Home » Interviu »Politica & Doctrine »Societate/Life » Citesti:

VIDEO Interviu cu Gabriel Liiceanu despre datorie civică și egoism

contributors iunie 16, 2017 Interviu, Politica & Doctrine, Societate/Life
10 comentarii 8,648 Vizualizari

Cred că volumul lui Gabriel Liiceanu, “România – o iubire din care se poate muri”, apărut la Editura Humanitas, poate funcționa ca un foarte bun remediu împotriva a două maladii sociale: sentimentul de neajutorare și egoismul.

Neajutorarea este moștenită și ”învățată” în comunism. Sentimentul de neajutorare acționează și astăzi ca un complex de inferioritate civică, o alterare a capacității de apărare a demnității persoanei, o victimizare inerțială. El creează impresia că nici o acțiune nu are rost, că orice implicare civică e inutilă sau, mai rău, că dacă te agiți nu faci decât să îți aprinzi singur paie în cap. Din principiu, tu nu o să poți niciodată rezolva nimic.

Mulți oameni au depășit această forma de angoasă la începutul anului, când au ieșit în stradă și au oprit Ordonanța 13.

Egoismul este o atitudine mai nouă la noi, descrisă însă de Alexis de Tocqueville cu acuratețe încă din secolul al XIX-lea:

”Egoismul usucă germenul tuturor virtuților, individualismul seacă numai izvorul virtuților publice, dar, cu timpul, atacă și distruge pe toate celelalte și va fi absorbit în cele din urmă de egoism.”

”Acești oameni cred că urmează doctrina interesului, dar ei nu au despre ea decât o idee rudimentară și, pentru a veghea mai bine asupra a ceea ce ei numesc treburile lor, nesocotesc principalul lucru, care este acela de a rămâne propriii lor stăpâni.” (citatele sunt preluate din prefața volumului)

Citiți mai jos un interviu cu Gabriel Liiceanu despre patriotism, datorie civică, egoism și necesitatea implicării civice.

Volumul este alcătuit din texte apărute pe Contributors.ro, cărora li se adaugă o  prefață consistentă.

Cumpara cartile lui Gabriel Liiceanu de pe GiftBooks.ro

Să începem această discuție cu titlul cărții, “România – o iubire din care se poate muri”. E un titlu mai complicat decât pare la prima vedere. Avem, pe de o parte, iubirea, erosul – dumneavoastră interpretați patriotismul ca fiind un scenariu erotic sublimat și puneți în legătură tipul acesta de eros cu moartea.

Gabriel Liiceanu: Atunci când vorbim despre iubire, ne gândim în primul rând la iubirea erotică, la iubirea dintre sexe, și uităm că există tot felul de specii de iubire: iubirea părinte-copil, iubirea de țară. Într-adevăr, “România – o iubire din care se poate muri” e un titlu care merită explicat, pentru că el pune în discuție parcursul sentimentului de patriotism în România, de la jumătatea secolului al XIX-lea și până astăzi. Ce vrea să spună “o iubire din care se poate muri”? Vrea să spună că primele generații care au precedat nașterea statului român modern și cele care le-au urmat în România modernă au trăit iubirea pentru ceea ce construiseră cu ființa lor și, uneori, cu viața lor. În primul Război de independență sau după Primul Război Mondial, iubeau cu patimă această țară. Fusese construcția lor. Ei o făcuseră și părinții lor plătiseră cu viața apariția acestei țări. Și atunci era normal să se recunoască în ea și s-o iubească cu ardoare desăvârșită. Nu întâmplător iubirile acestea teribile față de patria proprie se nasc în secolul naționalismelor, când se constituie națiunile moderne.

