Home » Reactie rapida »Societate/Life » Citesti:

Justificarea teologică a nedreptății. Elitele ortodoxe române și anevoiosul dialog cu trecutul

Alin Vara noiembrie 1, 2017 Reactie rapida, Societate/Life
43 comentarii 5,916 Vizualizari

Într-un interviu recent, Radu Preda, teolog ortodox și președintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, afirma că distrugerea de către regimul comunist a Bisericii Greco-Catolice din România în 1948 este un act al „pedagogiei lui Dumnezeu”. Pentru a se asigura că e bine înțeles, dânsul a revenit cu un articol în Dilema Veche și în Adevărul, explicând teza inițială: „orice catastrofă, oricât de mare, are în logica credinței creștine un miez pedagogic… Mai recent, cazul Bisericii greco-catolice ne arată cum o construcție pur politică ajunge să fie distrusă tot de factori politici. Așa cum Dumnezeu a îngăduit pe Irod sau pe Iuda, tot așa aici a îngăduit tunurile Mariei Tereza și abuzul lui Stalin.” Iar într-un reportaj de la Trinitas TV, postul oficial al Patriarhiei Române, teza este reafirmată, iar violența și mascarada de la 1948 sunt prezentate ca un act benevol și entuziast al românilor transilvăneni dornici să se întoarcă în sânul Bisericii Ortodoxe. Situația a devenit însă stranie: reportajul a fost șters de pe site-ul Trinitas și de pe contul oficial de Youtube al televiziunii și numeroase persoane afirmă cu nu mai reușesc să posteze pe Facebook știrea cu acest subiect de pe Hotnew.

E necesar un răspuns, fie și pentru că actele politice sunt uneori precedate sau pregătite de războaie culturale și de hegemonii ideologice. Ideile au consecințe. Pentru o înțelegere preliminară a gravității fără seamăn a afirmației lui Radu Preda și a poziției din documentarul produs la Trinitas, e suficient să ne imaginăm care ar fi fost consecințele pentru cariera publică a cuiva care în Occident ar fi spus că Holocaustul – această singulară tragedie în istoria umanității –  e parte dintr-o pedagogie divină; adică ar exista ceva cu sens acolo, o consecință pentru niște presupuse păcate colective ale poporului evreu, un act permis de Dumnezeu pentru ca ei să învețe ceva de acolo.

Argumentul meu va avea doi pași: primul în plan istoric, al doilea în plan teologic. Voi arăta că discursul ideologic ortodoxist se bazează pe un fals istoriografic și pe o filosofie a istoriei deficitară. Apoi, voi demonstra că a vorbi de pedagogia lui Dumnezeu în astfel de fenomene istorice nu are nicio legătură cu creștinismul. Și nici cu bunul-simț.

Falsificări istoriografice și abuzuri metodologice

Întâi de toate, contextul istoric: Biserica Română Unită nu este nimic altceva decât Biserica ortodoxă a românilor transilvăneni care în 1697-1700 intră în comuniune cu scaunul apostolic al Romei. În 1948, este desființată de regimul comunist, și toate proprietățile sunt confiscate sau acordate Bisericii Ortodoxe, numind această nedreptate „Unire” sau „Întoarcere la Biserica-Mamă”.

Radu Preda și mulți ortodocși numesc această biserică, o „construcție pur politică”. Un clasic exemplu de reducționism. Actul Unirii din 1700 are loc, desigur, în vremea stăpânirii habsburgice din Transilvania, ba chiar a fost susținut deschis de Viena, dar el este în primul rând un act eclezial ce se integrează în linia deschisă de Uniunea vremelnică a celor două Biserici, Apuseană și Răsăriteană, de la Florența (1439). Spiritul acestei uniuni este o recunoaștere reciprocă a faptului că cealaltă parte nu este eretică – cele patru puncte dogmatice florentine marchează o înțelegere teologică comună, cu termeni diferiți, a acelorași adevăruri – și o atentă conservare a autonomiei disciplinare și rituale în cele două Biserici. Este drept că în epocă istoriografia romano-catolică – de spirit dur tridentin – și ortodoxă au văzut mai târziu aici o lepădare de Ortodoxie pentru o supunere necondiționată față de autoritatea supremă, personală, a Papei, dar înțelegerea semnatarilor acestor acte e departe de așa ceva.

Cei care caută în acei ani persecuții diabolice vor fi dezamăgiți. Coerciția nu a existat. Însă discursul ortodox amestecă aici evenimente petrecute patruzeci-cincizeci de ani mai târziu, când largi zone din Transilvania au abandonat Unirea după predicile cu ton apocaliptic ale lui Visarion și Sofronie. Două fenomene distincte, separate în timp, sunt combinate forțat într-un singură invenție istoriografică: „Unirea ca act politic habsburgic”.

Sigur că în anii 1740-1760 au existat conflicte sângeroase. Memoriile de protest din partea ortodocșilor vorbesc despre presiuni ale episcopului unit Petru Pavel Aron pentru ca forțele de ordine locale să intervină în forță. (Deși ne putem întreba: episcopul unit ceruse intervenția pentru a converti pe cei „rătăciți” sau pentru a opri pe căi legale actele de violență?) Răspunsul Vienei: prudență. Așa cum arată preotul și istoricul ortodox Mihai Săsăujan[i], măsurile austriece de intensificare a controlului de la granițe nu pot fi explicate doar prin rațiuni confesionale. Transilvania era un teritoriu nesigur din punct de vedere militar (graniță cu turcii) și sanitar – în acei ani se impusese o carantină împotriva ciumei care bântuia în Balcani. Nu doar călugării misionari ortodocși (adesea trimiși de biserica ortodoxă sârbă, adversară a Unirii) treceau cu dificultate granița. Orice persoană avea nevoie de un pașaport militar.

Mai mult, reia pr. Săsăujan, Viena a insistat mereu ca cei care se întorceau la Ortodoxie „din ignoranță” (dintr-o naivă convingere, am traduce azi) să fie lăsați în pace. Doar cei care îndemnau la rebeliune și violență trebuiau să fie prinși imediat. Zonele compact ortodoxe Sibiu, Făgăraș și Brașov trebuiau să fie lăsate să își păstreze credința. În 1759 se emite un decret de toleranță care permitea libertatea religioasă în Transilvania. Curând, românii ortodocși care refuzaseră Unirea vor avea și un episcop. Continuă cererile din Cancelaria Aulică pentru absența oricărei constrângeri religioase. Cât despre „tunurile Mariei Tereza”, sintagma „de efect” a domnului Radu Preda, totul e o vorba goală: împărăteasa îi scrie clar generalului Buccow, general-comandant al Transilvaniei pentru doi ani, să se arate „zel nu în asprime, ci în propovăduirea învățăturii de credință”. Generalul va alege însă asprimea, cu consecința că după câteva luni a fost schimbat temporar din funcție. Iar la scurt timp a murit.

Cu alte cuvinte, imaginea istorică a acestei epoci este inevitabil formată din lumini și umbre. Dar ideologia nu ține cont de nuanțe. Atitudinea generală a austriecilor a fost de încurajare a unei Uniri, pe fondul unor tratative ecleziastice care au mizat doar pe persuasiune, nu pe violență. Cincizeci de ani mai târziu, după o propagandă ortodoxă care nega validitatea până și a botezului catolic (Visarion le spunea oamenilor că toți copiii botezați greco-catolici vor ajunge în focurile iadului), mulți oameni au abandonat Unirea cu Roma din frică apocaliptică și dezinformare. Au apărut conflicte și o perioadă tulbure în care un istoric trebuie să distingă între exagerări și realitate, presiuni locale și politica Vienei, biserică și stat.

Chiar ținând cont de toate aceste lucruri, să reduci totul la politic trădează un purism suspect. Oare Conciliul din Niceea (325), determinant pentru dogma creștină, a fost un construct politic pentru că a fost convocat și prezidat de Împărat? Oare convertirile popoarelor europene, adesea plecând de la convertirea regilor, sunt acte politice, așadar nule în plan spiritual, aflându-se sub o presupusă condamnare divină? Orice analiză atentă a surselor și o viziune istorică sănătoasă va observa că rareori creștinismul a avut succes când s-a încercat impunerea lui cu forța. Convingerile religioase fac parte dintr-un for interior în care nu poate intra nimeni cu bocancii. Chiar după o generație în care, ca să folosim clișeul, „armate catolice însetate de sânge și bogății ar impune religia lor, instigate fiind de cardinali cu fețele ascunse în penumbră”, tot ar fi nevoie în următoarea generație de o muncă atentă a misionarilor, mizând doar pe exemplu personal și simpla putere a cuvintelor, pentru ca ceea ce a fost „impus” să rămână.

Or, în Transilvania, cu toate episoadele izolate de tip Buccow, istoria religioasă a urmat în general tiparul unei confruntări misionare, a cuvintelor. Ortodocșii nu au devenit calvini până la 1700, cu toate presiunile; pe fondul acestei amenințări, vine Unirea cu Roma. Cincizeci de ani mai târziu, aceasta a fost în mare parte abandonată prin forța unor predici; iar apoi Biserica Unită se repliază, își educă clerul, adoptă un spirit misionar și, prin zel și inteligență, recâștigă pentru Unire jumătate dintre români. Unde e coerciția în această istorie?

