Home » Romania si Rusia Sovietica » Citesti:

Lumini şi umbre privind tehnica militară sovietică primită de armata română (1949-1964) – episodul doi

Petre Opris mai 7, 2015 Romania si Rusia Sovietica
22 comentarii 3,524 Vizualizari

În prima parte a studiului nostru, am prezentat câteva aspecte despre importul de către România a unor licenţe militare sovietice, la începutul anilor ’60. Continuăm povestea noastră cu anumite detalii privind operaţiunile de înlocuire a armamentului şi muniţiilor armatei române, care au avut loc în perioada 1949-1964 şi motivele care au stat la baza acelor decizii.

Deşi generalul de armată Leontin Sălăjan a propus conducerii C.C. al P.M.R., la 22 martie 1961, înlocuirea treptată, până în anul 1965, a tunurilor antitanc sovietice ZiS-2 (model 1943, cal. 57 mm) de la batalioane, precum şi a autotunurilor SU-76 de la regimente, cu instalaţii sovietice 2 P-26 şi 2 P-27, de lansare a rachetelor antitanc 3M6 „ŞMEL”, operaţiunea s-a desfăşurat cu dificultate din cauza resurselor financiare limitate ale autorităţilor de la Bucureşti. Modelul respectiv de autotun a fost importat din URSS începând din anul 1949, ca urmare a unui acord semnat la 4 iunie 1949, din partea României, de către generalul-maior Romulus Costescu. Cu acel prilej a fost stabilită livrarea primelor cantităţi de tehnică de luptă sovietică şi pentru alte unităţi militare române – excepţiile fiind Divizia 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu-Debreţin” şi Divizia 2 Voluntari „Horea, Cloşca şi Crişan”, create de autorităţile de la Moscova pe teritoriul URSS în timpul celui de-al doilea război mondial şi care au primit tehnică de luptă sovietică în momentul înfiinţării lor (2 octombrie 1943, respectiv 12 aprilie 1945). În documentul semnat în 1949 de comandantul artileriei armatei române s-au menţionat următoarele produse militare care se importau din URSS: 102 autotunuri SU-76 (76 de exemplare au fost încărcate în vagoane de cale ferată şi trimise în 1949, în România, iar restul în anul următor), 80 de tancuri T-34/85 (model 1944), 84 de tunuri-obuziere ML-20, model 1937, cal. 152 mm (60 de bucăţi livrate în 1949), 100 de obuziere M-30, model 1938, cal. 122 mm (60 de exemplare au ajuns în România în anul 1949), 42 de tunuri antiaeriene 52-K (model 1939, cal. 85 mm) şi zece aparate PUAZO-6 pentru dirijarea focului acelor piese de artilerie antiaeriană.

Tot în 1949, în a doua parte a anului, autorităţile de la Bucureşti au primit din Uniunea Sovietică 135 de autocamioane ZiS-151 (pentru a tracta piesele de artilerie), 154 de autocamioane ZiS-150 (pentru transportul infanteriei), 22 de tractoare S-80 „Stalineţ” (pentru Regimentul 8 Artilerie Grea), 88 de autoturisme de teren GAZ-67, 118 motociclete (pentru curieri) şi cinci automobile de lux ZiS-110 (pentru transportul politicienilor în România). În anul următor s-au importat din URSS şi 570 de tunuri antitanc (304 exemplare având calibrul 45 mm, restul fiind de calibru 57 mm), 208 obuziere, 162 de tunuri cal. 76,2 mm şi 316 piese A.A. cal. 25 mm (29 mai 1950).

Până la sfârşitul anului 1952 au mai fost primite din URSS numeroase tancuri T-34/85, autotunuri SU-76 şi SU-85, 20 de autotunuri grele ISU-152, 31 de tractoare S-80 „Stalineţ” şi 112 autocamioane ZiS-151, iar din Cehoslovacia a început livrarea a 24 de aruncătoare de proiectile reactive nedirijate R-2 (cu 32 de ghidaje, cal. 130 mm), montate pe autocamioane sovietice ZiS-151, în scopul înfiinţării la 15 august 1953 a Divizionului 399 Aruncătoare cu Reacţie (la Bacău) şi a Divizionului 424 Aruncătoare cu Reacţie (la Târgu Mureş) – subunităţi independente aflate în organica Diviziei 43 Obuziere, subordonată Comandamentului Artileriei Forţelor Armate.

Ulterior, la 28 iulie 1954, Gheorghe Gheorghiu-Dej a solicitat sprijinul lui Gheorghi Malenkov, în scopul livrării rapide, pentru unităţile militare române, a zece avioane de şcoală şi antrenament MiG-15 UTI, 300 de paraşute „Racheta”, două staţii de radiolocaţie (P-8, respectiv P-20 „Periskop”), 12 tunuri de câmp A-19 (model 1931, cal. 122 mm), 12 tunuri antiaeriene 52-K (model 1939, cal. 85 mm), 12 tunuri antiaeriene KS-19 (model 1947, cal. 100 mm) şi 15 autoturisme de teren GAZ-69. Liderul politic român dorea ca avioanele MiG-15 UTI şi paraşutele să fie livrate de Uniunea Sovietică pe baza unui credit, România urmând să le achite pe parcursul a zece ani, începând de la 1 ianuarie 1955.

