Home » Analize »Politica & Doctrine »Sinteze »Societate/Life » Citesti:

Un pact pentru eternitate. Intelectualii și partidul în 1964

Bogdan Cristian Iacob aprilie 29, 2014 Analize, Politica & Doctrine, Sinteze, Societate/Life
Deocamdata nu sunt comentarii 795 Vizualizari

Declarația din aprilie 1964 nu a apărut de nicăieri și nici nu reflecta o schimbare bruscă de direcție a conducerii PMR. Ea a fost rezultatul unei acumulări de măsuri ale liderilor comuniști autohtoni, de politici și de pași făcuți în direcția cristalizării individualității regimului încă din anii ’50. Este vorba de un proces de re-formulare graduală a ideii de suveranitate socialistă care rapid va începe să fie suprapusă ideii de emancipare și unitate națională, dar și contrapusă problematicii rolului hegemonic al URSS în mișcarea comunistă internațională.

Declarația din aprilie a fost formulată și, ulterior, analizată, din perspectiva dinamicilor în cadrul blocului sovietic, mai precis opoziția PMR față de politica hrușciovistă în cadrul Consiliului pentru Ajutor Economic Reciproc și atitudinea în raport cu rolul Chinei în mișcarea comunistă internațională. Rareori însă literatura existentă accentuează una dintre ideile fundamentale care a stat la baza poziției PMR și care a facilitat identificarea rapidă a intelectualilor, vechi sau noi, cu politica regimului. Mă refer la chestiunea „integrării”. Recepția extrem de favorabilă a Declarației printre intelectuali poate fi explicată prin faptul că PMR refuza integrarea economică sau militară în cadrul blocului sovietic sau că partidul nu urma linia Kremlinului în conflictul sino-sovietic. Dar, la fel de important a fost faptul că aceste procese aveau loc simultan cu o politică din ce în ce mai susținută a PMR de a respinge orice „integrarea culturală și științifică” între țările comuniste și de a insista asupra principiul afirmării culturale naționale. Mai mult decât atât, ca și în cazul pozițiilor politice sau economice, angajarea elitelor epistemice ale partidului-stat avusese loc cu ani înaintea momentului aprilie 1964.

Voi apela la două exemple pentru a-mi justifica afirmațiile. Între 1960 și 1964 au avut loc o serie de întâlniri anuale între conducerile „academiilor de științe socialiste” în care s-au discutat posibilitățile de realizare a unei „diviziuni internaționale a muncii” în domeniul științific. În 1964, la Sofia, între 12 și 19 aprilie, reprezentații Cehoslovaciei și Poloniei au propus un document intitulat „Principiile, formele și metodele colaborării științifice multilaterale între Academiile țărilor socialiste”. Reflectând negocieri din anii anteriori, documentul propunea printre altele: „folosirea în comun a potențialului științific și tehnic al țărilor socialiste, folosirea în comun a laboratoarelor și instalațiilor care aparțin diferitelor Academii; crearea unor colective și institute științifice comune; specializarea diferitelor țări în domeniul științei și tehnicii, precum și specializarea revistelor științifice pe domenii înguste, preconizându-se consilii de redacții internaționale și editarea publicațiilor respective de către acea Academie care are asigurate cele mai bune condiții în specialitatea respectivă, cât și din punct de vedere economic”. (i) Reacția delegației române, acționând pe baza mandatului primit din partea conducerii de partid, a fost de a insista ca acest document să fie eliminat de pe agenda întâlnirii. Dezbaterile privind integrarea științifică vor continua în anii următori, varii proiecte fiind propuse în special de reprezentanții polonezi și germani (desigur cu susținerea celor sovietici). Poziția de respingere a unor asemenea inițiative, formulată de oficialii Academiei de Științe a R.P.R./R.S.R. înainte de 1964, va rămâne însă literă de lege.

