Home » Reactie rapida » Citesti:

De Ziua României…despre Armata României

Mihnea Rudoiu decembrie 1, 2015 Reactie rapida
16 comentarii 4,066 Vizualizari

Pe 25 octombrie 1996, fiind anul I la Academia Tehnică Militară, am depus jurământul militar. Nu îmi mai amintesc formula exactă, dar juram credinţă “patriei mele, România”, “să-mi apăr ţara, chiar cu preţul vieţii” şi mai juram să respect “legile ţării şi regulemantele militare”.

Şi parcă, la final, nu mai sunt chiar sigur, Îl invocam pe eternul bunul Dumnezeu, rugându-l “aşa să-mi ajute”.

O întrebare care m-a tot bântuit de atunci a fost asta: cât de mulţi luau în serios jurământul? Câţi credeau în acel jurământ? Câţi dintre cei care l-au făcut, când armata era obligatorie, îl mai iau în serios?

Şi, mergând mai departe, ce înseamnă dragostea de ţară? Ce semnificaţie mai are ea astăzi? Nu doar pentru un militar, ci pentru orice cetăţean al acestei ţări…

Dacă unul a jurat că o va apăra cu preţul vieţii, celălalt, care nu a jurat, înseamnă că nu o va face?

Dar cel care a jurat şi acum a plecat din armată, o va mai face?

“A noastră glie de balegă ‘ngrăşată”, cum se exprima Antoniu al lui Shakespeare, mai merită sacrificiul suprem al cetăţenilor ei?

Nu am aflat un răspuns limpede până în ziua de azi.

În fiecare an, pe 25 Octombrie şi 1 Decembrie, Armatei îi sunt dedicate texte înălţătoare. Un fel de “Best of Romanian Army”: cele mai cunoscute hituri istorice. Se pomeneşte semnificaţia zilei, se aminteşte de reformatorul Cuza, se pomeneşte despre relaţia regilor cu Armata, se cinstesc eroii neamului care “nu au precupeţit nici o picătură de sânge pentru a apăra glia strămoşească”, se face o haltă comemorativă la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz şi în alte destinaţii cu rezonanţă, se porneşte apoi către modernizarea armatei în epoca postdecembristă, se subliniază încă o dată că “ţara noastră” este membră cu drepturi depline a NATO şi se încheie laudativ cu misiunile internaţionale la care “băieţii noştri” îşi fac datoria cu “profesionalism şi curaj”.

An de an, aceleaşi texte ce amintesc de “lumina Maicii Domnului” din ziua Paştelui şi de “Fie ca magia sărbătorilor de iarnă…” din pragul Crăciunului. Şi sunt convins că, dacă ai avea acces la înregistrările din anii trecuţi, ai descoperi că multe texte sunt identice.

La festivităţi, “încărcătura emoţională” de care toţi, până la unul, mărturisesc cu voce tremurândă că sunt pătrunşi mă pune, de fiecare dată când particip la asemenea manifestări, serios pe gânduri. Mai ales când disting în declaraţiile oficiale aceleaşi expresii lemnoase repetându-se invariabil.

Şi sunt convins că, dacă ai întreba pe oricare din cei prezenţi dacă îi mână plictiseala şi nerăbdarea, s-ar încrunta şi te-ar face albie de porci. Asemenea impertinenţă! Cum îţi permiţi, nesimţitule? te-ar lua ei la rost. Căci patriotismul, în asemenea clipe de reculegere, atinge cote alarmante.

Se depun coroane de flori. Trebuie să se depună. E firesc.

Dar câţi sunt acolo, în acele momente, cu adevărat?

Şi, lăsând frumoasele texte deoparte, cât de mult respectă românul militarul român? Sau, la fel de important, cât de mult militarul român se respectă pe el însuşi şi instituţia în care lucrează?

De ce are încredere românul obişnuit mai mult în militari decât în profesori? De ce acelaşi român are mai multă încredere în Biserică decât în Armată?

