vineri, martie 29, 2024

Nunta cu doctorate

Ieri, 8 septembrie, Grupul pentru Dialog Social a organizat o dezbatere pe tema plagiatului în mediul universitar românesc. Nu am participat la această discuţie şi, prin urmare, tot ceea ce ştiu despre ea este ceea ce am putut citi din rezumatul postat de d-na Raluca Pantazi pe portalul HotNews.ro. Mă regăsesc în opinia – şi atitudinea – participanţilor la dezbatere, cu trei rezerve faţă de intervenţia d-lui Pleşu. Mai înainte de toate, ţin să precizez că ceea ce voi spune în continuare nu e o critică a spuselor d-lui Pleşu şi cu atât mai puţin un “atac” la adresa dânsului. Nu doresc ca lucrurile pe care le voi spune să fie interpretate în acest fel. Am crescut cu cărţile dânsului şi din ele (la fel ca din cele ale d-lui Liiceanu) am învăţat să citesc şi să scriu. Acest fapt mă îndeamnă la recunoştinţă şi la consideraţie. Mai trebuie spus un lucru: d-l Pleşu, prin Colegiul Noua Europă (la fel ca d-l Liiceanu prin Editura Humanitas), a făcut ceva – şi nu puţin – pentru ca învăţământul superior românesc să arate altfel decât ni-l înfăţişează plagiatele şi escrocheriile pe care ni le aduce în atenţie presa.

În intervenţia dânsului, d-l Pleşu spune la un moment dat: “În acest efort de a căpăta titluri academice, se ascunde şi un fel de idee subînţeleasă că titlul academic înseamnă totuşi ceva. Există o onorabilitate a titlului academic, a meritului academic.” Mă văd nevoit să-l dezamăgesc pe d-l Pleşu: valoarea doctoratului pentru cei de care s-a vorbit la GDS este una pur utilitară şi deloc academică. Pe oamenii aceştia nu-i interesează onorabilitatea academică. Deloc. Chiar dacă unii devin – în timp record – la rândul lor profesori universitari. Tocmai pentru că şi-au luat doctoratul aşa cum şi l-au luat (adică furând fără scrupule şi fără remuşcări) şi, adesea, obţinând la fel şi masteratul, şi licenţa, uneori şi bacalaureatul, oamenii aceştia ştiu exact – pe mercurial – cât valorează “academismul”. Dar au înţeles ceva esenţial: că Universitatea e un nod de interese; e locul în care – dat fiind că pe aici trebuie să treacă toţi specialiştii (şi de jos în sus, ca studenţi; şi de sus în jos, ca membrii ai diverselor comisii, şi pe orizontală, între universitarii din diverse centre) – se crează legături. Şi se crează exact acel gen de legături pe care le caută oamenii cu plagiatele: legaturi făcute din ambiţie şi concupiscenţă, din poveşti despre colegi, din “proiecte” cu “fonduri”, din jumătăţi de cuvinte şi din subînţelesuri. Puterea academică – în speţă influenţa culturală – a unui universitar e cvasi-nulă în România de azi (câţi dintre noi ar putea numi – după realizările lor – cinci universitari din alt domeniu decât al lor?), însă capacitatea lui de fi, pentru oricât de puţin timp, la intersecţia atâtor biografii şi, implicit, de a vedea în geometrii aleatorii conturul pieselor de puzzle e enormă. (Tocmai de aceea nu doar Serviciile noastre îşi racolează “oameni de influenţă” dintre universitari sau prin intermediul acestora, ci – cum bine se ştie – şi cele ale Majestăţii Sale şi, probabil, multe altele.) În această economie rolul plagiatului e esenţial: el crează – şi foarte rapid – o legătură personală tare (căci inavuabilă) între oameni care vor mai face afaceri împreună. Meritul generalului Oprea este acela de-a fi girat transformarea paternităţii spirituale în năşie şi a doctoratului în dar de nuntă. Dar nu dânsul a iniţiat acest proces. Din momentul în care universitarii au început să aibă căutare – ca avocaţi, ca edili, ca şefi de clinici private, ca patroni de firme de construcţii, ca bancheri, ca parlamentari – sistemul a început să funcţioneze de la sine. Capacitatea unui om care are o asemenea profesie şi e şi cadru universitar e dublă: aceea de-a fi cel mai eficient recrutor de “talente” pentru “marile afaceri” şi aceea de-a conecta, graţie întâlnirii între “deschiderea universitară” şi relaţiile umane, o mulţime de persoane, din varii domenii, necesare bunei desfăşurări a “marilor afaceri”. Ca atare, faptul de a-ţi da doctoratul cu anumiţi oameni are ceva din iniţierea ambiguă într-o societate secretă. Iar faptul de-a intra – ca şi cadru universitar – printre ei joacă aceeaşi funcţie cu apartenenţa la un club. (Şi, de aceea, doctoratele patronate de ei nu au nimic de-a face cu democratizarea pe care o invocă d-l Pleşu. “Lărgirea bazei” celor cu doctorat are o altă cauză, despre care voi vorbi mai încolo.) Acestea sunt motivele, cât se poate de pământeşti, care împing mase de foşti învăţători, de miliţieni, de profesori de sport, de magazionieri şi de ofiţeri de intendenţă sau de reveniţi din străinătăţuri – toţi oameni cărora viitorul le surâde – să ia cu asalt universităţile. Ei ştiu de la început ce îi interesează: hârtia şi conexiunile şi, în general, sunt bine informaţi asupra oamenilor şi a preţurilor. Nu dau pe la cursuri (adesea nici pe la examene), între altele pentru că – atunci când, de pildă s-au ajuns prin “deconcentrate” sau consilii locale înainte de a-şi începe studiile – e preferabil să nici nu fie văzuţi de cadrele de rând. Dacă vin, vin în birou la rector, la decan, la un profesor arhicunoscut (pentru “disponibilitatea” lui) şi, inevitabil, vin bine “pregătiţi”. Aşa cum se cuvine între oameni cu un anumit profil, “afacerea” se stabileşte la jumătatea drumului: omul îşi prezintă, într-un limbaj voalat, dorinţa şi, tot într-un asemenea limbaj, profesorul vine cu oferta. D-l Liiceanu se declara, în intervenţia dânsului, surprins de faptul ca “autorul plagiat devine solidar cu plagiatorul”. Şi totuşi, e ceva cât se poate de normal: autorul plagiat – de multe ori coordonatorul sau un membru al comisiei doctorale – e tocmai cel care a furnizat lucrarea. Să ne înţelegem bine: n-a scris-o el, nici măcar n-a citit-o (căci, dacă o făcea, se evitau multe); un “negru mititel” sau, şi mai adesea, o echipă de “negri” (care nu se cunosc între ei şi lucrează pe capitole) a fabricat-o în timpul necesar. La suma care li se dă, aceştia n-au nici un interes să lucreze la “ştiinţificitate”, din linguşeală (sau din lene) “citează” copios din “marele maestru” sau din surse on-line. Uneori poate, din frustrare, “i-o fac” celui care-i pune la lucru fără să le dea nimic, sau doar o plată derizorie. Cu adâncă tristeţe: aşa merg lucrurile. Lucrarea aceea e un “trebuie” ce se cere executat într-un anumit timp. În fapt, ea nu interesează pe nimeni şi nu e citită de nimeni, nici de cel ce se presupune că a făcut-o, nici de “negrii” care au scris-o, nici de coordonator, nici de comisie, nici de CNADCU, nici de editura care publică – contra cost – câteva exemplare (“pentru dosar”), nici de nimeni. Ceea ce contează la un asemenea doctorat e doar hârtia care vine de la Minister şi legăturile care se crează la masa de după susţinere. O să mi se spună: bun, e clar ce interese are aici “catindatul”. Dar profesorul? Pentru o sumă – în general cunoscută – e dispus la asemenea lucruri? Da, bineînţeles. În capitalism nici un ban în plus nu e inutil. Şi totuşi, cel mai adesea nu banii aceştia – repet, luaţi cu conştiinţa împăcată şi cu sentimentul datoriei îndeplinite – sunt “plata” “serviciului” făcut proaspătului doctor. Dacă, aşa cum spuneam, acesta s-a ajuns printr-o instituţie, contraserviciul care-i e cerut e o “cooperare” activă – sau doar o vorbă bună “unde trebuie” – pentru ca “proiectul” (cel cu “fonduri”) pe care profesorul tocmai l-a “trimis” să fie selectat şi să poată demara în bune condiţii. Sigur, nici profesorul nu e insensibil şi, adesea, în “echipa proiectului” se regăsesc rude ale omului din “instituţii”, tineri “de viitor” şi viitori doctori ai aceluiaşi profesor. Aşa se stabilizează relaţiile şi aşa se fac “afacerile”. Ar fi fost cu adevărat de neînţeles ca Serviciile noastre ultraperformante şi un om cu talentele native ale d-lui Oprea să nu caute a “coordona” – ad maiorem gloria sua – această reţea informală. Îl putem acuza de câte dorim pe General, dar nu dânsul a creat-o: ea a pornit, sincron, o dată cu “fabricile de diplome” şi a funcţionat la randament maxim pe plan local în toate “muncipiile” dotate cu Universitate. În vremea d-nei Andronescu, a USL-ului triumfător şi a nenumăratelor comisii ale Ministerului, micile reţele locale au fuzionat într-o mare reţea naţională. D-l Oprea i-a înţeles potenţialul şi, spirit marţial şi organizator, s-a gândit s-o transforme într-o structură ierarhică având în vârf “strunga cea strâmtă” (care permite cel mai eficient control şi, implicit, oferă cele mai bune garanţii) ce e Academia Naţională de Informaţii “Mihai Viteazul”. Astfel, filtrele se multiplică: oamenii “conectaţi” la Academie fac – în universităţile lor – o primă selecţie a candidaţilor, funcţia publică face a doua selecţie şi de treapta a treia se ocupă oamenii de la “Mihai Viteazul” (sau de la Colegiul Naţional de Apărare “Carol I”). Cu riscul de a-l dezamăgi pe d-l Liiceanu, aceste instituţii sunt ENA şi Eton-ul României: ele nu produc genii individuale, ci reţele de interese, un creier colectiv al cărui “program” poate fi oricând accesat de o mână de oameni. Simplu şi eficient. Ce rol are academismul în toată povestea aceasta? Nici unul. “Prestigiul academic” “merge la popor” (mai ales în preajma alegerilor), nu pentru că cei mai mulţi ar înţelege ceva din el, ci pentru că într-o ţară înapoiată şi subdezvoltată se mai păstrează, atavică, frica magică de puterea cuvântului. Cel care-l mânuieşte e urât pentru că poate trăi fără a lucra cu palmele, dar e şi temut pentru că poate lovi fără a da cu pumnul. Asta e tot. Dincolo de această realitate nu sunt decât cifrele dezolante ale analfabetismului, ale celor ce nu citesc nimic după încheierea şcolii elementare, a testelor PISA, a abandonului şcolar şi a numărului record de mic de cărţi ce se cumpără. D-l Maghiar (fostul meu rector), d-l Mang, d-na Dumitrescu, d-l de la Târgu Jiu cu 40 şi de norme, d-l de la Cluj cu 580 de milioane pe lună, d-na “profesor universitar doctor inginer” de la USAMV (şi mii de alţii) au înţeles-o – osmotic – înaintea oricăror studii academice. Au înţeles cum stau lucrurile şi le-au folosit în interesul lor (şi pentru că n-au fost prinşi – sau judecaţi, pentru că legea nu se aplică retrospectiv şi pentru că nimeni nu mai ştie de care lege e vorba – sunt “oameni cinstiţi”, cu patalama de la Comisiile de Etică). D-na Andronescu la-nceput şi d-l Oprea mai aproape de noi au înţeles care e potenţialul “sistemului” şi – în deplin acord cu d-l Ponta (care are şi dânsul o poliţă de plătit “academicilor”) şi spre bucuria “comisiilor” Ministerului – l-au structurat impecabil. Dacă vă închipuiţi că fără garanţia d-lui Ponta sau fără autoritatea Generalului structura se va descompune, vă înşelaţi. Ea nu e făcută doar să fie – precum autostrăzile ce se tot inaugurează – ci şi să funcţioneze. Şi va funcţiona. Ca până acum şi mai mult decât atât. Căci sunt implicaţi prea mulţi oameni, prea multe interese şi prea mulţi bani pentru ca ceva s-o mai poată opri. Mâine, maşinăria aceasta îşi va face propria ei Lege a Educaţiei. Intelectualii se vor aduna la GDS, supăraţii vor scrie pe platforme şi pe bloguri, dar Legea va fi votată în Parlament şi va produce “efecte juridice”. E inevitabil să fie aşa.