Integrarea nu privea numai Academiile, ci și uniunile de creație din țările comuniste (grupul principal era format de țările din Europa de est, dar în aceste discuții apar uneori și reprezentanți ai R.D. Coreea, Vietnam, Mongolia, Cuba etc.). Reflectând această tendință, revista cehoslovacă Plamen a găzduit o serie de discuții privind posibilele măsuri de accentuare a colaborării socialiste în domeniul culturii. De exemplu, în numărul cinci din 1963, editorii considerau că „ar trebui să se dezbată, în primul rând, dacă în locul acordurilor bilaterale privind colaborare dintre uniuni, nu ar fi mai eficace să se treacă – deocamdată cel puțin în cadrul țărilor socialiste europene – la încheierea unui acord multilateral, care ar rezolva problemele reciproce ale scriitorilor din toate țările noastre…” (ii) Aceeași revistă, susținută de „Politika” din Polonia, a realizat și o ancheta printre importante personalități culturale din țările socialiste sau membri ai așa-ziselor grupări progresiste occidentale în legătură cu validitate și viabilitatea ideilor de „integrare culturală”, crearea unei „Piețe comune a culturilor”, „liberalizarea schimburilor culturale dintre țările socialiste”.

Poziția PMR în această chestiune este excelent exemplificată de intervenția lui Simon Pop, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, la consfătuirea conducerilor uniunilor scriitorilor din țările socialiste (21-24 septembrie 1965). Acesta afirma în raportul către Comitetul Central: „am crezut util să vorbesc aici mai pe larg dezvoltând ideea eficacității participării noastre în forurile scriitoricești internaționale, făcând apel la suplețe, la aprecierea realistă și diferențiată a situațiilor în fața cărora suntem puși, la dezvoltarea unor puncte de vedere lucide și nuanțate, având la bază argumentare proprie, venită din experiență proprie; sub acest aspect, ideea elaborării unei linii comune îmi apare, total contraindicată, am obiectat, orice acțiune mecanică, în bloc, fiind, în fond, o expresie de rigiditate, aceasta micșorând vizibil șansele reușitelor, dăunând calității afirmării valorilor și ideilor noastre pe o arenă extinsă”. (iii) Intervenția lui Pop demonstrează cum suveranitatea socialistă se materializa într-o campanie de afirmare a culturii naționale și de cristalizare a unei identități cultural-politice clare atât în cadrul lagărului socialist dar și în Europa în general. În 1964, PMR si intelectualii ajunseseră la o agenda comună de colaborare care avea o funcțiune mutual benefică: partidul se indigeniza, fără a se reforma; elitele epistemice și culturale reveneau în centrul proiectului simbolic și instituțional de construcție a națiunii, aducând cu ele masive secțiuni ale tradițiilor pre-comuniste.

O asemenea sinteză național-stalinistă, pentru a-l parafraza pe Vladmir Tismăneanu, este evidentă, în forma sa încă timpurie, cu prilejul adunării „oamenilor de știință și cultură” din 8 mai 1964. Aceasta este poate cea mai spectaculoasă „prelucrare” a Declarației din aprilie. Pentru a cita cuvântul de deschidere al lui Maurer, „ne-am adunat să avem un schimb de idei asupra acestui important material, să expuneți punctele de vedere pe care le aveți în legătură cu una sau alta din problemele abordate în această Declarație precum și în legătură cu Declarația însăși”. Cei prezenți includeau prezidiul și secretariatul Academiei, directori și directori adjuncți de institute ale Academiei, redactori și redactori adjuncți ai revistelor Academiei, membri ai comitetului de partid al Academiei, secretarii și locțiitorii secretarilor organizațiilor de bază de la Academiei, alți academicieni, reprezentanți ai uniunii scriitorilor, ai variilor instituții cinematografice, ai uniunii compozitorilor, uniunii artiștilor plastici și arhitecților, artiști din teatre, și reprezentanți ai Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă. În total aproximativ 200 de persoane, calitatea de membru de partid nefiind criteriu de selectare a participanților. Au avut intervenții Barbu Zaharescu, Mihai Beniuc, V. Dinu, Ștefan S. Nicolau, Dian Cocea, Aurel Mihale, Ion Roșianu, N. N. Constantinescu, Ștefan Voicu, Brăduț Covaliu, Constanța Crăciun, Ștefan Milcu, Virgil Ianovici, Ilie Murgulescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Alex. Graur, Alex. Rău, Horia Hulubei, Valter Roman. IV