Începea astfel o istorie, ocultată în comunism, în care Biserica Unită a fost un motor civilizator pentru toți românii. Mizând pe educație, excelență, verticalitate, expusă permanent gândirii occidentale și, mai important, acelui ethos adâncit în istorie și aprins de zel misionar și cultural al catolicismului, această biserică a marcat decisiv intrarea în modernitate a românilor transilvăneni. Ar fi imposibil să înțelegem pe deplin motivațiile și traiectoria unor personalități greco-catolice ca Inochentie Micu (episcop), Samuil Micu (călugăr), Gheorghe Șincai (preot), Petru Maior (preot), Ion Budai-Deleanu (fiu de preot), Simion Bărnuțiu (preot), Timotei Cipariu (preot), George Barițiu (fiu de preot), Andrei Mureșanu, George Coșbuc (fiu de preot), Gheorghe Pop de Băsești, Ion Agârbiceanu (preot), Iuliu Hossu (episcop și cardinal), Iuliu Maniu, Doina Cornea, Corneliu Coposu, fără a ne referi la însăși viziunea despre lume și istorie pe care Biserica Unită o aduce în Transilvania prin apartenența ei la Biserica Universală și la lumea occidentală. Ne aflăm aici în fața unui parcurs cultural care nu poate fi ignorat: contactul cu gândirea scolastică, cu metafizica și morala predate în universitățile occidentale de sute de ani; receptarea iluminismului și a conceptului de demnitate a persoanei care se cristaliza încet-încet în reflecția socială a Bisericii; condamnarea vehementă de către Vatican a nazismului (1937), fascismului (1931) și comunismului (1937) – toate acestea nu aveau cum să nu marcheze pozitiv parcursul acestei Biserici locale în acest colț al Europei.

În rest, exercițiul domnului Preda în trasarea cauzalităților istorice ar provoca probabil amuzament în rândul istoricilor. Bizantinologii au motive să se teamă: toată munca lor trecută și viitoare, toată căutarea laborioasă a cauzelor măririi și decăderii Bizanțului sunt pe cale să se încheie. Domnul Preda a găsit explicația pentru căderea marelui imperiu: încercarea de uniformizare cultural-religioasă. O singură cauză. Școala românească a eseului subțire –  arta mânuirii verbului spumos, zborul când vesel, când solemn peste cele mai complexe tematici într-o „pastilă” editorială săptămânală – a mai produs o perlă. Explicația aceasta amintește de pasajul din „Război și pace” în care Tolstoi îi ironizează pe istoricii care spuneau că Napoleon nu a câștigat bătălia de la Borodino pentru că… avea guturai. În realitate, tot fluviul istoriei e mult mai complex, cu milioane de cauze interacționând una cu alta într-o curgere care face imposibil orice diagnostic grăbit.

Desigur însă, exemplu cu Bizanțul îi servește domnului Preda pentru a livra ceea ce îl interesa de fapt: găsirea unei explicații istorico-teologice pentru persecuția Bisericii Greco-Catolice. Sunt singurul de aici căruia i se taie răsuflarea în fața acestui salt logic? De când, în orice știință modernă, este permis acest amestec imprudent dintre două planuri epistemologice radical diferite? Orice om de știință și orice specialist în „umanioare” va reacționa imediat în fața unei intruziuni filosofico-teologice. Și orice teolog stăpân pe propriul domeniu se va abține de la a aplica propriile categorii într-un demers istoric ce vizează perioada post-pascală, de când Revelația istorică se încheie odată cu moartea ultimului apostol. Adică e legitim să vorbim despre intervenția în istorie a lui Dumnezeu în vremuri biblice, dar în cazul epocilor mai recente e bine să fim prudenți.

Cui i-ar trece prin cap în lumea civilizată să caute în Holocaust o explicație care să rezide nu în „răul radical” al totalitarismului, ci în… istoria poporului evreu? Ce legătură strict istorică poate exista între evenimente petrecute în sec. XVIII și asaltul stalinist asupra bisericilor greco-catolice din Ucraina și România din 1946-1948? Oare nu arată simplul fapt al acestui asalt că aceste biserici făceau ceva substanțial în această zonă, oferind o solidă formare religioasă și o apartenență catolică transnațională, venind în conflict direct cu viziunea nivelatoare, autarhică, a totalitarismului?

În mod halucinant, o parte din elita ortodoxă a justificat această crimă pentru că a adus „întoarcerea în sânul Bisericii Ortodoxe”. Marele erou teologic al Ortodoxiei românești, Dumitru Stăniloae, după ce a slujit o hidoasă formă de naționalism etnicist, mergând până la a face apel la purificarea etnică în anii ’40, a produs în comunism cartea „Uniatismul religios din Transilvania: încercare de dezbinare a poporului român”, în care a inventat o narațiune despre presupusa bucurie a credincioșilor din Transilvania în momentul „Unirii” din 1948. Minciuni. Șapte episcopi greco-catolici au murit martiri, sute de preoți întemnițați, mii de familii distruse, teroare la scară largă: acesta e singurul bilanț al acelor ani. Iar al doilea om din ierarhia ortodoxă rusă, mitropolitul Ilarion Alfeyev, întrebat de un jurnalist american ce crede despre „Unirea” din Ucraina din 1946, a apărat falsul „Sinod” de la Lviv, orchestrat de NKVD. Nu se cutremură nimeni în această zonă a Europei, auzind asemenea lucruri?

Și pentru ca să fie clar de ce aceste afirmații comit nu doar un abuz epistemologic, ci și unul teologic, e timpul să trecem la ultima parte a argumentului.

Problema răului în teologie

Orice analiză a Vechiului Testament va arăta că nu se poate vorbi de o singură teologie a păcatului, a consecințelor sale și a pedepsei divine. Există o pluralitate de viziuni care fac imposibilă alcătuirea unei singure narațiuni. Sunt pasaje care vorbesc într-adevăr despre pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatul individual sau colectiv. Dar și acestea își primesc o contrapondere a milostivirii infinite: „Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea și al patrulea neam. Și mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce mă iubesc și păzesc poruncile mele” (Ex 20:5-6). În teologia profeților Ieremia și Iezechiel, această viziune va fi însă corectată: fiecare om va plăti pentru păcatele sale (cf. Ier 31:30), fără a suporta consecințele păcatelor părinților. În plus, hermeneutica acestor pasaje trebuie să țină cont la nivel istorico-critic de limitările umane ale fiecărui autor biblic, de condiționările culturale în care Revelația se „îmbracă” de-a lungul istoriei, după o logică a Întrupării; iar la nivel teologic, de pedagogia lui Dumnezeu care însoțește destinul omului pe măsura gradului de înțelegere al fiecărei epoci, explicitând Revelația și dezvăluindu-Se pe Sine gradual. De aceea știm să discernem între datat și actual în Biblie, între sens literal și spiritual, între firul roșu al Revelației și aspecte secundare.

Dar culmea și, într-un anumit sens, criza (creatoare) a Vechiului Testament se află în cărțile lui Iov și în al patrulea imn al „slujitorului suferind” din Isaia. Prima sfidează înțelegerea tradițională care vedea în suferință o consecință a păcatului. Adică legătura dintre faptă și soartă, act and fate, Tun-Ergehen-Zusammenhang[ii] Iată aici pe cineva care, deși suspectat, certat și batjocorit de prietenii săi, acuzat fiind că suferea în mod îndreptățit, își strigă nevinovăția în fața lui Dumnezeu. Confruntarea dramatică atinge punctul culminant în clipa intervenției lui Dumnezeu, care îi ceartă pe prietenii lui Iov și își afirmă transcendența infinită, învăluind și mai mult în mister logica divină și logica istorică. Există aici o pedagogie, dar nu în sensul limitat și liniar propus de domnul Preda, ci mai degrabă într-o scurtcircuitare a însăși ideii de „sens”, de „pedagogie”: singura „învățătură” a acestei povești este că… nu există o învățătură, o explicație umană, fără rest, a problemei suferinței.

Interogația se adâncește însă. În imnul slujitorului suferind din Isaia 52:13-53:12, ne este înfățișată o figură misterioasă care „nu avea formă și nici frumusețe pe care să o privim… Disprețuit și refuzat de oameni, om al durerii, cunoscător al suferinței, de care îți ascunzi fața. Era disprețuit și noi nu l-am luat în seamă.” Un „nimeni” desfigurat, disprețuit, singur. Un nou Iov? Nu. Mai mult decât Iov: „Iar el a purtat suferințele noastre și durerile noastre le-a luat asupra lui. Noi l-am considerat lovit, bătut de Dumnezeu și umilit. Dar el era străpuns pentru nelegiuirile noastre, lovit pentru păcatele noastre. Pedeapsa care ne aducea pacea era asupra lui. Prin rănile lui noi suntem vindecați”.