Ceva mai încolo, d-l Pleşu spune: “Eu anticipez încă doi paşi de aici încolo. Asta a fost faza pe doctorate. Urmează faza pe brevete. (…) Faza finală va fi faza pe Academie.” Aceste afirmaţii se leagă de ceea ce domnia sa spunea mai sus, în speţă de “onorabilitatea academică”: dacă oamenii au pornit-o pe calea “recunoaşterii universitare”, atunci e de aşteptat că vor vrea mereu mai mult. N-ar fi exclus ca d-l Oprea să viseze la bastonul de mareşal şi alţii să se vadă dans le habit vert. Dar eu unul nu cred că asta e problema. Un brevet nu înseamnă mare lucru, dat fiind că inginerii – odată cu industriile – şi-au pierdut imensa lor putere din vremea comunismului, au devenit mai subalterni decât erau pe-acele vremuri şi la ei se poate ajunge foarte uşor, graţie bancherilor. Chiar şi în “proiecte” (“de infrastructură”) au, în general, roluri secunde. A avea un brevet de invenţie nu e nimic mai mult decât o ambiţie personală; o hârtie pe care o cumperi ca s-o atârni pe perete. Iar Academia are două neajunsuri: e un loc prea vizibil şi – în mod paradoxal – prea mic (căci marginal) în raport cu “marile afaceri”. În plus, fiind alcătuită din inamovibili – şi, toţi, d’un certaine âge (adică oameni care nu mai au ce pierde) – există riscul ca vreunul să se trezească vorbind pe unde nu trebuie de ceea ce nu trebuie. Academia Naţională de Informaţii e suficientă: oameni care se cunosc, care au lucrat împreună, care au laconism militar şi o conştiinţă clară a fuziunii interesului personal cu cel naţional. Aşa că, atât cât pot eu să-mi dau seama, lucrurile vor rămâne la nivelul fazei pe doctorate. Totuşi, trebuie spus că aceasta nu şi-a dat încă măsura. Poetul a intuit lucrurile mai bine: “Să-mi spui studente unde/ De vrei s-ascuzi o piatră o vei ascunde?/ Acolo unde pietrele se-ascund:/ O piatră printre pietre-o pui, pe prund.” Modalitatea cea mai eficientă de-a înăbuşi anchetarea unui caz e generalizarea. Orice poate fi distrus prin inflaţie. Şi ceea ce se pregăteşte e inflaţia de doctorate. Doar anul acesta s-au umplut universităţile de abilitaţi. Probabil se vor face şi mai mulţi în anul care vine. Şcolile doctorale sunt o mană cerească pentru buzunarul strâmt al profesorilor. Înţeleg că se va reveni la acordarea celor 15% în plus la salariu pentru cei ce obţin titlul de doctor. Atunci să vedeţi ce va fi! În cinci ani de zile nu va mai un învăţător în România care să nu fie “doctor în ştiinţe pedagogice”! Motostivuitori, uşieri, administratori de bloc, mătuşi bovarice, cu toţii se vor înghesui la doctorate – unde noi valuri de abilitaţi îi vor aştepta cu mîinile întinse. Cui nu-i trebuie 15% în plus pe lună? Şi ce universitar (şi ce universitate?) va refuza “bugetarea pe cap de doctorand”? Unora li se pare că ceea ce e acum e deja prea mult în învăţământul universitar. Însă aceasta nu e decât o etapă intermediară între industria diplomelor de licenţă şi cea a diplomelor de doctorat. Acum avem câteva mii de doctori şi câteva zeci de cazuri de plagiat. La limită, ar putea fi luate la verificat (a câta oară?) toate lucrările de doctorat susţinute după 1990. Dar ce vom face când acestea vor fi zeci, poate sute de mii de doctori? Cine va investi sumele necesare unei (sau mai exact unor) comisii care să aibă disponibilitatea de a le lua la rând, una câte una? Nu vom risca iarăşi să avem o mare “comisie naţională” (alcătuită din aceleaşi clasice personaje ale tuturor tribunelor) care, din lipsă de fonduri, de personal şi de timp, să se pronunţe asupra tuturor lucrărilor, în vrac? Nu, vom descentraliza lucrurile şi le vom lăsa pe seama “autonomiei universitare” şi a “comisiilor de etică” locale. Foarte bine. Numai că e de prevăzut că atunci când în fiecare universitate vor fi tot atâtea lucrări câte sunt acum la scară naţională nimeni nu va prevedea şi nişte fonduri pentru programe antiplagiat sau pentru verificarea lor. Şi, în plus, e de prevăzut că în comisia etică a universităţii vor fi doar “profesori universitari doctori docenţi” care au şi ei doctoranzi, doctoranzi care acum se descurcă mai greu, căci şcoala nu mai e ce-a fost; iar profesorii aceştia sunt colegi de birou cu şefi ai “şcolilor doctorale” şi ştiu ei (şi dacă nu ştiu, li se va spune) că din doctoranzi îşi face universitatea bugetul şi dacă-i alungăm de la noi candidaţii se duc la alte universităţi, unde “merge”, etc. Cam aşa e cu “autonomia”. Vaga mea bănuială e aceea că ideea aceasta cu inflaţia doctoratelor e a d-lui Ponta. Dânsul are o poliţă de plătit unei comisii a Universităţii din Bucureşti. E extrem de eficient, pentru a scăpa de-o acuză, să-i faci pe toţi părtaşi la lucrul de care eşti acuzat. Căci dacă toţi au făcut-o, cine-l poate judeca pe unul anume? Iar dacă sparge barajul acum, peste câţiva ani d-l Ponta va putea veni cu teza dânsului într-o mână şi cu un vraf de alte teze noi în cealaltă şi va putea demonstra, cu citatele de rigoare, că lucrarea dânsului respectă “înalte standarde de ştiinţificitate” în raport cu “cele mai recente contribuţii în domeniu”. Şi, fără nici o glumă, va avea dreptate.