Pe ce anume îşi bazează preferinţa românul pentru una sau alta din instituţii? Din ce se hrăneşte această încredere? La ce se gândeşte cetăţeanul român când preferă un militar unui doctor? Concret. E fiindcă acesta, prin acţiunile sale, se străduie să fie la înălţimea alurii clasice cu care conducătorul providenţial era înzestrat în legendele istorice ale lui Dumitru Almaş sau în producţiile lui Sergiu Nicolaescu? Ori fiindcă participă la inundaţii şi deszăpeziri? Sau fiindcă “Armata e cu noi”?

Ce argumente determină românul să investească în capitalul de imagine al Armatei?

Am văzut nenumărate filmuleţe în care militarii americani erau aplaudaţi de concetăţenii lor la simpla apariţie într-un aeroport, într-o şcoală, într-un mall sau chiar pe stadionul unde se desfăşura un meci de fotbal. Lumea se ridica în picioare şi îi aplauda. Era un gest spontan, necontrafăcut.

Nu am văzut aproape nicăieri întors un asemenea gest militarilor români. (Nu pun la socoteală momentele oficiale când fanfara îşi face ieşirea, după ce Regimentul de Gardă prezintă onorul, şi cei prezenţi încep să aplaude.) Să fie ceva în neregulă cu populaţia României sau cu militarii ei? Sau şi cu unii şi cu alţii? Le este jenă civililor să îşi manifeste respectul (certificat, de altfel, în sondaje) pentru cei care au jurat să îi apere “cu preţul vieţii”? Sau nimeni nu ia în serios că, la nevoie, Armata va face tot ce îi va sta în putinţă pentru binele patriei?

Desigur, unii ale căror chipuri imită mutrele generice de homo sapiens din revistele de antropologie, ar putea răstălmăci aceste cuvinte spunând că pretind ceva apropiat de veneraţie şi ar trece în registrul conversaţiei de bâlci conchizând zeflemitor: “Dar ce-ai vrea, să fac o plecăciune când văd un caporal pe stradă?”

La urma urmei, militarul îşi face doar datoria, la fel cum X, în Pipera, şi-o face pe-a sa. De ce să aplaud pe cineva pentru asta? Şi, astfel, mă întorc iar la americani (căci, se pare, ei dau tonul în toate): de ce americanul obişnuit manifestă un asemenea respect pentru militarul american? Căci şi militarul american îşi face doar datoria, la fel cum şi-o face şi cel de pe Wall Street şi muncitorul din uzinele din Detroit.

Sunt curios cum ar întâmpina tinerii dintr-un mall bucureştean un român îmbrăcat în haine de militar. Şi-ar da coate nedumeriţi? Personal, nu am văzut niciodată un militar român – îmbrăcat corespunzător – într-un mall. Niciodată. Şi, luând aminte la videoclipurile cu militari americani postate pe youtube, mi se pare chiar ciudat.

La fel, nu am zărit un singur militar român cu prietena, braţ la braţ, plimbându-se prin parcurile din Bucureşti.

De ce? Care este motivul?

Avem voie să adresăm cu glas tare aceste întrebări şi, dacă da, putem răspunde la ele fără pseudosentimentalisme şi teamă?

Aveam 14 ani când am intrat ca elev la Liceul Militar de Marină, am absolvit apoi Academia Tehnică Militară şi, începând din 2001, sunt ofiţer. Ca mulţi militari, am schimbat o garnizoană cu alta şi am cunoscut oameni de toate felurile. Nu de puţine ori, părerile “civililor” cu care interacţionam nu băteau deloc cu sondajele (aici, recunosc, trebuie luat în calcul şi ghinionul meu înnăscut de a intra în contact fix cu acele categorii nereprezentative pentru populaţie ce pun la îndoială opinii adânc înrădăcinate în mentalul colectiv românesc). Iar în unităţile prin care m-am perindat am întâlnit indivizi ce m-au făcut să mă întreb dacă ăştia erau “contorizaţi” când românul îşi exprima simpatia pentru Armată.