Deoarece autorităţile de la Bucureşti au constatat, la începutul anilor ’50, faptul că ritmul de livrare a autocamioanelor sovietice şi cehoslovace pentru economia şi armata României era mai mic decât aşteptările politicienilor români, Chivu Stoica a amintit despre această problemă în discuţia cu Gheorghi Malenkov (Moscova, 13 iulie 1953). Anterior intervenţiei lui Chivu Stoica, prim-ministrul sovietic îi sfătuise pe membrii delegaţiei conduse de Gh. Gheorghiu-Dej să amâne ori să contramandeze construirea uzinei „Steagul Roşu” la Braşov, unde urmau să fie produse autocamioane ZiS-150, sub licenţă sovietică.

Varianta românească a ZiS-150 a fost denumită SR-101 şi, la 12 octombrie 1954, primul autocamion de acel tip, fabricat în serie la Braşov, a ieşit pe poarta uzinei. Până la sfârşitul acelui an s-au produs circa 700 exemplare (fabricate manual, în proporţie de 70%), iar pentru 1955 s-a planificat realizarea a 3000 de autocamioane şi 1500 de motoare. Acel ritm nu a fost atins din cauza lipsei de personal muncitor calificat, în primăvara anului 1955 reuşindu-se fabricarea lunară a doar 150 de autocamioane şi 80 de motoare pentru acestea, de către 5892 de salariaţi (din care 3333 erau din personalul auxiliar al uzinei din Braşov, o parte dintre ei fiind scutiţi medical pentru prestarea de muncă normală şi grea). În plus, normele de producţie experimentale din 1954 au fost menţinute în prima parte a anului următor, fapt ce a condus la depăşirea lor foarte uşor de către personalul calificat şi, pe cale de consecinţă, la creşterea exagerată a fondului de salarii.

Deoarece autorităţile de la Bucureşti au insistat să primească licenţa sovietică şi utilajele necesare pentru fabricarea de autocamioane ZiS-150, Anastas Mikoian a încercat să tempereze visele liderilor politici de la Bucureşti (Moscova, 29 ianuarie 1954), declarând astfel: „Să nu credeţi că nu vrem să produceţi autocamioane, faceţi cum credeţi, dar vă atragem atenţiunea că fabrica va lucra în pierdere. Mai bine aţi importa camioane din CSR (Republica Socialistă Cehoslovacia – nota P. Opriş), cehii produc camioane foarte bune (subl.n.)”.

Cu toate că SR-101 avea probleme calitative, armata română a primit două exemplare în anul 1955 (pentru probe), 31 de camioane în 1956, iar în anul următor s-au achiziţionat 200 de exemplare. Autorităţile de la Bucureşti au constatat însă faptul că preţul de producţie a unui autocamion SR-101 era foarte mare din cauza fabricării sale într-o serie mică, iar uzura morală a modelului era accentuată. În consecinţă, la Braşov a început în anul 1958 programul de proiectare a unui nou autocamion: SR-131 „Carpaţi”. La acesta au contribuit atât ingineri români, cât şi specialişti ai firmei franceze „Chausson”. Apoi, programul respectiv a fost dezvoltat în scopul fabricării autocamioanelor SR-132 „Carpaţi” şi SR-114 M „Bucegi” – destinate modernizării parcului auto al armatei române, în anii ’60.

Ca urmare a hotărârilor adoptate la Moscova în luna martie 1961, generalul Leontin Sălăjan a trimis la 10 iulie 1961 un raport la Secretariatul C.C. al P.M.R., în care a solicitat aprobarea pentru efectuarea unui schimb de armament şi muniţii de infanterie între România şi URSS, în perioada 1961-1962. În documentul respectiv, ministrul Forţelor Armate a menţionat faptul că Uniunea Sovietică oferea României cantităţii mari de tehnică de luptă, armament şi muniţii, astfel: 200 de tancuri T 34/85 (fiecare cu câte trei unităţi de foc); 240 de tunuri antiaeriene S-60, cal. 57 mm şi 168 de tunuri antiaeriene KS-19, cal. 100 mm (fiecare cu câte cinci unităţi de foc); 8150 de carabine Mosin-Nagant (cal. 7,62 mm, model 1944); 1170 de puşti-mitraliere RPD (cal. 7,62 mm); 167 de mitraliere de companie RP-46 (cal. 7,62 mm); 200 de mitraliere SG-43 „Goriunov”, montate pe afet mobil (cal. 7,62 mm); 55.217.000 de cartuşe, cal. 7,62 mm, pentru carabina Mosin-Nagant, puşca-mitralieră RPD şi mitralierele SG-43 şi RP-46; 68 de sisteme PUAZO-6 de dirijare a focului tunurilor antiaeriene S-60, împreună cu 68 de telemetre pentru măsurarea altitudinii. Cele 200 de tancuri T-34/85, oferite gratuit, aveau un grad de uzură de 34%, fiind probabil în înzestrarea unor unităţi ale armatei sovietice. Valoarea lotului de tancuri, împreună cu muniţia aferentă, a fost estimată la aproximativ 120 de milioane de lei.

La rândul lor, autorităţile militare de la Bucureşti erau de acord să trimită în Uniunea Sovietică „armament de modele vechi şi străine” şi muniţie de fabricaţie germană, cehă şi belgiană, astfel: 240 de tunuri antiaeriene sovietice 61-K (model 1939, cal. 37 mm) şi 168 de tunuri antiaeriene sovietice 52-K, model 1939, cal. 85 mm (fiecare cu câte cinci unităţi de foc); 8150 de puşti Z.B.; 1170 de puşti-mitraliere Z.B. şi 367 de mitraliere Z.B., cal. 7,92 mm; 55.217.000 de cartuşe (cal. 7,92 mm) pentru puşti, puşti-mitralieră şi mitraliere de tipul Z.B.