Povestea cu şcolile doctorale şi cu cei 15% a lovit învăţământul în cel mai sensibil punct al lui: bugetarea. Din păcate, nu există nici o categorie profesională dispusă la mai multă umiliţă şi impostură pentru bani decât profesorii. Unii pentru cei 15%, alţii pentru “bugetare” (şi pentru taxă), vor face absolut orice, fără să crâcnească ci, dimpotrivă, cu voioşia faptului că s-au reîntors vremurile bune ale “fabricilor de diplome”. D-l Ponta (sau cine-o fi fost) a intuit bine momentul: acum are loc “schimbarea de generaţie” – locul oamenilor care-au beneficiat de “goana după diplome” din anii ’90 şi începutul anilor 2000 e luat de “generaţia tânără”, care nu doar că-şi aşteaptă rândul, dar până ieri se temea de pierderea locului de muncă odată cu colapsul numărului de studenţi. Acum, cu doctoranzii, li se promite revenirea în forţă şi trecerea la the next level. Ce şi-ar putea dori mai mult? Dacă o va face, d-l Ponta va deveni binefăcătorul lor şi i se vor ierta – cu dragă inimă – toate păcatele “academice”. În schimb cel ce va îndrăzni să atenteze la aceste privilegii (“bunuri dobândite” ca orice privilegiu) va fi de-a pururi blestemat de toată dăscălimea şi de-ar avea 10 Nobel-uri. Dar nu cumva această relativizare a diplomei de doctor va afecta structura de relaţii în vârful căreia e Academia de Informaţii? Nicidecum; dimpotrivă, o va consolida, căci pe de o parte baza de recrutare va fi mai largă, pe de alta nevoia de “diplomă adevărată” (adică de acea diplomă care-ţi dă acces la oamenii influenţi şi la adevăratele afaceri) va creşte exponenţial. Probabil cei 15% erau, în felul lor, prevăzuţi în plan. Alături de cei 10% care se adaugă anul acesta salariilor profesorilor, ei sunt echivalenţi cu majorarea salariului personalului medical. Atâta doar că nu vin pe gratis: menirea lor e aceea de-a “fideliza” cadrele didactice “cauzei sociale” a partidului de guvernământ. Şi, evident, de a face uitate câteva “păcate de tinereţe” din care, oricum, puţină lume înţelege ce e de înţeles. Pentru majoritatea (vai!, inclusiv a profesorilor), d-l Ponta, d-l Oprea, şi doctorazii dânsului (ca atâţia alţii) “s-au descurcat” “aşa cum fac toţi” – şi-n lumea noastră descurcatul e o virtute. Şi nu doar că “s-au descurcat”, ci “au dat şi la oameni”. Curat de stânga! Şi aşa, fără să scoată nimic din buzunar, stânga va ieşi curată de toate păcatele. Etapa doctoratelor nu va fi prea curând depăşită; va fi doar perfecţionată. De ce să nu?

Ce e de făcut? La această întrebare, după ce recunoaşte că nu vede o ieşire, d-l Pleşu adaugă: “Singura soluţie eficace pe care o pot imagina, dar îmi dau seama că e utopică, ar fi, şi fac această propunere cu modestie în seara aceasta: ca toţi care avem doctorate cât de cât normale să ne autosuspendăm – asta e formula la modă acum – din categoria de purtător de titlu de doctor. Hai să ne depunem toţi titlurile, să spunem că, până nu şi le depun ceilalţi, noi nu mai vrem să le avem.” Şi domnia sa se declară dispus să renunţe la titlul de doctor. Marea problemă a propunerii d-lui Pleşu nu e aceea că e utopică, ci că nu e eficace. Să presupunem – de dragul argumentaţiei – că, în urma unui radical proces de conştiinţă, cei ce nu se ştiu cu musca pe căciulă şi-ar depune diploma de doctor, despărţind astfel apele. Îngăduiţi-mi să cred că n-ar fi atâţia de mulţi încât să se prăbuşească învăţământul superior. Şi nici n-ar crea o tendinţă în care să vină (din ruşine sau din interes) şi unii dintre ceilalţi. Ca o pură curiozitate: cam câţi şi-ar depune diploma de la Academia de Informaţii? Dar de la Colegiul Naţional de Apărare? Dar de la universităţile de la Piteşti, de la Târgu Jiu, de la Reşiţa, etc. (şi, cu voia d-voastră, de la Oradea)? În momentul în care “cei buni” îşi depun diploma de doctor, acest gest are consecinţe juridice (pentru că a fost dată “cu dedicaţie” o ordonanţă pe această temă) şi – în virtutea actualei Legi a Educaţiei – oamenii aceştia îşi vor pierde locul de muncă. Credeţi că Universitatea din Reşiţa (et esjudem farinae) va suferi prea mult din cauza asta? Cei câţiva sinucigaşi vor fi înlocuiţi din mers – cu cine credeţi? – cu proaspeţi doctori ai universităţii în cauză! Să spunem – tot de dragul argumentării – că în cadrul unei facultăţi a unei mari universităţi, îşi vor depune diploma de doctor şi, pe cale de consecinţă, îşi vor pierde postul – ceea ce va duce la închiderea respectivei facultăţi – majoritatea membrilor corpului profesoral. Ei bine, şi? Universitatea din Reşiţa – sau o nouă Bioterra la Bucureşti – va veni cu o ofertă tentantă exact pe nişa lăsată liberă de “oamenii cu conştiinţă”. Cine-ar ieşi câştigat din această istorie? Dar, mai întâi, se poate ajunge la un asemenea gest radical? Majoritatea universitarilor oneşti sunt oameni care trăiesc doar din activitatea intelectuală căreia i s-au dedicat. Ce-ar însemna pentru ei acest gest (făcut cu seriozitate, căci tot d-l Pleşu ne-a spus – şi tot în această săptămână – că “auto-suspendarea ca şantaj; plecăm niţel, dar nu de tot” nu e compatibilă cu un caracter adevărat)? Pur şi simplu şomajul. Crede cineva că Harvard-ul şi Cambridge-ul se vor înghesui să-i cheme la ei pe obiectorii noştri de conştiinţă? Să fim serioşi! Oamenii oneşti vor pierde tot, fără a putea determina nici o schimbare în bine. (Şi încă o întrebare: nu sunt destui, în afara universităţilor, cu doctorate pe bune? Soarta lor emoţionează pe cineva? Schimbă ceva în lumea noastră?) Asta e ceea ce Constantin Noica numea “o pură gesticulaţie”. Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie unuia asemenea apeluri nu fac decât să-mi arate cât de mare e distanţa dintre noi, cei care (mai) credem în universitate. Dacă vă mai amintiţi, s-a mai făcut un asemenea apel, pe vremea zăpezilor de mai an, în marginea unei istorii mai concrete, cea cu “mita electorală” de 7 milioane oferiţi de d-l Ponta profesorilor pentru “perfecţionare” chiar înaintea alegerilor. Circula pe internet o listă cu profesori (cei mai mulţi plini), cu funcţii de la Universitatea din Bucureşti (în particular de la Facultatea de Drept) care respingeau suveran această “tentativă de corupţie” şi-i chemau pe toţi să le urmeze exemplul. Citind-o, n-am putut să nu mă gândesc la faptul – dureros de adevărat în banalitatea lui – că pentru un om care câştigă 150 de milioane pe lună, 7 milioane sunt aproximativ 5% din venitul său, în vreme ce pentru unul care câştigă 15 milioane e jumătate din salariu. De 5% te poţi dispensa nu doar pentru o cauză nobilă, ci şi dintr-un “capriţ”, dar de o jumătate de salariu? Câţi tineri profesori de preuniversitar îşi pot permite asemenea gesturi? A le propune astfel de atitudini radicale nu înseamnă nimic altceva decât a-i umili – arătându-le că nu pot să facă ceea ce conştiinţa i-ar îndemna – şi, finalmente, a ţi-i înstrăina. Vor lua banii d-lui Ponta, îşi vor păstra doctoratul (la fel ca ceilalţi), vor boscorodi în barbă şi vor spune: “s-o facă intelectualii, că ei îşi permit. Noi ce putem face?” Şi au dreptate. Fie-mi îngăduit să amintesc aici vorba pe care ne-o spunea nouă în facultate un vrednic profesor: “Nu numai cu pâine trăieşte omul. Dar nici fără pâine.” Procedând în felul acesta, un gest gândit cu onestitate se întoarce împotriva celui care-l face şi crează o prăpastie între el şi cei care, în mod normal, ar fi aliaţii lui. Nimic nu foloseşte mai mult celor care-au ruinat şi ruinează şcoala românească decât această fragmentare a celor dispuşi să-i apere demnitatea.