Acest om nu doar că suferea pe nedrept, dar suferea și pentru alții, asumând pedeapsa care pe drept ar fi trebuit să cadă asupra oamenilor, pentru a le aduce din nou pacea cu Dumnezeu și vindecarea. Pentru evrei, această figură misterioasă a fost interpretată ca însuși poporul evreu sau ca Mesia încă așteptat. Pentru creștini, această figură este Hristos. El, cel care le spune ucenicilor că orbul din naștere nu era așa pentru că el sau părinții lui ar fi păcătuit, apare în istorie ca Cel asupra căruia a căzut mânia lui Dumnezeu care în mod normal ar fi trebuit îndreptată asupra întregii omeniri, căzută iremediabil în păcat. Aici e de fapt „scandalul Crucii”, unde misterul suferinței dislocă o rațiune care până atunci funcționa fără greș în a găsi „consecințe ale păcatului” și „pedagogii divine”. Dacă mânia lui Dumnezeu nu e de fapt decât chipul drept al unei iubiri arzătoare ce vrea cât mai repede să consume tot ceea ce îl îndepărtează pe om de fericirea sa –   vederea feței Creatorului – înseamnă că răul lumii nu are niciun sens. Fiind absență ontologică a Binelui, răul este permanent sub judecata divină. Prizonier lumii căzute, incapabil să se ridice singur, omul a avut nevoie de jertfa lui Hristos, care primește în trupul său întregul abis al păcatului, dezagregării și morții. În acest sens putem vorbi despre „mânia” lui Dumnezeu asupra Fiului său: pentru că Fiul asumă voluntar această coborâre în neant, salvând omenirea.

Doar așa putem spune că în creștinism suferința capătă sens prin jertfa lui Hristos: suferința, ca ceea ce înainte nu avea de fapt niciun sens ontologic și moral, fiind lipsită de vreo rațiune pedagogică, primește acum însăși prezența Mântuitorului, care va fi alături de orice om lovit de rău. Dar aceasta e ceva radical diferit de gândirea liniară: „suferință, deci consecință a vreunui păcat.” Altfel spus, e însăși teologia creștină (și cea iudaică târzie) cea care interzice speculațiile istorico-teologice. Despre suferința istorică, Biserica știe doar atât: în Vechiul Testament există o pluralitate a teologiilor, iar Noul Testament vorbește despre asumarea de către Hristos a oricărei presupuse „pedagogii divine”. Ultimul cuvânt despre suferință a lui Dumnezeu este, de fapt, Cuvântul răstignit pe Cruce. El moare în locul nostru. Restul e ideologie.

Un apel

Iar dacă ar fi să ne întoarcem la suferința Bisericii Greco-Catolice în comunism, și de fapt la suferința oricărui om sau grup în modernitate, oare dumneavoastră, domnule Radu Preda, și voi, acei frați ortodocși ce încă jubilați auzind despre „reîntregirea din 1948”, nu v-ați gândit că toți episcopii pierduți în neantul pușcăriilor, toate familiile distruse de arestarea preoților, toate milioanele de victime ale urgiilor secolului 20, au suferit și pentru voi? Și nu doar pentru că au dat mărturie asupra demnității umane călcate în picioare de o istorie dereglată, nu doar pentru că sunt darurile cele mai înalte pe care această țară le-a oferit memoriei întregii umanități, dar și pentru că, așa cum scria Isaia, ei toți au luat chipul acelui „om al durerii”, cu „chipul desfigurat”, „de care îți ascunzi fața”, căzând ca niște semințe uitate în pământul istoriei, ispășind nenumărate fărădelegi, aprinzând torțele iubirii lor în prăpastia întunecată a deznădejdii, implorând milostivirea Domnului pentru toți frații lor. Iar astăzi, în această clipă de vremelnică putere și prosperitate a Bisericii majoritare, nu aveți nicio tresărire a inimii? Nu ați putea măcar să tăceți cu smerenie, după ce ați aruncat atât de multe cuvinte disprețuitoare în aceste decenii? Nu a sosit oare momentul unei reînnoiri sufletești, al confruntării cu adevărul și al unui nou parcurs către unitatea pierdută a Bisericii universale?

NOTE______________


[i] „Curtea din Viena și chestiunea Unirii bisericești a românilor din Transilvania la mijlocul secolului al XVIII-lea, ”, Unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei, editat de Johann Marte, Viorel Ioniță, Wolfgang Nikolaus Rappert, Laura Stanciu și Ernst Christoph Suttner, vol. 2, București: Editura Enciclopedică, 2015, p. 586.

[ii] Christoph Dohmen, „The Suffering Servant and the Passion of Jesus”, Communio. International Catholic Review, 30 (2003), p. 459.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "43 comments" on this Article:

  1. dorin valeriu spune:

    O punere la punct docta, documentata, pertinenta care se impunea.

  2. luci spune:

    Poate ca se confunda ¨pedagogia lui Dumnezeu¨ cu viclenia Ratiunii ( viclenie care e un ¨atribut¨ biblic ) si care poate justifica orice , de pilda si ¨pedepsirea iudeilor¨ . Nu cred ca acest discurs retro de ¨instanta teologala¨ poate fi combatut cu argumente rationale , e atit de firesc si de banal la noi , ramii doar cu o senzatie de rau fizic …

  3. krampus spune:

    Dl. Vara respinge formula „tunurile Mariei Tereza” pe motiv ca “împărăteasa îi scrie clar generalului Buccow, general-comandant al Transilvaniei pentru doi ani, să se arate „zel nu în asprime, ci în propovăduirea învățăturii de credință”. Generalul va alege însă asprimea, cu consecința că după câteva luni a fost schimbat temporar din funcție”. Adica tunurile nu erau ale Mariei Tereza ci ale generalului Buccow. Erau insa indubitabil austriece si au distrus biserici si manastiri si sate romanesti si au omorat romani, toti ortodocsi. Si este foarte chestionabil daca o represiune zeloasa, cum era cea ordonata de Imparateasa, putea fi si altfel decit brutala. Asa s-a nascut Biserica unita cu Roma, in bataia tunurilor austriece si nu dintr-o dorinta a credinciosilor romani. Daca Maria Tereza a dorit realmente o represiune moderata sau una dura este o alta discutie, subordonata adevarului istoric ca romanii ardeleni au fost catolicizati cu tunurile.

    • George Costan spune:

      Maria Tereza a domnit mult mai târziu decât în momentul Unirii. Cam cu trei sferturi de secol mai târziu aproape. Unirea s-a făcut sub auspiciile unei ocupaţii militare a Transilvaniei, după 1688. Buccow nu se născuse atunci, am impresia. Ideea era că au fost tentative de unire, una în 1698, şi alta, în 1701. Până la Inochentie Micu, român, nu fusese numit un episcop al noii biserici. iar aceasta a fost creată da, ca instrument politic, pentru a submina puterea nobililor maghiari calvini, în special, şi pentru a catoliciza provincia unui stat considerat catolic, după chipul şi asemănarea regelui/împăratului austriac, şi el catolic.

      Unirea a fost chiar paşnică, asimilând majoritatea ortodocşilor ardeleni, care oricum erau analfabeţi şi fără pregătire teologică. Nu trebuiau să accepte decât supunerea în faţa papei, un gest simbolic, dar formal, fiindcă latura magico-ritualistă a primat în faţa divergenţelor confesionale. Abia către mijlocul secolului al 18-lea, au început mişcări pro-ortodoxe (pe-atunci, îi zicea biserica greacă, iar cea unită era greacă de rit latin), dar exogene, venind din zona Serbiei de azi. Cu alte cuvinte, semne de destabilizare a unui stat pretins catolic pur-sânge.

      Cam ăsta e contextul hiper-simplificat al unirii, iar relevanţa comentariului dvs. faţă de eseul de mai sus indică semne ale preferinţei principiului foarte depăşit şi imoral: “ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”, neaplicat nici măcar în perioada interbelică şi condamnat în Biblie, în Noul Testament, de Isus. BOR trebuie să plătească pentru complicitatea la crimele comuniştilor, precum şi la confiscările abuzive şi ilegale desfăşurate după 1948.

      • Mircea M. Cociu spune:

        Corect! Adolf Nikolaus von Buccow (7 ianuarie 1712 – 18 mai 1764)

      • krampus spune:

        George Costan,
        am raspuns autorului punand pur si simplu elementele argumentului lui intr-o ordine logica pentru a sublinia eroarea lui morala si logica. In privinta banuielilor pe care le aveti nu am nimic de comentat, acestea va apartin intru totul. Va declarati convins ca “Unirea a fost chiar paşnică” si ca a fost primita cu indiferenta de “ortodocşii ardeleni, care oricum erau analfabeţi şi fără pregătire teologică” si interesati doar de “latura magico-ritualistă” si ca impotrivirea a fost intarziata si a venit doar din Serbia si ca acesta “ăsta e contextul hiper-simplificat al unirii”. As spune ca este mai mult decit o hiper-simplificare, este o declaratie de ura si dispret la adresa ortodocsilor ardeleni. Straniu este ca dupa ce gasiti in comentariul meu o presupusa aplicare a principiului ” ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” cereti deschis razbunare pentru suferintele credinciosilor uniti in timpul comunismului, dar nu fata de faptasi, ci fata de la BOR pe care o declarati complice al acelor faptasi. Aveti o gandire contorsionata si plina de ura, dle. Costan.

