică, în aşa fel încât aceasta să poată fi acceptată într-o structură politico-militară intitulată de Iosif Stalin, în ianuarie 1951, Comitetul de coordonare, iar de Nikita Hruşciov, în mai 1955, Organizaţia Tratatului de la Varşovia.

Începând din luna ianuarie 1955, autorităţile de la Bucureşti s-au preocupat de îndeplinirea la timp a prevederilor protocolului secret româno-sovietic „în legătură cu problemele ridicării capacităţii de apărare a R.P.R.”[3] în perioada 1955-1959. În acest sens, o delegaţie condusă Emil Bodnăraş a fost la Moscova pe data 21 aprilie 1955 pentru a prezenta la GOSPLAN proiectul planului pentru dotarea forţelor armate române cu armament şi tehnică de luptă în perioada 1955-1959.[4]

În cursul discuţiilor care au avut loc la 1 aprilie 1955 între membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R., Emil Bodnăraş (ministru al Forţelor Armate) a precizat că în uzinele din România se fabricau în acel moment aproape tot armamentul de infanterie necesar armatei române (cu două-trei excepţii[5]), staţii de transmisiuni, muniţie de artilerie (fără proiectile antitanc subcalibru), explozivi, întregul echipament pentru protecţia chimică a personalului, piese de schimb pentru armamentul de infanterie şi toată gama de vase mici de luptă fluviale şi maritime. În condiţiile scăderii importurilor speciale ale României, armamentul de infanterie prevăzut în statul de război se asigura aproape în întregime din producţia internă. Doar militarii din unităţile de aviaţie urmau să aibă în continuare în dotare modele mai vechi de arme.[6]

Pe de altă parte, Emil Bodnăraş a ţinut să precizeze că „nu facem mecanisme complicate, nu fabricăm artilerie, tancuri, avioane” deoarece „aceasta nu e prevăzut în perioada aceasta”[7]. România era nevoită să achiziţioneze în continuare din U.R.S.S., Cehoslovacia şi Polonia tehnică militară, autovehicule, piese de schimb şi muniţii de artilerie şi aviaţie necesare forţelor sale armate. Sovieticii au oferit un credit pe o perioadă de 10 ani pentru ca autorităţile de la Bucureşti să accepte o parte dintre achiziţiile respective.[8]

Tot atunci s-a constatat că volumul plăţilor la importurile speciale contractate de statul român în anul 1955 urma să fie mai mare decât capacitatea economiei româneşti de a rambursa datoria respectivă în perioada 1958-1960. Valoarea importurilor speciale se cifra la peste 5 miliarde de ruble, în care se includea şi suma de 400 milioane de ruble – o dobândă de 2% pentru creditul acordat de sovietici pe termen de 15 ani (1955-1969) –, în timp ce nivelul maxim preconizat al exportului de produse speciale româneşti a fost estimat la 1 miliard de lei (circa 357 milioane ruble)[9], adică 7,14% din valoarea importurilor similare. Pentru a se înţelege mai bine efortul financiar considerabil în care angajau ţara pentru a achita facturile de armament, tehnică de luptă şi muniţii, Miron Constantinescu a menţionat că valoarea totală estimată a exporturilor româneşti pentru perioada 1955-1959 urma să fie de circa 8 miliarde de ruble.[10]

În cadrul planului propus de Comitetul de Stat al Planificării se estima că prin exportul de produse agricole (între 500.000 şi 1 milion de tone anual) urmau să obţină aproximativ 2 miliarde de ruble în 5 ani (480 de milioane de lei numai în anul 1960), iar prin continuarea exportului de minereu de uraniu în U.R.S.S. se puteau obţine în aceeaşi perioadă circa 300 milioane de ruble.[11] În plus, Miron Constantinescu a propus creşterea volumului exportului de produse chimice şi utilaje[12], concomitent cu reducerea exportului de lemne deoarece acea „ramură ne crează mari greutăţi”[13].

Gheorghe Gheorghiu-Dej a susţinut acea propunere şi a adăugat pe lista exporturilor româneşti reduse semnificativ şi produsele petroliere. În locul acestora, el a propus să fie exportate tractoare şi mai ales produse agricole (porumb, grâu, furaje).[14] „Nimeni nu poate spune că este uşor – a declarat Gheorghe Gheorghiu-Dej la finalul reuniunii din 1 aprilie 1955. Însă de făcut trebuie făcut, sigur făcând economii pe toate liniile. Nu poţi să mergi la asemenea eforturi şi să faci şi năzdrăvănii, aşa cum am făcut înainte, cu cheltuieli mari. O serie de lucruri trebuie reconsiderate, nu putem să mergem aşa. Trebuie să căutăm soluţiile cele mai ieftine, care cer un efort material şi financiar cât mai mic. Sunt foarte multe rezerve în economia noastră. Eu am toată încrederea, că dacă ne mobilizăm pe principalele linii şi nu ne risipim şi analizăm fiecare posibilitate, vom obţine foarte mari economii şi rezerve pentru acoperirea acestui efort (subl.n.)”[15].