Şi atunci chiar să nu fie nimic de făcut? Ba da, eu unul cred că pot fi făcute cel puţin două lucruri. Primul e unul – o spun la fel ca d-l Pleşu – utopic, dar (cred eu) eficace. Sunt în această ţară câţiva intelectuali – între care d-l Pleşu şi d-l Liiceanu – al căror cuvânt poate rezona acolo unde cuvântul celorlalţi care cred în şcoală nu se aude, în Parlamentul European, la Comisariatul European pentru Educaţie şi în marile universităţi ale lumii. Oamenii aceştia pot deveni vocea celor neauziţi şi pot spune, acolo unde cuvintele determină realităţi, adevărul: da, sistemul românesc de învăţământ e putred şi a-l finanţa revine la a arunca apă în ciur. Orice finanţare va sfârşi în buzunarele unei caste administrative care n-are nici în clin, nici în mâneca cu educaţia sau cu cultura şi pe care n-o intereseză decât propriile afaceri şi propria “autopromovare”. Am fi vrut să fie altfel, dar asta e. Ca să punem capăt acestei anomalii nu există decât o cale: opriţi toate proiectele (foste POSDRU, viitoare POCU) cu aceşti oameni. Daţi banii alocaţi României în cadrul acestor linii de finanţare pentru două lucruri: mai întîi să aducem din străinătate – doar din străinătate! – comisii pe fiecare disciplină universitară care să dea examene orale, într-o limbă străină, cu fiecare cadru universitar, de la academician la laborant. Examene orale, faţă către faţă, fără nici un fel de dosare şi hârtii. Dacă veţi începe cu hârtiile, cei de acum vor câştiga, pentru că toată cariera (şi puterea) lor e făcută din hârtii şi punctaje. Apoi daţi banii acestor programe celor care vor trece testul acestei examinări. Ajutaţi-i pe aceşti oameni să devină egalii colegilor lor din Occident. În felul acesta va exista o selecţie dincolo de orice dubiu şi va exista o miză care-i va motiva pe cei dispuşi să lucreze onest. Celorlaţi nu li se va putea face nimic, conform legii. Dar vor rămâne la discreţia Ministerului şi a hotărârilor lui. Poate un timp vor profita de haosul creat (tot de ei) în România, dar – mai devreme sau mai târziu – vor privi cu jind la colegii lor care vor fi, la nivelul cercetării şi al salarizării, profesori europeni.

Poate, mi se va spune, nici asta nu e fezabil; Europa are acum alte griji, iar oficialii îşi au avocaţii lor la Bruxelles. Dar şi în acest caz se poate face ceva. Uitaţi-vă la Academia de Informaţii, la Universitatea din Reşiţa şi la toate cele de aceeaşi factură. De ce rezistă şi funcţionează împotriva ridicolului cu care s-au acoperit? Pentru că cei care-şi fac afacerile sub paravanul lor s-au topit în instituţii. E o iluzie să credem că doborând un om vom rezolva ceva. Aici e vorba de instituţii – ce e o universitate dacă nu o instituţie?, de comisii naţionale, de Minister. Puterea lor vine din aceea că cuvântul lor – oricât de mincinos ar fi – are valoare de lege şi produce efecte. Cei care li se opun ce sunt? Un club de discuţii? O mână de semnatari de proteste on-line? Ce valoare au toate acestea pentru un tânăr care vrea să urmeze o facultate, sau pentru unul care, terminând-o, îşi caută de lucru? Ne mirăm atunci că cei care spun nu imposturii sunt atât de puţini încât par fi mereu aceiaşi? Singurul lucru ce poate fi opus instituţiilor corupte sunt instituţiile oneste. Din ruina universităţilor de azi se poate naşte mâine o universutate adevărată. Ea poate fi, la început o universitate volantă sau una on-line, care să înceapă prin a le da tinerilor acea îndrumare de care au nevoie la vârsta lor. Ei sunt cei care deosebesc cel mai acut lucrul serios de impostură şi tot ei sunt cei care caută ceva ce universităţile de zi, cu oamenii lor, nu le pot oferi. A răspunde acestei aşteptări înseamnă a dobândi un prestigiu pe care se poate închega o instituţie veritabilă. A nu-i răspunde înseamnă a-i condamna pe aceşti tineri la un exil în care vor căuta să uite şi multul rău, şi puţinul bine al lumii pe care o părăsesc. Poate este ultima şansă de a face ceva aici. Mecanismul început cu “fabricile de diplome” funcţionează la turaţie maximă şi mâine poate deveni apocaliptic. Asta nu înseamnă nici că va exploda, nici că va imploda, ci doar că va strivi – cu forţa fatalităţii – tot ceea ce i-ar sta în cale. Iar atunci peste lumea noastră se va aşeza, ca o ceaţă groasă, atotputernicia zădărniciei.

PS. Si totuși, există o stranie etapizare: dupa doctorate au aparut „contribuțiile științifice” carcerale, și ele girate de „specialisti in domeniu”. Probabil pentru a-i vindeca pe cei care mai aveau dubii cu privire la felul în care se scriu și se garantează, la toate nivelele, genul acesta de „contribuții”. Cu adevarat interesant e acest principiu de „cui pe cui se scoate” în virtutea căruia un om condamnat pentru un furt (dovedit) e eliberat pe baza unui alt furt (evident, dar nedovedit). Pe cand un doctorat pe-acest subiect?!

Am scris acest text noaptea, de la lăsarea întunericului până în zori. Dacă în cuprinsul lui se află ceva care i-ar putea aduce vreo atingere d-lui Pleşu (sau dezbaterii de la GDS) îmi cer de acum scuze pentru cuvântul respectiv şi îl declar cu totului neintenţionat. Vreau să-i mulţumesc d-lui Pleşu pentru că mi-a prilejuit aceste gânduri. Dacă n-aş fi citit textul intervenţiei dânsului, nu le-aş fi putut formula niciodată.

Distribuie acest articol

33 COMENTARII

  1. Intelectualii de la GDS sunt mereu in urma realiatii. Faza pe Academie, dle Plesu, a inceput deja.Academia de Informatii, va spune ceva? Dar Academia Tehnica?
    Iar daca va uitati un pic la cine e in Academia Romana si la performantele unor membri ai ei pe Webofscience, o sa aveti mari surprize.
    Impostura academica a inceput de pe vremea PCR. Nu erau Elena Ceausescu , Suzana Gadea si Manea Manescu ca si Alex. Barladeanu membri ai Academiei Romane? Am uitat atat de repede? Iar urmasii nu fac altceva decat sa isi urmeze inaintasii. Noua mafie politica vrea doctorate si locurii in academii, e foarte simplu. Sunt insa mult mai lacomi ca inaintasii.

    • Pai, dl. Liiceanu sau dl. Plesu stau bine in Web of Science? Dar Dvs. personal? Doar intreb, nu dau cu parul. Sunt de acord ca o conditie necesara, nu suficienta, ca sa fii un creator adevarat e sa stai bine acolo.

      Apropos de „Academia Tehnica”… cunoasteti vreun roman din tara mai galonat international dpdv stiintific decat profesorul Ioan Boldea – membru al acestei academii? Dardecat profesorul Zadeh de la Berkeley – membru al acestei academii? Uitati-va pe site cam cine sunt membrii acestei academii si comparati-i cu impostorii din Academia lui Oprea…

    • Dl, prof. Ioan Boldea este o exceptie. Academia de Stiinte Tehnice este formata din profesori de la foste Politehnici azi univeristati tehnice din tara, majoriatea fara opera, cu carti publicate la editurile universitatilor -niste compilatii dupa carti din Vest, cu nici 200 de citari. , cu articole prin reviste obscure.Pe scurt, Academia de Stiinte Tehnice este formata din oameni de stiinta modesti, in marea lor majoritate si care isi mangaie orgoliile uitand ca Cioran a spus „A dori gloria inseamna a prefera sa mori mai degraba dispretuit decat uitat”.Sigur, sunt cati academicieni de AR care s-au vrut si aici academicieni in lacomia de titluri, falsa glorie si false valori.
      Aici Webof science m-a ajutat foarte mult.Merita sa incercati si o sa avetis urprize!
      In cazul stiintelor umanistice , Webofscience nu ma ajuta, dar atat Liiceanu cat si Plesu ar fi trebuit sa fie de mult academicieni….nu sunt, sunt insa niste filozofi obscuri, fosti marxisti, fosti…cu grade.
      Naivitatea raspunsului Dv este dezaramanta.Da, Academia lui Oprea este cu mult mai penibila, si produce maculatura copiata.