Gheorghe Gheorghiu-Dej a aprobat propunerea prezentată de generalul de armată Leontin Sălăjan şi susţinută de Gheorghe Apostol, iar schimbul respectiv s-a realizat după ce ambele părţi au efectuat o revizie generală a întregului armament şi a muniţiei, în uzinele şi atelierele proprii. Cele 200 de tancuri T-34/85 au ajuns astfel la şase batalioane româneşti şi, din septembrie 1968, au fost utilizate pentru a înzestra anumite unităţi ale noilor Divizii 57 Tancuri, 67 şi 81 Mecanizate: Regimentul 2 Mecanizat (amplasat la Bucureşti şi subordonat Diviziei 57 Tancuri); R. 321 Mc. (Râmnicu Sărat), R. 301 Mc. (Galaţi) şi R. 282 Mc. (Focşani), aflate în compunerea Diviziei 67 Mecanizate; R. 223 Mc. (Dej), R. 221 Mc. (Bistriţa) şi R. 227 Mc. (Someşeni), subordonate Diviziei 81 Mecanizate. Aceasta a fost una dintre măsurile urgente aplicate de autorităţile de la Bucureşti, după invadarea Cehoslovaciei de către unităţi militare din cinci state ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, în noaptea de 20 spre 21 august 1968.

Pentru liderii de la Moscova, schimbul de armament şi muniţii dintre URSS şi România, realizat în perioada 1961-1962, a avut următoarele avantaje:

- unităţile armatei sovietice au cedat armament, tehnică de luptă şi muniţii unui stat aliat şi, probabil, au dorit să primească în schimb echipamente moderne, fabricate în uzinele sovietice sau provenite din stocurile existente în URSS. Deoarece Nikita Hruşciov urmărea să scadă efectivele militare convenţionale ale URSS şi să aloce o parte din economiile obţinute pentru dezvoltarea cercetării în anumite domenii de vârf (aviaţie, rachete şi submarine), este posibil ca unităţile care au trimis în România arsenalul lor (uzat moral) să fi fost apoi reorganizate sau chiar desfiinţate;

- armata română era menţinută într-o stare de dependenţă faţă de piesele de schimb ale echipamentelor militare primite din URSS. Totodată, se consolida relaţia de colaborare dintre cele două state şi, în mod implicit, liderii de la Kremlin puteau exercita o influenţă foarte mare în relaţiile autorităţilor de la Bucureşti cu alte ţări;

- modelele vechi de armament şi muniţii, trimise de România în URSS, în anii 1961-1962, puteau fi expediate de liderii politici şi militari de la Moscova în diferite state din Africa, Asia şi America Latină, unor grupuri de revoluţionari pro-marxişti.

După doi ani, mareşalul Andrei Greciko a solicitat acordul participanţilor la reuniunea Comitetului Politic Consultativ al O.T.V. (Moscova, 26 iulie 1963) pentru îmbunătăţirea dotării cu tehnică de luptă modernă şi dezvoltarea armatele statelor din alianţă. Printre altele, comandantul Forţelor Armate Unite a propus introducerea în arsenalul O.T.V., treptat, a unui nou model de tanc (probabil T-62), în locul tancului T-34/85 (uzat moral). Generalul Leontin Sălăjan a obiectat imediat şi a fost sprijinit în intervenţia sa de Gheorghe Gheorghiu-Dej. În discuţia pe care a avut-o cu mareşalul sovietic, liderul politic român a admis că nu era bine „să rămânem cu tancul T-34 până în 1970”, dar problema trebuia studiată în continuare (cu alte cuvinte, amânată) deoarece lucrările de pregătire a teritoriului României pentru apărare costau enorm (12 miliarde de lei) şi aveau termen de finalizare anul 1970. Poziţia reprezentanţilor României a fost aprobată în plenul reuniunii chiar de către Nikita Hruşciov. Conform declaraţiei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul politic sovietic ar fi spus astfel: „Eu sunt de acord, consider juste observaţiile tovarăşilor români, a[le] tov. Sălăjan”.

De remarcat este şi faptul că, în anul 1959, armata română avea deja 935 de tancuri T-34 (echipate cu tunuri cal. 85 mm) şi a mai primit în înzestrare şase tancuri T-54 A – repartizate unui pluton din Divizia 1 Mecanizată (cinci exemplare) şi Şcolii de Ofiţeri de Tancuri de la Piteşti. Greutăţile înregistrate în privinţa asigurării pieselor de schimb şi reparaţiilor au determinat Ministerul Forţelor Armate să propună în anul 1962 schimbarea tuturor tancurilor T-54 A cu T-34/85. Astfel, în ianuarie 1963, trei specialişti români au fost trimişi în Polonia, Bulgaria şi Cehoslovacia pentru a analiza ofertele de schimb şi România a renunţat la achiziţionarea a 423 de tancuri T-54 A din Polonia, în favoarea modelului T-55 – produs, iniţial, doar în URSS.

