Home » Asigurari Sociale »Sinteze » Citesti:

A murit statul bunăstării sau e doar puţin răcit?

Sorin Ionita si Suzana Dobre noiembrie 22, 2011 Asigurari Sociale, Sinteze
30 comentarii 3,840 Vizualizari

Comparativ cu Statele Unite sau alte zone ale lumii, statele europene sunt considerate mult mai generoase în politica lor socială, vorbindu-se chiar de un model social european specific. Acestea sunt însă metafore pentru consumul presei: un model unitar la nivel european nu există. Chiar statele cu un nivel similar de cheltuieli pentru asistenţă socială diferă între ele. Principalul clivaj este dat nu atât de nivelul finanţării, cât de calitatea guvernării. Există state asistenţiale cu cheltuieli sociale mari care n-au avut probleme majore în perioada de criză (Germania, ţările scandinave) pentru că au fost bine guvernate; pe de altă parte există state asistenţiale prost guvernate care sunt pe cale să se năruie (Italia, Spania, Grecia).

Înainte să discutăm chestiuni de ideologie sau cum proasta guvernare poate apărea ca legitimă, trebuie să punem lucrurile în perspectivă. Statele asistenţiale adevărate se bazează pe un nivel ridicat de dezvoltare. Sustenabilitatea financiară este dată de capacitatea statului de colectare a taxelor care, la rândul ei, este strâns legată de nivelul de dezvoltare economică. Statele dezvoltate cu un PIB de peste 20.000 euro/cap reuşesc să adune la bugetul de stat 50% din PIB sau peste, în timp ce statele cu un PIB mai mic, ca de exemplu 5-6.000 euro/cap în România, reuşesc să adune abia 31-33% din PIB sau 38% ca Bulgaria.

Nu există exemple in lume, în care ţări cu un PIB/cap mic să reuşească să colecteze în bugetul consolidat 50% din ce produce societatea. Istoric, Suedia sau Franţa, cand erau la nivelul de dezvoltare al României de acum, colectau un procent la fel de mic din avuţia social, sau şi mai mic. Această corelaţie între nivelul absolut de dezvoltare şi posibilitatea de a aduce bani la buget este una robustă, atât pe serii de date istorice, cât şi transversal (la un moment dat). Aşadar, din motive ce ţin de aritmetică, atunci când vorbim de asistenţă socială trebuie să luăm în calcul şi capacitatea statului de a colecta venituri, indiferent dacă vorbim de taxe mici sau mari. Astfel, niciun guvern român de după 1990, indiferent de orientarea politică, nu va putea cheltui acelaşi procent din PIB pentru educaţie, sănătate, asistenţă socială etc. precum cel german pentru că nu reuşeste să colecteze la fel de bine fonduri la bugetul public. Însă dacă ne uităm la nivelul cheltuirii sociale în raport cu încasările, adică la un indicator mai corect, observăm că România se încadrează în plutonul european, neexistând mari discrepanţe de alocare (vezi tabel în Anexă).

Ideologia bunăstării

Când se discută despre asistenţa socială în termeni ideologici, cel mai adesea se vorbeşte despre politici de stânga, definite prin generozitatea beneficiilor sociale, şi politici de dreapta care presupun cheltuieli sociale reduse. În Europa, varietatea modelelor este însă mult mare. Diferenţierea stânga-dreapta exclusiv prin prisma volumului alocărilor financiare simplifică nepermis de mult discuţia publică, existând state precum Germania si Austria cu cheltuieli sociale ridicate şi politici de centru-dreapta.

Când erau la nivelul de PIB/cap al României de azi, Suedia sau Franţa colectau la bugetul de stat mai puţin ca % din PIB decât noi

Istoric, pachetul de politici pe care îl numim astăzi “stat asistenţial” poate fi încadrat în două tipologii mari. Prima pune accentul pe universalism (acordarea beneficiilor pe baza cetăţeniei sau rezidenţei), necondiţionarea susţinerii acordate şi responsabilitatea primordială a statului pentru protecţia socială a individului. A doua pune accent pe asigurări sociale contributive completate de programe ţintite pentru grupurile defavorizate; introduce elemente de condiţionare a asistenţei sociale şi susţine o mai mare răspundere a individului, familiei sau comunităţii locală, statul intervenind în subsidiar. De fapt, chiar sensul originar al subsidiarităţii era acela de garanţie minimală a non-interferentei autorităţii statului în viaţa privată (De Rerum Novarum, 1891, enciclica papală de răspuns la ascensiunea socialismului şi de făcut pace cu statul modern laic). Chiar dacă sensul originar s-a transformat în timp, principiul subsidiarităţii rămâne unul din principiile de bază ale creştin-democraţiei moderne, aplicat nu doar în organizarea asistenţei sociale ci şi în alte sfere.

Mai nou, statele asistenţiale moderne şi de succes (ţările scandinave, Olanda) au introdus noţiunea de flexicuritate, la mare modă în Europa, dată exemplu de bună practică. Aceasta este o combinaţie între cele două tipologii clasice de stat asistenţial, în care beneficiile generoase se îmbină cu elemente puternice de condiţionare a ajutorului. Pentru a primi asistenţă bănesc, beneficiarul trebuie să caute activ loc de muncă, iar dacă nu găseşte de lucru, după 2-3 luni trebuie să accepte locuri de muncă aflate la distanţă mai mare faţă de casă sau sub nivelul de calificare. Rezulta astfel perioada de şomaj mică, de cca 3 luni în Danemarca în medie, şi în plus, rata ocupării este extrem de ridicată, pentru că altfel nu s-ar putea susţine un astfel de sistem.