    • De fapt, prima faza a fost cea cu diplomele de inginer, doctoratele sunt faza 2 si sa vedem ce urmeaza. Cineva a spus ca in democratie toata lumea capata ceea ce merita majoritatea, cred ca e adevarat…

  2. Și totuși, d-le Maci, titlul de doctor înseamnă încă ceva, măcar pentru oamenii de rând. Există chiar o vorbă în popor pentru cineva foarte bun în meseria lui: „dom’le, ăsta e doctor în domeniu”.

    Politicienii au „simțit” că doctoratul le aduce un plus de imagine (care nu-i costă foarte mult) și se grăbesc să se înnobileze cu el.

    Mai mult. titlul de doctor compensează (anulează) alte eventuale defecte de caracter. Omul simplu gândește așa: ăsta are un doctorat, nu poate fi chiar așa de lichea…

  3. Solutie? Hai sa nu ne mai imbatam cu apa rece, ca nu exista nici o solutie. Si asta pentru mult timp de acum inainte…

    Ideea d-lui Plesu de renuntare voluntara la titlurile academice va duce desigur (asa cum a intuit autorul) la disparitia rapida a celor cativa oameni competenti ramasi accidental in invatamantul superior romanesc si inlocuirea lor cu impostori.

    Ideea autorului de reevaluare a dasclimii din invatamantul superior romanesc de catre comsii straiine este la fel de absurda ca si cea a d-lui Plesu. In primul rand care ar fi baza legala a infiintarii acestor comisii?!.Care ar fi efectul juridic al lucrarilor comisiilor?! Isi imagineaza cineva ca universitarii romani asa debili mintali, gangavi si pe jumatate analfabeti cum sunt vor parasi catedrele ca sa mearga sa vanda gulii in piata fara a lupta pe viata si pe moarte? Nici poveste! Se vor judeca in toate instantele posiblile pana la CEDO si vor obtie in 99% din cazuri reinstalarea in posturi si daune morale bunicele. Sa nu uitam nici o clipa ca Romaia e un stat social iar UE e o aduantura de state sociale, incare acesti „nedreptatiti” prospera ca pestii in apa.

    Nu in ultimul rand, ce inseamna „comisie straina”?! Oare nu s-or gasi destui universitari „prietenosi” in Bulgaria, Grecia, Italia, Croati,etc, tari macar la fel de corupte ca si Romania in care de asemenea se pot cumpara cu usurinta titluri? Si nici macar nu trebuie sa cautam impostorii la Inalta Academia de Studii Strategice din Plovdiv, cand ei se pot fi gasiti cu susurinta la universittile Paris VIII, XII si XIII unde se acorda doctorate in afrocentrism, feminism si alte asemenea aberatii, cu nimic mai prejos ca si doctoratele lui Oprea sau Ponta.

    Hai sa admitem ca solutia pur si simplu nu exista. Asta e realitatea crunta. Titlurile academice romanesti oricum nu prea au nici o valoare. Titlurile europene in general incep sa-si piarda valoarea. In Romania fenomenul se produce mult mai rapid si aspectele grotesti sunt mult mai vizibile. Asta e,,,

    Solutia, dc exista, e una naturala. La un moment dat sistemul social european va intra in colaps. Asta va duce printre altele si la falimentul fabiricilor de diplome. In final invatamantul superior va redevini unul pe bani asa cum e si azi in SUA. Daca omul va trebui sa plateasca sau sa se imprumute ca sa faca scoala, atunci incapabilii iutili ce prosper azi vor diparea in mod natural din sistem, Radacina raului e de fapt invatmantul superior „gratuit” de stat. Atat timp cat el nu va fi eradicat, calitatea universitatilor va continua sa se deterioreze..

    • Esti prea pesimist; e peste poate sa nu fie un leac (eu nu-l am).
      Daca doar selectia naturala este speranta, atunci e ca si speranta despre disparitia reziduurilor comuniste: sa dispara batrinii, sa vina alta generatie.
      Si a venit :P
      E clar, in opinia mea, nici depunerea diplomelor nu rezolva nimic din problema. Leprele gen Plagiologu ori generalul Izmana asta si asteapta.

  4. Solutia dvs mi se pare viabila: taierea fondurilor de care se bucura acesti dinozauri.
    Dar cei doi, Plesu si Liiceanu, isi vor asuma, oare, a cata oara, rolul de „dusmani” ai natiei? Pentru ca vor fi infierati copios, asa cum a fost si Monica Macovei, ori de cate ori a scos in evidenta porcariile nationale.
    Si nu vor incepe oare sa jupuiasca si mai tare bugetul national? Pentru ca aici nu au nici un control, iar Androneasca e inca la butoane desi ar trebui sa fie dupa gratii.

  5. O analiză remarcabilă, cea mai onestă și apropiată de fenomen din câte am citit. Înțeleg respectul autorului pentru Pleșu și Liiceanu, o spun eu atunci, din nefericire sunt și ei o parte a problemei. Ceea ce și reiese, cu toate precauțiile politicoase ale autorului, din analiză. Soluțiile propuse, autorul nefiind convins nici el de ele, indică marasmul cultural în care ne-am afundat.

  6. Altfel de ce să-și fi dorit Ceaușeasca să atîrne la numele ei atîtea alte titluri prescurtate: acad, prof, dr, ing. Ori n-avea destulă putere? E parte a goanei semianalfabeților după titluri, ovații, osanale, să demonstreze lumii mari că ei ( de obicei copiii săraci de la țară), au devenit stele lucitoare pe cerul național. Că ei sînt hărăziți să ducă națiunea mai departe. Și apoi mai e ciuda. Păi dacă parlamentarul cutare e doctor în drept, și el a fost tinichigiu auto toată viața, a terminat la Petrea Andrei sau Hiperion și în două luni l-o făcut și doctor, ce-s eu mai prost?

  7. asa functioneaza cleptocratia. institutiile sint controlate de oligarhi. putem distinge doua categorii (de institutii) vitale intr o cleptocratie (ambele bransate la bugetul public desigur) : prima extrage rentele ( organisme financiare si de control, regii, comisii, comitete etc ) si o a doua care asigura cadrul legal si protectia oligarhilor. proliferarea academiilor militienilor, securistilor, spp istilor (academiile „interesului national” / a se citi „interesului personal”) nu s intimplatoare. de aici se racoleaza oamenii de nadejde, cozile de topor. pentru a putea fi bine remunerati odata unsi in functii, indivizii musai trebuie sa fie generali / doctori / academicieni. in afara multinationalelor (axate in mare parte pe servicii financiare si exploatari de materii prime) in romania nu exista o clasa de mijloc a oamenilor liberi si intreprinzatorilor, ori in aceste conditii, cele doua institutii mai sus mentionate (cele care capuseaza si cele de forta) vor continua sa existe pina cind romania va fi jefuita in totalitate si isi va epuiza complet resursele naturale. orice natie lipsita de educatie si cu o scara a valorilor rasturnata va fi la cheremul hotilor si nulitatilor.

  8. Felicitari Dle Mihai Maci, cel mai bun articol pe care l-am citit pana acum. Si nu va faceti probleme in legatura cu Dl Plesu pentru ca un intelectual de talia dumnealui nu se simte incomodat ci mai degraba se bucura de o disensiune constructiva.
    In legatura cu propunerea dvs. cu echipele de universitari straini, probabil o sa aibe aceeasi soarta cu cea pe care a avut-o fotbalul romanesc aducand arbitri straini…fara consecinte. Singura schimbare importanta s-a facut atunci cand s-a mers pe firul banilor. E o intreaga conversatie aici; unii spun ca asanarea fotbalului n-a facut decat sa scada performantele, ignorand evident ca cele mai bune rezultate au fost obtinute in 82-99, adica inainte de „finantatori”, atunci cand pepiniera nationala si meritocratia in fotbal functiona cat de cat iar Barcelona si Realul umblau dupa fotbalisti romani (Dobrin, Hagi, Popescu, Belodedici, etc) nu invers.

    Se poate face o paralela fotbal-educatie? Negresit; reperul comun este meritul, care e insa mai usor de reperat pe terenul de sport decat pe hartie.
    Este mai important fotbalul sau educatia pentru viitorul unei tari?
    Cat de mult se poate fura la nivel „national” pana se atinge fundul sacului si care sunt consecintele? Bineinteles ca trebuie aici urmarit cazul in plina desfasurare al Greciei.

    Lipsa de transparenta si obstinatia in rau e necesara dictatorilor si escrocilor; oamenii onesti isi recunosc si isi indreapta greselile. Continuati sa spuneti adevarul si lumea va sti ce sa faca atunci cand se sparge „buboiul”.