Generația interbelică pe care am cunoscut-o, reprezentanții de seamă ai ei, trăiseră cu patimă iubirea față de România. Cioran, Noica spuneau: după Primul Război Mondial, când s-a făcut România Mare, ne-am simțit pentru prima dată eliberați de cea mai mare sarcină raportată la țara noastră. Se născuse România Mare. Un traseu istoric care durase din 1848 umpluse inimile românilor de o pasiune extraordinară pentru dobândirea națiunii lor. Ce s-a întâmplat teribil după 1948, după venirea comunismului? Patria a fost furată. Cei care au venit nu mai puteau inspira sentimente de solidaritate față de ei, în calitatea lor de conducători. Într-o țară ocupată de armate sovietice și de puterea pusă de ei, nu mai exista o fuziune afectivă între populația țării și cei care-i conduceau destinele. Și atunci s-a produs o ruptură teribilă.  O mare parte dintre români n-au mai avut țară. Nu se recunoșteau în conducători, conducătorii nu se recunoșteau în popor, chit că-l invocau la tot pasul, îl disprețuiau, iar românii nu aveau față de conducătorii mult iubiți ai partidului sentimentele pe care le avuseseră față de Regele Carol I, față de Regina Maria. Regina Maria își petrecea timpul, în Primul Război Mondial, trecând dintr-un spital în altul, alinând suferințele soldaților – există, cred, un citat în carte în care ea spune ”văd toți ochii întorcându-se către mine, iar unii îmi spun: Lasă, fie ca Măria Ta să ajungă să cârmuiască această țară.” Și ea se întreba ce-i face să nu le pese de moartea lor și să le pese mai mult de cum voi cârmui eu țara asta. Îi lua de mână, suferința lor era realmente ușurată de prezența unui om în care se recunoșteau. Își iubeau conducătorii. Când într-un popor dispare o relație afectivă între conduși și conducători, acolo patriotismul este terminat. Or, vă imaginați scena aceasta cu Elena Ceaușescu, care ne ține de mână pe patul de spital? Ar fi un coșmar să-ți imaginezi așa ceva. E foarte interesant că ei, știind foarte bine că nu sunt iubiți, pentru că nu erau legitimi, cereau totuși să fie iubiți. Cereau și totul devenea o lozincă. Conducător iubit – asta era sintagma pentru Ceaușescu, nu? Conducător mult iubit, partid iubit. Cu cât era mai detestat, cu cât era mai neiubit, cu atât apăreau lozincile iubirii în jurul secretarului general al partidului sau al partidului ca atare. După ‘90, problema patriotismului, a raportării nostre afective la propria țară s-a pus încă o dată. Puteam noi să recuperăm iubirea față de țară, iubirea pe care o avuseseră generațiile ce construiseră România modernă? Am fi putut – dacă în locul conducătorilor care au venit și care n-au făcut decât să prelungească, în alte forme, ceea ce se întâmplase în cele patru decenii de comunism am fi avut oameni care ne-ar fi lăsat senzația – sau ne-ar fi dat certitudinea – că lucrează pentru noi, pentru interesul acestui popor. Or, lumea și-a dat seama imediat că pe oamenii care puseseră mâna pe putere nu-i interesa România, ci îi interesa binele lor, al familiilor lor, al găștilor lor, al clanurilor lor. Nu poate exista o legătură afectivă între mafioții care conduc și poporul care este încălecat de mafiile cu pricina. Nu întâmplător sloganul care a apărut în Piața Victoriei, sau după Colectiv, a fost: “Ne-am luat țara înapoi.” Asta ce înseamnă? Că ideea cu care am pornit, a patriei furate după Al Doilea Război Mondial, a continuat să existe și e resimțită până și azi de mare parte din populația României. Nu ne-am luat țara înapoi. Ea este încă prizonieră în mâinile unor oameni care practică puterea în disjuncție totală cu interesele țării. Cum refacem patriotismul ca iubire față de țară, în care să te recunoști?

Cum resemnificăm cuvinte precum patriotism? Și mai e un cuvânt, datorie civică, care pentru mulți oameni e golit de sens, nu știu la ce se referă. Dvs. încercați să-l reumpleți de semnificație folosind ideea de “meserie de cetățean”.

Gabriel Liiceanu: Datorie civică, în clipa de față, e mai plin de sens ca oricând. Într-o țară ca Norvegia, unde meseria de cetățean se reduce la a vota, din patru în patru ani, bănuiesc, oamenii își văd de treabă în restul timpului; nu trebuie să-și facă datoria de cetățean pentru că și-o fac cei care îi conduc. Adică îi reprezintă, fac tot ce se poate ca țara să fie bine condusă. Și atunci datoria de cetățean nu apare la suprafață. La noi apare. Când s-a umplut Piața Victoriei cu trei sute de mii de oameni și țara cu șase sute de mii, aceia erau oamenii care reumpleau cu sens datoria de cetățean – prin ideea de a nu accepta ca patria să-ți fie furată.

În Atena, datoria civică era efectivă. Dacă nu te supuneai regulilor, dacă nu făceai treburi în folosul cetății, dacă nu îți luai din timpul tău, cel pe care îl foloseai în activitatea economică sau cu familia, și nu-l dedicai cetății erai pedepsit, erai penalizat, era o datorie foarte concretă…