Între timp, părerile mele despre militarul român, idealiste în primă fază, s-au mai temperat. Dar, cum am spus, unele întrebări ce m-au măcinat de-a lungul timpului tot nu au primit răspuns. Încă nu îmi pot da seama, alt exemplu, ce crede, în mod sincer, un corporatist despre un ofiţer. Ori un taximetrist, un patron de magazin, un agent de bursă sau, de ce nu, un make-up artist. Ce părere mai are în ziua de azi tânărul de la sat despre cei care îmbracă uniforma militară? În rândurile intelectualităţii, cum este percepută elita armatei?

Nota bene: dacă răspunsurile la aceste întrebări ar însemna (iar) o înşiruire de fraze ce nimic nu au a spune interesant, atunci, decât să perpetuăm existenţa acelui spaţiu de manifestare deloc riguros în care îşi fac auzite vocile aceiaşi intelectuali îngălaţi ce le ştiu pe toate şi ale căror opinii sterile nu consolidează deloc terenul spre o veritabilă Armată a Mileniului al Treilea, mai bine tăcem.

Pe de altă parte, dacă vrem să nu folosim standarde duble şi să privim situaţia relativ nepărtinitor, ar trebui să fim de acord că într-o societate în care diplomele de facultate se obţin pe bandă rulantă (la fel ca doctoratele), într-o societate în care etapele devenirii profesionale se sar cu o uşurinţă de nedescris, iar şarlatania este un brand naţional, la fel ca magiunul de Topoloveni, într-o societate în care cinstea, munca şi modestia sunt subiect permanent de băşcălie (deşi tot românul le invocă şi se plânge de lipsa lor), într-o societate în care ambiţia se confundă cu tupeul, iar respectul ia forma linguşelii şi a servilismului, într-o societate în care verticalitatea e înlocuită cu obedienţa şi lipsa de scrupule se substituie moralităţii, e greu ca tocmai Armata să fi scăpat acestor influenţe.

Militarul român este reflexia “cazonă” a societăţii româneşti contemporane.

Şi, tocmai de aceea, vreau să subliniez că am cunoscut şi cunosc militari ale căror doctorate sunt impecabile, ofiţeri ale căror lucrări nu sunt nişte compilaţii scrise de alţii pe care ei şi-au pus doar numele, vreau să se afle că există militari care îşi ştiu meseria la fel de bine cum un chirurg stăpâneşte arta de a executa o operaţie pe cord deschis, militari care şi-au închinat viaţa întreagă unei cariere nepătate şi exemplare, militari care fac tot ce le stă în putinţă pentru ca Armata să fie o prezenţă incontestabilă în viaţa publică românească, militari care suferă când Armata e ridiculizată şi care au ales să fie militari nu pentru că aici găsesc un loc călduţ de unde, de bine, de rău, ies cu o pensie bunicică, ci pentru că asta au dorit să devină, cunosc militari care sunt mândri că sunt militari şi care sunt afectaţi când sunt confundaţi cu cei care fac de ruşine această meserie, la fel cum mulţi români se simt mânjiţi de cei care murdăresc numele de român.

Îi cunosc pentru că am trăit şi trăiesc printre ei. Nu ştiu cât de mulţi sunt, dar există. Şi, fără ei, Armata de acum, aşa cum este, ar fi fost mult mai puţin.

Însă, ne place ori ba, pădure fără uscături nu se poate şi, indiferent că discutăm problema Armatei, a birocraţiei şi a culturii, ori analizăm sistemul educaţional, juridic, politic şi pe cel din sănătate, constatăm că există (şi) corupţie, incompetenţă, aroganţă, indolenţă şi superficialitate.

Constatăm că destui împăraţi sunt goi şi, totodată, întrucât rar sunt arătaţi cu degetul, că aceşti “împăraţi” cred că hermina ce-i acoperă e autentică.