    • Nu există un ”fund al sacului” și situația actuală a Greciei nu e cel mai rău lucru care se poate întâmpla. Generații întregi de italieni sau de irlandezi au trebuit să emigreze, pentru că în țările lor nu era nimic de făcut, iar în altă parte oportunitățile nu lipseau.

      România poate continua și ea situația actuală timp de generații întregi. Cine crede că are capacitatea de a face mai mult, pleacă. Cine nu, se integrează în sistem. Iar sistemul va găsi mereu noi oportunități de a se perpetua și de a căpușa economia. De exemplu, odată ce Putin va fi înlocuit la Kremlin, vor fi probabil reluate proiectele de căi ferate de mare viteză europene care să ajungă la Moscova, la Odesa și la Rostov-pe-Don, iar ele vor tranzita (și) România. Oamenii bine conectați în sistem vor găsi destule ocazii să profite de asta, chiar dacă economia românească nu produce mare lucru. Cea europeană produce destul și pentru ei :)

      • @ Harald, disensiune constructiva:
        1. „Fundul sacului” a fost atins in Romania in 1989 si din nou in 1996, un cutremur politic a fost in 2004, iar „gurile rele” spun ca 2016 va fi mai rau ca 2008.
        2. In conditiile in care economia romaneasca e departe de a sustine necesarul de consum al „sistemului” (in care peste 80% din resurse-finantari revin la sub 1% din populatie), continuarea finantarii externe este esentiala, insa majoritatea banilor in Romania vin din Vest (UE), nu din Est.
        3. Desi Departamentul de Stat SUA si UE avertizeaza constant asupra coruptiei adanc inradacinate in „sistem”, se continua finantarea acestui sistem in urma unor modificari cosmetice, iar finantarea asigura continuarea sub diverse forme a putregaiului

        Solutia este usoara; controlul UE/SUA in mod proportional si transparent asupra modului in care sunt folosite finantarile externe, incepand cu „fondurile europene”, care sunt dovedite ca au fost utilizate gresit in mod repetat si sistemic.
        Daca „sistemul” contribuie 5 miliarde iar UE/SUA 45 miliarde, „sistemul” hotaraste cum utilizeaza 10% din finantare, restul UE/SUA.
        Banii publici trebuie folositi transparent de public pe baza de merit, nu de grupuri obscure care corup si paraziteaza pana la ucidere pentru propriul interes si mentin o jungla opaca in timp ce declama „interesul national”.

  9. Singura solutie este ca oamenii din mediul academic care fac lucrari pe bune sa-i elimine pe ceilalti care fac chestii nasoale. Fiecare domeniu sa curete la el in ograda. Universitarii sa se bata intre ei, intr-un fel asta se numeste concurenta.

  10. De dottorii nostri e vorba? Cu incredere:
    „„Si totuși Lumea este Minunata ! Anvata cum sa o Antelegi ! Prof Univ dr Cristiana Sarbu”, „Ploaia de azi ! Vine sa marcheze anceputul Solstițiului de Vara ! Prognozele Meteo ! Arată ca este ultimul W-end ! Ploios ! De mâine temperaturile nu vor mai prezenta sub39-35″C ! Așa ca bucurați-vă de o duminica de Somn! Cu drag ! Prof univ dr Cristiana Sarbu” sau „Anul4/2015 Facultatea De Management , Inginerie Economica Universitatea Agricola Si Medicina Veterinara Bucuresti ! Sper ca Specialiști Noștri sa rămână an Romania ! Ei sunt cei care trebuie sa atragă pana an 2020 cei peste 1.3 miliarde de euro , prin PNDR 2014-2020. ! Prof Univ Dr Cristiana Sarbu”. ”
    http://timpolis.ro/doctor-si-conferentiar-universitar-sper-ca-specialisti-nostri-sa-ramana-an-romania/
    „Sper ca Specialiști Noștri sa rămână an Romania” sa ne „Anvata cum sa o Antelegi”.
    Plagiologu, generalul Izmana si Prof Univ dr Cristiana Sarbu sint mindria noastra :P

    • Nu o cunosc pe doamna cu pricina, dar in general nu in asta consta un professor uiversitar, in capacitatea de a utiliza correct IPhone pe Facebook (personal folosesc IE pe Win7 care are un corrector automat de limba engleza. Intentionat in propozitia curenta nu am corectat corectiile corectorului, ca sa spun asa :) ).
      In general, ca sa poti critica un profesor in asa fel incat sa doara trebuie sa te referi la ce spune in domeniul lui de competenta si sa ai o competenta reala pe acel domeniu macar egala cu a lui. Eu personal ignor astfel de opinii zgomotoase dar irelevante.

      • @ Cititor,
        dle, dar repede te mai facusi avocatul dottorilor.
        Dai vina pe tehnica; daca te afisezi cu un asemenea text, da, meriti sa semnezi „Prof Univ dr”. Numai asa.

  11. Dl Maci cunoaste problemele reale, „la firul ierbii” le traieste si le simte in fiecare clipa.
    Credeti-l, ascultati-l, tineti cont de parerile sale si de soilutiile pe care le propune !

  12. In primul rand noi nu avem facultati chiar daca sunt numite asa.Avem niste scoli de meserii.Cate din „facultatile” romanesti sunt in top 300 sau macar top 500.Parca a fost o data o facultate din Timisoara si o data Universitatea din Bucuresti.Ca atare,”doctorii” sau „universitarii” din aceste „facultati” n-au nici un fel de credibilitate.Utimele scandaluri nu au facut decat sa puna cireasa pe un tort stricat de multa vreme,din 1945.
    Spuneti drept dle Maci,cand discutati cu un profesor strain,nu va e rusine sa spuneti ca sunteti profesor roman,doctor in… ceva ?

    • „cand discutati cu un profesor strain” nu prea are de ce sa-ti fie rusine. In general nu se uita daca esti profesor doctor docent academician etc. ci sunt atenti la ce spui. Poti sa fii si maturatorul universitatii daca arati ca esti competent in domeniul in care deschizi gura.
      In vest a fost facut „Good Will Hunting” nu la noi.
      Mentalitatea ca e de ajuns sa spun ca-s profesor doctor ca sa dau lumea pe spate este cea care a generat situatia curenta cu oprea si ponta si altii

  13. Este foarte probabil să asistăm curând, foarte curând, la aprinderea unei vâlvătăi care va mistui învăţământul universitar românesc. Eliminarea din sistemul educaţional a cadrelor didactice universitare ce nu au obţinut diploma de doctor până la 30 septembrie 2015 va fi flăcăruia originară, întrucât încetarea de drept a contractelor de muncă ale acestora se va realiza în baza unei dispoziţii retroactive (retrospective, pe înţelesul autorului), discriminatorii, ilegale şi injuste, conţinute în nelegitima reglementare a educaţiei naţionale.
    În situaţia în care menţinerea în sistemul educaţional este condiţionată de obţinerea diplomei de doctor (da, acesta este singurul criteriu, găsit de mult apreciata dvs. guvernare de dreapta), atunci statul va fi obligat să se asigure că titlul respectiv este conferit ca urmare a unei teze de o înaltă valoare ştiinţifică şi o incontestabilă originalitate. Când câteva mii de oameni îşi pierd, absolut ilegal, locul de muncă, doar întrucât necesită mai mult timp pentru a cerceta, nu mai poate fi acceptată nicio scuză şi nicio amânare a verificării antiplagiat a tuturor tezelor de doctorat ale cadrelor didactice universitare rămase. Desigur, orice abatere de la etica academică şi a cercetării ştiinţifice va trebui sancţionată prin retragerea titlului de doctor şi, automat, încetarea de drept a contractului de muncă. Până în acest moment, plagiatul afecta cel mult imaginea autorului, acum prejudiciază grav şi concret, fiind păstraţi impostorii în detrimentul unor profesionişti de reală valoare.
    Totodată, impunerea realizării condiţiilor legii noi doar de către lectori, asistenţi şi preparatori este inadmisibilă într-un stat în care cetăţenii sunt egali în faţa legii. Nu există justificare pentru tratamentul privilegiat şi discriminatoriu aplicat conferenţiarilor şi profesorilor. Ca atare, domnilor conferenţiari, domnilor profesori, îndepliniţi standardele minimale? Domnilor profesori, domnilor conducători de doctorat, deţineţi atestatul de abilitare? Nu? Atunci contractul dvs. de muncă va înceta de drept la 30 septembrie 2015. Nu, nu vi se cuvine vreun regim diferenţiat, suficient (sau cu atât mai mult cu cât) aveţi salarii foarte mari. Nu doar în preuniversitar se câştigă 1500 de lei, acesta, sau chiar o sumă mai mică, este salariul unui lector sau asistent.
    După eliminarea celor care au obţinut titlul de doctor ca urmare a unui plagiat şi a conferenţiarilor şi profesorilor care nu îndeplinesc standardele minimale şi nu deţin atestatul de abilitare, câte persoane mai rămân în sistem? 100, 200? Destule cât să-l reconstruiască din temelii!

