Home » Politica & Doctrine »Reactie rapida » Citesti:

România precară devine o Românie genocidară

Nicolae Drăguşin noiembrie 2, 2015 Politica & Doctrine, Reactie rapida
3 comentarii 947 Vizualizari

Motto: „Bucureștiul e o cursă de șoarici. Vor fi zeci de mii de victime la următorul cutremur major. Măcar gândindu-ne la acești morți deja contabilizați undeva (adică la noi și la cei dragi nouă) ar trebui în următoarea perioadă să facem ceva împotriva nepăsării criminale a edililor noștri”

(Mircea Cărtărescu, 31 octombrie 2015)

Noi toți am învățat că balada Meșterului Manole arată importanța sacrificiului personal în crearea unei opere durabile. Desigur, această lecție frumoasă nu rezultă decât dintr-o interpretare metaforică a faptelor din conținutul baladei. Dar mai există o interpretare (literală, de data aceasta) care se aplică, din nefericire, la România: durabilitatea care se obține cu prețul sacrificiului fizic (vătămarea și, de cele mai multe ori, moartea) și nu al tău, ci al altuia.

O rememorare selectivă a faptelor ne va oferi, din păcate, confirmarea acestei aserțiuni. În 1930, în Vinerea Mare, la Costești, 116 copii împreună cu preotul au murit carbonizați într-o biserică de lemn, din secolul XVII, pe o suprafață de aproape 40 m2. Consecința acestei tragedii care a zguduit întreaga Europă a fost regula ca toate ușile să se deschidă în afară. În 2013, un copil de 4 ani a murit ca urmare a rănilor produse de mușcăturile câinilor fără stăpâni, în Parcul Tei din București. Consecința a fost dispariția celei mai mari părți din câinii vagabonzi, după ce aceștia deveniseră deja de mulți ani un pericol social. În octombrie 2015, alte două tragedii s-au petrecut în București: un polițist de 28 de ani care deschidea drumul unei coloane oficiale a murit într-un crater din mijlocul unei șosele intens circulate; 30 de morți și 156 de răniți (dintre care aproximativ 70 în stare critică și gravă) este rezultatul unui incendiu produs într-un club. Deocamdată, pentru aceste două ultime tragedii consecințele nu se întrevăd.

Ce poate rezulta din acest macabru inventar (care în mod voit ocolește alte tragedii precum cea de la Maternitatea din Giulești, în 2010, etc)? Nici mai mult nici mai puțin decât faptul că România este un stat care își devorează proprii cetățeni. Și nu orice fel de cetățeni, ci exact pe aceeia care îi asigură viitorul, oricum puternic pus la îndoială de exodul aproape ireversibil al materiei cenușii (cum să-ți propui să mai rămâi în România când plagiatorii dovediți dar neconfirmați umblă cu girofar sau parazitează instituțiile de învățământ superior?), instituțiile cangrenate de corupția funcționarilor care paralizează orice prevedere legală (degeaba ai legi și instituții care să le pună în aplicare dacă nu ai funcționari care să-și ia în serios atribuțiile), un stat care este incapabil să producă o lege pentru consilierea psihologică și duhovnicească a femeilor care intenționează să recurgă la întreruperi de sarcină, etc. Devorându-și tinerii, cetățeni ai săi, pe timp de pace, România aproape că devine un stat genocidar.

Dacă aceasta este concluzia la observarea generală a faptelor, mai este o concluzie care se impune în considerarea diferențelor istorice. Până când instituțiile democrației ajung să devină funcționale, la limită poate fi justificabil metafizic un accident care să dea naștere unei norme juridice și, subsecvent, a unei instituții/proceduri instituționale. Cum tragedia din România anului 1930 a schimbat regula deschiderii ușii, iar incidentul din Statele Unite ale Americii, petrecut în anul 1942, soldat cu 492 de morți, a introdus noi reguli de stingere a incendiilor (care, vai!, ar fi trebuit să fie valabile și pentru Clubul Colectiv, căci orice îndreptare a unui rău trebuie asumat direct și nemijlocit, ca o lecție universală), ulterior nu mai este acceptabilă nicio repetare; dacă totuși incidente similare continuă să se întâmple, indiferent de numărul victimelor, înseamnă că funcționarii instituțiilor de resort se fac direct vinovați.

Cuvintele scriitorului Mircea Cărtărescu se vor dovedi profetice (actuale sunt oricum) dacă aceste tragedii foarte recente nu vor avea drept consecință un proces judiciar care să nu se oprească la vinovații direcți, ci să se extindă la toate instituțiile care, într-un fel sau altul, s-au făcut părtașe la aceste fapte virtualmente genocidare. Un proces judiciar, dincolo de stabilirea și individualizare pedepselor, trebuie să însemne înainte de toate instrumentul cel mai solemn de aflare a adevărului. Așa cum, din fericire, noi știm ceea ce s-a întâmplat în Germania nazistă datorită Procesului de la Nürenberg, tot așa avem dreptul să aflăm ceea ce s-a întâmplat în octombrie 2015. Desigur, sunt și procese judiciare organizate pentru a ascunde adevărul, cel mai adesea prin găsirea unor țapi ispășitori pe care, ca în orice societate primitivă (adică pre- și ne-democratică), să se descarce întreaga mânie colectivă. În acest sens, inversul procesului de la Nürenberg este procesul cuplului dictatorial Ceaușescu, organizat în așa manieră încât să se evite judecarea pe fond a problemei. Dacă societatea românească va tolera acum un astfel de proces, atunci înseamnă că incidente nefericite precum cele care au implicat zecile de tineri vor mai avea loc.

Pe fondul problemei pe care anchetatorii trebuie să-l aibă în vedere, asemenea pieselor dintr-un mare puzzle, multe lucruri deja se cunosc: faptul că în multe instituții publice competența este, poate, ultimul criteriu de angajare; că sprijinul politic este cheia universală care face și desface orice (oferă doctorate, posturi academice, funcții administrative, etc), ș.a.m.d. Dar, deși știute, încă nu au o certificare judiciară. Fenomenul corupției pe care Direcția Națională Anticorupție îl înfruntă de 10 ani este doar o parte problema care face ca România, prin multe din instituțiile și funcționarii lor, să-și devoreze cetățenii. O serie întreagă de fapte sunt și de competența parchetelor de pe lângă instanțele de judecată care nu par să dovedească aceeași voință de a face binele aplicând legea, precum DNA. Biserica și toate cultele religioase, de asemenea, trebuie să înțeleagă că dacă la originea acestor tragedii se află corupția (ca sumă de infracțiuni, fapte prevăzute de legea penală), la rădăcina corupției se află lăcomia (pofta de bani mulți obținuți ușor atât în seama patronilor, cât și a funcționarilor pe principiul că „o mână o spală pe cealaltă”), parvenitismul (adică evitarea muncii și a răbdării în obținerea succesului), nedreptatea, compasiunea prost administrată care toate acestea sunt fapte imorale. Or, pentru un cleric, indiferent de cultul pe care îl slujește, nicio predicare mai eficientă a moralei religioase nu este mai eficientă decât cea susținută cu exemplul personal.

Având cauze a- și imorale, corupția (ca fenomen social aflat sub incidența Codului Penal) degenerează în nedreptate socială, adică în ceva mult mai grav în care doar o instituție nu este suficientă (în speță, DNA-ul). Este nevoie de concursul întregii societăți: instituții ale executivului (recuperează ANAF-ul prejudiciile rezultate din infracțiuni?), școala, Biserica, etc. Ceea ce s-a întâmplat în Clubul Colectiv și ceea ce i s-a întâmplat bietului ofițer de poliție aflat la datorie, în slujba unui politician ce s-a crezut mai presus de lege, reprezintă scadența dureroasă a nedreptății sociale. Mulți au încercat să o corecteze prin mișcări revoluționare și ideologice (socialismul de secol XIX reprezintă un bun exemplu). Astăzi nu (mai) este cazul de așa ceva pentru că există legi, există instituții, însă ceea ce lipsește multor funcționari, dincolo de competență, este bunul simț (bună-voință, bună-credință).

În fața acestui val de impostură, există marea speranță: oamenii care se mobilizează în număr (tot mai) mare pentru a arăta că respectul față de lege, în fața căreia toți trebuie să fie egali, este singurul leac care mai poate fi administrat României pentru ca aceasta să nu fie definitiv pierdută, căci există un rău mult mai mare care se poate întâmpla pe timp de pace, decât pe timp de război sau de aservire față de puterile străine (cele două condiții istorice ale României). Iar România, pe timp de pace, își permite, în mod genocidar, să piardă cetățeni mai ceva decât în război: mii de oameni care mor în fiecare an pentru că fenomenul corupției și nepăsarea funcționarilor statului împiedică construirea de autostrăzi; zeci de mii de oameni care riscă să moară în cazul unui cutremur de tipul celui din 1977; zeci de oameni care au murit pentru că câțiva privați și probabil o serie de funcționari și-au dat mâna, în lăcomie de bani și desconsiderare a aproapelui, pentru ocolirea regulilor de siguranță publică, chiar zilele trecute. În aceste situații trecute, ipotetice și prezente, România nu trebuie să-și mai permită luxul de a ocoli fondul problemei, de a evita arătarea răului și de a nu aplica sancțiunile care se impun.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "3 comments" on this Article:

  1. victor L spune:

    “Sacrificiu personal” ar fi fost daca Manole se aseza el pe zid pentru a fi zidit, nu Ana.
    “Personal” sau intimitatea apropiata?
    Titlul “România precară devine o Românie genocidară” mi se pare prapastios, in genul titlurilor din tabloide sau ziarele de sport, “inafara-i vopsit gardu` inauntru-i leopardu`!”
    Romania sintem noi si tagma jefuirorilor :P

  2. Liviu spune:

    Legi sunt. In ele sanctiuni exista. Institutii de control (autoritati de control, reglementare, supervizare etc.) exista. Daaaa, cineva sa isi faca treaba mai lipseste. Mii de inalti functionari ce isi rezolva doar treburile de partid si fluxurile financiare proprii. Poate ca cineva se uita si spre ei in al ‘spelea ceas. Dar probabil si drama asta va genera actiune limitata, pt ca suntem ceea ce suntem (aruncati un ochi in jur sa vedem nivelul…)

  3. Constantin Balasoiu Constantin Balasoiu spune:

    Ce e asta, nu va suparati, starea natiunii?
    Vedeti totusi ca Miorita se citeste in alt registru metafizic. Revedeti textele lui Eliade. E cam penibil sa veniti cu asa ceva, mai ales ca textele astea sunt de mici dimensiuni, le-a scris direct in romaneste, in plus sunt reeditate. Chiar, daca nu ma inseala memoria gasiti ceva in vol Impotriva deznadejdii, Humanitas 1992. Cred ca si Intinerariul spiritual are ceva.
    Enjoy



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Nicolae Drăguşin


Nicolae Drăguşin

Doctor in filosofie (2013), cercetator postdoctoral la Universitatea din Bucuresti si lector universitar la Universitatea Crestina Dimitrie Cantemir din Bucuresti (Departamentul de... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)