Gabriel Liiceanu: La noi e invers în clipa de față. Ești pedepsit dacă-ți faci datoria civică, dacă te duci la manifestație, dacă protestezi. Încă suntem într-o formă bună pe linia asta. Adică ne putem exprima în spațiul civic. Iată o manifestație, iată o discuție perfect liberă. Dar lucrurile sunt blocate după asta. Însă ce voiam să vă spun e foarte interesant: am avut o generație de studenți care acum sunt oameni între 30 și 40 de ani. Mulți dintre ei, plecați în diferite țări ale Occidentului. Și recent am vorbit cu unul dintre ei și mi-a spus, discutând exact despre subiectul pe care-l dezbatem noi acum: să știți că patriotismul, așa cum îl gândiți dvs., în istoria lui de la nașterea României moderne până azi, nu se mai poate gândi ca în interbelic sau ca înainte. Nu mai avem ce să ne recuperăm, pentru că noi nu mai suntem legați în mod fatal de un loc. Oamenii din generația mea, mi-a spus, consideră că locul unde te-ai născut este un accident într-o lume globalizată. Patria mea e peste tot. Adică se întorc la un ideal renascentist. Nu e vorba neapărat de ceva pragmatic, patria mea e acolo unde mi-e bine. Unde mi-e bine înseamnă și unde găsesc de mâncare, dar și unde pot să-mi fac profesiunea la nivelul la care vreau, unde mă simt bine, unde câmpul de opțiuni e mai mare decât cel referitor la țara în care m-am născut. Așa încât eu nu mă simt obligat față de locul ăsta, în măsura în care nașterea într-un loc e aleatorie. Pot să-mi aleg orice colț al planetei, trăiesc într-o epocă globalizată. Avea și n-avea dreptate. De ce n-avea, de ce avea, e o discuție separată.

Dvs. vorbiți despre meseria de cetățean. O meserie se învață, se deprinde, ești ucenic, există niște exerciții. Care ar fi antrenamentul pentru o astfel de meserie?

Gabriel Liiceanu: Meseria de cetățean, deși pare o metaforă, ar putea fi introdusă în studiul școlilor, optimal ar fi de la 14-15 ani. Noi n-am practicat meseria de cetățean înainte de ‘90, pentru că nu existau cetățeni; ei erau niște pioni pe harta demografică a unei dictaturi, a unui regim totalitar. Nu alegeai nimic, nu ți se dădea posibilitatea să alegi ce vrei și ce nu vrei. Cetățean și meseria de cetățean există numai în democrații. În rest, n-ai nici libertate de expresie, nici de gândire, nici de alegere în capitolele fundamentale ale vieții: nici ce mănânci, nici ce citești, nici cu ce te îmbraci, nici cum te tunzi. Așadar, se pune întrebarea: noi, eu, în clipa de față, când vorbesc cu dvs., de unde am învățat asta? E cazul celor care au făcut științe umaniste, care au putut citi dincolo de cadrele oficiale, care au putut avea acces la textele fundamentale ale filozofiei politice; e un mod de a învăța meseria de cetățean citind cărțile clasice ale marilor gânditori politici ai Europei. Ăsta a fost un atu al celor care au studiat filozofie, științe politice. Când am trecut dincolo, pe celălalt țărm al istoriei în ‘90, știam ce înseamnă a trăi într-o democrație, ce e liberalismul, ce înseamnă democrațiile moderne, citisem texte de la Montesquieu până la Tocqueville. Dar cazul meu nu e tipic. Problema e ce facem acum. Eu am intrat în priză deja. Când s-a schimbat, când a intervenit switch-ul istoric, m-am branșat imediat la noua ipostază. Eram de-acum un cetățean al unei democrații, într-o țară liberă. Mi-am luat rolul ăsta în serios. Problema e ce faci cu copiii, cu tinerii, cu cei care se nasc azi.

Dvs. dați un citat din Tocqueville, care e extraordinar de interesant în acest context…

Gabriel Liiceanu: Vorbim de clasicul gândirii liberale, din secolul al XIX-lea, de la anii 1835-1840, Alexis de Tocqueville, cel cu celebra carte Democrația în America, care a făcut o analiză strălucită a ceea ce înseamnă viața unui stat modern într-o democrație, studiind cazul Americii.

Spune el: “când gustul pentru plăcerile materiale se dezvoltă la unul dintre aceste popoare mai repede decât cunoștințele și deprinderea libertății, apare un moment când oamenii se dezlănțuie și par ieșiți din minți la vederea acestor bunuri noi pe care sunt gata să le apuce.” Cred că descrie destul de bine…

Gabriel Liiceanu: …ce s-a întâmplat cu noi după ’90.

Există foarte mulți oameni de bună-credință, dar care sunt acaparați de ideea de a face avere, alții chiar de plăceri materiale, de consum…

Gabriel Liiceanu: …de a se chivernisi în viața lor.

Îi întrebi: “De ce n-ai ieșit în piață?” “N-am avut timp.” “Ai văzut că se întâmplă nu-știu-ce, de ce n-ai luat atitudine? Acum ești revoltat, dar de ce n-ai luat atitudine atunci?”