        • George Costan spune:

          Razbunare? Ura? Ce e asa de greu sa recunosti niste fapte grave si sa retrocedezi ce ai confiscat abuziv si sa compensezi victimele? A, ca BOR nu vrea si nu accepta e partea a doua! Fereasca sfantul sa patesti ceva din cauza lor, ca esti stigmatizat daca subliniezi nedreptatea, daramite sa faci ceva pentru a o indrepta!

          Iar circumstantele Unirii chiar au fost destul de pasnice, ortodocsii ardeleni avand promisiunea scaparii de abuzurile calvinilor, in mod deosebit, si neimplicarea clerului catolic in partea ritualica a liturghiei si altor ritualuri ortodoxe. Ca au fost inselati, ca Inochentie Micu si-a fortat norocul, ca au trebuit sa vina sarbii sa rascoale ardelenii, e alta mancare de peste. Iar pe termen lung, biserica unita a fost prima care a dat romanilor o elita occidentala capabila sa lupte pentru drepturi politice si a dat tonul inclusiv occidentalizarii elitelor romanesti extra-carpatice. Rasplata lor: distrugerea de catre comunisti, impreuna cu niste profitori care astazi se chinuie sa mai para infailibili…

    • Alin Vara Alin Vara spune:

      În plus, domnule Krampus, Buccow nu a reușit nimic. Nu a convertit pe nimeni. Politica generală a Vienei a fost descurajare a violenței. Buccow a devenit un loc comun al istoriografiei pătimașe ortodoxe, neglijând un fenomen complex ce se întinde pe mai multe decenii.

      • krampus spune:

        @Alin Vara & George Costan
        Cum ar fi daca v-as raspunde amandurora incrucisat, unuia cu argumentul celuilalt ? Iata :
        Dle. Vara, ce e asa de greu sa recunosti niste fapte grave ?
        Dle. Costan, de de va cramponati de un loc comun al istoriografiei pătimașe uniate, neglijând un fenomen complex ce se întinde pe mai multe decenii ?

        • George Costan spune:

          Cine pune primul întrebarea, ar trebui să fie capabil să răspundă el întâi. Aţi pornit de la unirea cu tunurile austriece pe la mijlocul secolului al 18-lea, deşi unirea s-a petrecut mai devreme cu vreo 50 de ani, chiar voluntar de ambele părţi. Aţi vorbit de Buccow încercând să subliniaţi nu ştiu ce eroare morală a autorului. Neavând argumente istorice veridice, ba chiar falsificând fapte, nu aţi reuşit. Ba chiar aţi partizanat cu ardelenii ortodocşi, fix toţi români, că nu puteau fi şi alţii de aceeaşi confesiune (sigur, nu!) care săracii, pur şi simplu, s-au trezit atacaţi. Aşa, aiurea, că “noi versus ei”, “ortodocşii puri, săraci şi cinstiţi”. Călugării trimişi din afara ţării să agite spiritele, chiar cu succes, nu contează. Că au destabilizat o provincie aflată la graniţă cu un imperiu încă destul de puternic precum cel otoman, e irelevant. Ori faptul că românii trecuseră în majoritate la noua credinţă (de fapt, tot vechea, “doar” uşor poleită) voluntar, nu a contat, mai ales că li se promiseseră multe, şi aveau o conducere românească aflată în discuţii pentu drepturi. Nu, peste ăstea trecem cu vederea, că mă “cramponez”, când nu aţi demonstrat că sunteţi stăpân pe argumentele invocate.

          Şi totuşi, revin, că sunteţi maestru la a evita nişte răspunsuri sau a recunoaşte că ţineţi partea istoriografiei pro-ortodoxe protocroniste. BOR când îşi va recunoaşte vina pentu complicitatea la crimele comuniştilor faţă de uniaţi şi le va retroceda bunurile, plus despăgubi victimele, în loc să falsifice trecutul şi a-şi justifica perfidia? Că tot aţi vorbit de moralitate. Şi chiar aştept argumente.

  4. Dedalus spune:

    Dorinta de a se baga in trebuirile altora nu vad cum ar putea fi justificata de elan istoric sau teologic.

    BOR are – indraznsesc sa spun- sufficient de facut in propria ograda. Si nu ma refer la cazurile mediatizate – acelea sunt inevitabile – ci la legatura sa cu enoriasii.

    Subiectul bisericii Greco-catolice este desigur interesant si articolul mi-a placut. Dar sa nu uitam ca religia trebuie abordata cu delicatete, fiecare are sensibilitatile lui.

    ===

    Observ in ultima vreme o intoarcere la istorie. Dupa mine, este expresia fricii de present. Gasim in istorie un refugiu din realitatea crunta. Crunta- pentru ca asa ne-o facem noi, probabil inevitabil.

    • Tanase S spune:

      E ca si in viata oamenilor, nu suntem noi insine pana nu facem pace cu trecutul. La cat s-a mintit despre trecut, e normal sa se discute mult despre istorie. Sa lasam oamenii sa vorbeasca, sa isi discearna gandurile si sa se impace.
      Despre subiectul articolului nu s-a discutat nici pe departe cat ar fi necesar. E vorba de lucruri recente, nu de retetele de dulciuri ale dacilor. Sunt de cea mai stringenta actualitate. Rusii au fost totdeauna impotriva greco-catolicilor in Ucraina si Transilvania. Influentele din Serbia de care se vorbeste mai sus erau inspirate de Moscova. Kiril, patriarhul KGB, nu scapa nici o ocazie sa condamne Bisericile greco-catolice care, chiar asa amarate cum sunt dupa prigoana comunista, sunt vazute ca o amenintare pentru pravoslavnici. Biserica greco-catolica din Ucraina e in Vestul tarii, nu are legatura cu problemele din Est, si totusi rusii spun ca greco-catolicii trag sfori si spioneza pentru Occident, ca in anii 50.
      Atacurile la adresa Bisericii Romane Unite din timpul vizitei lui Kiril nu sunt intamplatoare. E vorba de orientarea spre Vest sau spre Est a Romaniei. BOR crede ca are destula putere in Romania incat sa ii faca placere si lui Kiril si sa impace si publicul roman care nu are incredere in rusi. Isi inchipuie ca i-a facut o aluzie subtila lui Kiriul cu cantecul lui Tudor Ghorghe despre granita de pe Prut, si cu asta a aratat ne-a dat gata http://adevarul.ro/entertainment/muzica/tudor-gheorghe-recital-prezenta-patriarhului-kirill-nu-dau-ceahlau-uraliiurasc-hotarul-prut-spune-patriarhia-romana-video-1_59f8adc45ab6550cb8abf84b/index.html Pai de ce sa se supere Kiril? Si rusii urasc granita de pe Prut, ca doar ei vor sa ajunga la Carpati si la Dunare.
      Cand Biserica da exemplu de calcule bazate pe viclenie, nu pe curaj moral, pierde intodeauna. BOR trebuie sa intelega ca nu mai are puterea de acum 10 ani, in primul rand din cauza lipsei de credibilitate proprie si apoi in cauza secularismului militant. Cum poate elita BOR sa critice serios implicarea politica a greco-catolicilor (care a dus la ridicarea romanilor si la 1 Decembrie 1918), cand BOR e peste tot la brat cu PSD, dupa ce a coabitat binisor cu PCR si ramane inca primul beneficiar al persecutiei comuniste impotriva greco-catolicilor?

      • Dedalus spune:

        Dorinta de implicare in politica e veche. Pana la urma e vorba despre influenta.

        Nu sunt atat de naiv incat sa cred ca tentatia asta ar putea fi eliminate. Dar pot spera ca biserica ortodoxa romana se va apleca mai mult asupra misiunii sale decat asupra celor lumesti.

        Din acest punct de vedere toate religiile sunt echivalente – sau ar trebui sa fie.

        Educatia morala este la pamant in Romania. Fara pretentia de a da lectii sau sfaturi, cam greu de crezut ca obiectivele de “politica” – interna sau externa – ar avea caderea de a justifica abdicarea de la functia aceasta sociala a bisericii.

        Cu atat mai mult cu cat vorbim despre o biserica cu veleitati statale.

        Desigur, nimeni nu este in drept sa vorbeasca despre treburile sale organizatorice, dar atat timp cat o biserica isi asuma (fie si tacit) un rol pe plan national, ea este nevoita sa accepte si parerile, oricat de critice, ale celor pe care ii pastoreste.

        ===

        Inteleg polarizarea cumva de neevitat intre Greco-catolici si ortodocsi, dar numai daca vorbim despre asipratiile conducatorilor lor. Altfel, fiecare om, cu bucuriile si necazurile lui, nu ar trebui sa fie transformat intr-un glont in pusca intai-statatorilor bisericilor. Fie ca pusca e indreptata spre Est, fie ca e indreptata spre Vest.

      • Dedalus spune:

        De accord si cu faptul ca e o chestiune de igiena morala sa iti asumi trecutul, in toate partile sale, frumoase sau urate.

        Dupa mine insa, ar trebui sa ne punem un mare semn de intrebare cand aceasta intoarcere spre trecut prevaleaza asupra actiunii prezente.