Este posibil ca ministrul român al Forţelor Armate să se fi opus la Moscova, în iulie 1963, importării unui nou tip de tanc sovietic deoarece un T-62 costa de două ori mai mult decât un T-55, iar armata română primise deja în anul precedent primul lot de tancuri T-55, concomitent cu desfăşurarea unui proces de modernizare a tancurilor T-34/85, aflate deja în număr mare în România. Primele T-55 au ajuns la Regimentul 1 Tancuri, care avea sediul la Târgovişte şi era comandat de maiorul Nicolae Croicu. La rândul lor, omologii lui Leontin Sălăjan din Polonia şi Cehoslovacia au refuzat să cumpere tancul T-62, la începutul anilor ’60, din cauza preţului său foarte ridicat. Ulterior, la parada desfăşurată la Bucureşti, cu prilejul sărbătoririi zilei naţionale a Republicii Populare Române (23 august 1964), militarii români au defilat şi cu un detaşament de tancuri moderne T-55.

(Va urma)

Bibliografie:

Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie;

Idem, fond C.C. al P.C.R. – Secţia Economică;

Serviciul Istoric al Armatei, fond Comandamentul Artileriei;

Idem, fond Marele Stat Major – Secţia Auto, Blindate, Spatele Armatei;

Idem, fond Marele Stat Major – Secţia Secretariat;

Istoria comunismului din România. Documente. Perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1965), (ed.) Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goşu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009;

Relaţiile româno-chineze 1880-1974. Documente, Ministerul Afacerilor Externe şi Arhivele Naţionale din România, coord. ambasador Romulus I. Budura, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2005;

Cezar Stanciu, Frăţia socialistă. Politica RPR faţă de ţările „lagărului socialist”, 1948-1964, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2009;

Petre Opriş, Industria românească de apărare. Documente (1950-1989), Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007;

Gavriil Preda, Petre Opriş, România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968), vol. II (1962-1968), Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2009;

Lt.col. Ifim Trofimov, Tancurile târgoviştene, între o istorie glorioasă şi perspective, în „La posturi” (revista Şcolii de aplicaţie pentru tancuri şi auto „Mihai Viteazul” – Piteşti), nr. 3 (41)/martie 2004.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "22 comments" on this Article:

  1. Andrei A. spune:

    Din ce relatați, domnule doctor, reiese că dotarea armatei române în acea perioadă era mai curând potrivită pentru “asigurarea cuceririlor socialismului” decât pentru un conflict cu Vestul ori (ceea ce era probabil la fel de important), a face față unei agresiuni din Est. Ce frapează în multe fotografii de la Revoluție este cât de prost, de sărăcăcios, de mizer, arată ostașii în uniformele lor- e emblematic, chiar mai mult decât imaginea oamenilor zgribuliți de pe străzi.
    Știu că a existat un proiect autohton de realizare a unui tun anti-car (100mm calibru ?) care dacă nu mă înșel, chiar a intrat în producție. Am auzit tot felul de legende urbane despre căutarea unui specialist român în domeniu, care până la urmă a fost identificat în persoana unui ofițer în retragere, reactivat de grabă, dat fiind că făcuse ca tânăr locotenent un stagiu la Schneider-Creusot. Ce ne puteți spune despre aceasta ?

    • X spune:

      Prtin acordurile dintre americani si sovietici de dupa 1945 s-a realizat dezarmarea Romaniei . E dezarmarea unui regat inconjurat de Ungaria comunista ,Yugoslavia lui Tito care a cerut banatul de la Stalin etc. CONTEXTUL! Romania comunista s-a reanarmat dupa 1948 pe bani grei pentru a face fata IREDENTISMULUI vecinilor. Capisci? Hai, stergel si pe asta .

  2. Liviu Petre spune:

    Domnule Opris, mentionati Divizia 57 Tancuri care inteleg ca exista prin 1960. Imi amintesc insa ca am citit in articole dedicate lui august 1968, ca prima divizie de tancuri a armatei romane a fost infiintata atunci, prin aug sep 1968 pentru a contracara intr-un fel amenintarea sovietica. Am citit eu gresit? Va multumesc!

  3. Liviu Petre spune:

    Cum se zice pe la noi, gotchya ! :) Revin, dupa ce am gasit in articolul Dv. referitor la generalul Ion Serb. ´´Ca urmare a invadării Cehoslovaciei de către unităţi militare din cinci state membre ale O.T.V. (în noaptea de 20 spre 21 august 1968), Nicolae Ceauşescu a aprobat crearea la 11 septembrie 1968 a Diviziei 57 Tancuri…´´ (http://www.art-emis.ro/istorie/1977-biografia-unui-spion-sovietic-generalul-ion-serb.html)

  4. Liviu Petre spune:

    Va prezint scuze! Greseala este a mea, Dv. ati mentionat si in acest articol Divizia 57 tancuri ca aparuta in contextul lui august 1968.