Gabriel Liiceanu: Știți ce le-aș spune eu acestor oameni, legat de educația civică și de cum se învață meseria de cetățean? Un mare filozof german a căutat să construiască anatomia individului în societate, să spună care sunt componentele fundamentale ale unui individ, deci ale fiecăruia dintre noi. Evident, raportarea noastră primă e la noi înșine. La ceea ce se numește legătura noastră cu sinele nostru. S-ar părea că viața, în principal, e relația noastră cu noi. Dar nu, viața noastră e deopotrivă relația noastră cu ceilalți. Nu suntem numai ființe singulare, închise în noi, sau care ne raportăm doar la cei din cercul familial. Viața noastră e făcută din ființa noastră colectivă. Zice acel gânditor: faptul de a fi laolaltă cu ceilalți. Deci acestor oameni le-aș spune așa: când nu te gândești să ieși în piață, când nu te gândești la destinul colectivității din care faci parte înseamnă că nu dai doi bani pe viața ta. Viața ta e acolo, viața ta nu e numai când intri în casă și te închizi între patru pereți, te uiți la televizor, stai cu soția ta, cu copiii tăi și viața s-a terminat. Nu. Îți faci culcușul social singur; dacă nu, ți-l fac ei. Și ei ți-l fac în așa fel încât la un moment dat vei constata că dormi mizerabil, culcușul e prost, taxele ți-au crescut, agoniseala ta e-n pericol, că te duc în prăpastie, îți fură banii prin taxe și fac cu ei cu totul altceva decât să te slujească pe tine și toată colectivitatea. Dacă te lași pe mâna lor ești responsabil că ai ajuns în halul ăsta.

De ce se întâmplă așa? În democrațiile reprezentative, cum sunt cele moderne – ca să ne eliberăm timpul, să ne vedem de treabă – dăm treburile cetății pe mâna unor oameni care ne reprezintă, în principiu. Doar că, odată ajunși acolo și dându-le noi puterea în mână – căci noi le-am dat-o -, puterea aia îi înnebunește, îi zăpăcește. Îi corupe, cum se zice. Din cauza asta orice putere trebuie controlată. Și-n țările nordice ale Europei acest control al puterii se face prin instituții foarte solide. Ministerul Finanțelor din Suedia îi trimite anual fiecărui cetățean ce a făcut cu banii lui – toate cheltuielile făcute, cum au fost aleși furnizorii, de ce au ales prețurile cele mai bune… Nu vă imaginați ce înseamnă asta: o primărie să-ți trimită ce cheltuieli a făcut pentru oamenii de pe străzile din sectorul ei! La noi nevoia de a controla puterea e foarte mare pentru că nu avem o generație de politicieni care să fi trăit obligațiile celor care exercită puterea. Și-au pierdut moralitatea deținerii puterii… De fapt, nu și-au pierdut-o, n-au mai avut-o, că a fost pierdută după ’48. Și atunci ei nici măcar nu realizează, unii dintre ei, că trebuie să ne slujească. Și puterea i-a corupt. Trebuie să-i supraveghezi. Asta e foarte neplăcut, pentru că dvs., în loc să vă vedeți de treaba dvs.  – iar eu, de a mea, fiecare de treaba lui – trebuie să trageți cu ochiul tot timpul la felul în care se exercită puterea. Și asta e neplăcut, te disturbă. În loc să scriu cărți despre România de azi, eu aș prefera să-mi scriu studiile mele de filozofie sau să încerc să scriu un roman. Dar nu, meseria de cetățean te obligă să caști gura la ce întâmplă cu drepturile pe care le-ai cedat.

Spune și Tocqueville, citat de dvs. în volum: “Acești oameni cred că urmează doctrina interesului, dar ei nu au despre ea decât o idee rudimentară…”

Gabriel Liiceanu: Acești oameni care-și închipuie că lucrurile merg de la sine și ei se pot ocupa în liniște de treaba lor…

”Și pentru a veghea mai bine asupra a ceea ce ei numesc treburile lor nesocotesc principalul lucru, care este acela de a rămâne propriii lor stăpâni.” Îți pierzi dominația asupra propriei tale ființe dacă nu te ocupi și de lucrurile cetății…

Gabriel Liiceanu: Sigur că da. Când spun, domnule, e vorba de viața voastră, nu vă iubiți viața? O să vă ducă în prăpastie. E ca și cum ai lăsa căruța cu cai de capul ei. Trebuie să te uiți puțin la hățuri, să vezi încotro merg caii puterii.

I-ați pus la un moment dat o întrebare scriitorului Amos Oz, l-ați întrebat cum decurge o zi din viața lui… Dar în viața dvs. cum decurge o zi?

Gabriel Liiceanu: Am crezut și eu, la rândul meu, că, odată alegerile făcute, ne supunem rezultatelor lor și că oamenii ăia totuși se vor ocupa de țară, primăria – de București, guvernul – de treburile țării.  Când vezi că lucrurile o iau într-o parte, atunci… În cazul unui intelectual, cuvântul e instrumentul prin care își poate practica meseria de cetățean. A trebuit să nu îmi mai văd de masa mea de scris și să deschid o altă masă alături, pentru texte civice. E foarte neplăcut. E foarte neplăcut pentru că e greu să treci de la nume ca Platon sau Thomas Mann la nume de tipul Iliescu, Năstase, Dragnea. Unii m-au întrebat: dar nu vi se strepezesc dinții când rostiți numele astea, după ce ați stat cu Platon, cu Kant și cu Heidegger? Și-am zis: e neplăcut, dar trebuie să-ți faci curat în casă, și aceea e neplăcut. E o fandoseală să spui că acele lucruri nu sunt la înălțimea ta. Așa cum te speli și te îmbraci și te cureți la fel trebuie să-ți faci și igiena socială.