Pentru a ajuta autorităţile comuniste de la Bucureşti să găsească o soluţie în scopul creşterii cheltuielilor militare, autorităţile de la Moscova au sprijinit realizarea sub licenţă sovietică în România a unor categorii de armament, muniţii şi alte produse speciale. Treptat, producţia militară s-a diversificat şi, la începutul anilor ’60, s-a ajuns la fabricarea de mitraliere antiaeriene ZU-2 cal. 14,5 mm, aruncătoare de grenade antitanc RPG-2, aruncătoare uşoare de flăcări LPO-50, produse chimice speciale, piese de schimb pentru armamentul de infanterie, detectoare de mine UMIV-1 şi lovituri antitanc PG-2 cal. 40 mm. Aceste produse au fost fabricate atât pentru armata română, cât şi pentru forţele armate ale unor state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (Polonia, R.D.G., Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria), fiind exportate în diferite cantităţi, în perioada 1961-1965.[16]

Informaţiile privind dezvoltarea treptată a industriei româneşti de apărare au căpătat amploare la începutul anilor ’60 şi autorităţile din Pakistan s-au arătat interesate în două rânduri de achiziţionarea de muniţii româneşti fabricate sub licenţă sovietică (în anii 1966 şi 1967). De fiecare dată s-a răspuns negativ la propunerile respective deoarece, pe de-o parte, un asemenea export, fără a avea acceptul sovieticilor, putea să genereze probleme între Bucureşti şi Moscova, iar pe de altă parte s-a dorit să nu se tensioneze relaţiile dintre Bucureşti şi New Delhi. „Pentru livrarea de muniţie fabricată după licenţe sovietice ar trebui cerut acordul URSS – preciza ministrul Corneliu Mănescu la 12 mai 1967, într-un document trimis Prezidiului Permanent al C.C. al PCR. În cazul livrării fără acest acord, s-ar ajunge la complicaţii în relaţiile noastre cu URSS, care în 1966 a respins cererea pakistaneză”. În plus, ministrul Afacerilor Externe a afirmat că „livrarea de armament românesc (corect: muniţie românească – nota Petre Opriş) Pakistanului ar putea provoca nemulţumirea Indiei şi ar complica relaţiile româno-indiene”[17].

Motivele invocate de şefului diplomaţiei româneşti i-au convins pe membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. să nu fie de acord cu încheierea unui contract militar cu Pakistanul – presupus a fi avantajos din punct de vedere financiar – şi, astfel, s-a evitat deteriorarea relaţiilor politice ale României cu U.R.S.S. şi India.

În acea perioadă, Republica Islamică Pakistan era alcătuită din două teritorii situate la mare distanţă unul de celălalt: Pakistanul de Vest şi Pakistanul de Est. Această împărţire a creat încă din 1948 probleme deosebite autoritățile de la Islamabad, teritoriul Indiei separând complet cele două entităţi pakistaneze.

După încheierea alegerilor generale din Pakistan (decembrie 1970), în cursul cărora Liga Awami a câştigat majoritatea absolută în Pakistanul de Est, şeicul Mujibur Rahman (liderul politic al Ligii Awami) a solicitat lui Mohammed Ayub Khan, preşedintele ţării, să îl numească în funcţia de prim-ministru, în locul lui Zulfikar Ali Bhutto (liderul Partidului Poporului). Mohammed Ayub Khan a refuzat acea cerere şi Mujibur Rahman a proclamat înfiinţarea statului Bangladesh (26 martie 1971).

Prim-ministrul Indiei, Indira Gandhi, a intervenit în conflictul din Pakistan prin acordarea de sprijin atât persoanelor care se refugiau masiv din Pakistanul de Est, cât şi grupărilor de guerilă care luptau pentru secesiune. În consecinţă, tensiunile dintre Pakistan şi India s-au agravat rapid, ajungându-se la un conflict militar de amploare între cele două ţări.