De asemenea, constatăm că cei mai mulţi români au mâinile legate sau socot că le au astfel şi, pe cale de consecinţă, îşi cenzurează orice acţiune le-ar putea periclita job-ul şi cariera (căci, după cum sublinia inteligent Upton Sinclair, “e greu să convingi pe cineva să înţeleagă ceva, când salariul lui depinde tocmai de neînţelegerea acelui ceva”).

E o luptă – inegală, poate – a meritocraţiei şi bunului simţ cu aroganţa şi autosuficienţa care se duce pe toate fronturile societăţii româneşti, o luptă ce nu va fi tranşată până ce o majoritate confortabilă nu va pricepe că: 1) absolvirea unui kilogram de cursuri, la pachet cu atestatele corespunzătoare, nu te fereşte de ignoranţă şi prostie, dimpotrivă, le face pe cele două şi mai vizibile; 2)  a fi prost şi ignorant, dar bubuind de o nesănătoasă încredere în sine, e cea mai nefastă combinaţie de trăsături la care o persoană ambiţioasă se poate aştepta; 3) leadership-ul nu este o poziţie sau un titlu, ci viziune şi exemplu personal; 4) dacă tac-tu sau alt nătântoc poate, având la îndemână un stilou sau nişte relaţii, să te aducă pe un post oarecare, în detrimentul altuia care chiar merită şi e îndreptăţit să ocupe acel post, asta nu înseamnă că eşti califica moral să fii numit în acea poziţie (tu, oricum, fiind recomandat de inteligenţa, studiile şi talentul tău, îţi poţi găsi uşor de lucru, sunt convins, oriunde în altă parte) ; 5) mania de a publica “lucrări ştiinţifice” la edituri ce se compromit ele însele prin însăşi publicarea acelor maculaturi ce nu interesează pe absolut nimeni (nici măcar aşa-zişii autori nu se obosesc să le citească) stârneşte imense hohote de râs, dacă nu dispreţ, dar nicidecum admiraţie.

Voi încheia repetând ce am afirmat cu altă ocazie: anume că, în comentariile despre militarul român, rareori se păstrează un ton echilibrat, lipsit de istericale şi exagerări de-o parte sau de alta.

De aceea, nu ar fi rău ca, în această fleşcăială media unde panegiricile cele mai abracadabrante se iau la trântă cu desconsiderarea cea mai crasă a Armatei, câteva date de bun simţ să încerce a restabili cât de cât proprorţiile reale ale militarului român.

Voi începe cu o banalitate: militarul român a jurat credinţă acestei ţări, România.

Poate ar fi bine de ştiut că, uneori, dacă imaginea pe care o lasă este în urma aşteptărilor, nu este tocmai vina lui.

Poate ar fi bine de ştiut că militarul român mustăceşte când realizează că e băgat în seamă doar de Ziua Armatei şi de Ziua Naţională, eventual, când o calamitate naturală loveşte ţara şi se apelează la ajutorul lui sau când un coleg de arme se întoarce pitit între scânduri, petrecut de făţărnicia televiziunilor care, vreme de cinci minute, îl transformă într-o pildă a curajului şi eroismului, împăunându-i moartea cu metafore de doi bani.

Poate ar fi bine de ştiut că militarul român nu este mai erou decât un doctor, un profesor sau un muncitor român, nu are o capacitate de suferinţă mai mare sau mai mică decât aceştia, poate ar fi bine de ştiut că militarul român respectă legea, e serios şi îşi face treaba, militarul român visează la fel de mult ca tine şi cade pradă aceloraşi iluzii ca noi toţi, militarul român îşi ajută prietenii, îşi invită iubita la film, îşi creşte copiii, face sacrificii şi îndură privaţiuni ca oricare.

Militarul român nu este mai bun şi nu este mai rău decât celelalte milioane de români şi, din acest motiv, merită la fel de mult respect ca orice alt cetăţean al ţării. Nu mai puţin decât un ministru, nu mai mult decât un învăţător.