Două concluzii preliminare reies din aceste liste. În primul rând, PMR nu experimenta încă practica de a nominaliza personalități fără pedigriu comunist, dar cu prestigiu național, ca să reprezinte linia de partid. Ascensiunea intelectualilor a căror socializare era mai mult naționalistă decât marxist-leninistă era în curs, căpătând dimensiuni impresionante în a doua jumătate a decadei. Cei care intervin sunt ori vechi membri de partid, cu activitate inclusiv in ilegalitate, ori tovarăși de drum care asiguraseră conversiunea elitelor după 1947. În al doilea rând, printre vorbitori sunt totuși conducătorii principalelor instituții cultural-științifice din țară (ex., Ilie Murgulescu era la acea vreme președintele Academiei, după ce mai înainte fusese ministru al învățământului). Așa cum observa istoricul Cristian Vasile, mesajul de afirmare a suveranității socialiste simultan cu cel al emancipării identitare era formulat și diseminat de la cel mai înalt nivel, dar era în același timp puternic controlat prin intermediul unor actori ale căror fidelități ideologice erau verificate. Acest principiu va conta mai puțin în anii care vor urma. De exemplu, istorici precum Constantin C. Giurescu, Mihai Berza, Emil Condurachi, Alexandru Duțu, etc., personaje departe de a fi aparatcici, vor personifica linia de partid, cu propriile lor sintetizări, în politicile de scriere a istoriei atât pe plan național cât și internațional.

Revenind la evenimentul din 8 mai, sinteza național-stalinistă este definită de Maurer, maestrul de ceremonii în acel moment. Explicând rațiunile Declarației, el afirmă „am socotit că răspundem obligației internaționale pe care o avem ca comuniști, dar în aceiași măsură datorită faptului că răspundeam unor obligații naționale pe care le aveam ca conducători ai unui popor de a cărui soarta răspundem. Daca partidul țării respective, cel care este legat de poporul țării respective și răspunde în fața acestui popor este acela care cumpănește și hotărăște cum trebuie făcut un anumit lucru și dacă trebuie făcut, și dacă acest lucru poate să-l hotărască altcineva decât acest partid, acest lucru condiționează până la sfârșitul sfârșitului existența fiecărei societăți.” Așadar, partidul este condiționat simultan de două imperative care îi eternizează rolul conducător în societate: misiunea revoluționară și destinul național.

Spectrul integrării culturale, care în mod evident este o invocare vag voalată a sovietizării din perioada 1948-1953, devine metoda de coagulare a intelectualilor pentru legitimizarea poziției demiurgice a partidului. Maurer descrie abil noua amenințare, formulând simultan opțiunile valabile celor prezenți: „eu nu vreau să trag concluzii: pe linie economică integrare, pe linie culturală integrare. Sigur că mai sunt și alte domenii în afară de domeniul economic și cultural care pot să însemne o activitate de conducere, dar aceste domenii sunt foarte restrânse. […] …ce necesitate de ce ordin impune această integrare? Eu nu trag concluzii, mă feresc să le trag. Eu știu ce înseamnă să aduci o acuzație neîntemeiată sau să faci cuiva proces de intenție, dar sunt fapte. Faptul acesta unit cu celelalte nu poate fi dezlipit, trebuie să te facă să te uiți la ele și mai atent…” Cu alte cuvinte, integrarea culturală nu putea fi disociată tendințelor hegemonice politice și economice sovietice. Emanciparea națională devenea astfel identică cu reafirmarea rolului conducător al partidului. Singura opțiune a intelectualilor era de a se asigura că partidul are îndeajuns sprijin pentru a continua să apere integritatea culturală, științifică, economică și în final politică a României. Aici în esență este nucleul tare al logicii național-staliniste: politicul nu poate fi separat de cultural, naționalul nu poate fi rupt de construcția socialismului. De aici și dificultatea unora, chiar și în prezent, de a asuma consecințele co-interesării intelectuali-partid în reproducerea comunismului românesc și preferința pentru narațiuni encomiastice despre independență și mândrie națională.