În acel context, Ion Gheorghe Maurer, prim-ministrul României, a primit la 3 iunie 1971 o scrisoare din partea omologului său indian, Indira Gandhi, în care era „prezentată situaţia economică dificilă creată în urma exodului populaţiei din Pakistanul de Est în India şi se face apel la guvernul român: a) să intervină pe lângă Pakistan ca acesta «să recunoască faptul că soluţia aleasă pentru problema Pakistanului de Est este neînţeleaptă şi nerealizabilă»; b) să exprime îngrijorarea sa pentru securitatea şeicului Mujibur Rahman, aflat în custodia guvernului Pakistanului”[18].

Totodată, Indira Gandhi a propus ca un trimis special al guvernului indian să viziteze România în perioada 11-13 iulie 1971 – şi a fost nominalizat S. Mohan Kumaramangalam, ministrul Oţelului şi Minelor.[19]

În acelaşi context, la 26 iunie 1971, Nicolae Ceauşescu a primit un mesaj din partea feldmareşalului Mohammed Ayub Khan. Preşedintele Pakistanului prezenta în mod succint punctul său de vedere referitor la „situaţia relaţiilor cu India şi roagă să se intervină pe lângă partea indiană pentru a o convinge «să înceteze acţiunile care ar putea duce nu numai la încălcarea păcii, dar, ca urmare a lor, la consecinţe imprevizibile, care ar putea afecta comunitatea mondială»”[20].

După analizarea mesajelor, George Macovescu a propus să se răspundă la ambele cu apeluri la moderaţie şi calm, pentru a nu se tensiona şi mai mult relaţiile dintre India şi Pakistan. Totodată, prim-adjunctul ministrului Afacerilor Externe a propus să fie acceptată vizita în România a trimisului special al guvernului indian. Acesta urma „să fie primit în audienţe de către Mihai Marinescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, Corneliu Mănescu, ministrul Afacerilor Externe, Bujor Almăşan, ministrul Minelor, Petrolului şi Geologiei, şi Neculai Agachi, ministrul Industriei Metalurgice. [...]

Vizita să fie folosită şi pentru discutarea unor probleme de relaţii bilaterale, de către ministerele române de resort”[21].

Nicolae Ceauşescu a aprobat primirea trimisului special indian de către Ion Gheorghe Maurer şi Corneliu Mănescu. De asemenea, liderul P.C.R. a fost de acord ca „mesajele de răspuns adresate preşedintelui Pakistanului şi primului ministru al Indiei să fie scurte. Să se exprime poziţia ţării noastre care consideră situaţia creată în Pakistanul de Est, ca o problemă internă a Republicii Islamice Pakistan, precum şi dorinţa ca problemele ivite în relaţiile dintre India şi Pakistan să fie rezolvate pe cale paşnică, fără conflicte armate”[22].

Din păcate, mesajele trimise de Nicolae Ceauşescu şi Ion Gheorghe Maurer nu au reuşit să aplaneze conflictul din Asia de Sud. În după-amiaza de 3 decembrie 1971, forţele aeriene pakistaneze au lansat un atac prin surprindere împotriva a 11 aeroporturi militare şi a două sisteme radar defensive indiene. Scopul acţiunii a fost de a bloca declanşarea unei ofensive a armatei indiene, care avea concentrate mari unităţi militare în imediata apropiere a graniţelor cu Pakistanul de Est (Bangladesh).

Deschiderea de către regimul de la Islamabad a ostilităţilor pe frontul de vest nu a împiedicat armata indiană să riposteze puternic şi decisiv atât în Vest, cât şi în Est. La doar câteva ore de la primul atac pakistanez, forţele indiene au reuşit să obţină superioritatea aeriană, fapt ce le-a permis să blocheze ofensiva terestră iniţiată de pakistanezi pe frontul de vest şi să cucerească câteva teritorii de la graniţa comună dintre cele două state – în total: 15.000 km2. Totodată, avioanele indiene au sprijinit acţiunile forţelor terestre din Est, care au intrat în Bangladesh şi au forţat trupele pakistaneze fidele regimului de la Islamabad să capituleze (16 decembrie 1971).

După încheierea războiului, relaţiile dintre India şi Pakistan au cunoscut un proces lent de normalizare, care a început cu schimburile de prizonieri. Astfel, potrivit declaraţiilor oficiale din epocă, la începutul anului 1972, India deţinea circa 90.000 de prizonieri de război pakistanezi, capturaţi în primul rând în operaţiunile militare din Bangladesh. În iulie 1972, în cadrul întâlnirii de la Simla (Iran) cu omologul său pakistanez, Indira Gandhi a propus eliberarea tuturor prizonierilor de război pe care India îi deţinea, în semn de bunăvoinţă. Totodată, prim-ministrul indian a fost de acord cu retragerea trupelor indiene de pe teritoriile cucerite în Pakistanul de Vest, în cursul războiului din decembrie 1971. Patru ani mai târziu, au fost restabilite relaţiile comerciale şi diplomatice între India şi Pakistan.