Când forma aceasta de respect va deveni o însuşire palpabilă a poporului român şi nu se va mai regăsi doar în exprimări preţioase, răsunând strident, ca nişte tinichele, realitatea românească se va schimba profund.

Şi profeţia mea e că în bine.

Altminteri, “a noastră glie de balegă ‘ngrăşată”, ce “dă hrana şi pentru om, şi pentru vite”, va ajunge locuită mai puţin de oameni raţionali şi cu capul pe umeri… şi mai mult de rumegătoare.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "16 comments" on this Article:

  1. Catalin spune:

    Felicitari pentru articol. Din pacate, serviciul militar care ne ajuta sa intelegem mai usor ce inseamna sa fii in armata, a fost desfiintat.

  2. Mitica spune:

    Vin de la parada de 1 decembrie din Piata Izvor. Am ajuns tarziu si nu am vazut foarte bine. Cred ca partea “artistica” a fost superba, dar, cum eram mai in spate, am putut sa ma uit si la cum se purtau oamenii. Inghesuiala, caruturi de copii, intre catei si tehnica militara, o halima care putea deveni f usor enervanta. Nu a fost asa. Toata lumea era binevoitoare. Copiiii mici erau foarte interesati si incantati sa ajunga sus pe TABuri si pe unde mai puteau, Cei mari stiau ce vad si fusesera instruiti de acasa, puneau intrebari destepte si li se raspundea serios. Am mai vazut si mitocanie, dar in limite foarte rezonabile pentru asa o aglomeratie. Sigur, ntelectualii critici vor retine doar pe Onţanu, Oprea, etc, de parcă ei ar fi fost în Irak şi Afganistan.
    Intelectualii critici ar face bine sa isi aduca aminte ca Vestul a avut 70 de ani de pace exclsiv datorita bazelor militare americane aflate pe teritoriul sau. NU datorita premiilor Nobel pentru literatura, nici datorita dibaciei diplomatice a europenilor. Datorita militarilor NATO au putut sa cante Imagine, sa faca festivaluri hippie/folk, sa aiba economie prospera care sa le permita ajutoare sociale, scoli, universitati, cerecetare de varf etc. Intodeauna cand intelectualii Vestului au dispretuit armata (acum, ca si in perioada interbelica) barbarii s-au simtit invitati sa faca legea.

  3. Leo Pop spune:

    Bun articol. domnule ofiter.
    Mi-as dori sa citesc astfel de articole si in revista Armatei Romane, Observatorul Militar.

    Respect.

  4. EU - 74 - RON spune:

    …,,Cum îţi permiţi, nesimţitule?”…

  5. Mircea M. Cociu spune:

    Excelent! Mai nasc si in Romania… militari!

  6. raluca spune:

    Cred ca increderea in armata trebuie privita mai degraba ca incredere in institutia armatei, nu in fiecare om in sine … poate si pentru ca la nivelul armatei scandalurile sunt mai putin mediatizate.
    In perioada anteriora comunismului, modelele societatii erau medicul, profesorul, preotul, ofiterul, judecatorul (in orice ordine vreti sa le considerati). In general, erau destul de implicati in viata politica, avean crezurile lor, militau pentru doctrina pe care o considerau corecta, erau oameni care puteau ghida. Si atunci cred ca in ton cu modelele era si gradul de incredere, nu cred ca exista statistici de atunci, dar din literarura cam reiese ca erau privite relativ similar. Si dintre toti, cred ca doar in fisa postului militarului scrie ca mai presus de viata lui e datoria de a apara patria.
    A venit comunismul si intreaga elita a tarii a fost decimata, profesorii … au ajuns indoctrinatori, medicii si judecatorii au ajuns relativ invizibili, preotii au ajuns destul de interzisi, doar armata si-a pastrat un loc bun in sufletele oamenilor.
    Dupa caderea comunismului … biserica a explodat si are un capital de incredere … pe care il consider de multe ori uluitor, armata a ramas destul de sus, iar medicii si profesorii … au ramas mult in urma. Dar au venit foarte tare … super modelele actuale: pitzipoanca de profesie “asistenta tv” si cocalarul de profesie “manelist”.