    • Petre Opris Petre Opriş spune:

      Un amănunt suplimentar, domnule Liviu Petre: colonelul Tudor Nicolae (comandant al Diviziei 57 Tancuri) a fost fost ridicat la gradul de general-maior la 22 august 1969.
      Alţi colonei avansaţi cu prilejul sărbătoririi Zilei Naţionale a Republicii Socialiste România (23 august 1969): Alexandru Augustin (şeful Direcţiei Sanitare a M.F.A.), George Popescu (şeful secţiei aviaţie şi apărare A.A. din Direcţia Operaţii a Marelui Stat Major), Dumitru Verman (locţiitorul şefului Direcţiei Organizare-Mobilizare din M.St.M.), Dumitru Dumitru (şeful Direcţiei Informaţii din M.St.M.; 10 decembrie 1963 – 16 octombrie 1978), Florian Truţă (şeful secţiei I din Direcţia Informaţii din M.St.M.), Constantin Antoniu (şeful Direcţiei Planificare din Direcţia Generală a Înzestrării – M.F.A.), Mihai Agafiţei (locţiitorul şefului de stat major al Comandamentului A.A.T.), Nicolae Căciulă (ajutor pentru Pregătirea de Luptă al comandantului A.A.T.), Gheorghe Catană (secretarul Consiliului politic al Comandamentului A.A.T.), Ştefan Onofrei (locţiitorul comandantului Trupelor de Grăniceri), Gheorghe Vasile (şeful de stat major al Comandamentului Trupelor de Grăniceri), Eugen Andriescu (şeful de stat major al Comandamentului Trupelor de Geniu), Iulian Topliceanu (şef de stat major al Armatei a III-a), Marin Antone (şeful secţiei Organizare-Mobilizare şi locţiitor al şefului de stat major al Armatei a III-a), Ilie Ungureanu (secretarul Consiliului politic al Armatei a III-a), Gheorghe Gomoiu (secretarul Consiliului politic al Armatei a II-a), Mihai Pălimaru (comandantul Brigăzii 35 Drumuri), Marin Dragu (comandantul Brigăzii 2 Vânători de Munte), Ion Hortopan (comandantul Diviziei 11 Mecanizate), Gheorghe Lavric (comandantul Diviziei 81 Mecanizate), Dumitru Atanasiu (locţiitorul şefului Direcţiei Învăţământului Militar), Şerban Lupu (director adjunct, tehnic şi administrativ, la Institutul tehnic de cercetare ştiinţifică şi proiectări al M.F.A.), Napoleon Iliescu (comandantul Centrului de Perfecţionare a Ofiţerilor, de la Făgăraş), Dimitrie Popa (comandantul Şcolii militare superioare de ofiţeri A.A. şi Radiolocaţie), Cristache Ştefănescu (comandantul Liceului Militar „Ştefan cel Mare” din Câmpulung-Moldovenesc), Polixenie Bălteanu (comandantul Centrului militar al judeţului Timiş), Constantin Diaconescu (şeful Facultăţii Servicii din Academia Militară), Dumitru Mircea (şeful Facultăţii de Arme Întrunite şi Tancuri din Academia Militară), Gheorghe Sava (şeful catedrei tactică generală din Academia Militară), Gheorghe Marin (şeful catedrei tactică şi artă operativă din Academia Militară), Ion Cupşa (şeful catedrei de istoria artei militare din Academia Militară), Corneliu Plati (şeful catedrei tactica artileriei din Academia Militară), Ion Ganea (şeful Facultăţii Tehnice de Arme din Academia Militară), Gheorghe Popa (şeful Facultăţii Tehnice de Tancuri şi Auto din Academia Militară), Toader Baciu (locţiitor al comandantului pentru Servicii din Comandamentul Marinei Militare), căpitan de rangul 1 Mihai Aron (comandantul Diviziei 42 Maritime), căpitan de rangul 1 Traian Horia (directorul Direcţiei a III-a din Comitetul de Stat al Planificării), Ovidiu Diaconescu (şeful Direcţiei Generale Tehnică Operativă a Consiliului Securităţii Statului), Gheorghe Angelescu (locţiitorul şefului Direcţiei Operative a C.S.S.), Dumitru Borşan (şeful Direcţiei I-îi a C.S.S.), Gheorghe Moga (şeful Direcţiei a VI-a a C.S.S.), Nicolae Bucur (şeful Direcţiei a IX-a a C.S.S.), Teodor Ardeleanu (şeful Direcţiei a XIII-a a C.S.S.), Jean Moldoveanu (şeful de stat major al Comandamentului Trupelor de Securitate), Ioan Calomfirescu (comandant Grup de Aviaţie al C.S.S.), Haralambie Vlăsceanu (adjunctul şefului Inspectoratului General de Miliţie), Gh. Ristea (inspector şef la Inspectoratul judeţean de Securitate Bihor), Aurel Barluţiu, Viorel Tăurescu, Constantin Sprîncenatu, Dumitru Romanescu, Marin Vîlceanu (inspectori şefi la Inspectoratele Judeţene de Miliţie Maramureş, Timiş, Dolj, Bihor, respectiv Cluj).
      Cu acelaşi prilej s-a aprobat şi avansarea următorilor generali: Ion Dincă (adjunct şef de secţie a C.C. al P.C.R.), Marin Nicolescu (general-locotenent, adjunctul ministrului Forţelor Armate şi locţiitor al comandantului suprem al F.A.U.), Sterian Ţîrcă (general-locotenent, adjunctul ministrului Forţelor Armate şi comandant al Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor), Stan Marcu (general-locotenent, prim-locţiitorul şefului Direcţiei Pregătire de Luptă din M.St.M.), Titus Lupescu (general-locotenent, directorul Institutului tehnic de cercetare ştiinţifică şi proiectări al MFA), Constantin Şandru (general-locotenent, vicepreşedinte al Comitetului de Stat al Planificării), Vasile Milea (general-maior, comandantul Armatei a 3-a) şi Haralambie Florescu (general-maior, prim-locţiitorul comandantului Academiei Militare).