Cum era de așteptat, în cadrul adunării din 8 mai, reacțiile vorbitorilor au fost, prompt, de susținere totală dar cu note personale care dezvoltă mesajul partinic inițial. Ovid. Crohmălniceanu a accentuat importanța formulării unor linii naționale care să contracareze tendințele de integrare la nivel de bloc: „trebuie să ne obișnuim ca în astfel de probleme să avem un punct de vedere propriu și să-l avem cu toată răspunderea, cu toata temeinicia și cu toată hotărârea”. El continuă, exprimându-și stupoarea față de absurditatea propunerilor pentru o nouă diviziune socialistă a muncii: „Cum vor putea aceste popoare să admită ca niște organe abstracte să decidă asupra suveranității și independenței lor naționale?” Cu puțin timp înainte, Brăduț Covaliu declara că „suveranitatea noastră e necesar să-și aibă conținutul ei propriu, să-și aibă profilul ei bine definit”.

La rândul său, academicianul Ștefan Nicolau schițează noua simbioză dintre știința națională și partid: „omul de știință din țara noastră nu dorește să pună într-un cazan comun ideile sale de lucru, ci să le fructifice în institutele științifice moderne și bogate pe care partidul și guvernul i le pune la dispoziție, pentru ca prin munca sa să sporească mai binele poporului și să facă să înflorească în primul rând știința patriei sale.”

Istoricul N. N. Constantinescu intervine pentru a oferi indicii cu privire la ce se ascunde în spatele acestor inițiative supra-naționale: „Cu alt prilej, în plină ședință de discuții, un istoric sovietic a spus că pentru rezolvarea problemei Unirii Transilvaniei cu Romînia, noi în Romînia să fi chemat și istorici de peste graniță. Or, după cum știe oricine, problema unirii Transilvaniei nu este o problemă pe care s-o mai rezolve istoricii. Ea a fost rezolvată de popor în mod revoluționar în 1918. Ca urmare nici istoricii români și nici cei de peste graniță nu mai au ce rezolva aici. Ei trebuie, pe baza adevărului istoric să consemneze corect acest adevăr. Or, din păcate, tovarășul respectiv nu cunoaște lupta revoluționară a poporului nostru pentru unire”.

Fizicianul Horia Hulubei adăuga invocând pericolul naționalismului la ceilalți vecini ai României: „dar tovarăși, eu am fost prin Ungaria, prin Polonia cu tot felul de delegații. Nici pe vremea lui Horty, nici pe vremea celuilalt din Polonia nu s-a făcut mai mare caz de naționalism local ca acolo. Toate colțurile, toate versurile vechi sunt adunate să arate importanța culturii poloneze sau ungare. Astă nu este naționalism?” Vicepreședintele Academiei nu întârzie să apeleze și la acel excepționalism combinat cu spectrul eternului dușman alogen ascuns în umbrele unei istorii vitrege, discurs definitoriu, începând cu anii 60, pentru comunismul românesc: „suntem menționați alături de Japonia ca una din țările care au cel mai mare ritm de creștere a venitului național. Când am ajuns și noi în situația să ne organizam mai bine tocmai acum apar stăpânitori ca pe vremea țarilor și turcilor”. (V)

Geologul Virgil Ianovici are o intervenție oarecum în același spirit. Într-un acces de autocritică combinată cu un evident exercițiu al cultului personalității (un subiect aparte care nu poate fi rupt de Declarația din aprilie 1964), el asociază tradițiile științifice naționale cu înțelepciunea conducătorului: „tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej, citind Monografia Geografică a R.P.R. după tipărirea ei și-a arătat nemulțumirea pentru modul cum s-a redactat capitolul de Istorie al cercetărilor geografice și încă în iunie 1960, mi-a spus că s-a făcut o greșeală tratându-se activitatea geografilor romani, analizată prin prisma condițiilor actuale și că ea trebuia prezentată în lumina condițiilor științifice și politice în care aceștia și-au dezvoltat cercetarea științifică în perioadele respective; de asemenea, mi-a spus că se face o greșeală dacă nu se relevă tradițiile școlilor de cercetare științifică, care în toate domeniile, în țara noastră au adus un aport deosebit în diferitele ramuri de activitate și că dacă ar fi știut înainte de tipărirea acestei lucrări, de conținutul acestui capitol, nu ar fi permis tipărirea în forma în care s-a tipărit”. Dacă abordam aceste cuvinte din perspectiva mai largă a istoriei comunismului românesc, putem intui un sindrom care va ajunge ulterior să definească politicile culturale ale partidului-stat. Afirmarea culturii și științei nu pot fi separate tradițiile naționale care își găsesc împlinirea în construcția socialistă personificată de liderul partidului, Marele Conducător.

Concluzia acestei scurte treceri în revistă a pozițiilor „oamenilor de știință și cultură” în raport cu Declarația din aprilie 1964 cred că poate fi formulată pornind de la observația unui reprezentant Agitprop prilejuită de o altă prelucrare a acestui document de partid. Elvira Cincă, în „Informație privind adunarea organizației de partid de la Universitatea din București (facultățile: filologie, istorie, științe juridice și institutul de limbi străine)” [23 mai, ANIC, fond CC al PCR – Secția de Propagandă și Agitație, no.29/1964, ff. 23-25.], nota faptul că arheologul Ion Nestor, vorbind cu vecinul său, spunea că numai pereții nu pot vota rezoluția de susținere a Declarației. În aprilie 1964 a fost oficializat cadrul normativ al relației dintre intelectuali și partid. PMR împlinește destinul național al construcției socialismului, apărând integritatea politică, economică, culturală, științifică, teritorială și istorică a României. Iar elitele epistemice sunt actori nemijlociți ai acestei lupte de emancipare și afirmare identitară, îndeplinind rolul de realizatori ai sintezei dintre tradiție, interese disciplinare și priorități domestice exportate internațional. Începutul anilor 60 declanșează spirala ascendentă a unui autocentrism cultural în permanentă căutare de originalități. În contextul obsesivei invocări a pericolului extern (integrare culturala sau deznaționalizare prin „ploconirea” față de Occident), fenomenul în cauza va genera capcana autohtonismului ca substitut al liberalizării, fantasma care pentru decenii va legitima participarea constructivă și entuziastă a atâtor intelectuali în dezvoltare regimului comunist din România.

_________________________________________________

i „Notă cu privire la tendințele de integrare culturală și științifică”, 7 mai, ANIC, fond CC al PCR – Secția de Propagandă și Agitație, no.31/1964, ff. 26-7.

ii „Notă cu privire la tendințele de ‘integrare’ culturală și științifică”, 8 mai 1964, ANIC, Fond C.C. al P.C.R., Secția Agitație și Propagandă, dosar 32/1962, f.2.

iii “Notă a lui Simion Pop privind consfătuirea din 21 și 24 septembrie de la Moscova a con­ducerii Uniunilor scriitoricești din țările socialiste,” 28 February, ANIC, fond CC al PCR – Secția Cancelarie, no. 14/1965, ff. 38–39.

iv Pentru detalii vezi „Lista cu participanții la adunarea oamenilor de știință, artă și cultură (8 mai a.c.)”, ANIC, fond CC al PCR – Secția de Propagandă și Agitație, no.31/1964, ff. 41-168.

v Pentru toate aceste citate (inclusiv afirmațiile lui Maurer) vezi „Stenograma adunării cu oamenii de știință care au dezbătut Declarația CC al PMR adoptată la Plenara lărgită a CC al PMR din 15-22 aprilie 1964 (8 mai 1964)”, ANIC, fond CC al PCR – Secția de Propagandă și Agitație, no.31/1964, ff. 41-168.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro





Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Bogdan Cristian Iacob


Bogdan Cristian Iacob

Istoric, in prezent Research Fellow la Centrul de Studii Avansate din Sofia. Si-a sustinut doctoratul cu o teza despre istoriografia comunista din Romania la Central European Unive... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)