    Iar legat de meseria de militar … poate ca este mai aproape de sufletul romanilor si pentru ca in ultimele generatii am tot fost obligati sa privim catre armata ca ultima solutie, Independenta, doua razboaie mondiale, ba chiar si o revolutie… toate au in comun armata.

  7. Deceanu Ovidiu spune:

    Va inteleg deplin.
    Eu sunt prima generatie de “civil” in familia mea, de aproape 100 de ani. Din patru strabunici, trei au murit pe front in primul razboi mondial. In Ardeal si in Moldova. Bunicii mei au luptat cu Armata Regala in al doilea razboi mondial, unul ca infanterist si altul in fortele aeriene regale. Au supravietuit amandoi doar ca sa fie batjocoriti de rusi (degradati) si apoi desproprietariti de comunisti. Tatal meu a fost ofiter apoi in armata socialista – imediat dupa ce nationalismul lui Ceausescu a facut loc in armata si celor care erau fii de “chiaburi” (aveau 4 hectare de pamant iar unul din ei 6 vaci) care luptasera pe ambele fronturi. La sase ani stiam toate cantecele de parada ale armatei romane, vechi si mai noi. Simtamantul patriotic cinstit, nestrigat la betie, a fost prezent in familia mea. Apoi a venit revolutia furata si am dat cu nasul in mizeria incredibila in care se scalda Romania de-atunci incoace. Am ales sa plec din tara. Ma gandesc cu dragoste la parintii si bunicii mei care erau romani adevarati si si-au varsat sangele (in mod real – nu doar o figura de stil) pentru Romania. Eu, acum, pentru Romania de azi nu o voi face daca mi se va cere. Nu vreau sa apar interesele unor mafioti, a unor smecheri cu 12 clase dar cu diploma de la Colegiul National de Aparare si care fac afaceri cu proprietati care ar fi trebuit retrocedate celor furati de rusi si apoi de comunisti. Personal, nu cred ca Romania mai are vreun viitor ca natiune in conditiile in care nu mai avem educatie (50000 de doctori? chiar asa? ) , nu mai avem aparare ( pilotii de azi de pe Mig-uri aveau 2 ani cand a inceput Vacaroiu “inlocuirea” lor). Mi-e rusine de Romania de azi. Va respect, respect haina militara dar Romania de azi nu merita sacrificiul romanilor cinstiti.

    • Nu cred spune:

      Pur si simplu nu va cred. 1. Am mai vazut acest comentariu. Incepe cu un nume si un aer “burghezo-mosieresc”, ca sa para ca autorul are traditie, nu porcaie tara, si se termina cu greata generala. 2. Nu am auzit nici un fiu de militar care sa gandeasca astfel. Am auzit critici mult mai dure, dar nu ca “Romania nu merita sacrificiul oamenilor cinstiti” (ceea ce e oricum un non sens – adica ar merita sacrificiul necinstitilor?)

      • stefan spune:

        Perfect de acord cu dumneavoastra. Si eu sunt fiu de militar si de mic am invatat ca armata nu se lupta pentru politicieni, guvern sau chestii de genul asta. Militarul lupta pentru familia sa, pentru camarazii sai si pentru familiile camarazilor caci asta inseamna TARA pentru ei – oamenii tarii.

  8. Emil spune:

    Respect de la un camarad născut cu 9 ani mai devreme!!!!

  9. KostasP spune:

    Mai sunt inca destui care mai cred si poarta juramantul militar in inima. Si eu sunt plecat de 14 ani din tara dar spre deosebire de altii m-as intoarce maine daca Ro ar fi amenintata. Si eu am avut bunici care au luptat. Si in primul si in al doilea razboi mondial. Si ei au fost desproprietariti de comunisti. Tocmai de aceea m-as intoarce. Ca sa le onorez sacrificiul si sa dorm cu sufletul impacat ca mi-am facut datoria pentru tara asa cum am jurat in fata drapelului si in fata lui Dumnezeu.