Cumpara cartile lui Gabriel Liiceanu de pe GiftBooks.ro

Dvs. și acum trăiți foarte în actualitate. Aud aproape în fiecare săptămână de luări de poziție ale dvs…

Gabriel Liiceanu: Știți de ce? Și ăsta e un alt argument. Nu poți să trăiești în mijlocul unor nedreptăți, al unor măgării, al unor furturi, al corupției, al ororilor sociale – școli mizerabile, spitale mizerabile… Iar în timpul ăsta să vezi cum banii strânși prin taxe se duc pe averile lor și cum toate instituțiile elementare pentru bunul mers al societății se duc de râpă. Cum să nu-ți pese? Există și indignare pe lumea asta, există un sentiment a ceea ce se cuvine și ce nu. Când închizi ochii la așa ceva nu cred că ești în regulă cu tine însuți. Nu pot să mă abțin. Nu pot dormi noaptea liniștit, știind că am devenit complice, prin tăcerea mea, cu aceste lucruri. Am văzut zilele trecute cum se prăbușește un tavan de școală  - filmat de camerele de  supraveghere ale școlii. Este un spectacol înspăimântător! La ce te gândești în cele câteva secunde privind tavanul unui coridor de școală de 10-20 de metri  prăbușindu-se în valuri? Îți spui așa: în spatele acestei povești stă o șpagă. Pentru că un tavan de școală proaspăt refăcută nu poate să cadă așa decât dacă a fost făcut în bătaie de joc. Banii dați pentru treaba aia s-au împărțit. Lucrarea a fost dată unei firme care a fușerit lucrarea, au împărțit banii cu primăria. Dacă mureau acolo 30-50 de copii? În România lumea se revoltă numai dacă mor oameni?  A fost nevoie să moară oameni la Colectiv ca să iasă lumea pe stradă? Nu trebuie să aștepți să moară copii ca să ieși în stradă. Ar fi trebuit ca lumea să urle a doua zi și să spună: “Puteați să-mi omorâți copilul!” Toți părinții din școala aia trebuiau să facă un tapaj enorm! Asta e școala în care-mi chemați copiii? A fost liniște. A fost pace. N-au zis nimic. Asta înseamnă a-ți face meseria de cetățean. Nu a aștepta să se petreacă orori ultime ca să începi să urli. Ceea ce s-a întâmplat acolo e o grozăvie. Ce anchetă a început? Ce rezultate s-au dat despre locul ăla? Unde s-au dus banii? Cum a fost făcută lucrarea? Pentru un inginer constructor e o glumă să facă expertiza acelei povești. Știți vreo urmare? Așa trăim mereu, închidem ochii la tot ce se întâmplă-n jur.

Cumpara cartile lui Gabriel Liiceanu de pe GiftBooks.ro

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "10 comments" on this Article:

  1. Luminor spune:

    Din nou, la inaltime, nivelul cu care ne-a obisnuit cea mai proeminenta voce a cetatii. Te intrebi: unde sint ceilalti? De ce tac? De ce se fac ca nu vad? Ca nu-s interesati? Dupa ce Gabriel Liiceanu nu va mai fi, o tacere monumentala, ingrozitoare, se va prabusi peste noi precum tavanul acelei scoli. Este ultimul liant care tine demnitatea lipita de numele acestui popor. E un mare pacat ca nu incearca sa incropeasca o categorie politica in jurul lui. Stim: cam tot ce s-a realizat s-a dus pe apa simbetei. Dar e si mai pacat sa nu incercam. E ca si cum stim ca am pierdut, dar mai tinem microfonul in mina doar sa ne convingem pe noi insine ca nu ne temem de lup. Daca GL ar construi ceva politic, as fi dispus sa ma alatur lui, cu tot efortul.

    • Mr. D spune:

      Problema nu este ca doar dl. Liiceanu vorbeste. Din ’90 pana astazi au fost destui care spunea lucrurilor pe nume (poate fara sa reuseasca sa egaleze eleganta primului).
      Nu, ma tem ca problema cea mare in Romania este ca prea putini asculta.