        O asemenea atitudine, chiar daca sfarseste minunat prin reflectoare puse pe toate florile si bubele istoriei, are (logic) inevitabil efectul dizolvarii prezentului intr-un fel de “prezent oniric”.

      • Ghita Bizonu' spune:

        Idiosincrazia rusa fata de Uniatiei isi are radacina in sec XVII si trebuieste pusa in legatuira cu politicsa Poloniei….

        • Brigitte spune:

          Cum adica? Polonezii voiau sa ii faca pe rusi catoilici prin greco-catolici? Aveti date, nume, surse istorice, ceva?

          • Ghita Bizonu' spune:

            Memoria incepe sa imi joace feste … din ce tin minte (au trecut peste 35 de ani ,,,)
            1) Polonia a anexat Ucraina
            2) tarani din Rutenia (ortocsi) isis cam iua lumea in mcap si asa incepe aventura cazaceasca..,. Respectivii nu ageau presiunile catolice la cvonvetire si in plus nobilii polonezi doreau sa ii aserveasca . Nu o luati ca o critica – sec XV-XVI … era perfect normal!
            3) Nitel cam sub presiune se face Uninirea de la Brest (aparitia bisercii uniate ucrainine) urmata de cea de la Ujgorod (ruteana).esti nobili polonezi incearca sa im[una uniatia cu sabia
            4)rascoala lui Hmelnitchi. Ortodox. Impotrva polonezilor .. catolici
            5)unirea Ucrianei cu Rusia (unire devenita nitel mai tarziu alipire dupa model rusesc. Adica tatarasc) Noul mitropolit de la Kiev chiar a depasit masura – a obligat ca cei botezati in cultul unit sa se reboteze “ortodox” (imi scapa numele… prin 1660-70) . Nikon , patriarh moscovit , impune refroma sa provocand “Raskol” (rascoala) vechilor credinciosi (staroveri)

            Pana la urma in sec XIX biserica unita este interzisa in Imperiul Rus . Cea unita nu biserica catolica !!! Este vorba de o idiosincrazie ruseasca care nu are de a face cu “respingerea” occidentlui (tarii adorau limba rusa si barocul – in Slt Petresburg este o singura b iserica construita in stil rusesc !) cat cu incurcsaturi locale si invaziile poloneze (a se vedea “Vremurile Tulburi”) iar Stalin … Stalin procedeaza la fel ca un tar din dinastia Romanov! (poa din cauza ca fusese seminarist ?!) A se observa ca titusi . la .l,limita, tolereaza catolicismul …. In ec XVIII iezuitii alungati din lumea catolica se refugiaza in Prusia si .. si Rusia!!

            Mai trebuieste sa zic ca la infiintare regatul polonez a primit patenta de cruciada si a cam extins termenul si asupra crestinilor ortodocsi desi … desi ultimul templu pagan din Litaunia a fots inchis pe la 1780!
            Si as zice ca relatiile bisfcii catolice cu ortodocii au fist complicate de regatele catolice ale Ungariei si Polonieie .. cvare mau incecqat sa anexeze zonle otodoxe … plus p[resiunea nobililor din aceste regate … Poate Roma ar fi avut mai mult succes daca r fi fots reprezentata de clerici “neutri” – sa zicem italieni ….

            Si .. si Cociliul de la Florenta – da pctle florentine si pruma unire f scurta . Cel piutin in Bizant po9p[ulatia s-a rasculat , patraihul a fots demis .. deh amintiorea Cruciadei IVa i-a impins sa zica ca mia bine semiluna decat papa! (ma rog gurile rele zic ca in timpul lui Mehmed Cuceritrul si a lui Soloman Magnicul a avut si Grecia ao adminstratie onesta!!! Asta inante ca osmalaii sa aprofundeze moravurile … grecesti!)

            Nu e vorba doar de teologie ci de istorie politica si teologie si de obicei teologia ancila regnum

            • Delia spune:

              De la cele de mai sus la relatia BOR/BRU e cale luuunga. Ceva legaturi interesante or fi, dar nu sunt nici pe de parte cauzale. Sa nu incurcam explicatia unor pitici pe creier cu scuza pentru gesturi dictate de respectivii pitici. Oricum, persecutia comunista e alta mancare de peste. De ce sa punem chestia pe seama politicii Poloniei din sec XVI cand stima ca expansionismul rus e cea mai groaznica amenintare pentru noi.

  5. Icarus spune:

    Re-întoarcerea la istorie este semn al căutării identității și al unei dorințe de trăire în prezent.

  6. Cristian Pascu spune:

    Domnule Vara, încă de la început, deci premisa de bază a întregii argumentații ulterioare, faceți o confuzie de toată frumusețea: pedeapsă și pedagogie nu sunt sinonime. Există, desigur, suprapuneri, dar nu orice pedeapsă este pedagogică, și nu orice măsură pedagogică este pedeapsă. Holocaustul este unic doar în metodă, deși nu doar evrei au intrat camerele de gazare. Au existat și alte genocide, și păstrând proporțiile posibilităților tehnologice, și alte genocide, sau în general ucideri în masă, au avut o gravitate similară. Nimeni nu are dreptul să postuleze lipsa de sens a vreunuia din ele. Nu ține de noi să facem asta. Unii au găsit sens, ca acei evrei care cântau psalmi la întrarea în camerele de gazare, alții după ieșirea din lagăre. Alții nu. Unii chiar pun pumnul în gură celor care îndrăznesc să zică că există un sens al suferinței, chiar și după moartea ultimului apostol. Așa cum Sfântul Isaac Sirul spune undeva că poți ajunge să vezi “pronia lui Dumnezeu ca și cu ochii trupești”.

    Apoi aceste scrupule ale separației puterilor în știință, între istorie și teologie, cu accent emfatic pe “planurile epistemologice”, este, cred, tendențioasă. Cine dă dreptul și cui să spună altcuiva ce fel de jar are voie să pună pe turta lui?

    Pavel, un nume absent în articol, a făcut și a fost analizat din perspectiva teologiei sale politice și istorice. A comis Pavel un ilegitim amestec de planuri epistemologice?

    Sunt absolut regretabile imixtiunile teologice ale Părintelui Stăniloaie în politice totalitare, atât cea interbelică cât și cea comunistă, dar datorită conținutului și nu simplului amestec. Pentru orice om, credincios sau nu, nu poate exista o separație clară între ce (nu) crede și ce face în lume, adică poziția sa politică.

    Nu se poate spune că metoda istorică este suficientă în sine pentru a înțelege ordinea și evoluția umanității la un moment dat sau de-alungul unor moment succesive. Întotdeauna avem un amestec, fiindcă noi suntem un amestec. Modestia ține în frâu spiritul, oprindu-l de la afirmații care plesnesc de certitudine, dar discernământul este cel care îi previne dizolvarea într-un secularism ecumenic și un relativism emoționat care, în ultimă instanță, refuză adevărul oricărora dintre părțile pe care, are pretenția, că le împacă.

    • luci spune:

      ¨ Unii au găsit sens, ca acei evrei care cântau psalmi la întrarea în camerele de gazare, alții după ieșirea din lagăre. Alții nu.¨
      Serios ? Si daca nu cintau psalmi la intrarea in camera de gazare sau dupa iesirea din lagare , ce !? Nu au profitat de ocazia care li s-a oferit pt. a gasi ¨sensul suferintei¨ !?

    • Alin Vara Alin Vara spune:

      Sigur, putem vorbim ce și cum vrem despre sens în istorie. Cu riscul că vom legitima exact discursul de tip Radu Preda și Trinitas. Dar abia la sfârșitul istoriei va fi totul clar; până atunci, logica umană riscă să cadă în simplificări și ideologii. Vă rog să mai studiați a doua parte a argumentului.

      • Cristian Pascu spune:

        Riscăm? Riscăm să legitimăm? Discursul oponentului dumneavoastră? Același risc vi l-ați asumat și dumneavoastră, adică să vă justificați, și nu e nimic reprobabil în asta, propriul discurs. Face parte din regulile jocului până când, la sfârșitul istoriei, se vor clarifica toate. Până atunci, să nu postulăm poziționarea propriului discurs de partea corectă a înțelegerii istoriei.

        Și acel “mai citește odată” nu se face. Ca și cum ea i-ar zice lui: Mai intră odată pe ușă, poate vezi ceva schimbat la mine. Dacă mi-ați acordat 1 minut de atenția pentru a răspunde, puteți face și efortul de a pune într-o propoziție esența argumentului, ca să știu exact la ce să fiu atent, ca să pot înțelege mai bine punctul dumneavoastră de vedere, dacă, să spunem, mi-a scăpat ceva la prima lectură.

  7. Sicmar spune:

    În anul 1992 am fost la mănăstirea Căldărușani. Știam că acolo a avut domiciliul forțat cardinalul Iuliu Hossu până în anul 1970. (Bolnav fiind a fost transporta de acolo la un spital din București, unde a și murit.) I-am întrebat pe călugări despre cardinal și am fost stupefiat să-i aud lăudându-se că-l batjocoreau și scuipau când îl vedeau prin curtea mănăstirii, motivând asta prin refuzul cardinalului de-a participa la slujbele ortodoxe.