Menţionăm faptul că autorităţile de la Bucureşti s-au abţinut de la intervenţia în favoarea vreunei părţi implicate în războiul dintre India şi Pakistan (3-16 decembrie 1971) şi poziţia respectivă a fost explicată la şedinţa din 14 decembrie 1971 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. Cu acel prilej, Nicolae Ceauşescu a declarat astfel: „În ce priveşte situaţia dintre India şi Pakistan. Am avut acolo (la Congresul Partidului Muncitoresc Unit Polonez din luna decembrie 1971 – nota Petre Opriş) discuţii cu tovarăşii sovietici, cu ceilalţi n-am discutat (liderii celorlalte state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia – nota Petre Opriş), pentru că s-au ferit să abordeze problema, erau într-o situaţie nu prea bună, pentru că toţi au votat într-o situaţie ridicolă, cum s-ar spune. Dar cu tovarăşii sovietici am discutat problema acestui război (dintre India şi Pakistan – nota Petre Opriş). Şi ei s-au arătat preocupaţi de a nu se agrava războiul, asta şi în discuţiile pe care le-am avut cu Katuşev şi celălalt, Maşetov, şi în discuţiile cu Brejnev. Sigur, ei erau preocupaţi şi sunt preocupaţi, mi-au şi spus că şi ei privesc cu nelinişte, mi-au şi spus că doresc să depună eforturi totuşi ca India să ajungă la încetarea războiului, l-au trimis şi pe Kuzneţov acolo, însă sigur ei s-au angajat de partea Indiei. Însă au spus că într-adevăr, preocuparea era de a găsi chiar o soluţie şi păreau dispuşi de a ţine seama chiar de o soluţie care să ducă la rămânerea Pakistanului de Est în cadrul Pakistanului, dar o soluţie politică, care să fie luarea unui angajament ferm că Pakistanul de Est se va bucura de autonomie şi se va rezolva în mod democratic problema. [...]

Eu consider că poziţia noastră în problema aceasta a conflictului sau a războiului între Pakistan şi India e o poziţie corectă. Consider că e bine că noi nu ne-am angajat în nici o discuţie publică nici pro, nici contra şi să nu de angajăm deocamdată. Noi am dat încă de acolo indicaţii la ONU să nici nu luăm cuvântul, să nu încercăm nici să explicăm votul (României în cadrul Adunării Generale a O.N.U. – nota Petre Opriş), pentru că înţelege şi fără asta şi câteodată e mai bine să nu explici, că se înţelege mai bine decât atunci când explici. De abia ne creăm probleme. Aşa, nimeni nu ne poate reproşa, pentru că noi avem relaţii bune şi cu India, şi cu Pakistanul şi sigur am dori să se ajungă să înceteze acest război şi să se normalizeze.

Sigur, sunt probleme. Şi noi le-am spus pakistanezilor, când m-am întâlnit la Teheran, adică nu la Teheran, la Persepolis, cu Ayub Khan, i-am spus: sigur, e o problemă a voastră internă, dar noi considerăm că ar trebui s-o rezolvaţi în mod democratic, să daţi o înaltă autonomie [Pakistanului de Est]. Dacă vrei să întăreşti unitatea, nu se poate decât rezolvând problemele în mod democratic şi acordând o înaltă autonomie. El a fost în principiu de acord şi a spus că va proceda aşa. [...]

Ei lucrau ceva, dar se vede că forţele militare [pakistaneze] … Şi eu mai am şi alte impresii, sigur n-am dat curs. Cred că indienii au cunoscut că se va ajunge la aceasta şi au forţat lucrurile, nu i-au lăsat (pe pakistanezi – nota Petre Opriş) ca să ajungă la o soluţie, pentru că se ajungea la o anumită soluţie dacă indienii nu interveneau acolo cu armată.[23]

Dar, sigur, n-are rost să ne angajăm acum într-o dezbatere. Principalul e să menţinem poziţia aceasta pentru încetarea războiului şi pentru ca problemele să fie rezolvate în mod democratic. Şi cred că în sensul acesta să acţioneze tovarăşii şi în continuare, dacă Comitetul Executiv e de acord”[24].