  10. un_batrin spune:

    Daca e sa vorbim despre ce cred civilii despre armata poate ar trebui sa va intrebati ce conotatii are (si a avut de zeci de ani) acronimul APV(-ist). Este mult mai semnificativ decit toate sondajele!

  11. Sanyi spune:

    În legătură cu ”militarul în mall”, întâmplarea a făcut să fiu protagonistul unui astfel de ”eveniment”, la Buzău.
    Am fost la o convocare de trei zile, din care: prima zi la București și următoarele la Buzău (Bobocu). Pentru că la București nu s-a putut asigura cazare, la orele 16 am plecat către Bobocu. Eram veniți din diferite zone ale țării și am stabilit ca vreo 6-7 dintre noi să oprim în Buzău, la mall, ca să cumpărăm ceva de-ale gurii, pentru seara respectivă.
    Când grupul nostru a intrat în mall, am atras toate privirile. Pe moment nu am realizat de ce se uită lumea la noi, mai ales că puteai citi surpriză și un soi de admirație pe fețele lor. În următorul moment am realizat ce se întâmplă – eram toți îmbrăcați în ținuta de oraș. Și da, ne admirau. Fără falsă modestie!

  12. Mihai spune:

    Ce parere au civilii despre armata si militari?
    De ce americanii au un respect deosebit pentru un militar care intra in mall in uniforma?

    Hai sa iti dau cateva raspunsuri de civil :)

    Orice tara are nevoie de o armata, pentru ca este in natura oamenilor sa se omoare intre ei (intre popoare) chiar si cand nu au probleme cu resursele (hrana, apa, etc.). Pur si simplu, este o obisnuinta a grupurilor de oameni sa se omoare intre ele din cele mai vechi timpuri.

    Deci, si Romania are mare nevoie de o armata a ei. Aliantele se fac si se desfac, trebuie sa te poti apara singur (ca tara). Azi exista NATO, peste 10 ani poate ca nu o sa mai existe. Trebuie sa avem o armata puternica.

    Perceptia mea despre armata si militarii nostri:

    - la paradele noastre militare vad niste comandanti grasi si umflati ca niste porci, care nu cred ca pot alerga 50 de metri fara sa lesine. Nu am niciun fel de incredere in capacitatea lor militara si nu cred ca m-ar putea apara la nevoie. Cred despre ei ca imi toaca banii din impozite degeaba. Imi este scarba cand vad asemenea indivizi in uniforma militara. Din fericire nu sunt toti asa.

    - aveam la un moment dat in copilarie un vecin ofiter despre care aflam de la alti vecini ca fura conservele de pateu si de fasole ale militarilor si le da rudelor.

    - pe alti vreo doi vecini subofiteri in vedeam foarte des venind de la serviciu drojditi. Chiar foarte des.

    - discutand cu un amic ofiter la plimbare prin oras, de mai multe ori, imi povestea ce ghiveche de flori frumoase si ce vaze frumoase a vazut el pe la Ikea. Nu cred ca baiatul poate face 30 de flotari si nici nu cred ca poate alerga 100 de metri fara sa gafaie zdravan. Nu am vazut la el niciun fel de procupare militara, nici sa citeasca vreo carte depre razboi, antrenamente, strategie militara. Eu trag de fiare, el nu. Desi este ofiter, plimba hartii si nu are pe nimeni in subordine.

    - ce sa mai spun de generalul Ismene oprea. Va face pe toti de ras.