  8. Cinicul spune:

    Departe de mine ideea de a minimaliza rolul unirii cu Roma in emanciparea intregii natii romane, nu doar a celor din Ardeal. Clerul ortodox a fost intotdeauna mai putin educat si mai obedient decat cel unit si fara biserica unita am fi intraziat cel putin inca 50 ani in trezirea nostra naționala.
    M-a frapat o afirmatie cel putin usuratica a autorului’: ”Coerciția nu a existat.”
    Coercitia exista deja de sute de ani.
    Iezuitii au folosit in Ardeal atat bățul cat si morcovelul. Clerul roman ortodox nu avea drepturi egale cu cel maghiar sau german, nici macar cu clerul reformat. Cele trei diplome leopoldine, de la 1691, 1699 si 1701 promiteau drepturi egale clerului roman, slovac sau rutean, DACA se unea cu Roma. Unii preoti ortodocsi au ales unirea cu Roma din pragmatism si, mai ales, din dorinta de parvenire.
    In plus nu trebuie sa uitam cirmcumstantele cel putin dubioase in care s-a facut Unirea cu Roma. Dieta Transilvaniei, dominata de maghiari, nu dorea aceasta uniune si a ordonat verificarea in teren a aderentei reale a credinciosilor ortodocsi la acest act. S-a constatat ca majoritatea satelor nu-l voiau si ca era doar emanatia unui grup de preoti pusi spre propasire. Ca actul unirii a fost tradus in latina intr-o forma diferita de cae agreata cu clerul roman este un alt mic amanunt care nu merita mentionat.
    Bineinteles ca desfiintarea aproape simultana la 1701 a episcopiei ortodoxe a Transilvaniei sau sechestrearea bunurilor episcopiilor ortodoxe (repetata din pacate de ortodocsi la 1948) nu a reprezentat coercitie, ci doar o banala masura administrativă care nu avea nimic de-a face cu atmosfera entuziasta in care s-a facut unirea cu Roma.

    • Alin Vara Alin Vara spune:

      Nu minimalizați rolul Unirii, doar condițiile și motivațiile acesteia. Am uitat că era posibil ca, în analiza istorică, să pătrundem în mințile celor din trecut. Totul e pragmatism și coerciție, după logica „hai să vă zic eu cum a fost de fapt: totul e bazat pe interese”.

      „Desființarea episcopiei ortodoxe” (de fapt e mitropolie). Nu, mitropolia română intră în comuniune cu Roma. E ca și cum, într-o căsătorie, ai pune accentul nu pe uniunea în sine, ci pe faptul că soția „și-a desființat vechiul nume”. E prima dată când văd accentul pus în acest mod. Vai, ce nedreptate!

  9. Kurt spune:

    Mult cititul (Andrei Pleșu) și mult lăudatul Mircea Eliade a ajuns în anii de la Chicago (Revista HUMANIS, editată cu aportul lui M. Eliade în anii 1970, merită citită) la concluzii, la o maturitate foarte diferită de textele sale interbelice (contradictorii interpretate atunci și azi).

    … „…Argumentul meu va avea doi pași: primul în plan istoric, al doilea în plan teologic. Voi arăta că discursul ideologic ortodoxist se bazează pe un fals istoriografic și pe o filosofie a istoriei deficitară. Apoi, voi demonstra că a vorbi de pedagogia lui Dumnezeu în astfel de fenomene istorice nu are nicio legătură cu creștinismul. Și nici cu bunul-simț…. „….

    Clarificare termenilor: HERMENEUTICA ca interpretarea ( în sens restrâns) și explicarea de texte, în special Vechiul și Noul Testament.

    Conectarea cunoștiințelor la Harvard/SUA 1998:
    (…. E.O. Wilson. Einheit des Wissens. 1998. Seite 253+254+ 255…
    HERMENEUTIK, bedeutet interpretationsgeübt, im engeren Sinn der abgeleitete Begriff für die exakte Auslegung und Erklärung von Texten (Altes und Neues Testament). Sozial- und Geisteswissenschaftler haben ihn nun auf die systematische Erforschung von gesellschaftlichen Beziehungen und Kulturen ausgedehnt. Solide Hermeneutik bedarf langer Zeiträume und sogar mehrerer Generationen von Forschern. Sowohl Sozial- wie auch Naturwissenschaften haben Respekt vor kenntnisreichen, exakten Analysen von faktischen Informationen.
    Doch wenn Naturgeschichte, welchen Namens auch immer, die Grundlage aller Wissenschaften ist, warum ist sie dann noch immer keine Theorie? Weil auch sie sich kaum bemüht, Kausalnetze über alle angrenzenden Organisationsebenen zu spannen, um Phänomene zu erklären. Ihre Analyse ist lateral, nicht vertikal. Naturgeschichte kann annährend wissenschaftstheoretisch sein, wenn sie die gesicherten Erkenntnisse aller Disziplinen quer über alle Organisationsebenen verknüpft.
    EPISTEMOLOGIE, systematische Erkenntnistheorie, (Richard Rorty).
    Welche Form könnte nun eine Union von Sozial- und Naturwissenschaften annehmen? Von den jeweiligen Vertretern könnte es so beschrieben werden:
    Der SOZIOLOGE sagt wir interessieren uns für das Hier und Jetzt, für die exakte Analyse des Lebens in bestimmten komplexen Gesellschaften und die Ursachen und Wirkungen in der jüngsten Geschichte. Wir halten uns an Details, von denen wir oft ein Teil sind, das heißt, wir schwimmen buchstäblich in Details. Aus unserer Perspektive scheinen die Variationen des menschlichen Verhaltens enorm und vielleicht sogar unendlich formbar zu sein.
    Der ANTHROPOLOGE: wir treten ein Stück zurück und riskieren einen zweiten Blick, wir erforschen Tausende von Kulturen, viele vorindustriell und ungebildet. Wir garantieren daß sie nicht unendlich formbar sind. Wir haben ganz klare Grenzen und Muster entdeckt. Die Informationen die wir aus zahlreichen separaten, sich über viele Jahrhunderte erstreckenden Experimenten der kulturellen Evolution erhalten, ermöglichen es letztendlich die Gesetze des sozialen Handelns zu formulieren.
    Der PRIMATOLOGE mit breiterer Perspektive: die Variation im menschlichen Verhalten ist enorm, aber sie umfaßt nicht all die sozialen Übereinkünfte die wir bei anderen Primaten entdeckt haben, die sich in 50 Millionen Jahren Evolution entwickelt haben. Bei den über hundert Spezies, die der Menschheit genetisch am nächsten stehen, müssen wir nach den Prinzipien der sozialen Evolution suchen, wenn wir die Ursprünge von Kultur verstehen wollen.
    Der SOZIOBIOLOGE, der Schlüssel zu allem ist Perspektive, von Biologen und Sozialwissenschaftlern entwickelt: untersucht wird die biologische Basis des Sozialverhaltens aller Arten von Organismen. Das menschliche Sozialverhalten hat sich mit der biologischen Evolution entwickelt.
    Ohne eine wirkliche Sozialtheorie wird es den Sozialwissenschaften nicht gelingen mit den Naturwissenschaften zu kommunizieren. Wenn Sozial- und Naturwissenschaften vernetzt werden sollen, müssen die Disziplinen beider Wissenschaften zuerst einmal anhand von Zeit- und Raumskalen definiert werden und nicht wie bisher allein durch ihren jeweiligen Forschungsgegenstand. Erst dann kann eine Vernetzung stattfinden.
    Die Hirnforschung oder kognitive Neurowissenschaft, ergänzt durch einige Elemente der Erkenntnispsychologie, die die physikalischen Grundlagen mentaler Aktivitäten analysiert und sich zum Ziel gesetzt hat hinter das Geheimnis des Bewußtseins zu kommen, ist bereits eine erste Brücke.
    Eine zweite ist die auf den Menschen bezogene Verhaltensgenetik, die beginnt die erblichen Grundlagen diese Prozesses herauszufinden. Das beinhaltet auch den Einfluß der Gene auf die die geistige Entwicklung.
    Die dritte Brücke ist die Evolutionsbiologie, inklusive der Soziobiologie, welche die erbbedingten Ursprünge des Sozialverhaltens zu erklären versucht.
    Die vierte ist die Umweltforschung denn die natürliche Umwelt ist der Schauplatzt auf dem sich die Spezies Mensch entwickelt hat und an den ihre Physiologie und Verhaltensweise genauestens angepaßt ist.
    Weder die Humanbiologie noch die Sozialwissenschaften ergeben wirklich einen Sinn, solange ihre Weltanschauungen diesen unverrückbaren Rahmen nicht berücksichtigen.
    Seite 257: Einheit des Wissens. Edgar O. Wilson
    Consilience. The Unity of the Knowlegde. 1998).

    Edgar O. Wilson încearcă 1998 o „conectare“ științelor naturii cu cele umanistice. Cartea merită citită, cunoscută, tradusă (Sociologia, antropologia, primatologia, sociobiologia) și discutată de cercetători români tineri de azi.