Întâmplător, remedierea ratei scăzute de ocupare ar trebui să fie şi urgenţa strategică nr 1 a României, inclusiv pentru următorul ciclu de programare bugetară europeană. La noi rata de ocupare e de numai 58.8%, în timp ce Olanda are o rată a ocupării de 75% iar Danemarca şi Suedia au 73% (vezi figura). Diferenţa de speranţă medie de viaţă nu explică integral această discrepanţă în participarea pe piaţa de muncă, aşa cum se spune uneori, deoarece ea este data în special de mortalitatea crescută la naştere şi imediat după aceea. Dacă ajunge la vârsta pensionării, speranţa de viaţă a unui pensionar român este doar cu puţin mai mică decât cea a unui vest-european. De asemenea, munca la negru, mai frecventă în România decât în Europa de Vest, explică o parte din diferenţă, însă nu pe toată – şi oricum nu ajută cu nimic sistemele de protecţie socială, din moment ce nu aduce contribuţii la bugetele publice. Necazul este că flexicuritatea e foarte greu de aplicat în practică, necesitând instituţii publice inteligente şi pro-active, cu personal calificat şi motivat. Sistemul românesc de ocupare este încă rigid şi birocratic, cu personal stângace şi atitudine introvertită, AJOFM-urile fiind prin excelenţă agenţii obişnuite să distribuie ajutoare de şomaj şi plăţi compensatorii, sau să aştepte să vină solicitanţii la ele ca să-i pună pe o listă, însă sunt încă insuficient pregătite pentru activităţile de tip flexicuritate, greu cuantificabile şi care cer adaptarea la circumstanţe personale, sau la situaţia locală, etc.

Proasta guvernare – i se mai spune şi populism

Putem înţelege acum de ce unele state asistenţiale merg bine în criză, iar altele nu, sau de ce state non-asistenţiale au probleme la fel de mari. Factorul determinant nu este neapărat opţiunea stânga-dreapta. Chiar într-o discuţie schematică în care ne uităm doar la finanţare, ideea crucială este ca aceste pachete de politici publice propuse de partide şi guverne să aibă coerenţă internă şi sustenabilitate financiară, fără deficite ascunse (inclusiv inter-generaţionale), să fie prezentate onest alegătorilor în campanie, pentru ca aceştia să voteze în cunoştinţă de cauză.

Oferta de stânga trebuie să spună “mărim prestaţiile sociale, dar mărim corespunzător şi taxele în felul următor pentru a acoperi cheltuielile…”; iar cea de drepta să spună “tăiem impozitele pentru a încuraja antreprenorii, dar reducem şi următoarele tipuri de cheltuieli…”. Dacă majoritatea cetăţenilor optează pentru una dintre oferte iar aceasta este echilibrată şi nu produce deficite scunse, lucrurile sunt în regulă. Pachetele pot alterna apoi în timp în funcţie de votul popular, dar statul, asistenţial sau nu, nu va intra în criză.

După decenii de consolidare a unor politici sociale generoase, criza actuală a schimbat preferinţele votului popular în majoritatea statelor europene spre modele cu cheltuieli mai reduse, dat fiind contextul economic nefavorabil. Este posibil ca perioadele viitoare de bunăstare economică să producă schimbarea opţiunilor electorale către politici asistenţiale mai distributive. Ambele modele sunt perfect legitime şi totul este în regulă chiar şi pentru statul asistenţial generos dacă e guvernat cu responsabilitate iar cheltuirea nu depăşeşte încasările, ca în Suedia, Danemarca, şamd.

Problema este deci, nu statul asistenţial, ci populismul care se exprimă asistenţialist alegând o jumătate dintr-un model şi jumătate din celălalt, încercând să cumpere voturi şi de la cei care işi doresc protecţie socială crescută şi de la cei care vor să plăteasca taxe mici. Un stat socialist la cheltuire şi anarho-libertarian la încasare este un stat falimentar şi aceasta marcheaza diferenţa între politica din Suedia şi cea în Grecia (Italia, România, etc).

Legea Asistenţei Sociale

Dezbaterea noii legi a asistenţei sociale ar fi bine să fie un pic mai raţională şi moderată de ambele părţi, nu bazată pe isterie şi hiperbole aiuritoare (“întoarcerea în Evul Mediu”, “statul social e mort”, etc) pentru ca nu cumva avântul ideologic să ne arunce în proastă guvernare. Practic, există trei categorii de măsuri în legea propusă:

    1. Măsuri de natură consensuală, ce privesc partea de eficientizare a administrării prestaţiilor sociale, ca de exemplu crearea bazei unice de date, consolidarea prestaţiilor care au acelaşi grup ţintă, transparentizarea cheltuielilor. Pe ce temei s-ar putea refuza aceste măsuri, indiferent de opţiunea ideologică? Chiar şi cu paşii înainte către raţionalizare propuşi de noua lege, în asistenţa socială rămân multe zone nemonetizate şi greu de cuantificat, ca în mai toate statele foste comuniste: transport public gratuit pentru pensionari, scutiri de impozite/tarife locale date prin lege naţională (adică un fel de caritate făcută pe banii altuia), alte gratuităţi, etc. O evaluare sau o analiză cost-beneficiu a acestora încă nu s-a făcut, deci valoarea lor nici măcar nu este reflectată în statisticile comparative privind nivelul cheltuielilor de asistenţă socială. Chiar dacă noua lege se adoptă, există încă suficient spaţiu pentru îmbunătăţirea administrării sistemului.
    2. Măsuri doctrinare: Legea întăreşte prevederile deja existente în legea anterioară privind ţintirea către categoriile cele mai nevoiaşe, condiţionarea acordării ajutoarelor sociale şi subsidiaritatea. Astea sunt opţiuni valorice, nu soluţii tehnice care sunt neapărat mai bune în absolut decât celelalte (universalismul accesului, necondiţionare, etc), având la bază o viziune diferită asupra societăţii. Un guvern de stânga în viitor poate uşor modifica anumiţi parametri din acest mecanism, dacă votul popular va decide asta în cunoştinţă de cauză.Ideea nu e nouă şi e firesc ca părerile să fie împărţite în societate. În urmă cu câţiva ani s-a discutat dacă alocaţia pentru copii să fie modificată. Adică, dacă această prestaţie acordată acum universal, în cuantum fix tuturor copiilor, indiferent de situaţia materială a familiei, să fie transformată într-o prestaţie ţintită către copiii din familii sărace. Au fost discuţii aprinse în presă spaţiul public iar părerile sunt împărţite, cum e şi normal. Similar, s-a discutat despre Legea Venitului Minim Garantat când condiţiile de eligibilitate au fost restrânse, ceea ce a echivalat cu o ţintire către grupurile cele mai dezavantajate şi întărirea condiţionării prin muncă în folosul comunităţii. Tot în acest sens au fost discuţiile privind indemnizaţia pentru mame: dacă sa fie proporţională cu contribuţiile plătite sau să fie plafonată şi să aibă astfel un accentuat efect distributiv. O decizie într-un sens sau altul pe aceste chestiuni nu ţine finalmente doar de o analiză tehnică, ci de o fundamentală opţiune ideologică. Delimitarea acestor prevederi de cele de la punctul 1 este foarte importantă deoarece refuzarea în bloc a legii poate înseamna de fapt o oportunitate pierdută pentru eficientizare şi echilibrare bugetară, lucruri absolut necesare indiferent de preferinţa pentru stânga sau dreapta.
    3. Anvelopa financiară: Legea asistenţei este o lege cadru; detaliile de implementare cu efect asupra bugetului vor fi reglementate prin legi speciale. Nivelul prestaţiilor va fi stabilit în funcţie de indicatorul social de referinţă si revizuit periodic, făcând astfel posibilă modificarea nivelului prestaţiilor fără a schimba raportul dintre ele. Există astfel mecanismele care permit ajustarea în funcţie de fondurile disponibile în viitor, adică de circumstanţele externe, ciclul economic, încasările la buget, etc.

Deci chiar pe legea propusă, cu opţiunea asumată de centru-dreapta, nu este obligatoriu ca totalul asistenţei să scadă. Poate scădea acum de nevoie, în criză, dar în viitor se pot introduce mai mai mulţi bani în sistem.

Legea asistenţei sociale, dincolo de măsurile asumate de centru-dreapta care au ca obiectiv ţintirea mai precisă a grupurilor în nevoie, vine cu o serie de propuneri de eficientizare a administrării sistemului. Dar ciuda declaraţiilor oficiale privind punerea în ordine a sistemului, trebuie să fim conştienţi că nu este o lege impermeabilă la populism.

Calitatea guvernării şi echilibrul bugetar sunt chestiuni esenţiale pentru a avea un stat al bunăstării funcţional, indiferent de opţiunea ideologică avută. Amestecul schizoid al taxării reduse cu cheltuieli crescute este calea sigură spre faliment iar lecţiile Greciei sau altor state din Europa de Sud ar trebui să fie în manualul oricărui politician, indiferent că este de stânga sau de dreapta.

CHELTUIELI BUGETARE IN TARILE UE, ca % din buget general consolidat, 2009
EDUCATIE PROTECTIE SOCIALA (incl pensii) SANATATE
Letonia 18.8 Grecia 51.4 Irlanda 22.3
Cipru 18.0 Germania 45.1 Slovacia 19.8
Lituania 17.0 Franta 44.0 Cehia 17.9
Irlanda 15.3 Portugalia 41.6 UK 17.4
UK 14.8 Austria 41.3 Spania 16.4
Romania 14.8 EU15 41.2 Austria 16.0
Polonia 14.4 EU 27 40.8 Franta 15.8
Slovenia 14.4 Italia 40.7 EU15 15.5
Portugalia 14.3 Danemarca 40.3 EU 27 15.5
Malta 13.5 Polonia 39.5 Italia 15.4
Suedia 12.7 Suedia 39.5 Portugalia 15.3
Danemarca 12.7 Ungaria 39.0 Germania 15.3
Spania 12.4 Irlanda 39.0 Belgia 15.2
Belgia 12.1 Luxemburg 38.8 Lituania 14.7
Franta 11.9 Finlanda 38.1 Slovenia 14.4
Cehia 11.7 Spania 37.7 Letonia 14.2
EU 27 11.7 UK 37.4 Danemarca 14.1
EU 15 11.5 Slovenia 37.4 Malta 13.8
Ungaria 11.5 Romania 36.6 Grecia 13.1
Olanda 11.2 Belgia 36.5 Finlanda 13.1
Finlanda 11.0 Lituania 36.4 Romania 12.9
Austria 11.0 Malta 35.5 Polonia 12.9
Luxemburg 10.8 Olanda 34.5 Olanda 12.9
Bulgaria 10.2 Cehia 32.1 Suedia 12.8
Italia 10.0 Slovacia 28.9 Norvegia 11.5
Slovacia 9.7 Bulgaria 28.2 Bulgaria 11.5
Norvegia 8.9 Letonia 27.5 Luxemburg 11.0
Germania 8.9 Norvegia 26.1 Ungaria 10.9
Grecia 8.1 Cipru 22.8 Cipru 6.9

Articol preluat cu permisiunea autorilor de pe

__________________________________________________

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "30 comments" on this Article:

  1. Alin spune:

    Excelent. MI se pare mult mai echilibrat si documentat decat articolele isterice ale multor colegi de breasla… Ca si cum toata Dreapta s-a adunat in Romania -exponenta capitalismului mondial, si toata Stanga e formata numai din dobitoci acerebrati… Numai negru si al – deci de banuit, eroare. Articolul asta in schimb e altceva.