  2. Cinicul spune:

    Democratie nu poate exista fara un un pronuntat simt moral care sa se manifeste de la soferul de taxi pana la prim ministrul unei tari. Aici domnul Liiceanu are dreptate.
    Domnul Liceanu ar trebui totusi sa observe ca de la 1945 incoace n-au existat nicaieri lideri care sa mearga pregum regina Maria la patul de spital al suferinzilor, fie ei raniti de razboi ori pur si simplu niste batrani saraci. De la Gandhi incoace nu s-a nascut nici un lider cu statura morala ireprosabila.
    Avem in schimb politicieni, ceea ce e cu totul altceva.
    Viitori lideri politici pleaca la Oxford ca sa scape de pericolul de a fi recrutati in armata, altii precum cei din UK ori Franta abia ies de pe bancile universitatilor si devin imediat membri in parlament sau ministri. Prim ministri precum Tony Blair ajung la putere cu sprijinul unor moguli ai mass media din alta tara.
    Presedinti sau prim ministri sunt dovediti de coruptie, fosti prim ministri isi angajeaza intreaga famile in slujbe fictive si contesta cu tupeu evidnta. lista poate continua. Unde vede domnul Liiceanu acel barometru moral dupa care sa se ia romanii ?.
    De cateva decenii bune asistam la abandonarea marilor valori morale ale societatii occidentale. Omul secular occidental a devenit egoist, hedonist si amoral: totul e permis si nimic nu e interzis. Valorile morale sunt catalogate desuete, impotrivirea fata de autoritatile seculare corupte este un viciu (paradoxal tinerii revoltati din Parisul anului ’68 sunt azi birocratii care ne baga pe gat globalizarea). A contesta acest lucruri este in sine un fapt amoral.

    Traim intr-o societate amorala, in care a muta intr-o alta jurisdictie banii pentru educatia copiilor de la tara sau hrana saracilor e corect atat timp cat legea nu impiedeca explicit asta. Si cum pledam pentru un stat tot mai mic, nimeni nu se grabeste sa interzica aceste comportamente de briganzi. Poate ca ar trebui sa revenim la timpul lui Frederic I, regele sergent, in care mai toate legile incepeau cu Verboten.
    Tragedia este ca mai toti politicienii de azi nu mai au onoare si nu vorbesc doar de cei din Est. Au trecut vremurile cand un Pierre Beregovoy se impusca in ziua cand ziarele dezvaluiau afaceri de coruptie din trecutul sau (NB, Beregovoy era deja la pensie!).

    PS
    Ar trebui ca domnul Liiceanu sa citeasca analiza brutala facuta de Lucian Boia in Mitul democratiei cartii lui Alexis de Tocqueville. Nici nu e greu, cartea lui L Boia a aparut la Humanitas.

  3. eu****** spune:

    Mai ales acum, cand suntem atat de conectati tehnologic, sa nu intelegem ca ceea ce ma afecteaza pe mine astazi poate sa te afecteze si pe tine maine, cu mult mai repede decat a fost ieri sau cu vreo doua zile mai inainte???

    Cum poti in ziua de astazi sa produci/consumi/traiesti mai bine daca depinzi atat de mult de altii dar care iti naruie casa peste tine???

    Nu mai putem construi ziduri peste ziduri ca sa ne aparam sau sa ne imaginam ca traim numai in lumea noastra, cu prietenii nostri si o sa fim feriti – zidurile se darama peste noi sau, mai grav, zidurile ne duc inapoi, spre ceea ce am fost odata, adica ne limiteaza, izoleaza, si devenim relativ insingurati si extrem de neputinciosi pentru ca avem doar atributiile unei persoane singure sau intr-un grup limitat

    Un citat din Fukuyama care mi se pare interesant:

    ““The effect of education on political attitudes is complicated, for democratic society. The self-professed aim of modern education is to “liberate” people from prejudices and traditional forms of authority.

    Educated people are said not to obey authority blindly, but rather learn to think for themselves.

    Even if this doesn’t happen on a mass basis, people can be taught to see their own self-interest more clearly, and over a longer time horizon. >

    Education also makes people demand more of themselves and for themselves; in other words, they acquire a certain sense of dignity which they want to have respected by their fellow citizens and by the state.”

  4. Caliman I. Eugen - consultant indeendent - dezvoltare industriala. spune:

    1.Frumos si respectabil, faptul de a constata si prezenta toate racilele lumii noastre postconomiste!Din pacate, intelighentia nationala n-a construit si instrumentele practice, prin care sa poata fi eliminate.Totul este ,,analiza si constatare” de 27 de ani, in timp ce egoismul ,,noii clase” (postcomuniste) a adus Romania la stadiul de tara esuata.D-l Lumior are dreptate, cind simte nevoia sa se alature la ,,ceva politic”, de clasa d-lui Liiceanu.Opinia mea este insa , ca ,,politici” sint cu duiumul, unii chiar de ,,inalta clasa”, dar fara nici un ,,proiect de tara” care sa schimbe pozitiv Romania.Asa ceva ar trebui facut de intelighentie, nu miscari politice, care de 27 de ani umbla dupa ,,cai verzi pe pereti”, din lipsa unui proiect de schimbare.
    2.Apoi intelectualii de marca, fie ei economisti, universitari, sociologi, cercetatori politici sau economici, ziaristi, etc. cum am vrea sa se pronunte public contra derapajelor de orice fel – cind ei sint ,,la stat” (ori ,,legati de stat”) si pot pierde totul?
    3.M-am adresat la n intelectuali pentru evaluarea unui ,,proiect de tara” si sprijin pentru promovarea sa.Credeti ca a interesat asa ceva pe vreun intelectual?Nici vorba – in lumea noastra intelectuala, constatativa…