    … „… Într-un interviu recent, Radu Preda, teolog ortodox și președintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, afirma că distrugerea de către regimul comunist a Bisericii Greco-Catolice din România în 1948 este un act al „pedagogiei lui Dumnezeu”. Pentru a se asigura că e bine înțeles, dânsul a revenit cu un articol în Dilema Veche și în Adevărul, explicând teza inițială: „orice catastrofă, oricât de mare, are în logica credinței creștine un miez pedagogic… Mai recent, cazul Bisericii greco-catolice ne arată cum o construcție pur politică ajunge să fie distrusă tot de factori politici. Așa cum Dumnezeu a îngăduit pe Irod sau pe Iuda, tot așa aici a îngăduit tunurile Mariei Tereza și abuzul lui Stalin.” Iar într-un reportaj de la Trinitas TV, postul oficial al Patriarhiei Române, teza este reafirmată, iar violența și mascarada de la 1948 sunt prezentate ca un act benevol și entuziast al românilor transilvăneni dornici să se întoarcă în sânul Bisericii Ortodoxe…. „….

    Nimic de adăugat?
    E PLURIBUS UNUM

    Declarația de la Alba Iulia 1918 ca un concept „UNITATE IN DIVERSITATE“ (1919 erau 30 % minorități, etnice, religioase, etc.) îmi spune altceva decât acest exemplu pe drept demascat necruțător de autor. Tinerii români de azi au de ales. Declarația de La Alba Iulia 1918 recitită, discutată la aniversarea 2018 sau „indicațiile prețioase dâmbovițene ortodoxe“ de ieri și de azi?
    Eu cu cine votez?

  10. Vlad spune:

    Unitatea este un atribut ființial o integrare și fuziune a puterilor sufletești. Discursul teologic nu suportă concesii în ce privește dogma ortodoxa.

    În acest sens recomand călduros discuțiile cu teologi de marcă cum sunt Dumitru Staniloae (Sapte Dimineti cu Dumitru Staniloae).

    Discuțiile între Apus și Răsărit se întălnesc pe tărâmul misticii ortodoxe: Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Meister Eckhart, George Ivanovici Gurdjieff, Osho, Idries Shah.

  11. Gheorghe Pop de Brănești spune:

    Domnul Alin Vera trebuia să știe că la data scrierii articolului, filmul era repus. E usor de găsit pe youtube, dand cautare dupa Patriarhul Justinian Marina Biserica sub comunism, ediția incriminată fiind înțeleg cea din 23.10. Ei, vedeți aceste discuții o să fie la nesfârșit. Cum să vb despre un subiect despre care ortodocșii și uniții îl tratează diferit în intreaga istoriografie, dar mai ales în ultimii 27 de ani? Nu e valabil nici măcar principiul reciprocității: chiar dacă ortodocșii recunosc abuzul și faptele reprobabile din 1948, uniții nu vor să recunoască sub nicio formă aceleași constrângeri care au dus la unirea din 1700 (și actele din deceniile următoare). De ce această dublă măsură? Si apoi, da, actul de la 1948 a fost unul samavolnic, impus de comunisti, dar cine i-a oprit pe Greco-catolici să revină după 1990 la credință? De ce au ajuns să fie mai puțini chiar decât un cult neo-protestant precum penticostalii? Asta spune tocmai că realitățile din Transilvania s-au schimbat, nu doar față de 1700, dar chiar față de 1948. Realitățile s-au schimbat (și se schimbă) chiar și pentru Biserica Ortodoxă Română, iar această încrâncenare oricum nu aduce nimic bun pentru nimeni.

    • George Costan spune:

      Cine i-a oprit să revină la greco-catolicism? Ce întrebare! De libertate religioasă aţi auzit? E pe acolo, prin Constituţie, legea aia pe care BOR o desconsideră tot timpul! Ortodocşii nu recunosc abuzul din 1948, pentru că altfel, ar retroceda toate proprietăţile confiscate abuziv şi şi-ar cere odată scuze faţă de victimele şi rudele victimelor greco-catolice.

      Şi nu mai comparaţi 1700 cu 1948! Au fost alte vremuri, lipsite de democraţia şi liberalismul existente teoretic în 1948, când BOR au bătut palma cu comuniştii, în loc să contribuie la alungarea pretinşilor adversari ideologici. După 1700, au apărut români ca Inochentie Micu şi Şcoala Ardeleană, capabili să lupte pentru drepturile politice ale majorităţii etnice defavorizate transilvănene, au reuşit să creeze o elită românească şi să o racordeze la Vest, pe când BOR au contribuit la distrugerea celei mai longevive din spaţiul românesc. Dacă tot scoatem ochii cu petarda păcatului originar, să o spunem pe faţă! BOR continuă să încerce să nenorocească umbra bisericii greco-catolice de altădată, dar prestigiul se câştigă altfel, nu prin protocronisme şi acte de violenţă instituţională şi chiar fizică…

    • Mihail Lungu Mihail Lungu spune:

      “Si apoi, da, actul de la 1948 a fost unul samavolnic, impus de comunisti, dar cine i-a oprit pe Greco-catolici să revină după 1990 la credință? De ce au ajuns să fie mai puțini chiar decât un cult neo-protestant precum penticostalii?”
      De ce? Foarte simplu, pentru oricine are bunăvoinţa şi posibilităţile intelectuale de a examina faptele. Pentru că Biserica Ortodoxă Română a fraudat Biserica Unită atât în privinţa locaşurilor de cult şi a tuturor celorlalte bunuri, cât şi în privinţa enoriaşilor. În perioada 1948-1989 toţi cei născuţi au fost botezaţi ortodocşi, dacă părinţii voiau să-i boteze creştineşte. Iar revenirea la greco-catolicism a celor astfel botezaţi ar fi trebuit sprijinită de către ambele biserici (adică şi de BOR), lucru care s-a întâmplat le fel de puţin ca şi retrocedarea averilor.

  12. Vincentiu Cernea spune:

    Apropos de partea istorică și de generalul Buccow, este interesant ce se va întâmpla la nici 20 de ani după moartea acestuia.
    După mai multe măsuri restrictive adoptate de către Maria Tereza, Iosif al II-lea a desființat în cele din urmă mănăstirile contemplative, catolice în primul rând, dar nu numai, pe care le considera inutile (1783). Astfel au dispărut din domeniile ereditare austriece cartuzienii, carmeliții, carmelitele, camaldolezii, clarisele; benedictinii, premonstratensii și canonicii regulari ai Sf Augustin, dar și numeroase ordine feminine, nu s-au putut menține decât în comunități restrânse și doar în măsura în care aveau ocupații “active”: învățământ, spitale, slujire pastorală. Toate bunurile imobiliare astfel secularizate au fost vărsate în Fondul religios din care s-au întemeiat noi parohii, s-au construit biserici și s-au dat salarii preoților. Se pare că fondul de carte al mânăstirilor astfel desființate în Transilvania a fost recuperat de către episcopul de Alba Iulia, Ignațiu Batthyany, întemeietorul Bibliotecii care îi poartă numele.
    Nu a existat părtinire în privința mânăstirilor care nu aveau un rol activ în societate: atât cele catolice cât și cele ortodoxe au fost desființate, în egală măsură.

    • Dedalus spune:

      Daca se poate si aveti timp si bunavointa, as fi curios sa stiu parerea Dvs. in privinta legaturii celor postate cu perioada destul de agitata din Europa de atunci.

      Credeti ca atitudinea Mariei Tereza refelcta cumva spiritual vremii, asa cum a fost el zugravit cu tuse groase de Revolutia franceza? Sau e doar un act stric determinat de necesitatea mentinerii unui imperiu atat de divers?

      • Tanase S spune:

        Intrebarea stabileste de la bun inceput, simplist, ca nu avem de ales decat intre imperialismul vestic sau barbaria pagana, adica revenim la argumentatia lui R Preda: totul a fost politica si avantaje politice. Cum se face atunci ca, dupa 250 de ani de politica, subit, in 1948, toti cei 12 episcopi (7 morti in inchisoare sau domiciliu fortat) + mii de preoti si credinciosi au dispretuit avantajele politice in timp ce BOR s-a acomodat cu ele?

  13. Cristian spune:

    Dle Alin Vara, într-adevăr, forțarea greco-catolicilor să treacă la ortodoxie nu a fost un lucru bun, pentru că nici binele nu trebuie făcut cu forța. Afară, de aceasta, nu știu pe ce surse vă bazați și ce vreți să spuneți când scrieți despre Stăniloaie a mers „până la a face apel la purificarea etnică în anii ’40”.