    - din istorie imi este clar ca armata noastra a fost in mod sistematic mult mai slaba decat armatele dusmanilor din vecinatate. Si ca poporul nostru a fost incalecat cum si-au dorit dusmanii si cand si-au dorit ei. Si nu pentru ca dusmanii erau neaparat mai numerosi. Nu. Ci pentru ca, militar, poporul nostru a fost si este, din pacate, mai slab, mai nepregatit. Ungurii au fost mai putini ca noi si ne-au batut la loc comanda si ne-au tinut sub papuc Ardealul 1,000 de ani. Au omorat copii, gravide, batrani, armata noastra nu i-a putut bate. Bulgarii s-au urcat calare pe noi, etc.

    - este normal pe de o parte sa il apreciezi mai mult pe un militar in uniforma care intra in mall decat pe un dentist. De serviciile militarului are nevoie fiecare cetatean, tot timpul. Apararea tarii este importanta. Este gresit sa se creada ca pe timp de pace nu este importanta armata. Mai corect este sa privim: este pace pentru ca avem armata. Daca nu am avea, poate ca nu ar fi pace. De dentist au nevoie numai anumiti oameni si numai in anumite intervale scurte de timp, pana se rezolva problema.
    Apoi, cand americanii privesc in mall militarul in uniforma vad un pachet de muschi antrenati, un suflet care este gata sa moara in lupta pentru ei. Este normal sa il respecte pe unu care e gata sa moara pentru ei. Dar daca vezi un militar roman in mall, vezi acelasi pachet de muschi? Este militarul nostru pregatit sau este urechist? Face militarul nostru jogging si flotari dimineata ca cel american? A ajuns al nostru in uniforma pe merit sau a dat shpaga? Si isi risca al nostru viata pentru noi in razboi sau isi ia scutire medicala? Nu cumva al nostru vrea sa se dea de jmecher in fata noastra ca are uniforma? Nu cumva al nostru se sustrage de la respectarea altor legi, inclusiv de circulatie, pentru ca el are uniforma si ne da cu flit?
    De militarul american va spun sigur ca nu face pe jmecherul. E bine educat, foarte bine antrenat. Si eu il respect. De al nostru nu stiu ce sa zic, e de la caz la caz, dupa ureche.

    - nu cred ca militarii nostri pun mana pe carti serioase din domeniu si nici ca se antreneaza cum trebuie.

    - nu cred ca armata noastra ne poate apara in caz de conflict serios. Cred ca am fi, din nou, la mila sortii. Nu cred ca militarii nostri au nerv. Mi-as dori ca situatia sa fie diferita, dar din pacate, de peste 2,000 de ani, nu este.

    - asadar, daca vad un militar in uniforma in mall, pe strada, nu il respect mai mult decat pe un profesor sau pe un postas. Si il respect mai mult pe un tractorist, ca ala macar face ceva util, da de mancare la toata tara. Profesorul, militarul, dentistul, in Romania sunt in general urechisti. Nu sunt la acelasi nivel cu omologii lor straini.

    • sorin spune:

      Sunt militar si am o misiune facuta in Ksv, in 2004-2005. Mi-a placut articolul dar mi-a placut, mai mult, comentariul acesta.
      Da, si eu cred exact asa cum crede autorul comentariului.
      A, si nu mai tin minte juramantul militar…

  13. Ioan spune:

    @Mihai (03/12/2015 la 10:56)

    Deosebirea dintre militarul american si cel roman este bazata in principal pe sistemul de recrutare , de promovare, de antrenament si de aplicare a regulamentelor militare. A fi militar este o profesie/meserie ca oricare alta si nu prea am vazut lume in mall afisand un “respect deosebit pentru un militar care intra in mall in uniforma” ………..poate ati vazut in fillme americane.

    In armata americana a fi dat afara este echivalent cu a deveni un/o “paria”, pe cand a trece in rezerva: este un mare avantaj in pentru un job in civilie; sunt multe firme care prefera “technical, medical etc. personal” pregatit in institutiile militare ale USA.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihnea Rudoiu


Mihnea Rudoiu

A absolvit Academia Tehnică Militară (2001) şi Facultatea de Ştiinţe Politice din Bucureşti (2005). A publicat romanele A toi, cuando tu no estas (Editura Humanitas, 2005), ... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)