    • mihai bradea spune:

      De apreciat un articol produs de expertocratia dreptei care merge dincolo de manuale de popularizare ale liberalismului economic pur et dur si care este ancorat empiric. Doua calitati rare in dreapta romaneasca. Cateva obiectii.

      “Există state asistenţiale cu cheltuieli sociale mari care n-au avut probleme majore în perioada de criză (Germania, ţările scandinave) pentru că au fost bine guvernate; pe de altă parte există state asistenţiale prost guvernate care sunt pe cale să se năruie (Italia, Spania, Grecia).”

      Ceea cea fec expertii SAR aici este o greseala de anul intai la stiinte sociala: transforma corelatia intr-o cauzalitate.

      Autorii instituie un raport de cauzalitate cel putin dubios: state prost guvernate=dificultati majore in criza. Probleme: (a) Daca articolul ar fi fost scris anul trecut, Italia nu ar fi fost pe lista pentru ca nu avea dificultati majore in criza (b) Daca articolul ar fi fost scris in 2006 Spania nu ar fi fost mentionata ca tara prost guvernata, dat fiind comportamentul ei macroeconomic mai virtuos ca al Germaniei (c) Acum cativa ani Irlanda era moelul in toate cele al expertilor SAR, dar acum nici nu mai apare pe lista. Irlandezii nu sunt nici mediteranneni lenesi, nici nedoritori de austeritate, nici stat social generos, asa ce era usor sa ii trecem sub covor, ca stricau eleganta argumetarii.

      Principala problema este nu atat actul de guvernare -daca ar fi asa Brazilia ar trebui sa fie ca Grecia-ci criza financiara combinata cu o uniune monetara care invita la atacuri speculative pe fondul unui consens consevator in Germania si BCE. Astfel de afirmatii hazardate decredibilizeaza tonul expert al lucrarii.

      In alta ordine de idei:
      1. Este de apreciat ca dl. Sorin Ionita poate fi inrolat la o adica (daca nu ar fi de drepta ci doar expert) intr-o vasta campanie de impozitare masiva a marii burghezii din Romania si a multinationalelor care ajung pe aici. Deci daca am avea un stat competent si am taxa scandinav, nu ar fi nico o problema cu statul bunastarii. Daca as fi Sorin as auzi cum se ascut cutitele tovarasilor dumnisale de drum. Sau poate nu: articolul arata ca e nevoie de un stat scandinav, lucru care se poate inampla pe termen lung. Termen in care am fi oricum morti, nui-i asa?
      2. Cele doua mari modele de state ale bunastarii sunt trei. Sau poate autorii citesc alta literatura decat cea clasica inceputa de E. Andersen. Rugam rigoare.
      3. Orice tabel se publica adnotat cu sursa datelor. Rugam rogoare.

  2. jj spune:

    Felicitari pentru realismul si eleganta argumentatiei. Ochelarii de cal ideologici au ajuns sa distruga la noi orice dezbatere si s-o inlocuiasca automat cu urlete, si de o parte si de alta.

  3. eunuke spune:

    “Calitatea guvernării şi echilibrul bugetar sunt chestiuni esenţiale pentru a avea un stat al bunăstării funcţional,”
    Nu se pune deloc problema calităţii guvernării într-un stat strict socialist, lipsit de aportul unui capital privat conectat la reţele de redistribuire statală. Guvernarea intr-un stat strict socialist este o simplă administrare a raptului, şi din moment ce indivizii ce populează aparatul statal se profesionalizează şi sindicalizează ei ajung să identifice mental cu statul, ca prim-titulari ai fondurilor bugetare. Deturnarea de fonduri din sistemul originar se transformă prin presiunile birocraţiei in program social, escrocii fiind astfel acoperiţi ideologic. Inutilitatea şi precaritatea serviciilor oferite de stat nici nu se mai discută, iar concurenţa privată este eliminată sau înghesuită in carteluri sub controlul statului, ca atare, despre ce calitate a guvernării putem vorbi? Ce conduce efectiv guvernul într-un asemenea sistem socialist? Un singur lucru- corodarea capitalurilor şi proprietăţii private, ca atare, o guvernare socialistă competentă reprezintă o reţea mai puternică ce incurajează competiţia internă a perceptorilor, adică a jefuitorilor avuţiei naţionale. Prin urmare, trebuie să fii cel puţin inconştient ca să-şi doreşti un guvern de calitate intr-un regim socialist ca al nostru, pentru că un asemenea guvernămînt nu ar face altceva decît să desăvîrşească opera distructivă declanşată de precedentele.