    Mai dați de înțeles că în perioada interbelică, Stăniloaie a „slujit o hidoasă formă de naționalism etnicist”. În privința asta, am următoarele lucruri de spus:
    1.nu orice formă de naționalism este rău; rău este naționalismul șovin, exclusivist; altfel, ar trebui să acuzăm Școala Ardeleană, revoluționarii din 1848 și pe poetul basarabean Grigore Vieru (care a scris o poezie intitulată „Sunt naționalist”) de naționalism, deși naționalismul lor nu a fost șovin; Stăniloaie a încercat într-adevăr să dea interpretări teologice națiunii; ei și, care e problema?
    2.într-adevăr, în anumite împrejurări, Stăniloaie a lăudat mișcarea legionară, a lăudat lupta legionarilor Moța și Marin din Spania, care a fost foarte apreciată în țară, inclusiv de Nicolae Iorga; făcând abstrație de legionarism, lupta lui Moța și Marin împotriva comunismului în Spania n-a fost un lucru rău; după, a fost instaurat un regim autoritar în Spania, dar probabil mult mai rău ar fi fost dacă ar fi ajuns la putere un regim autoritar comunist; de altfel, istoriografia actuală vede mișcarea legionară dintr-o perspectivă strict negativă, după cum sunt văzute astfel și alte mișcări naționaliste interbelice; acest fapt este cauzat de faptul că învingătorii sunt cei care scriu istoria; sigur că Garda de Fier a făcut lucruri condamnabile, dar lucrurile tb văzute și mai nuanțat; iar Stăniloaie n-a fost legionar, totuși;

    În rest, potrivit filosofiei și teologiei creștin-ortodoxe, orice eveniment, bun sau rău, se întâmplă cu un scop; nici unul nu se întâmplă fără Dumnezeu și există un motiv pentru care evenimentul acela este îngăduit, oricare ar fi el

    • Alin Vara Alin Vara spune:

      Nu se poate spune nimic pozitiv despre mișcarea legionară sau despre orice formă de naționalism. Iubirea propriei țări e altceva. Naționalismul e în esența lui exclusivist.

      Despre Stăniloae puteți citi mai multe în articolul din Revista 22:

      „S-o amintim mai întâi pe cea din 16 noiembrie 1941: „Gazeta basarabeană Raza aduce știrea prea îmbucurătoare despre ultimul convoi al jidovilor din Chișinău, care au luat drumul spre pusta Rusiei, și astfel ora­șul a scăpat de lepra jidovească. După in­formațiile numitei gazete, plecarea ji­da­nilor a mers în aceeași cadență și în res­tul orașelor basarabene. Așa să și fie – în Basarabia și în toate provinciile țării“.

      „Dar o astfel de politică era fățiș asumată și de teolog. Cu câteva luni înainte, pe 24 au­gust, el preciza într-o exaltată apologie a imperialismului autohton: „Dar înainte de orice expansiune în afară trebuie să dis­lo­căm minoritățile din cuprinsul ho­ta­re­lor actuale, iar aceasta nu se poate face fără o luminată și energică politică de stat“.

      http://revista22online.ro/70251727/omorul-serafic-ii-cazul-stniloae.html

      • Cristian spune:

        Dacă înțelegem prin naționalism, iubirea propriei națiuni, ce este exclusivist aici? Așa cum ne iubim propria familie, fără ca aceasta să însemne că nu mai iubim alți oameni, tot așa ne iubim și neamul. Acesta nu este naționalism exclusivist. Exclusivist este doar naționalismul șovin (șovinismul). Văd că pe Google Translate, definiiția cuvântului englez „nationalist” nu face nici o referire la exclusivism sau la ceva negativ: „patriotic feeling, principles, or efforts.”; în schimb, cuvântului „chauvinism” (șovinism) este definit drept ceva mai extremist: „exaggerated or aggressive patriotism.”

  14. Ghita Bizonu' spune:

    Binenteles ca Conciliul din Niceea a fost un construct politic si de acea a fost convocat și prezidat de Împărat care era si Pontifex Maximus, adica capul tuturor cultelor din Imperiul Roman.
    Asta fiindca credinta crestina (si in gnl montoeismul) era favorabil imparatului : Un Dumnezeu in Ceruri, un Imparat pe pamant!

    Si mai incet cu Holocaustul pe scari .. eveii nu agreaza “vulkgarizarea” Holocaustului si insista pentru unicitate si exceptionalitate

    • Cristian spune:

      Ghita Bizonu: ideea că sinodul de la Niceea ar fi fost un construct politic este un mit pe care îl cred cei care n-au studiat în detaliu problema; este adevărat că împărații se mai implicau în viața bisericească, inclusiv în ce privește sinoadele, dar aceasta nu înseamnă că și decideau în locul sinoadelor; au existat excese în Bizanț ale implicării împăraților în viața Bisericii (un exemplu este criza iconoclastă, când împărații au luptat pentru scoaterea icoanelor din biserică), dar nu trebuie să exagerăm

  15. Ela spune:

    Justificarea teologica a evenimentelor istorice a fost, este si va fi, mereu, o sursa inepuizabila de controverse. Si de manipulatii, desigur!
    Depinde de unde privesti, depinde de ce repere ai, dar depinde, mai ales, de ce VREI sa gasesti. Orice, dar absolut orice, se poate justifica din p.d.v. teologic, pentru cine doreste asta, neaparat, Biblia oferind o diversitate inepuizata, inca, de interpretari, care mai de care mai “exacte”, in functie de necesitatea momentului si de intentiile cautatorului…

    Chiar si oroarea holocaustului se poate justifica, de ex decidand ca evreii au fost pedepsiti pentru ca au tinut pentru ei Pentateuh (Thora) transmis lui Moise de catre D.umnezeu, si care avea vocatie universala, nu locala! Intr-adevar, dupa unii savanti, “Israelul” biblic nu se limiteaza la cele 7 triburi evreiesti, ci include toate popoarele mentionate, direct sau implicit, in Vechiul Testament, adica…intreaga umanitate!
    Avantajul justificarilor teologice este ca nu se bazeaza pe repere perisabile, ci pe convingeri!
    Datorita imaterialitatii “dovezilor” produse de religii, orice ineptie capata valoare de unic adevar acceptabil de catre unii credinciosi pentru care, responsabilitatea inerenta omului este greu de asumat, de aceea ea este delegata cu usurinta intermediarilor dintre ei si…destinul lor.
    Respectivii “traducatori” ai vointei divine, oameni si ei, care pot sa reziste la orice, in afara de tentatii (O. Wilde), isi iau in serios puterea si avantajele aferente ei, cu voia lui D.umnezeu, bine-nteles. Orice vor declara, va fi litera de scriptura, oricine ii va contrazice, va fi dusmanul de abatut. Clasic.
    Indiferent de subiect, justificarea “teologica” va prima celei istorice, in viziunea credinciosilor, singura care conteaza pentru autoritatile religioase!
    Intrebare : de ce ortodocsii romani sarbatoresc Pastele la data stabilita de Moscova, si Craciunul la cea fixata de Roma?
    Istoricul va raspunde ca motivele sunt prozaice si pur politice, deoarece asa s-a decis la Conferinta pan-ortodoxa de la Moscova, din 1948. Nimic de-a face cu D.umnezeu, deci!
    Credinciosul va gasi intrebarea o erezie, indoiala fiind pentru el un pacat, deoarece e convins ca adevarul nu poate fi altul decat cel care i se potriveste lui.
    Simplu si eficace!

    • Ronald spune:

      Mai pe scurt, daca-mi permiteti Ela: justificarea teo-”logica” n-are ceva in comun cu logica elementara si fireasca. Drept urmare este la-ndemana celor care, nativ, nu poseda prea multa glagorie. Si este si comoda. Nu presupune vreun efort care ar dauna confortului individual. Fie acela doar spiritual sau si material. Ce conteaza pt “credinciosii” care adopta neconditionat “dogmele” ca se infiereaza incestul dar se proslaveste “creatia”? “creatie” care presupune incest (poate c-ar trebui sa le explicam “credinciosilor” sensul termenului presupune).

  16. Ronald spune:

    In termeni reali, firesti, logici teo-”logica” nu poate explica ceva. Iar horror-docsia cu atat mai putin.
    Desigur ca “trecutul” poate fi “explicat” in felurite moduri. Pana la urma ‘martorii” sunt oale si ulcele. Si porcunescu dar si vagin tudor se dadeau “disidenti”. La fel cum alde umil poc si behaiescu se dadeau drept refo’misti. Sau cum bulancoasa blonda helena devoaleaza acum “dedesupturile”… desi a fost beneficiara.
    Dialogul cu trecutul poate fi oricum dar in niciun caz in relatie cu teo-”logica”. Doar daca nu cumva pornim de la premisa fracturii. Deschise.
    Trecutul rssh ro poate fi masluit prin metode de tip securisto-eminoviciene: i-am batut pe turcii care au batut toata floarea cea vestita a intregului apus; suntem aici de peste 20.000 de ani. Reala problema este ca daca ar fi suficienta imaginatie (inteligenta) nativa care sa-si propuna sa “vada” lumea fara rssh ro… s-ar intelege ca (la scara istoriei mondiale) rumunia nu exista. Si nici n-a existat.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Alin Vara


Alin Vara

Eseist. Studii de istorie și teologie la București, Budapesta, Bonn și Roma. Ultimul volum publicat: Sensul martiriului. Între viața cu Hristos și neantul renunțării, Galax... Citeste mai departe


E randul tau

Cred ca masurarea performantelor prin tot felul de indicatori de tip contabil, simpli si usor de int...

de: r2

la "Manifest pentru refuzul unei obsesii moderne"

Cauta articole

noiembrie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)