O lună de zile mai târziu, la 17 ianuarie 1972, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au discutat din nou despre poziţia României faţă de conflictul militar dintre India şi Pakistan. Cu acel prilej, s-a hotărât ca Ministerul Afacerilor Externe să urmărească „în continuare evoluţia evenimentelor din subcontinentul indian, documentându-se îndeosebi asupra a ceea ce reprezintă Bangla Desh. În acest scop, ambasadorul R.S. România în India va fi instruit pentru a întreprinde la Delhi unele contacte. De asemenea, vor fi iniţiate discuţii cu oficialităţile pakistaneze asupra felului în care intenţionează să acţioneze în viitor faţă de Bangla Desh (sic!)”[25].

După aproape zece luni, la 9 octombrie 1972, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au fost de acord ca Ministerul Forţelor Armate să analizeze şi să prezinte propuneri cu privire la posibilităţile de satisfacere a cererii Pakistanului referitoare la acordarea unor ajutoare militare. Aceasta constituia o reacţie rapidă la solicitarea prezentată la 5 octombrie 1972 de S.A.D. Bukhari (ambasadorul Republicii Islamice Pakistan la Bucureşti) lui Vasile Gliga, adjunctul ministrului Afacerilor Externe. În cursul discuţiei dintre cei doi, „S.A.D. Bukhari a arătat că cererea guvernului pakistanez se referă numai la muniţii pentru arme obişnuite”: 75.000 de lovituri de artilerie calibru 122 mm, 100.000 de lovituri de artilerie antiaeriană calibru 37 mm, 1,6 milioane cartuşe pentru mitraliere calibru 12,7 mm, 100.000 de lovituri pentru mortiere calibru 60 mm.[26]

La 6 octombrie 1972, Vasile Gliga a precizat într-o notă trimisă lui Nicolae Ceauşescu faptul că „partea pakistaneză a mai adresat cereri similare în 1966, 1967, 1970 şi 1971. Ultima dată s-a răspuns că România nu este în măsură să livreze Pakistanului tehnică militară şi muniţii, acestea fiind produse numai pentru necesităţile proprii, dar că ţara noastră poate oferi Pakistanului autocamioane, autotractoare, tractoare, autoturisme de teren, precum şi alte produse comune cu economia generală care sunt folosite de forţele armate (echipamente de buldozere, screpere, autobasculante, autocisterne etc.)”[27].

Până în anul 1989, România a oferit Pakistanului mai multe tipuri de produse, menţionate şi în nota întocmită de Vasile Gliga. Totodată, ca urmare a începerii în ţară a asamblării de elicoptere SA 316 B „Alouette III” şi SA 330 „Puma” (sub licenţă franceză), autorităţile comuniste de la Bucureşti au exportat în Pakistan câteva exemplare din aparatele militare realizate la Braşov.

În altă ordine de idei, se cuvine să amintim faptul că, la reuniunea de la Berlin a Comitetului Politic Consultativ al statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (30 iunie 1976), Leonid Brejnev a discutat separat cu Nicolae Ceauşescu despre intenţia preşedintelui român de a trimite reprezentanţi la reuniunile statelor nealiniate, în calitate de observatori. Pentru a-l determina să renunţe la această acţiune, liderul sovietic l-a informat pe Nicolae Ceauşescu despre faptul că, în timpul unei vizite efectuate în U.R.S.S., prim-ministrul Indira Gandhi a declarat că India se va opune primirii de observatori români la reuniunile statelor nealiniate deoarece România era deja ţară membră a unei alte organizaţii internaţionale (Organizaţia Tratatului de la Varşovia). Totodată, Leonid Brejnev a menţionat că Uniunea Sovietică se opune la rândul său ideii de a se trimite observatori români la reuniunile ţărilor nealiniate.[28]

Cu toate acestea, Nicolae Ceauşescu a aprobat ca o delegaţie condusă de ministrul român al Afacerilor Externe să participe pentru prima dată în calitate de invitată la o reuniune la nivel înalt a statelor nealiniate (Colombo, 16-22 august 1976).

Nota întocmită la 12 mai 1967 de Corneliu Mănescu, ministrul Afacerilor Externe, referitoare la solicitarea autorităţilor din Pakistan de a cumpăra muniţii româneşti fabricate sub licenţă sovietică.

REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA              STRICT SECRET

MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE

Nr. 17 / 00231

TOVARĂŞULUI NICOLAE CEAUŞESCU

SECRETAR GENERAL AL C.C. AL P.C.R.