    Un stat asistenţial totalitar -sau socialist democratic- ce a acumulat deja datorii imense şi refuză să renunţe la programele sale ‘sociale’ nu are cum să transforme banii obţinuţi, prin jaf de la proprii cetăţeni sau prin împrumut, in investiţii profitabile pentru că aparatul său birocratic, lipsit de voinţă politică şi noţiuni capitaliste, este setat pe tocarea fondurilor şi şantajul politrucilor, ca atare banii se duc către milioanele de bugetari din aparat, către dobînzi la credite şi, uneori, in pomeni, iar atunci cînd rămîne ceva se cadorisesc prin intermediul comisionelor circumscrise unor achiziţii publice-fantomă, de genul sală de sport la copăceni sau patinoar in poieniţă.

    Echilibrul bugetar este pur şi simplu o glumă de circari atunci cînd vorbim de economia statului socialist. In general, niciun socialist nu-şi pune probleme de genu de unde vine banul sau dacă au sau nu dreptul să-l recolteze şi să-l direcţioneze arbitrar, după pofta inimilor lor de pionieri cu imaginaţie bogată. Cum să aibă limite in cheltuirea banului public cînd nu-i interesează cum a fost obţinut acel ban public? Uite, chiar şi domniile voastre le cîntaţi in strună in loc să le cîntaţi prohodul, susţinînd in continuare utopia statului socialist ca entitate binefăcătoare. deşi a fost experimentat in ţîşpe variante in ultima sută de ani, tot nu vă săturaţi de socialism. tot vă ţineţi cu dinţii de superstiţia asta aiuritoare cu statul minunat care aduce lapte, miere, ouă, peşte şi la sfîrşit raiul pe pămînt.

    nu există stat al bunăstării funcţional, băgaţi-vă minţile in cap şi nu mai amăgiţi oamenii, nu le mai livraţi plămădeala asta de vise colectiv[ist]e, că nu e cazul să mai aştepte careva ceva de la statul ăsta intrat in metastază, cu un picior in groapă şi cu mîinile amanetate.

    • Victor spune:

      Acest comentariu este un exemplu excelent de ce se poate intampla atunci cand termenii folositi in argumentatie nu sunt bine definiti sau sunt manipulati cu rea-credinta, sau atunci cand ai mintea intunecata de ideologie.
      In articol nu apar de loc referinte la socialism atunci cand se fac analize. Singura referinta la socialism este negativa: “un stat socialist la cheltuire si anarho-libertarian la incasare este un stat falimentar”.
      In comentariul tau induci ideea ca “statul socialist” si “statul bunastarii” sunt unul si acelasi lucru: “nu exista stat al bunastarii functional”. Rezulta ca exista doar “state ale suferintei” functionale (folosind acelasi tip de logica). Toata argumentatia ta este construita avand la baza aceasta confuzie.
      Daca te uitai in DEX vedeai ca socialism = “ansamblul doctrinelor social-politice care urmaresc reformarea societatilor umane prin desfiintarea proprietatii private asupra mijloacelor de productie si de schimb si punerea acestora sub controlul statului”. In nici o tara europeana nu exista asa ceva. “Deturnarea de fonduri”, “tocarea de fonduri”, “santajul politrucilor”, “achizitii publice fantoma”, (etc.) din Romania nu sunt o manifestre a socialismului (care nu exista astazi in Romania) ci sunt rezultate ale coruptiei si proastei guvernari.
      Cred ca sugestia din articol: “dezbaterea … ar fi bine sa fie un pic mai rationala si moderata de ambele parti, nu bazata pe isterie si hiperbole aiuritoare” se potriveste ca o manusa in cazul tau.

  4. Bogdan spune:

    Tabelul este neconcludent. Ar fi trebuit sa dea si cifrele. La prima vedere, poate parea cel putin ciudat: Romania sa aloce mai mult educatiei decat Germania? Sunt convins, insa, ca acei 8.9% din bugetul german reprezinta mult mai mult decat acei 14.8% din bugetul roman. Fara cifre, intreg tabelul este fals.

  5. RoPride spune:

    In mare parte articolul mi se pare bun dar am si eu o intrebare; de cand are Romania PIB-ul pe cap de locuitor 5000-6000 ? Va rog sa va uitati la statisticile oficiale pe anul 2010, apoi sa corectati… sau ati pus intentionat ca sa demoralizati si mai mult oamenii? Multumesc…

    • florin spune:

      2010: PIB/capita = 5700 EUR
      Asta e media nationala. Ca in Bucuresti e 15000 iar in Botosani 2500, e alta treaba.

    • Suzana Dobre Suzana Dobre spune:

      In 2010 produsul intern brut a fost 513.6 miliarde ron (dupa datele de la FMI) adica 122 miliarde eur care inseamna per capita 6100 euro (valoare neajustata cu puterea de cumparare cum este indicatorul european).

    • Ionut spune:

      @RoPride
      In 2010 PIB per capita pentru Romania a fost (valori nominale):
      - FMI: 7542 USD (locul 70)
      - Banca Mondiala: 7500 USD (locul 63)
      - CIA World Factbook: 7200 USD (locul 74)
      In euro se incadreaza in intervalul 5000-6000

  6. neamtu tiganu spune:

    F. bun articolu, unu din cele mai bune citite pe Contributors.
    Felicitari!

  7. casandra spune:

    Flexisecuritate?
    Cateva date mai concrete despre Danemarca:

    http://www.lematin.ma/supplement/emploi/Profiter-des-reseaux-sociaux-pour-trouver-un-emploi/Danemark_Le-modele-de-flexisecurite-menace/136683.html

    La noi este doar flexibilitate, adica precaritate.
    In Danemarca, ajutorul de somaj se acorda timp de 2 ani (pana de curand 4 ani). Este o garantie importanta, chiar daca putini salariati ajung sa uzeze de ea.
    Ajutorul de somaj este de cel putin 42% din salariul avut anterior. La noi este o mizerie de cam 500 lei lunar.
    De cand conditiile initiale de succes ale sistemului s-au schimbat si in Danemarca, lucrurile nu mai merg atat de bine.