    Dacă această nucleară va fi dezamorsată, o eliminare a impostorilor, a incompetenţilor, a celor lipsiţi de integritate se poate realiza inspirându-ne din acţiunile structurilor anticorupţie. Înainte însă, fiecărei persoane, „de la academician la laborant”, i se va dicta un text de maximum o pagină, care să conţină mai multe capcane pentru cei care nu şi-au însuşit gramatica limbii române, studiată în şcoala generală. De asemenea, i se va cere să compună un text pe o temă dată, pentru a i se analiza elocvenţa şi cursivitatea exprimării. Există greşeli? Afară din sistem! (Mă tem că aceste teste nu vor fi promovate nici de autor, care scrie „se crează”. Nu, nu aţi fost sabotat de tastatură, aţi scris de 5 ori astfel.).
    Apoi, pot fi trimişi „investigatori” sub acoperire, care să asiste la ore. Profesorul X îşi susţine ora citind dintr-o carte, foaie, laptop, perete? O dată îi permitem, poate se simţea rău. La fel şi a doua oară? Afară din sistem! În acest fel, poate preda şi un copil de clasa I care a învăţat să citească.
    Profesorul Y insultă şi tratează studenţii cu ostilitate şi arogantă superioritate? Afară din sistem!
    Profesorul-zeu, marea somitate, cel mai probabil un impostor, îşi trimite asistentul să îl înlocuiască? O dată îi permitem. Poate şi a doua oară, dacă există justificare. A treia oară, afară din sistem, sclavia a fost abolită!
    Profesorul Z pretinde sau primeşte diverse foloase pentru a acorda note de trecere sau alte avantaje (şi condiţia cumpărării manualului propriu în scopul creşterii notei tot mită se numeşte, domnilor profesori!)? Afară din sistem, înăuntru la beci!
    Şi tot aşa! Deţinerea diplomei de doctor nu conferă şi nu garantează calitatea actului educaţional. Sunt mulţi alţi factori care trebuie să fie examinaţi atunci când ne hotărâm să reformăm sistemul.

    • Detectez o isterizare a discursului compatibila cu dl. pop care explica „cu subiect si predicat” unor profesori universitari cum e cu doctoratul lui ponta. De fapt presupun ca dl. sindicalist pop va fi primul inscris pe lista pentru noua clasa de investigatori sub acoperire care sa verifice ortografia profesorilor si daca acestia vin la ore, sau se rastesc la studenti. E o slujba potrivita pentru nivelul lui de competenta, mai mult n-ar putea duce.

      Si nu, nu am gresit cand am scris pop si ponta fara majuscule.

      • Stimate domnule Dumitran,

        Într-un stat de drept, în care principiile constituţionale sunt respectate, trebuie să îndepliniţi condiţiile legii, respectiv standardele minimale, în vigoare la momentul ocupării funcţiei didactice. Legea dispune numai pentru viitor, dispoziţiile sale aplicându-se tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

        În comentariul meu anterior am dorit să învederez faptul că imensa nedreptate şi gravul abuz pe care le vor suporta cadrele didactice care nu deţin încă diploma de doctor pot avea repercusiuni majore asupra întregii comunităţi academice, abrogarea de urgenţă a acelei prevederi retroactive, discriminatorii, ilegale şi injuste nefiind doar în interesul primelor. Mai mult, aplicarea sa va crea un precedent deosebit de periculos, legiuitorul simţindu-se îndreptăţit oricând să ignore principiile fundamentale ale dreptului şi să afecteze, astfel, mase din ce in ce mai largi de cetăţeni.

        Avem tendinţa de a ignora nedreptăţile sau abuzurile suferite de cei din jur: „Nu este problema mea, nu mă bag, îmi văd de treaba mea”. Apoi, când suntem noi înşine subiectul acestora, ţipăm disperaţi, implorând ajutorul instituţiilor statului, presei, societăţii civile. Numai că, exact ca în celebrul poem, nu mai rămăsese nimeni care să ne ia apărarea.

  14. Impostura academica nu este o creație a perioadei post-1989. Impostura a apărut și s-a consolidat mult mai înainte, pe când E. Ceaușescu a devenit doctor, academician și „savant de renume mondial”. In mod discret, multi alți nechemați au căpătat titluri academice, ajungând până la poziția de prof. universitar sau mai sus. Intre 1980-1990, pe când eram asistent, am „asistat” la activitatea febrila a unei echipe de plagiatori condusa de șeful de catedra și care confecționa cărți și teze de doctorat copiate din lucrări publicate în străinătate și greu accesibile celor din afara cercului de inițiați. Beneficiari? Tot felul de de lucrători din Ministerul de Interne sau aparatul PCR. Voiau și ei sa fie doctori, pentru a promova pe o treapta ierarhica superioara. Un exemplu? Dl. Dr. Tudor Mohora, activist PCR, cu o teza de doctorat obținuta pe la 1987 și copiata în mod sârguincios de echipa șefului de catedra. Care șef a avut nu puține avantaje și beneficii pentru acest serviciu.
    Interes pentru titluri academice am întâlnit și într-o mare întreprindere din București, pe la 1978-80. Am cunoscut acolo un șef de secție și un director adjunct, amândoi doctoranzi sub îndrumarea unor profi care profitau din plin (mâncare, băutura, etc.).
    Ce vreau sa spun este ca, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, titlul academic este cautat pentru avantajul pe care îl poate aduce în cariera beneficiarului. Cu condiția ca beneficiarul sa fie bine integrat într-o rețea de influenta, caci altfel, titlul academic nu aduce nici un profit material.
    Pe scurt, impostura academica are rădăcini puternice și adânci. Nu va putea fi stârpita ușor.

  15. Comentariul meu in cateva cuvinte ca prea este multa vorba in fata unei situatii de domeniul evidentei pe care o s-o marchez cu ceva ce am mai scris pe aici:

    Nu cred ca un profesor trebuie sa dovedeasca in justitie ca un text scris in teza unui elev si desigur ca si asumat de acesta este un plagiat sau nu. Cred ca si orice om cu liceul facut(ba chiar si cu sapte clase daca stie definitia acestei actiuni) poate constata plagiatul, problema ramanand daca este citat(recunoscut) ca atare sau introdus ca o contributie personala in textul semnat de autor si aunci este un plagiat culpabil si rusinos, descalificant pentru oricine il comite. Daca este asumat prin citare nu este plagiat, dar o lucrare cu prea multe asemenea copieri de text poate sa ramana fara valoare daca se discuta despre si se cer contributii originale, nu insa si in cazul monografiilor, sintezelor etc care pot fi valoroase tocmai prin alegerea si structurarea textelor folosite si/sau discutate.