NOTĂ

Referitor: cumpărarea de armament şi muniţie de către Pakistan

din Republica Socialistă România

La 29 aprilie a.c., ministrul apărării al Pakistanului, A. R. Khan, a comunicat ambasadorului român la Islamabad, într-o audienţă, dorinţa guvernului pakistanez de a importa din Republica Socialistă România muniţii pentru armament de tip sovietic. În acest sens, partea pakistaneză ar dori să aibă loc discuţii, la un nivel înalt, între reprezentanţii celor două ţări.

Din informaţiile primite din partea Ministerului Forţelor Armate, rezultă că – la iniţiativa părţii pakistaneze – problema a mai fost discutată, în cursul anului 1966, de ataşaţii militari român şi pakistanez la Paris. În urma analizării cererii pakistaneze de către conducerea superioară, s-a indicat ataşatului nostru militar să comunice ataşatului militar pakistanez următoarele:

a) Cererea pakistaneză a fost raportată în ţară, unde a fost studiată cu atenţie;

b) Republica Socialistă România are posibilităţi limitate privind producţia de muniţie, inclusiv de tipurile şi categoriile solicitate de Pakistan. Pentru muniţia fabricată după licenţe sovietice, partea română ar urma, conform clauzelor contractuale, să se adreseze şi să obţină acordul părţii sovietice.

c) Fabricile de muniţie româneşti produc cantităţile de muniţie necesare pentru nevoile armatei române;

d) Partea română – după studierea atentă a cererii pakistaneze – a ajuns la concluzia că din cele solicitate ar putea furniza numai o cantitate destul de mică în decurs de aproximativ cinci ani.

La 7 decembrie 1966, ataşatul militar al Republicii Socialiste România a dat de înţeles ataşatului militar pakistanez că ţara noastră nu poate răspunde pozitiv cererii Pakistanului. S-au dat indicaţii ataşatului militar român să nu se mai angajeze în discuţii în această problemă.

Din convorbirile celor doi ataşaţi a rezultat că armamentul pentru care Pakistanul solicită muniţie a fost cumpărat din R. P. Chineză, fiind fabricat după licenţă sovietică, dar Pakistanul nu primeşte muniţie suficientă pentru acesta. De asemenea, a reieşit că în cursul anului 1966 URSS a respins cererea Pakistanului de a cumpăra armament şi tehnică de luptă din URSS, precizându-se că în prezent nu sunt condiţii favorabile pentru realizarea practică a acestei cereri.

Faţă de cele de mai sus, considerăm că nu este oportun să se dea curs cererii Pakistanului de a importa din Republica Socialistă România muniţii pentru armament de tip sovietic. Pentru livrarea de muniţie fabricată după licenţe sovietice ar trebui cerut acordul URSS. În cazul livrării fără acest acord, s-ar ajunge la complicaţii în relaţiile noastre cu URSS, care în 1966 a respins cererea pakistaneză.

Livrarea de armament românesc Pakistanului ar putea provoca nemulţumirea Indiei şi ar complica relaţiile româno-indiene.

Ţinând cont de stadiul actual al relaţiilor româno-pakistaneze, propunem să se dea părţii pakistaneze un răspuns, formulat în sensul indicaţiilor date ataşatului militar al Republicii Socialiste România la Paris, în care ar urma să se sublinieze că Republica Socialistă România are posibilităţi limitate privind producţia de muniţie şi că fabricile româneşti produc cantităţile de muniţie strict necesare armatei române. Pentru muniţia fabricată după licenţe sovietice ar trebui obţinut în prealabil acordul URSS.

12 mai 1967                                                           ss. Corneliu Mănescu

  • A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 68/1967, f. 31-33.

NOTE__________________


[1] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: A.N.I.C.), fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 21/1966, f. 342.

[2] Vasile Buga, Relaţiile politice româno-sovietice, 1953-1958, I, în „Arhivele Totalitarismului”, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, anul XII, nr. 1-2 (42-43)/2004, Bucureşti, p. 101.

[3] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 6/1955, f. 2.

[4] Idem, dosar nr. 29/1955, f. 14; 22; 26-27.

[5] Ibidem, f. 10.

[6] Ibidem, f. 9.

[7] Ibidem, f. 10.

[8] Ibidem, f. 11-12.

[9] Ibidem, f. 12.

[10] Ibidem, f. 12-13.

[11] Ibidem, f. 14.

[12] Ibidem, f. 16.

[13] Ibidem, f. 14.

[14] Ibidem, f. 15.

[15] Ibidem, f. 18.

[16] Idem, dosar nr. 56/1960, f. 23-24.