  5. Orasul STALIN & Brasoveanca spune:

    Ca-re, Bra shov?
    Divizia 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu-Debreţin” şi Divizia 2 Voluntari „Horea, Cloşca şi Crişan”, create de autorităţile de la Moscova pe teritoriul URSS în timpul celui de-al doilea război mondial şi care au primit tehnică de luptă sovietică în momentul înfiinţării lor (2 octombrie 1943, respectiv 12 aprilie 1945″?
    Puteti detalia/ prezenta candva in viitor detalii despre cele doua Divizii?
    (de la inceput, pana la desfiintare)

    • Petre Opris Petre Opriş spune:

      Dacă voi găsi documente referitoare la cele două divizii, cu siguranţă voi elabora un studiu despre aceste mari unităţi ale Armatei Române, înfiinţate în Uniunea Sovietică.

  6. Petre Opris Petre Opriş spune:

    Aţi sesizat un lucru foarte important, fără să ştiţi (probabil) opinia lui A.I. Lavrentiev, ambasadorul URSS la Bucureşti. Acesta a menţionat în iulie 1953, într-un document trimis superiorilor săi, faptul că „potrivit datelor de care dispune ambasada pe baza discuţiilor cu consilierii militari [sovietici], armata română poate îndeplini sarcini de apărare într-un sector pasiv, dar nu pe direcţia principală”.
    Despre modul de concepere şi realizare a proiectului tunului antitanc model 1977, cal. 100 mm, au scris alţi autori militari. Legendele pot fi foarte multe, însă este nevoie de documente din epocă pentru a putea înţelege problemele care au existat atunci în domeniul înzestrării armatei române.

    • Petre Opris Petre Opriş spune:

      Comentariul meu se adresează domnului Andrei A.

      • Andrei A. spune:

        Vă mulțumesc pentru răspuns. Eu am făcut armata la T.R. 1978-1979 și am mai prins în dotarea celor două companii pentru viitori studenți, piese grele de artilerie cum ar fi fost obuzierul sovietic 152mm model 1938 sau cel Skoda de 150mm, model 1934. Dincolo de uzura morală a dotării, existau probleme grave în ce privește parcul auto, fără de care orice unitate de artilerie care nu este autopurtată, rămâne imobilă (nu știu când anume a dispărut tractarea cu atelaje de cai, dar marile unități de artilerie grea de pe teritoriul României puteau fi recunoscute prin suprafețele imense ocupate de fostele grajduri). Cât am fost eu în termen s-au dat două alarme de mobilizare și ambele au fost “telegrafiate” de la București, permițând mecanicilor să pornească camioanele și apoi șoferilor să aștepte cu motorul la ralanti, până ce va fi fost dat “semnalul”.
        Presupun că în ce privește gradul de dotare tehnică al armatei române comparat cu al altor țări comuniste, atât absența statutului de țară de primă linie cât și o anumită distanțare de Moscova, și-au spus cuvântul. Dat fiind că ați abordat subiectul ăsta, ar fi interesant dacă ați putea compila o scurtă sinteză, în ce privește economia efortului de înarmare, comparând NATO cu Tratatul de la Varșovia.

        • Petre Opris Petre Opriş spune:

          Aveţi dreptate. Cuvântul “eficienţă” era cunoscut de militari, dar foarte greu de aplicat în practică, nu numai în România, ci şi în alte state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.
          În privinţa subiectelor viitoare, totul depinde de timpul pe care îl am la dispoziţie pentru cercetarea istorică. Ideea dvs. este foarte interesantă, dar necesită foarte mult timp pentru colectarea unor informaţii inedite şi veridice. Vom trăi şi vom vedea!

  7. Adrian spune:

    1. Ce inseamna o unitate de foc la tancuri? Mentionati 200 de tancuri cu cate 3 unitati de foc. Daca la artilerie o baterie avea un numar de unitati de foc (tunuri), in cazul tancurilor nu exista notiunea.

    2. Carabinele Mosin Nagant in anii ’50-’60 erau pentru de tragatorii de precizie (cu luneta pe ele)? Doar 8000 de bucati nu aveau sens pentru a echipa o armata de infanteristi. Daca au, au fost inlocuite ulterior de PSL.

    3. Autotunurile SU-76 de 57mm erau depasite deja la sfarsitul razboiului, au fost achizitionate inutil. SU-85 erau mai eficiente, dar si ele depasite (compartiment de lupta deschis, vulnerabil).

    • Petre Opris Petre Opriş spune:

      Dumneavoastră confundaţi gura de foc (puşcă, pistol, tun) cu cantitatea de muniţie. De exemplu, un soldat era înarmat cu un pistol-mitralieră şi avea asupra sa o unitate de foc (adică 300 de cartuşe de pistol-mitralieră).
      O unitate de foc pentru tancuri presupunea o anumită cantitate de proiectile (de diferite tipuri), precum şi o anumită cantitate de cartuşe pentru mitralierele montate pe tanc. Această unitate de foc era cunoscută de cadrele care făceau aprovizionarea cu muniţie (în general, artilerişti, dar putea fi şi din alte arme). În regulamente era specificată unitatea de foc pentru fiecare categorie şi tip de armă şi noţiunea se utiliza pentru simplificarea calculării muniţiei necesare pentru distrugerea obiectivelor.