    Concluzii despre gradul de dezvoltare si capacitatea de colectare a statului?
    Mai bine sa ne uitam cu atentie la structura impozitarii, la cum sunt distribuite veniturile in societate si cum este distribuita povara fiscala. S-ar putea sa ajungem la alte concluzii, radical diferite. Chiar si pentru SUA, nu doar pentru Europa si Romania:
    http://www.whitehouse.gov/omb/budget/Historicals

    Legea asistentei sociale are drept scop tintirea grupurilor in nevoie?
    Hmm…
    Bugetul alocat in anul 2010 pentru ajutorul social acordat celor mai saraci romani (cam 230.000) a fost de 5 ori mai mic decat bugetul alocat (si finantat tot din impozitele generale) indemnizatiei pentru cresterea copilului *mai putin de 200.000 beneficiari), unde cea mai mare indemnizatie este de 3400 lei lunar, fara testarea mijloacelor familiei. Si nu se va modifica cuantumul indemnizatiei, conform unui foarte recent proiect de lege postat pe site-ul ministerului muncii. Sa redefinim nevoia!
    Ipocrizia ar trebui sa aiba limite!

    • cristi spune:

      “…chiar daca putini salariati ajung sa uzeze de ea” este tot ce conteaza. La noi multi dintre salariati ajung sa uzeze de ea de aici si problemele. Locurile de munca sunt putine datorita celor care, acum pensionari (ce se vaicaresc), au preferat sa iasa la pensie/sa fenteze legea/sa se complaca in mizerie etc. timp de peste 20 de ani. Aaa, si sa voteze pe cei care dau cel mai mult. Pomeni gratis. Acum este cam tarziu vaicareala, pensionarii ar trebui sa inteleaga ca totul in viata se plateste la un moment dat si acum a venit momentul scadentei lor. Sorry, divaghez putin de la subiect (salariatii), dar locurile de munca putine din ziua de azi (din lipsa economiei) este rezultatul direct al pensionarilor din ziua de azi.
      Pe de alta parte, in legatura cu indemnizatia pentru cresterea copilului:
      1. Nu trebuie sa aiba nici o legatura veniturile familiei. Daca respectivii au platit, au dreptul sa si beneficieze. Atunci cand statul le ia banii nu ii intreaba daca vor sa dea, cand trebuie sa dea inapoi incepem cu: sa stii, sa vezi tu ai venituri mari si nu ar trebui sa primesti nimic. Nu ar fi corect. Ai platit este normal sa beneficiezi. Termina cu prostiile astea de lipitoare. Cand platesc pentru ceva ma astept sa primesc inapoi atunci cand spune legea ca este normal. Nu imi pasa de parerile despre moralitate a comentatorilor cu mana intinsa.
      2. Problema mare nu este taierea si plafonarea indemnizatiilor. Problema mare este faptul ca atatia ani s-a incurajat natalitatea fara a se tinti o anume clasa sociala. S-a incurajat de-a valma astfel ca s-a ajuns ca zone amarate ca moldova sau oltenia sa toarne copii pe banda rulanta aiurea care ajung sa cerseasca prin alte parti in conditiile in care parintii lor nu sunt capabili nici macar ei sa se intretina singuri. Indemnizatiile ar trebui date pentru maxim 2 copii si, daca parintii nu sunt capabili sa creasca copii dar ii fac si statul trebuie sa ii ia in grija…well, sterilizare sau puscarie. Drepturile lor se termina acolo unde incep drepturile altora.

      • casandra spune:

        @cristi, spui cu referire la indmenizatiile pentru cresterea copilului: “Cand platesc pentru ceva ma astept sa primesc inapoi atunci cand spune legea ca este normal.” Vezi ca din 2006 nu mai platesti “pentru ceva”-ul acesta, cresterea unui copil.
        Foarte bine, platim toti pentru cresterea copiilor cui are copii, dar nu afirma ca este necesar sa platesc doar pentru copiii unei anume “clase sociale”. Este cam fascista treaba! Eu platesc impozite pentru toti copiii Romaniei. Si as vrea sa acceptam ca suntem oameni, nu fiare!, si ca trebuie sa dam o mana de ajutor si celor foarte saraci, celor bolnavi, celor batrani. Poate ca tu vrei sa le lasi copiilor tai mostenire o jungla. Eu nu am copii, dar vreau sa le las copiilor tai o societate a oamenilor.

        • cristi spune:

          Imi pare rau, cred ca m-am exprimat putin gresit. Doream sa spun ca s-a incurajat (parerea mea cu buna stiinta asta) natalitatea cu o tinta clara indreptata spre clasele foarte sarace (atunci cand dai indemnizatie trebuie sa iei in considerare si pe termen lung cum dai si in ce conditii). Deoarece acea indemnizatie a fost folosita foarte des (si nu exagerez) de multi saraci prin aducerea pe lume a multor copii (vezi moldova, oltenia in general unde 8-10 copii ii ceva normal) si apoi lasarea lor in plata domnului. Sau abandonarea lor. Ceea ce creeaza probleme sociale multe pe termen lung. Nu este fascism dar trebuie sa realizezi ca incurajarea natalitatii la persoane care nici macar ele nu sunt sunt in stare sa se sustina este o prostie care a dus, in ziua de azi, la crearea unei clase foarte, foarte sarace din tata in fiu care oricum nu vor reusi ceva in viata nici macar prin ajutor social. Repet, nu este fascism, este o realitate si trebuie sa fim realisti pana la urma. Incurajarea fara discernamant este o greseala care pe termen lung isi arata efectele perverse.