[17] Idem, dosar nr. 68/1967, f. 33.

[18] Idem, dosar nr. 75/1971, f. 70.

[19] Ibidem, f. 71.

[20] Ibidem, f. 67.

[21] Ibidem, f. 72-73.

[22] Ibidem, f. 4.

[23] După încheierea războiului dintre India şi Pakistan din decembrie 1971, liderii politici din Pakistanul de Est au format statul Bangladesh.

[24] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 76/1971, f. 135-137.

[25] Idem, dosar nr. 3/1972, f. 7-8.

[26] Idem, dosar nr. 110/1972, f. 53.

[27] Ibidem, f. 54.

[28] Pentru detalii, idem, dosar nr. 85/1976, f. 2-4.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "12 comments" on this Article:

  1. C Bucur spune:

    Bangla Desh este scris corect in contextul epocii, insemnand in traducere Tara Bengalului. Exista si un cantec al Beatles cu acest nume.

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Vă mulţumesc. Voi corecta în manuscris.

    • Liviu Petre spune:

      Cantecul cu pricina nu a fost al Beatles, care s-a destramat in 1970, ci al ex Beatles-ului George Harrison. Concertul organizat de acesta in august 1971, ‘Concert for Bangladesh’, poate fi un exemplu rasunator de PR, in cazul asta in defavoarea Pakistanului. Posibil ca atitudinea rezervata a Romaniei in acest caz sa fi fost determinata de Nicușor care i-o fi dat lu tacsu sa asculte triplul album din concert.

  2. nimrod spune:

    Tema articolului de fata imi aminteste de faimoasa carte a binomului Lapierre-Collins “Cette nuit la liberté”, aparuta in 1975. E o lectura utila, descrie debutului sangeros al coexistentei unor tari cu populatii de aceeasi origine dar separate de religii incompatibile. Altfel, in forul meu interior, eu tin cu Pakistanul… O tara chinuita, ca si Bangladesh-ul.

  3. Josef Svejk spune:

    Or fi fost azi nostri sfiosi in vreme alui Pingelica dar se pare ca le-a mai venit tupeul dupa aia.
    Prin ’95-’96 comapnia la care lucram atunci ca june inginer a exportat o linie de uscatoare industriale in Pakistan. Fara sa am cea mai mica legatura cu proiectarea bletematiei, era “releavata” (adica copiata mitocaneste) dupa o linie germana din anii ’60 s-a intamplat sa fie in portofoliul meu pentru asistenta tehnica. Fiecare din cei ce lucram in proiectare aveam distribuite mai mult sau mai putin aleator ca “experti tehnici” tot soiul de linii ce se fabricau rar si de care nimeni nu avea habar. In orice caz cele 8-9 lazi mari ce contineau componenetele liniei ajunsesera la Constanta si nu putea fi incarcate pe vapor. A venit un FAX Vineri pe la 3-4 de la ministerul “industriei constructorare de nu stiu ce” cum ca proiectantul si inginerul sef trebuie sa fie la Bucuresti la minister Luni dimineata, in costume negre :) sa semneze nu stiu ce declaratii de conformitate ca altfel lazile nu sunt urcate pe vapor. Ceea ce era buba. Se pierdeau o gramada de bani daca nu se livra la timp.

    Pe vremea aia avionul de la Cluj la Bucuresti nu circula in weekend asa ca am luat trenul de Duminica noaptea. Dl. Moga avea costum negru eu avem unul gri, ca negru nu aveam pe atunci :) Era vara, era inuman cald, aerul conditionat nu ajunsese inca in Estul Salbatic, trenul era supraaglomerat, cand am ajuns in Bucuresti curgeau apele de pe noi si rasesem impreuna aproape un de pachet de tigari. Puţeam amandoi in costumele noastre. La minister astia ne-au pus sa semnam ca lazile cu nu stiu ce numar de inventar nu contin componenete pentru “arme de distrugere in masa” (erau doar tubulaturi din tabla subtire, structura de sustinere, rotoare, motoare electrice, cablaj, etc. ). Dl Moga a intrat in panica si a sunat la Cluj cu (taxa inversa :) ca ministerul nu avea voie sa sune interurban :) ) cerand opisurile cu continutul fiecarei lazi. N-am semnat pana ce alea n-au fost dactilografiate si anexate la declaratii. In fine, pe la 2-3 dupaamiaza ne-am tarat amandoi pe asfaltul ce se topea la gara sa ne intoarcem acasa. Imi dadusem jos camasa si sacoul, turnasem un litru de apa minerala pe mine si asa am mers pama la tren. Dl. Moga isi purta cu stoicism costumul cu cravata.