  8. Alin Sămușan spune:

    Domnule lt.col. Opriș, de ce nu ați menționat sursa de unde ați preluat datele referitoare la importul de tehnică militară sovietică din anii 1949-1950? Aceste date nu sunt scoase de dvs. din arhivele militare, ci sunt luate de pe pagina mea de Facebook ”Romanian Army (1948-1989)” sau de pe blogul meu romanianmilitaryhistory.wordpress.com. Mai mult în articolul pe care l-ați publicat recent în volumul 2 al culegerii de studii ”Tradiție, istorie, armată” editată de Muzeului Militar Național anul acesta, ați citat exact cotele pe care le menționez eu în 3 postări diferite pe pagina mea de Facebook, fără să o menționați, ca și cum ați fi văzut dvs. direct rolele respective, ceea ce nu corespunde cu adevărul:

    A.M.R./S.I.A., f.3112-Comandamentul Artileriei, rola 3.2682, p.207
    S.I.A., fond M.St.M.- S.Secretariat, rola 6.1480, cadrul 586
    S.I.A. f. M.St.M. S.Secretariat, rola.6.1480, cadrul 594

    • Petre Opris Petre Opriş spune:

      Domnule Sămuşan, dumneavoastră nu sunteţi proprietarul informaţiilor existente în arhive, ci doar un simplu utilizator al acestora, iar posibilităţile mele de a ajunge la informaţiile respective sunt mai multe, înainte sau după ce dumneavoastră le-aţi văzut în arhive.
      A semnala o informaţie din arhive constituie doar o primă etapă din procesul de analiză, sinteză şi elaborare a unei idei referitoare la datele găsite în arhive. Tot ceea ce am scris în articolul de mai sus este original, domnule Sămuşan, nu este plagiat din capodopera dumneavoastră, însă observ faptul că doriţi morţiş să vă bage lumea în seama, inclusiv prin denigrarea altor persoane.
      În cazul în care credeţi în continuare că am furat informaţii pe care dumneavoastră le-aţi postat de bună voie pe un site public la un moment dat, vă puteţi adresa justiţiei şi totul se rezolvă în mod civilizat.

      • Alin Sămușan spune:

        Domnule colonel, am verificat astăzi, și dvs. nu figurați în registrul sălii de studiu de la Serviciul Istoric al Armatei României în intervalul 2002-2015. Nu ați cercetat nici o rolă de microfilm la acea sală de studiu în intervalul octombrie 2002 – iunie 2015. Ca dintr-o dată să utilizați la pachet exact informațiile din 3 cadre de microfilm de la S.I.A. și dintr-un dosar de la A.N.I.C. (pe care iarăși nu l-ați studiat), preluând și citările de arhivă, informații și citări pe care eu le-am publicat pe pagina mea de Facebook ”Romanian Army (1948-1989)”. Că intrați noaptea în arhive și le studiați, că vi le scoate cineva, că le-oți fi cerut/văzut cât ați fost la SPP prin mijloace care nu lasă urme… astea sunt alte afaceri, derizorii din perspectiva unui intelectual. Eu sunt doar un cercetător care semnez zilnic pentru fiecare rolă văzută, care îmi fac cercetarea pe baza unei aprobări anuale… și a cărui muncă, după toate datele pe care le am în acest moment, v-ați însușit-o fără drept.

        • Alin Sămușan spune:

          Iar în ceea ce privește civilizația, ea presupune tocmai ca să nu se ajungă la chemarea în ajutor a legii în probleme de creație și de conștiință, în actul de cunoaștere și de cultură. Pentru asta civilizația pune la dispoziție criterii morale, etice, spirituale, și culturale.

  9. Alin Sămușan spune:

    ”Cu toate că SR-101 avea probleme calitative, armata română a primit două exemplare în anul 1955 (pentru probe), 31 de camioane în 1956, iar în anul următor s-au achiziţionat 200 de exemplare.”

    Aceste informații, domnule colonel, recte evoluția intrării în serviciul armatei române a autocamionului SR-101 încheie studiul meu ”Motorizarea tracțiunii în armata română între anii 1948 și 1957” publicat în Buletinul Muzeului Militar Național, vol.12/2014, pe care îl aveți foarte bine la cunoștință. Nu cumva de acolo ați preluat această informație, iarăși, fără să menționați sursa?

    • Petre Opris Petre Opriş spune:

      1. Nu am volumul pe care îl menţionaţi, însă observ că vă place să faceţi reclamă la capodoperele dumneavoastră împroşcând noroi în jur.
      2. Toate informaţiile la care vă referiţi pot fi găsită în diferite documente din România, nu doar într-un articol pe care l-aţi publicat anul trecut. Soarele nu se învârte în jurul dumneavoastră, domnule Sămuşan.
      3. Nu este treaba dumneavoastră când, cum, de ce şi în ce fel am ajuns în sălile de studiere a documentelor existente în arhivele din România. Activităţile mele particulare nu au legătură cu viaţa dumneavoastră şi vă sfătuiesc să nu intraţi în conflict cu legile existente în România.
      4. Postarea de fotografii pe Facebook a unor documente provenite din arhive NU ESTE activitate ştiinţifică. Dumneavoastră perseveraţi în greşeală deoarece, probabil, nu sunteţi în stare să analizaţi şi să sintetizaţi informaţiile din documentele respective, apoi să elaboraţi o idee despre datele găsite în arhive. Vă mulţumiţi cu postarea unor fotografii şi aveţi pretenţia ca lumea ştiinţifică să vă laude pentru prostia respectivă.
      Analizaţi şi elaboraţi idei în concordanţă cu datele pe care le găsiţi nu doar în arhive, ci şi în diferite lucrări de specialitate deja publicate. Nu este prima dată când vă spun acest lucru, însă este ultima dată când vă ofer acest sfat. Propuneţi studii ştiinţifice concrete celor cu care doriţi să colaboraţi, nu fotografii pe care orice copil le poate face dacă îi spui ce anume ai nevoie şi îi oferi un aparat de fotografiat.
      5. Renunţaţi la ură şi invidie faţă de semenii dumneavoastră. Mesajul pe care l-aţi postat pe Facebook despre o carte publicată de domnul general Mihail E. Ionescu şi doamna Carmen Rîjnoveanu nu vă face cinste.

      Pentru cititorii acestui site, prezint în continuare o scurtă explicaţie referitoare la cartea respectivă şi reacţia domnului Sămuşan (care se crede stăpân al documentelor din arhivele româneşti):

      “În ziua de 29 ianuarie 2014, a avut loc, la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, lansarea cărţii: Between the two Communist giants. Romania and North Korea relationship during the Cold War . Evenimentul a fost organizat de Asociaţia Centrului de Studii Est-Europene şi Asiatice (ACSEEA) sub egida căreia a apărut cartea. Acest volum este primul din seria de apariţii editoriale a ACSEEA sub titulatura „Studii de Securitate”.
      La lansare au participat domnul Park Hyo-sung, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Republicii Coreea în România, specialişti, experţi pe problematica securităţii internaţionale, istorici, cadre didactice universitare, cercetători ştiinţifici.
      Cartea a fost publicată de Asociaţia Centrului de Studii Est-Europene şi Asiatice cu sprijinul Korean Foundation din Republica Coreea ca parte a unui proiect de cercetare. În capitolele sale este abordată problematica complexă a relaţiilor dintre România comunistă şi Coreea de Nord atât din perspectiva relaţiilor bilaterale dezvoltate între cele două ţări, cât şi din perspectiva mizelor strategice care au definit dinamicile sistemice din interiorul blocului comunist, cu deosebire în ceea ce priveşte reunificarea celor două state coreene. Agenda diplomatică a României relativ la dosarul nord-coreean s-a articulat gradual începând cu anii ’60, încercând să devină un actor de luat în seamă în configurarea raporturilor de putere şi competiţie între cei doi poli hegemonici comunişti: URSS şi China. Cu atât mai mult, cartea explorează dimensiuni necercetate până în prezent ale agendei de politică externă a României şi dezvăluie aspecte neştuite ale acţiunilor diplomaţiei româneşti în ceea ce priveşte complexa istorie a raporturilor dintre Bucureşti şi Phenian”. (http://www.politicalaest.ro/publicatii/2015/02/between-the-two-communist-giants-romania-and-north-korea-relationship-during-the-cold-war)

      Comentariul domnului Alin Bogdan Sămuşan, pe Facebook:
      10 iunie la 00:42 ·
      ”De menţionat că această carte se bazează pe documente inedite care au presupus o actvitatea laborioasă de cercetare în arhivele româneşti şi străine. Au fost cercetate documente din Arhivele Diplomatice şi Arhivele Statului, special declasificate pentru acest proiect. O parte dintre aceste documente au fost transmise Centrului Woodrow Wilson din Statele Unite ale Americii pentru a fi publicate pe site-ul lor de specialitate coordonat de Cold War International History Project.
      În deschiderea lucrărilor, Mugurel Rădulescu, preşedintele Asociaţiei Centrului de Studii Est-Europene şi Asiatice, a subliniat rolul de pionierat al acestei lucrări în domeniul cercetării istorice din România, arătând că prin abordarea asupra subiectului şi documentaţia folosită, cartea reprezintă o contribuţie valoroasă la adâncirea cunoaşterii acestui segment de istorie contemporană.”
      =)))))) De cine au fost cercetate băi nebunilor documentele alea? Le-ați cercetat voi? Nu le-am cercetat io? :) )
      Până și pozele care sunt pe site la Cold War International History Project sunt făcute cu aparatul meu personal, de mă duc cu el la arhive. :) )

      • Anca Radu Ciprian spune:

        Buna ziua,

        Stimate domn, subsemnatul efectuez o lucrare de cercetare legata de un producator (privat) de armament si munitie din Romania, in perioada 1935-1945.
        Cred ca informatiile din volumul dvs. “Petre Opriş, Industria românească de apărare. Documente (1950-1989), Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007″ ar putea fi interesante in acest scop.
        Nu am reusit insa sa gasesc vreun exemplar.

        Prin urmare am recurs la a va intreba pe dvs daca volumul mai este disponibil undeva ?
        Evident ca daca ati avea curiozitatea (si amabilitatea,timpul , etc.) am putea avea si o discutie legata de subiectul in cauza.

        va multumesc. Ciprian Anca

        • Petre Opris Petre Opriş spune:

          Bună seara, domnule Ciprian Anca,
          Acum am văzut mesajul dumneavoastră şi sunt de acord ca administratorul blogului să vă comunice adresa mea de email.
          Din câte îmi aduc aminte, am oferit un exemplar din volumul respectiv bibliotecii Facultăţii de Istorie din Bucureşti. De asemenea,se poate găsi la Biblioteca Naţională a României şi la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Petre Opris


Petre Opris

A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istor... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)