  8. Clara spune:

    Nu stiu cat de mult ne putem baza pe datele oferite aici. Un exemplu: din tabel reiese ca Romania ar cheltui mai mult decat Germania pentru educatie, ceea ce este evident hilar. Tabelul nu arata ca in Germania cheltuielile pentru educatie sunt impartite intre guvernul federal si landuri, asadar investitiile in educatie nu se ridica la doar 8,9%, cifra din tabel reprezentand sumele alocate de guvernul federal fara a lua in calcul investitiile la nivel de land.
    Asa incat s-ar putea ca si celelalta date sa nu reprezinte decat o parte din adevar si situatia reala sa nu se prezinte chiar atat de favorabila tezei pe care articolul incearca sa o promoveze.

  9. silicon_v spune:

    Buna analiza.

  10. Eu știu că noi avem o lege ca să se aloce 6 % din PIB pentru învățământ. Și aceasta nu este respectată, se alocă mult mai puțin… De unde 14,8% pentru educație?

    • Ionut spune:

      @Isailă Brătfălean
      14,8% este procent din bugetul general consolidat. Pentru 2009 BGC a reprezentat 38.2% din PIB, ceea ce inseamna ca alocarile pentru invatamint au fost de 5.65% din PIB.

      • Scuze pentru neatenție. Însă teoria autorilor că o țară săracă trebuie să aloce pentru învățământ tot atâta cât o făceau țările bogate când erau la fel de sărace nu se susține. China a forțat pur și simplu dezvoltarea învățământului, când nu le ajungea orezul, și acum culege recolta. Azi poți atrage capitalul cu calificarea mâinii de lucru. Actualalel țări bogate nu avea de unde îl atrage când erau sărace.

        • Ionut spune:

          @Isailă Brătfălean
          Bine, nici teoria ta nu se sustine. China aloca 3% din PIB pentru invatamint in 2006 si si-au propus sa ajunga la 4% din PIB in 2012.
          Cresterea economica a Chinei a fost anterioara cresterii alocarilor din PIB catre educatie si nu invers, prin urmare China nu culege acum roadele investitiei in educatie.
          China nu are forta de munca calificata ci mai degraba ieftina.

          • Isailă Brătfălean spune:

            China știe de mii de ani să-și pregătească elitele. Asta înseamnă forțarea învățământului, nu neapărat procent mare din PIB, ci pregătirea de funcționari, mai nou de salariați de avangardă, capitalul fiind așteptat din străinătate. Dacă sunt bine pregătiți nu sunt presdestinați să rămână veșnic salariați, ci îndeplinesc sarcina Partidului de-a deține capital național. Și astfel China însăși deține capital, nu numai investitorii străini. Apoi urmează extinderea în masă, fază în care este acum China.

            De fapt în China subdezvoltată statul cheltuie ca în Cuba mai mult de 10 % din PIB-ul regional scăzut pentru educație. Suma absolută nu e mare, iar regiunile dezvoltate care dau grosul PIB-ului nu folosesc masiv resursele statului pentru educație. Acolo sunt multe resurse private. De unde imaginea națională extrem de contorsionată.

            A păstra salarii mici într-o țară pentru a atrage capital, fără a forța educația este crimă, este condamnare conaționalilor la sclavie și compromiterea investițiilor, căci profitul se face utilizînd competențe. Comuniștii chinezi nu fac asta.

    • silicon_v spune:

      Procentele sunt raportate la VENITURILE bugetare, nu la PIB. Caci asa e si logic, ai 100, 1000, 1 milion de euro la buget, atunci trebuie sa te decizi ce faci cu acei bani. Tabelele arata ca in Romania banii sunt cheltuiti destul de asemanator (CA PROCENT) cu ce e prin Europa. Veniturile bugetare sunt undeva la 32-33% din PIB.

      Daca am repartiza 6% din PIB la educatie, atunci asta ar face aproape 20% din veniturile bugetare, am fi pe primul loc in Europa ca procent repartizat pentru educatie.

      Si ceva cam enervant: mai stie cineva ce e acela un procent?

      “din tabel reiese ca Romania ar cheltui mai mult decat Germania pentru educatie, ceea ce este evident hilar”. Da, procentual fata de veniturile bugetare cheltuieste mai mult. Si evident ca in miliarde de euro cheltuieste mult mai putin. Grea aritmetica asta..

  11. Anna spune:

    14,8% din BUGET, nu din PIB. Realitatea e ca Romania colecteaza mult mai putin din PIB decat Germania ca venituri la buget.

    • cristi spune:

      Pai este si normal.
      1. Taxele sunt mai mari si mult mai multe decat in Germania.
      2. In Germania se vede pentru ce platesti taxe si impozite, in Romania nu se vede nimic. Decat scandaluri in presa despre cum se fura si cum scapa toti.
      3. Mentalitatea colectiva este: vrem totul gratis ba chiar statul sa ne dea, sa ne dea, sa ne dea.

    • aritmos spune:

      @anna. Nu poti compara decat la fiscalitati identice. Exemplu: marim toate pensiile cu 16% si le impozitam tot cu 16% (efect neutru asupra pensionarilor). Dar se mareste colectarea la PIB cu 1,5%. Daca te uiti la alte tari, globalizarea veniturilor personale se impoziteaza (la noi NU). Deci ajjutorul social+chiria primita+alocatia copiilor + … poate deveni impozabil. La noi NU se face asa. deci hai sa comparam ce se poate compara (sperand ca nu ne cheama Radu Soviani).