  16. Arestarea profesorului Nesatul Mitu nu surprinse niciun membru al comunitatii academice din marele oras universitar, insa bucura amar studentii, masteranzii si doctoranzii obligati prin cele mai mizerabile metode sa cotizeze la bunastarea reputatului om de stiinta. Chitaielile sale disperate in fata camerelor tv: „A fost o inscenare”, „Este o razbunare politica”, „Banii reprezentau un imprumut” nu au convins nici catelul maidanez ce locuia in curtea facultatii sau soricelul care isi amenajase o casuta cocheta intr-un perete al amfiteatrului :-)). Procurorii DNA organizasera un flagrant perfect si, pana acum, probasera 62 de infractiuni de luare de mita si trafic de influenta. La inceput, Nesatul se multumise cu o sticla de coniac sau o pulpa de miel, insa pretentiile sale crescusera la mii de euro dupa ce devenise conducator de doctorat.
    In celula de 12 paturi, Mitu reflecta la perspectiva detentiunii pe viata, comunicata de anchetatori, dar negata vehement de avocatul sau, un celebru maestru care dorea sa isi construiasca inca o vila din onorariile pe care i le va percepe. Nu reusea sa adoarma, ii era foame, colegii de camera ii mancasera toate bunatatile din pachetul adus de sotie. Nu ar fi refuzat acum nici covrigul sau marul pe care lectorii sau asistentii il imparteau in pauze, sub privirile lui dispretuitoare: “Cum este permis ca sarantocii astia jerpeliti sa se afle in aceeasi incapere cu mine?”. Si cand te gandesti ca nu trecusera trei zile de la cina la care ii invitase Oportunici, pe malul lacului de munte unde isi avea una dintre casele de vacanta. Acum stia ca intalnirea fusese inregistrata audio si video, procurorii ii prezentasera filmul. Mitu putea reproduce fiecare cuvant rostit.
    Isi amintea ca discutia fusese deschisa de Plagiatorov, nemultumit ca unul dintre doctoranzii sai nu finalizase teza:
    – I-am zis, eu nu stau dupa tine, trebuie sa imi eliberezi locul, te-am tinut 4 ani, gata, ajunge, te exmatriculez! Plangea in hohote si bolborosea ceva, nu am inteles bine ce, despre zecile de mii de lei pe care i-a platit taxa, despre cat a muncit sa ii produca, despre cum legea ii mai acorda nu stiu cati ani, ca nu ma intereseaza…
    – Am avut si eu din-astia, interveni Mitu, si le-am zis: “Ba, singurul vostru drept e sa platiti taxa de scolarizare si taxa mea. In rest, aveti numai obligatii”. Daca aparea vreunul coltos, imediat ma duceam la CSUD si ceream sa nu-l mai indrum. Mucosii astia trebuie facuti sa inteleaga ca noi, conducatorii de doctorat, suntem zei pentru ei, sa ne venereze si sa ne aduca ofrande. Noi avem numai drepturi, ei, numai obligatii. Bravo, ba, Oportunici, tot tie iti datoram reglementarea asta.
    – Nu este deloc asa, ii contrazise surprinzator de ferm Inventatoru. Doctoranzii au dreptate, platesc taxe uriase, noi ce le oferim in schimb? Concret, ma refer. Macar sa cerceteze cat doresc am putea sa le permitem. Plagiatorov, nu mai ai limita de locuri din 2012, nu mai trebuie sa le eliberezi. Nici doctoranzi nu mai avem, stiti bine ca nu ne-am ocupat decat un sfert din locuri.
    – Ia uita-te si la desteptul asta, vrea sa le oferim si noi ceva doctoranzilor. Mai si striga in gura mare ca nu s-au ocupat locurile. Pe ce lume traiesti, ba, cre… O pana de curent intrerupse mugitul lui Porcelea. Un intuneric deplin invalui lacul si imprejurimile, iar sunetele noptii incepura sa fie constientizate de cei din jurul mesei. Ce s-a auzit? Un suierat ii duse cu gandul la nocturni vanatori cu colti si gheare ascutite. Dar asta? Urlete de lupi, nu incapea indoiala. Impostorescu aprinse bricheta in sfarsit gasita, insa o stinse la fel de rapid. Fetele livide ale comesenilor il inspaimantasera mai tare decat viziunea unui urs ce se arunca asupra lui.
    Lumina reveni rapid, neprelungindu-le fricile. Primul prinse glas Mitu, sustinut de Plagiatorov:
    – Niste inutili astia de la Electrica, sa vezi ce reclamatii le fac. Le platesti abonament si ei nu sunt in stare sa furnizeze curent fara intreruperi. Pentru ce le dai bani?
    – Norocul lor ca nu au concurenta, altfel acu` ma mutam la ceilalti, adauga Oportunici.
    – Stiu doar sa ceara bani, dar servicii ioc, aproba Impostorescu.
    Porcelea injura continuu pentru a-si masca teroarea pe care o simtise, cand, in intuneric, i se paruse ca il privesc cateva perechi de ochi fosforescenti.
    – Acum, isi recupera vocea si Parazitan, nu uitati de ce ne-am intalnit. Ce am stabilit ieri la Impostorescu nu a functionat, dimpotriva, ne-a afundat si mai tare.
    – Da, e clar ca nu merge cu jigniri si incercari de abatere a atentiei. Abordam direct fondul problemei, straduindu-ne sa minimalizam cele semnalate. Exploatarea asistentilor, agramatismul, incompetenta, mita nu au nicio consecinta asupra performatului invatamant universitar romanesc, plin de actuali sau viitori castigatori ai premiului Nobel. La noi stiinta si cercetarea sunt pe toate drumurile, le pasc oile si apoi behaie un articol ISI sau o teza de doctorat. De aceea, criteriile trebuie sa fie draconice! Doar nu vom incepe acum sa ne ducem la ore, sa reinvatam regulile gramaticale, sa ne pregatim, sa nu mai luam spaga. Acestea sunt lucruri extrem de simple, pe care le poate face oricine, citi Incompeteanu ce ii scrisese un asistent pe o foaie.
    – Si de ce nu s-au intamplat pana acum, daca sunt asa de simple, intreba Inventatoru? Cum poate cineva care nu a fost capabil sa isi insuseasca lucruri elementare in scoala generala sa exceleze academic? Este necredibil. O dezbatere, un curs, o lucrare stiintifica nu se pot realiza fara manuirea corecta, fluenta si elocventa a cuvintelor. In scris, ortografia defectuoasa, folosirea gresita a virgulelor, a cratimelor fac imposibila urmarirea fondului.
    – Sa ziceti din nou si de politicienii zilei, chiar daca nu sunt adusi in discutie, il ignora Impostorescu. Ar trebui sa folosim si un nume sonor la nivel mondial.
    – Stivochi, Stifoghi sau ceva asa, isi aminti Imoral o discutie la care asistase in catedra.
    – Cine, ma, intreba Parazitan?
    – Cred ca vrea sa spuna Stephen Hawking, interveni Inventatoru. Stimati colegi, omiteti menirea primordiala…
    – Oo, si Stephen Hawking ia spaga, se bucura Nesatul. Stiam eu ca toti sunt manjiti.
    – …a unei universitati si a sistemului educational: cea didactica, nicidecum cea de cercetare. Chiar daca acum este foarte la moda sa ne impodobim cu sute de lucrari stiintifice, nu avem voie sa pierdem din vedere rolul nostru fundamental, acela de educatori, prinse curaj Inventatoru. Putem sa fim cei mai mari cercetatori, daca nu reusim sa transmitem cunostintele studentilor nostri, nu ne deosebim de un caine, avem o privire inteligenta, dar nu stim sa comunicam. Cum sa ii atragem la cursuri, cum sa ii determinam sa invete cu drag, cum sa ii pregatim cat mai eficient pentru profesiile ulterioare?
    Discursul usor exaltat il activa pe dhc Senil Alzheimer, a carui tacere se datora faptului ca adormise cu capul in farfurie:
    – Tovarasi, plini de avant proletar vom construi societatea socialista multilateral dezvoltata! Tezele Congresului XIII…
    – Trezeste-te, bre, au trecut 40 de ani de atunci, il scutura Atarnache.
    – Dar putem folosi „avant proletar” in comentariul nostru, asa vom sugera, subtil in viziunea noastra, o asociere a ideilor Sperantei cu comunismul. Pacat ca nu putem spune ceva si de reptilieni, regreta Impostorescu.
    A doua zi, procurorii DNA, in total dezacord cu opiniile somitatilor impostoare cu privire la efectele coruptiei asupra sistemului educational universitar, descinsera in biroul lui Nesatul Mitu, exact cand acesta primea trei plicuri cu bani inscriptionati. Ironic, primul denunt fusese realizat de un doctorand caruia ii pretinsese o bratara de platina. Primise doua, de otel, din partea anchetatorilor. Si le va purta multi ani de aici inainte…

    • @ Scriitor:
      Grozav, felicitari!
      ati incercat sa colaborati cu Serviciul Roman de Comedie?
      vreau sa colaboram, va invit la masa, la o bere, la ce vreti dumneavoastra; scopul e sa discutam un eventual proiect impreuna. [email protected]
      oricum, va doresc cat mai multe lucrari de genul acesta, sunt scrise cu mult talent si merita publicate in reviste universitare

      • Le voi publica numai in reviste ISI! :-)

        Sunteti mult prea amabil, multumesc! Eu am dorit doar sa evidentiez, intr-o nota amuzanta, aberatiile existente in invatamantul universitar romanesc, multe cauzate de legislatia defectuoasa:
        – Incetarea contractului de munca al celor care nu detin diploma de doctor, cu atat mai mult cu cat NU era solicitata la momentul ocuparii functiei. In plus, tocmai in Romania ne-am trezit sa divinizam doctoratele si sa le conferim atata forta. Alaturi de uriasul procent de plagiate, avem doctori in Istorie care predau Organe de masini (scuze daca nu am nimerit denumirea disciplinei).
        – Posibilitatea exmatricularii doctoranzilor scolarizati in regim cu taxa, daca nu au finalizat teza pana la termenul legal sau cel stabilit eronat de CSUD. De aici paralela cu Electrica. Intreb factorii decizionali, le-ar placea sa achite integral un automobil si sa nu il primeasca? As putea sa li-l vand eu? ;;)
        – Drepturile exagerate ale indrumatorilor stiintifici comparativ cu cele ale doctoranzilor care le platesc salariile si eventualele taxe pretinse de Nesatui Mitu.
        Si asa mai departe…

        Daca intr-adevar modestele mele incercari literare v-au captivat, va rog sa le preluati si sa le publicati in orice mediu doriti. Ma gandesc insa ca administratorilor contributors.ro le-ar placea sa precizati sursa, de exemplu: „comentariu postat pe site-ul contributors.ro”. De asemenea, cand inspiratia ma va mai vizita, cu acordul gazdelor noastre, voi mai insera cate un comentariu de acest fel la articolele pe tema educatiei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro