Pentru prima oară de la căderea comunismului în România, procurorii pun sub acuzare un fost ofițer al Securității, suspectat explicit de o infracțiune împotriva umanității (Alexandru Vișinescu, celălalt torționar trimis în judecată pentru infracțiuni contra umanității, nu a făcut parte din personalul Securității, cazul său fiind anchetat de procurori civili). Surpriza este cu atît mai mare cu cît vine din partea unei structuri (Parchetul Militar) care a ezitat ani de-a rîndul să facă acest pas, recurgînd la o recuzită kafkiană de proceduri de amînare sau blocare a cercetărilor, deviere a obiectivelor anchetei în scopul transparent de a-l ocroti pe Marin Pîrvulescu ș.a. Să treacă oare acum acești procurori printr-un moment de stînjeneală, cînd văd cîte dovezi s-au aglomerat în dosare nesoluționate, care îi incriminează pe foștii securiști? Să fi obosit? Să fi scăzut influența fostei Securități asupra politicii și justiției în cazurile cele mai sensibile, în care deținuții politici au fost supuși unui regim de exterminare? Nu putem ști.
Andrei Ursu afirmă că nu s-ar fi putut totuși ajunge în acest stadiu, în absența presei și a societății civile – a tuturor celor care au susținut public continuarea anchetei aprofundate a asasinării lui Gheorghe Ursu în 1985. Dar punerea sub urmărire penală a lui Pîrvulescu a fost și obiectivul principal al protestului său de 17 zile prin greva foamei (în perioada 21 octombrie – 6 noiembrie 2014). Însă, într-adevăr, faptul că societatea civilă și mass-media i-au fost alături (amintesc aici sprijinul oferit de personalități publice precum Andrei Pleșu, Vladimir Tinsmăneanu și Andrei Vieru, cercetători ai istoriei comunismului ca Marius Oprea și Marius Stan, Andrei Popescu și ceilalți ziariști de la ziarul Gîndul, televiziunile și agențiile de presă care au informat opinia publică asupra protestului, precum și multe alte glasuri din societatea civilă care l-au susținut) este un indiciu fericit că se poate coagula, în România, o solidaritate pentru dreptatea în cazul unui dizident ucis de fosta Securitate. Aceasta pare că răscumpără, cel puțin în parte, memoria unei solidarități absente cu dizidenții persecutați în timpul comunismului.
În perioada în care Gheorghe Ursu se afla în arestul Miliției Capitalei, fiind anchetat cu privire la jurnalul său, foarte puțini prieteni mai vizitau familia Ursu. Andrei Ursu evocă mișcător, într-un text scris în memoria lui Iordan Chimet, delicatețea acestui prieten extraordinar de a-i vizita în cele mai grele momente din viața lor, stînd cu ei în tăcere, pe întunericul care înghițea orașul în orele de ”economie pentru plata datoriei externe”, atunci cînd nimeni nu mai părea să-și amintească adresa lor – cu excepția lui Sorin Vieru, un alt prieten devotat care nu se lăsa intimidat de ritualurile de supraveghere ale sistemului.
Totuși, căderea comunismului a adus cel puțin normalitatea curajului de a susține o cauză precum urmărirea penală a foștilor torționari, pentru recuperarea dreptății și reașezarea societății pe temelia unor valori civice și morale eliberate, atîta cît e posibil, de vechii demoni. Trei decenii pînă la a începe să anchetezi criminali care au comis crime politice este destul de mult. Și, foarte probabil, lupta pentru dreptate nu s-a încheiat prin punerea sub urmărire penală a lui Marin Pîrvulescu. Totuși, timpul parcă începe să înainteze pe un făgaș mai firesc, din acest moment, după ce părea că se învîrte în gol de cîteva decenii. Nu suntem irecuperabili. Nu suntem cei mai lași cetățeni ai fostului bloc comunist. Maladiile noastre pot fi încă profunde, dar nu ne mai paralizează nervii curajului și ai solidarității.
Cazuri similare cu cel al lui Gheorghe Ursu au mai existat, desigur, în România. Într-un fel, acesta e un caz paradigmatic – de unde și atenția care i-a fost acordată, nu numai de către familia Ursu, ci de toți cei care au sesizat semnificația mai largă a anchetării fostului ofițer de Securitate Marin Pîrvulescu. Reluarea cercetării penale în cazul Ursu, cu modificarea încadrării (”infracțiuni împotriva umanității”) deschide, practic, ușile dreptății și în cazul altor victime ale represiunii comuniste. Deși, firește, unii torționari nu mai trăiesc, sau se pot invoca scuze medicale pentru a nu fi menținuți în stare de arest, dacă ar ajunge să fie judecați și condamnați. Totuși, nu mai putem vorbi acum despre un naufragiu al dreptății legate de crimele comunismului, în aceeași măsură ca acum cîteva luni. Perseverența lui Andrei Ursu și insistențele presei de a dezvălui manevrele de exonerare a foștilor securiști au dat în final roade. Chiar dacă după treizeci de ani, cînd s-au mai rarefiat și torționarii ce pot fi suspectați de crime contra umanității în ”Procesul comunismului”. Totuși, dreptatea nu-i mai revine – acum, cel puțin – doar celui mai puternic. Și din nou putem spera, chiar dacă n-am avut o mișcare dizidentă în timpul comunismului, că vom putea începe să înțelegem ceva despre ”puterea celor fără de putere”.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Asa cum securistul Nicolae Paraschiv si-a gasit un aparator/martor in persoana „vinatorului de securisti”, si pentru Marin Pirvulescu se pot ivi ceva sustinatori. Ca nu degeaba au trecut atitia ani.
http://www.revista22.ro/marius-oprea-apara-in-instanta-securistii-istoricul-a-pledat-ca-martor-in-favoarea-fostului-ofiter-nicolae-paraschiv-32307.html
E bine a nu se trece prea usor cu vederea; cind un vinator de securisti devine aparatorul securistilor si turnatorilor, ceva este putred rau.
Am meditat puțin la fraza autoarei: „Cazuri similare cu cel al lui Gheorghe Ursu au mai existat, desigur, în România”. Și am realizat rapid că astfel de cazuri sunt cu zecile de mii.
Ar fi trebuit ca fiecare caz să fie deja în stadiul de a fi pus dinaintea judecătorilor.
Cum de nu e așa? Cum de se prezintă ca un mare triumf aducerea unui singur caz (și nici măcar unul ieșit din comun) înaintea judecății? Cine e de vină pentru asta?
De la Iliescu și acoliții lui n-am așteptat vreodată un răspuns. Dar Constantinescu, Băsescu și acoliții lor ne sunt datori tuturor cu un răspuns, fiindcă cei doi au ajuns președinți și pentru că au promis că vor face dreptate celor persecutați și uciși de bolșevici. N-au făcut mai nimic. Ar trebui să explice de ce.
Măcar pentru obraz, dacă mai au pretenția absurdă că le-a rămas curat.
dvs domnule popescu,poate intrebati retoric probabil”De la Iliescu și acoliții lui n-am așteptat vreodată un răspuns. Dar Constantinescu, Băsescu și acoliții lor ne sunt datori tuturor cu un răspuns, ” doara nu ti fi chiar asa naiv !? oare astia doi ce sint ?
in tara aia plateau lunar 25 lei, 4 milioane si jumatate de indivizi.astia saptaminal se intilneau la „informari politice” unde puneau la cale tara.tara aia e si acum a lor !in 89 au facut moarte de om si io nu ma refer la baricada lui dan iosif consilierul tovarasului iliescu
@ dusu,
las-o, dle, jos ca macane.
– au fost 3,8 milioane de membrii. Nu-i inmulti, ca nu mai pot ramine gravizi (ori la anul ne spui ca au fost 5 milioane?).;
– nu stiu cit a fost cotizatia (la sindicat parca era 1% din salariul de baza), dar sedintele nu erau saptaminale, ci lunare. O stiu pentru ca unii colegi, membri, ma anuntau ca au sedinta si trebuie sa plece.
– si nu puneau tara la cale toti; unii au intrat in pecere pentru o locuinta, altii pentru ca nu le mai crestea salariul, s-a intrat si pentru a avansa in functii, s-a intrat din oportunism si s-a intrat pentru ca unii chiar credeau.
Crezi ca in politica de acum e altfel?
Faptul ca tu (si eu si majoritatea) nu te-ai facut „nembru”, nu iti da niciun drept sa tot vituperezi impotriva lor.
In articol este vorba despre securisti si ambiguitatea politicienilor in a hotari ceva, dupa ce fraierul de pirat a citit in Parlament Raportul Final.
Nu presedintele putea initia si vota legi, ci Parlamentul. Iar daca nu aveai majoritate parlamentara, poate iti amintesti atmosfera cind piratul a citit Raportul.
de ati sti cita dreptate aveti ! doar ca n o puteti intelege !
io nu i defaimezi pe comunisti domnule victor,dimpotriva ii chiar laud ca au reusit sa construiasca o tara si un popor folosindu se de bratul inarmat
@ dusu,
ironia este gratuita; nu i-am iubit si nu ii iubesc pe comunisti.
Dadeam niste explicatii, foste realitati, pe care le-am trait („caci sint vechi, domnule!” :P )
Din ce mi-au povestit bunicii – de la o anumită funcţie în sus trebuia să te înscrii în partid – chiar director de şcoală de ţară, şef mai mărunt la uzină.
Aproape toţi s-au conformat.
cam de aici incep „foste realitati” si „“caci sint vechi, domnule!” :P )” pe care tinara elena le cunoaste de felul”trebuia să te înscrii în partid – chiar director de şcoală de ţară, şef mai mărunt la uzină.”
ptr asta tara aia este asa cum este
partidul e in toate
e in cele ce sint
si n cele ce miine
vor ride la soare
mihai beniuc
nu sint io autorul acestor rinduri si imi cer iertare nu stiu cine e !? io le gasesc adevarate :. „Universul interior se adapteaza la moralitate in cele mai ciudate moduri.
Mai demult o cunostinta mi-a marturisit intr-un muzeu ca are o mare admiratie pentru Hitler. Am incercat sa continui gluma. Dar el nu glumea. M-a lasat masca. Un altul mi-a marturisit odata ca americanii nu au fost pe luna. I-am oferit citeva argumente si apoi l-am lasat sa ma “convinga”. Il distrugeam daca-i dovedeam contrariul. Oamenilor le place semi-luciditatea. Si se inchid fata de adevar, intr-o indirjire defensiva. Respectul de sine se deterioreaza. Au nevoie de omisiuni, mici minciuni si multa intelegere. Sau si mai bine, o terapie individuala. Evident foarte greu de gasit in societate.”
@ dusu,
dar tu ce minuni ai facut, inafara de a emigra, impotriva comunistilor?
Da, tu dus ai fost si privesti doar superior in urma. Dar daca nu mai raminea nimeni in urma, ce mai aveai de zis? asupra cui iti mai revarsai otrava din postari?
Putina luciditate nu ti-ar strica.
„Nu suntem cei mai lași cetățeni ai fostului bloc comunist. ” mi ati putea da exemplu care sint atunci aia?
zimbesc amar cind citesc articole de acest fel care cam toate se termina in nota optimista pe care o regasesc si aci.
„”unii torționari nu mai trăiesc, sau se pot invoca scuze medicale pentru a nu fi menținuți în stare de arest”,dar astia au trait si traiesc cu carne,uneori chiar carne de vita Kobe doamna(daca nu ei nepoteii lor!ha ha),pe cind ai care au fost in puscarii cam toti is dusi ca n au avut parte nici de pita
in romanica n a existat dizidenta ,doar citiva(trebuie sa fi fost chiar nebuni in opinia ruminului mindru)dizidenti de care popolatia nici nu ii interesata.
important e ca intregul nostru popor a facut revolutia
A exista ceva desidenta, dar a existat mai ales rezistenta.
Fii spirituali ai lui Boia si Constantniu vor ramane scarbiti de tot ce vad indiferent de ce informatii pot sa consulte, dar asta nu inseamna ca se poate scrie istoria Romaniei fara Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Bratieni, Alexandru Todea, Vladimir Ghika, Mihai Godo, mii de membri PNT, mii de tarani, mii de greco-catiolici, ortodocsi, adventisti, evrei sionisti, etc.
sigur insiruirea dvs inseamna istoria tarii de azi,dar as adauga ca nu in sens de toti astia strins uniti au construit o ;unii au fost victime,altii calai
cred ca acceptati ca nu poti premia pe greco catolici la fel ca pe ortodoxi !? primii au fost interzisi si l i s au luat bisericile,care bineinteles la fel ca in cazul caselor au trecut la ortodoxi,preotii greco-catolici au fost bagati in puscarii din care cei care au reusit sa ramina in viata au intrat in viata civila ca spargatori de piatra sa poata supravietui,pe cind dintre preotii ortodoxi destui au fost informatori ptr bratul inarmat al Marelui Partid si nici azi nu stim cine au fost!statul acesta ii protejeaza,ca de aia au dorit sa devina biserica nationala.cred ca adventistii sau evrei au si ei ceva de spus.
am deviat total de la articol dar poate ptr elene mai ajuta