  5. Mircea Modan MirceaM spune:

    O intrebare foarte buna a fost cea cu exercitiile si antrenamentul de cetatean.
    Raspunsul nu m-a convins deloc. Dimpotriva, am dubii ca scoala (avem educatia civica si alte “chestii” de ani buni) este solutia, asa, clara si irefutabila.
    Scoala romaneasca este solutia la “cetatenism” la noi? Poate rezolva scoala problema asta, sa spunem o scoala buna? Sau intr-o tara decenta? Exista ceva date clare pe tema asta?
    Am gasit un studiu facut de Eurydice in 2012
    http://eacea.ec.europa.eu/education/eurydice/documents/thematic_reports/139RO.pdf
    Daca ne uitam la graficul 1.1 si la 1.2 raspunsul nu este deloc clar: avem tari nordice unde educatia civica este disciplina distincta la nivel secundar, dar si unde nu este disciplina distincta nici la nivel primar nici secundar.
    Este Suedia deficitara la civism( nu are disciplina distincta) vs Norvegia (care are la nivel secundar)? In UK e si mai mare brambureala: zona engleza difera de cea irlandeza, scotiana , galeza…difera si civismul?
    Cat priveste varsta mai toti incep pe la 6 ani, dar cu educatia civica nu ca disciplina distincta ci integrata in alte discipline, evident ca la noi e invers, intre 8 si 14 e distincta si intre 14-18 , cand mai pricepi ceva, e integrata in altceva. Ma rog, studiul e din 2012. Si oricum nu exista o solutie clara.
    Franta e cea mai tare, intre 8 si 18 “baga” la greu civism si distinct, si integrat in alte discipline, si multe ore…or fi ai mai meseriasi cetateni?
    Abordare intercuriculara? Pai si aici e amestecata, in Suedia avem doar obiective generale, in vecina ei, Norvegia, teme, competente cheie bla, bla.
    Ca numar de ore in Ro are vreo 25 pe an, Franta…74, Slovacia 17, Norvegia 22, Grecia 38, sunt mai cetateni ca norvegienii?
    Alt grafic interesant este 1.8 obiectivele si perceptia lor.
    Cel mai bine vazut obiectiv este…gandirea critica si independenta, si cele mai slab vazute sunt Participarea in comunitatea locala, pregatirea pentru o implicare politica viitoare si participarea la …viata scolara. Adica scoala, aia care se presupune ca aduce solutia. Aha! Scoala este solutia dar nu credem ca participarea la viata scolara este un obiectiv grozav. Tare.
    Nici cu autonomia scolara sau cu participarea parintilor la nivelul clasei sau scolii nu e clar, nordici sunt la extreme-graf 2.1 2.11 etc
    Una peste alta as spune ca raspunsul privind modul cum se face antrenamentul de cetatean nu e atat de simplu pe cat pare. Difera mult de la tara la tara si poate ca ar fi bine sa cautam acel ceva comun cu adevarat…

  6. Adrian Lupu spune:

    Intr-adevar, sinele nostru este o proiectie infinita si probabil nu exista o lentila magica care sa-l reveleze integral. Un sine atins de puritate e imposibil de revelat. Decurge ca exista un rest inexprimabil. Decurge ca sinele proiectat e finit, doar cel nevazut e infinit…

  7. De unde vii la ora asta spune:

    Trebuie ca oamenii buni sa-si investeasca toti banii in mass-media. Abia atunci se va schimba ceva in tara asta. Pentru niste romani care traiesc in alta tzara genul asta de dialog nu este iesit din comun, lipseste doar stilismul si atat. In rest, in afara diversiunilor din mass-media romaneasca, toti romanii se trezesc brusc, fiinta lor reinvie si discuta numai la acest mod, in orice tzara va veti afla si veti intalni romani.
    Problema aici e ca in spatele emisiunilor de stiri se afla oameni cu interese foarte ciudate, care dupa 2-3 ani de regie in spatele stirilor isi permit sa-si cumpere case in Mellbourne, sa calatoreasca prin Noua Zeelanda si Argentina. E foarte ciudat nu-i asa ? Daca te-ai lua dupa calitatea materialului ai zice ca e de asa proasta calitate ca n-ai plati mai mult decat pe o salopeta murdara. Uite ca-s mult mai incurcate caile Domnului, si nu poti sa te-astepti sa vina cu propuneri constructive de destructurare a sistemului corupt de la oameni care fac bogatii din vest sa se rusineze, ce s-au imbogatit exclusiv prin santaj de presa, gen Bogdan Chireac, C.Nistorescu, Sorin Rosca Stanescu.
    Sa fie oare o coincidenta faptul ca numele scenaristilor de stiri, (majoritatea necunoscute) sunt nume ciudate ce par a fi nume schimbate sa para romanesti din cele rusesti, evreiesti, unguresti, grecesti, ukraineene si bulgaresti?
    CNA-ul ar putea sa-i oblige sa apara numele lor cu litere cat jumatate din ecran, la sfarsitul emisiunilor de stiri, sa se stie cine a facut scenariul si regia acelei mizerii si nu a pomenit nimic de cauza relelor din tzara ? Astfel, cu cei mai bogati moguli din presa experti in santaj si coruptie nu vom ajunge prea departe de unde suntem nici in urmatoarea suta doua de ani, si atunci ne vom plange ca si azi ca suntem cu sute de ani in urma celorlalti…