  12. Mortar spune:

    sunt foarte multe lucruri de bun simt in articol, dar nu sunt convins de 2 lucruri.

    Ionita si Dobre zic asta:
    1) problema nu e cu statul asistential in sine (pt ca ai state asistentiale fara criza, Germania, tarile scandinave, Austria) ci cu faptul ca unele state consuma prea mult din buget decat ar trebui (iar unele consuma mai mult decat aduc la buget, asta duce la deficite bugetare, si in final la criza).

    e o explicatie de bun simt. doar ca lucrurile sunt mai complicate.

    intrebarea mea e asta: de ce e spania in criza iar germania nu?

    inainte de a incepe criza datoria germaniei (datoria publica) era de 67% din PIB. (2006). deficitul public era de 1.6. din PIB in 2007 deficitul era de 0.2 %. bugetul germaniei era in perioada asta 43% din PIB. cheltuielile bugetare sunt 45.4% din PIB.

    datoria publica a spaniei in 2006 era de 39% din PIB. in 2006 spania nu avea deficit ci surplus de 2% din PIB. un 2007 avea surplus de 1.9% din PIB. bugetul spaniei era de 41% din PIB. cheltuielile bugetare sunt 38% din PIB

    datele sunt de pe eurostat.

    pai datele astea imi arata ca germania a avut deficit, a avut (si inca are) datorie mai mare decat spania si nu e in criza (sau, in fine, nu e in asa mari probleme) pe cat e spania. spania, care pe de alta parte, a avut surplus bugetar si are datorie mai mica, e in mare criza.

    (Nu mai vorbesc de Irlanda care avea 24% datorie din PIB, surplus bugetar 3%, si acum e in rahat pana peste cap. thanks to anglo irish banks :D )

    Lucrurile se schimba dramatic dupa instaurarea crizei in 2008, dar mai ales in 2009. Oricum ce arata datele astea e nu ca deficitele si datoria spaniei sunt la originea crizei: spania nu a avut deficite iar datoria ei era una din cele mai mici din zona euro. daca deficitele si datoriile sunt la originea crizei, germania ar trebui sa fie in buda.

    Dobre si Ionita trebuie sa se uite la alte lucruri ca fiind la originea crizei: bula imobiliara din spania, tipul de economie (servicii vs. industrie, balanta export – import, dezavantajele pt ES vs. avantajele pt DE ale euro, etc).

    asta nu inseamna ca deificitele bugetare sunt ok. inseamna doar ca anumite tari pot sa sustina deficite bugetare mici fara sa intre in criza, pe cand unele tari intra in criza chiar si fara deficite bugetare)

    2) a doua problema e urmatoarea: exista o corelatie statistica intre valoarea pib per capita si capacitatea de colectare de taxe: cu cat pib/capita mai mare cu atat e mai mare apacitatea de colectare de taxe. faptul ca exista o corelatie statistica nu inseamna ca exista si o legatura cauzala, sau ca prima e o conditie necesara pt a doua. daca exista, ii rog pe autori sa o explice. (plus, ca sunt exceptii de la cazul asta)

    • victor giosan spune:

      La intrebarea 2) raspunsul este utilitatea marginala descrescatoare a tuturor bunurilor detinute, inclusiv a banilor (si deci a venitului). Cineva care are 200 de eur salariu pe luna are o utilitate marginala a unui eur cistigat sau pierdut/colectat sub forma de taxe si impozite mult mai mare decit cineva care are 2000 de eur salariu, iar mai mult aceasta pierdere nu este liniara: utilitatea pe unitate este foarte mare la valori mici, si mult mai mica (tinde catre 0) la valori mari. Astfel cineva care nu are nici o pereche de pantofi in momentul in care cumpara prima pereche, aceasta are o utilitate foarte mare, pe cind daca are deja 10 si o cumpara pe a 11-a utilitatea acesteia este mult, mult mai mica. De aceea este mai usor sa aplici un impozit de 30% celui care are 2000 de eur – pierzind 600 ii ramin 1400, decit celui cu 200 de eur, care pierde 60 si ii ramin 140. Cel de-al doilea este mult mai putin dispus sa plateasca un astfel de impozit decit primul, pentru ca are o pierdere de utilitate semnificativ mai mare. Utilitatea descrescatoare a veniturlui sta si la baza fundamentarii economice a impozitarii progresive, nu prin cota unica, in functie de venit, astfel incit pierderile de utilitate la venituri diferite sa fie apropiate – pe linga motivele de etica si redistributie. Asta nu inseamna ca impozitul pe venit progresiv este neaparat de dorit sau ca eu sunt un adept al acestuia, dar trebuie subliniat ca si el are rationalitatea sa economica si din punctul de vedere al finantelor publice: cetatenii/contribuabilii sa aiba pierderi de utilitate apropriate prin impozitare, indiferent de discrepantele dintre venituri.
      De aceea tarile cu un PIB per capita mare pot colecta semnificativ mai mult decit cele cu un PIB mai mic. Fara sa mai discutam despre capacitatea administrativa de a colecta, sau despre zona de economie nefiscalizata, invers proportionala cu nivelul dezvoltarii economice.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Sorin Ionita Suzana Dobre


Sorin Ionita si Suzana Dobre

Suzana Dobre si Sorin Ionita sunt analisti la Expertforum. www.expertforum.ro Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)