    Ce mai era pe vapor Dumenzeu stie. Ideea a fost ca atunci cand a ajums echipa de asambleuri la Karachi lazile erau duse. Fusesera ridicate imptreuna cu restul marfii de pe vapor de catre armata pakistaneza. In mod cert vaportuil nu transportase ratuste de plastic sau seminte se floarea soarelui decorticate :) Oamenii au stat mai bine de o saptamana in vacanta la un hotel sordid din Karachi infestat de tot soioul de ganganii pana ce oastea pakistaneza a returnat lazile, intr-o stare deplorabila, sparte si cu componente lipsa. Le placusera grozav tuburile pneumatice transparente de la Festo asa ca le-au furat. Si dupa aia au stat inca doua saptamani sa asamblaze si sa puna in functiune hardughia.

    Despre Bangladesh am in schimb niste amintiri mai placute :) La cateva luni dupa aventura cu linia din Pakistan se comanda una oarecum similara pentru Bangladesh. De data asta eu nu mai aveam scapare. Aia pentru Bangladesh era mai “inteigenta” si avea un automat programambil Allen Bradley pe care pe atunci numai eu stiam sa-l programez (dupa aia mi-am invata lectia si i-am mai invatat pe cativa rudiemntele programarii in cod masina). Asambleur-ii din echipa fusesera mai mult beti decat treji si numai Dumnezeau stia ce aruncasera prin lazi si in ce stare. Pe toata durata voiajului pe mare “maestrul” Toderica (starostele asambleurilor) se ruga fierbinte sa se inece vaporul pe drum si sa nu mai fie nevoie sa mearga acolo. Bietul om isi bea vodka “Cristal” la “celular” (cutii rectangulare de caton cu pai) cu lacrimi in ochi tanguindu-se amarnic. Se parea ca nu mai avem scapare. Aveam vizele in pasapoarte, lazile debarcasera si trecusera de vama. In 3 zile trebuia sa plecam. Insa bag seama ca Dumenzeu s-a milostivit pana la urma de lacrimile fiebinti amestecate cu vodka ieftina ale maestrului Toderica si a fost o ditai inundatie in Daka care a facut praf fabrica aia cu tot cu lazile noastre. Asigurarile au platit totul si toata lumea a fost fericita! Maestrul Toderica s-a cinstit un litru de vodka suedeza la cheful de dupa inundatia din Bangladesh.

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Vă mulţumesc pentru poveştile frumoase. Cu stimă, P.O.

      • David FK spune:

        @ Petre Opris (01/03/2019 la 20:59)

        Si eu cred ca acestea sunt “poveşti frumoase”; n-am “talentul” autorului dar am mult mai multa experienta profesionala (si, implicit de viata).

  4. Un cylon spune:

    Simla e în nordul Indiei, nu în Iran.

  5. Cinicul spune:

    Romania s-a ferit sa alimenteze conflictul militar din subcontinent, dar a oferit asistenta economica Pakistanului, in special prin trimiterea de experti romani care au lucrat in anii 80 in Pakistanul de W. A fost poate si un act de sfidare al Moscovei pentru ca Pakistanul era angajat cu arme si bagaje in contraofensiva americana din Afganistan.
    Am avut o ruda care mi-a spus inainte de 89 ca a stat in spital cu un roman care pretindea ca a fost trimis in anii 50 sa lupte in razboiul din Coreea, evident de partea Nordului. Stiu ca Romania a oferit ajutor economic si primit soldati coreeni pentru refacere, si atunci (ca si acum) am fost cam sceptic, ca romanii ar fi trimis trupe in Corea. Dvs, domnule Opris, ati gasit ceva informatiii despre asta?

    • Cinicul spune:

      PS
      Am gasit acum pe internet un articol despre asistente medicale romance trimise pe frontul din Corea, dar nimic despre soldati.

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Nu au fost trimişi militari români în Coreea de Nord, în timpul războiului din 1950-1953. S-a trimis doar un spital civil. Mai multe detalii veţi putea găsi în cartea istoricului Radu Tudorancea: “Ipostazele „ajutorului frățesc”. RPR și războiul din Coreea”.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Petre Opris


Petre Opris

A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istor... Citeste mai departe


E randul tau

Vedeti ca o parte din analiza dvs. se face pe Nota de informare generica din site (de fapt cred ca e...

de: Bogdan Manolea

la "Câteva considerații referitoare la votul diasporei din noiembrie 2019"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

septembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)