  8. luci spune:

    Ce romantic , ce patetic ! Bine , s-ar fi impus , poate , sa se protesteze si cu alte ocazii , ale altor abuzuri si nedreptati .Dar exista mai multe versiuni ale ¨Natiunii¨ , ba chiar , fiecare cu natiunea lui , nu seamana una cu alta cum nu seamana o baba stirba cu o cucoana mondena cu sinii dezveliti , din prea mare elan eroic . Marele intelectual modern e un vietuitor livresc , converseaza doar cu colegii lui mai virstnici , Kant , Hegel si Heidegger si inventeaza sau patenteaza entitati . Nu poate sa creada in suflet si in D-zeu , dar crede in Ego transcendental , in Zeit , Sein si in alte zeitati ale unor religii seculare , mai presus de toate , in ¨Natiune¨ .Dar citi dintre marii patrioti literati de odinioara au fost gata sa-si dea viata , nu doar metaforic , pt. patrie ? Au fugit care incotro , pe la ambasade si la alte oficii , mai toti inapti medical , fire delicate si fragile , erau prea pretiosi pt. Patrie ca sa fie pierduti prosteste . Unul dintre ghinionisti a fost hitrul Celine : sus natiunea a , sus natiunea b ! Trebuie sa fie foarte palpitant sa vibrezi la pulsul Natiunii , sa te contopesti cu pintecele ei caldut , sa o aperi de barbarii de tirani , mai ales cind ea iti face , ispititor , cu ochiul …

  9. Ela spune:

    “Educatia este ceea ce-i lipseste ignorantului, ca sa inteleaga ca nu stie nimic.” (A. Brie)
    Daca exista un singur consens in societatea romaneasca, cred ca acesta este : toate nenorocirile vor continua, atata vreme cat poporul ignorant si saracit, va continua sa se lase manipulat.
    Teoretic, solutia logica este reeducarea nationala.
    Concret insa, intervine imposibilitatea realizarii ei, datorita dezastrului din invatamantul romanesc, dar mai ales al lipsei de autoritate a celulei familiale actuale.
    In mod “normal”, adica in tarile civilizate, educatia se dobandeste acasa, si se consolideaza in scoala. al carui rol este “numai” acela de transmitere a cunostintelor. Si la noi acest procedeu simplu, de pur bun simt, a functionat foarte bine candva, dar astazi este total compromis…
    Acestea fiind stiute, ce ar fi de facut?
    “Cineva” trebuie sa se apuce serios de reeducare, incepand cu reabilitarea obligatorie a respectului, deoarece este cheia reusitei oricarui om, oriunde in lume!
    E de corectat, cred, conceptul “meritarii” respectului, periculos si generator atat de discriminare, cat si de delasare, si inlocuit urgent cu respectul neconditionat, incepand cu sine, desigur!
    Respectandu-se pe ei, oamenii vor respecta, isi vor reevalua prioritatile si se vor debarasa de mentalitatea subalterna care-i ucide astazi!!! Doar respectandu-se, romanii se vor elibera cu adevarat, vor inlocui judecata “pretului” lucrurilor si al oamenilor, cu VALOAREA lor..



Comenteaza:







Do NOT fill this !

E randul tau

Copilul nu este proprietatea părinților. Niciun om nu poate fi proprietatea altui om. Am explicat ...

de: Cristi Danilet

la "Familia pe înțelesul tuturor – Partea a patra: Părinții nu au drept de viață și de moarte asupra copiilor"

România. O iubire din care se poate muri – Gabriel Liiceanu

Gabriel Liiceanu: „Nimeni nu poate spune când alege cineva să nu mai trăiască pentru că viața i-a fost trasă prea jos. Nimeni nu poate spune când anume o societate, acumulând o cantitate de disperare, scârbă și revoltă incompatibile cu pofta minimă de viață, își atinge punctul ei de fierbere. La noi, la români, lucrul acesta e cel mai puțin previzibil. Raportul poporului nostru cu limita a rămas până în clipa de față un mister. Românii numesc «minune» o reacție colectivă pe care nimic n-o prevestește. Și care, raportată la lungile perioade de letargie care o preced, e cu atât mai neverosimilă."

Cauta articole

august 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)