vineri, martie 29, 2024

Bartolomeu Valeriu Anania sau a trai periculos

La 1 februarie 2011, în cadrul jurnalului de la orele 7.00, crainicul postului naţional de radio anunţa cu pietate – dar ignorant în chestiuni spirituale şi teologice – trecerea în nefiinţă a mitropolitului Bartolomeu Anania. I se nega, inconştient, trecerea în eternitate tocmai aceluia care, dintre prelaţii ortodocşi, s-a îngrijit poate cel mai mult să rămână într-o veşnicie demnă de respect. Travaliul extenuant de traducere a Bibliei şi publicarea memoriilor sunt doar două aspecte care îmi vin acum în minte.

Despre morţi numai de bine! şi Despre morţi numai adevărul! – sunt cele două perspective fundamentale aflate în opoziţie, care au fost rostite sau gândite ori de câte ori, în ultimii ani cel puţin, a decedat un personaj suficient de însemnat şi de controversat în acelaşi timp. Numai că – la acest moment – despre Bartolomeu Valeriu Anania nu se prea poate spune întregul „adevăr“. Nici perspectiva celor care îl preamăresc, nici cea a detractorilor nu poate fi împărtăşită. Nici documentele cele mai relevante păstrate la Arhiva Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, nici cele de la Departamentul Cultelor sau SIE nu ni s-au păstrat ori nu ni s-au arătat. Până acum nici istoricii Mişcării Legionare nu au reuşit – şi din motive ce ţin de accesul precar la documente – să integreze biografia prelatului (foarte tânărul aderent la Frăţiile de Cruce) în trecutul Gărzii de Fier; sursele de arhivă din timpul lui Carol al II-lea şi al lui Antonescu, inclusiv cele de fond penal, au trecut ulterior – în anumite cazuri – şi prin fişetele Securităţii şi nu au ajuns întotdeauna în arhivele CNSAS sau în alte arhive publice. Şi nu se poate afirma că Înalt Prea Sfinţia Sa a militat întotdeauna cu ardoare pentru transparentizarea accesului la documentele interne ale Bisericii şi/sau ale altor instituţii (mai puţin civile). Iar în momentele în care putea lămuri anumite chestiuni a preferat să nu coopereze cu Colegiul CNSAS.

Există însă un fel de anticonformism care îl scoate în evidenţă pe mitropolitul decedat, iar acest aspect se vădeşte şi în jurnalul său tipărit la sfârşitul anului 2008 la editura Polirom. Probabil este sursa cea mai utilă disponibilă la acest moment. Cum am spus-o şi cu alte ocazii (în revista 22, acum doi ani), memoriile publicate ale mitropolitului Bartolomeu dezvăluie un personaj dominat de conflicte interioare, împins de multe ori spre situaţii-limită de un adevărat „demon al neastâmpărului“. Aproape şase decenii de istorie personală, profund subiectivă, dar fascinantă se împletesc cu secvenţe din trecutul recent al Bisericii Ortodoxe Române, al Mişcării Legionare, însoţite de descrieri ale detenţiilor suferite de memorialist în închisorile antonesciene şi comuniste, precum şi de detalii din laboratorul de creaţie al scriitorului. Dar cartea nu iese în evidenţă prin aceste ultime mărturisiri literare. Jurnalul este de fapt şi o încercare de autobiografie; iar viaţa clericului este străbătută de numeroase contradicţii: deşi intrat în Frăţiile de Cruce ale Mişcării Legionare, în timpul studiilor de la Seminarul Teologic din Bucureşti, adolescentul Valeriu Anania este rupt între Carol al II-lea (din mâinile căruia primeşte „Meritul Cultural“) şi Corneliu Zelea Codreanu, liderul Gărzii de Fier asasinat de regele sub domnia căruia memorialistul este gratificat cu premii consistente în bani; mai apoi, tânărul cu tendinţe antisemite (asumate – „cred că eram totuşi antisemit“) vrea să se afirme ca scriitor şi cochetează atât cu Tudor Arghezi (cel atât de frecventat inclusiv de personalităţi ale lumii evreieşti bucureştene), cât şi cu Nichifor Crainic, promotorul etnocraţiei agresive. Valeriu Anania oscilează între respectul pentru personalităţi precum Virgil Ierunca (fostul om de stânga, ulterior vocea echilibrată a exilului) şi preţuirea nesfârşită pentru Radu Gyr.

Dar, înainte de toate, trăieşte periculos: conspirativitate, trecere ilegală a frontierei, participare la taberele legionare ale regimului antonescian, instaurat în septembrie 1940, sunt doar câteva repere din biografia elevului cu preocupări literare de la Seminarul Central. Dar fişa de legionar întocmită de Siguranţa antonesciană în urma unei razii cu prilejul înmormântării fratelui lui Corneliu Zelea Codreanu, în vara lui 1941, avea să îl urmărească toată viaţa pe Valeriu Anania. Spiritul aventurier şi anturajul nefericit îl împing de mai multe ori în detenţie şi domiciliu obligatoriu. Tuns în monahism la mănăstirea Antim, fără a avea vreo urmă a vocaţiei mistice, ajuns apoi la Polovragi, de-acum călugărul Vartolomeu urmează în paralel cursurile Facultăţii de Medicină (mai întâi la Sibiu, apoi în Clujul abia revenit la România). Documentele publicate după 1989 şi interpretările oferite de istorici aduc mai multe nuanţe şi corecturi versiunii oferite de ierarhul-diarist cu privire la greva studenţilor români de la Cluj din primăvara lui 1946, când oraşul era zguduit de tensiuni politice şi interetnice (Valeriu Anania a fost unul dintre conducătorii mişcării, fiind urmărit ulterior de poliţie).

Merită remarcată buna colaborare a călugărului ortodox atât cu episcopul unit Iuliu Hossu, cât şi cu profesorii şi tinerii săi colegi greco-catolici. Profesorul Iuliu Haţieganu îi pune la dispoziţie o bisericuţă, unde să se oficieze alternativ slujbe ortodoxe şi greco-catolice, precum şi un spaţiu de locuit; pe toată perioada grevei şi ulterior, cel care îl secondează cu succes este Nicolae Suciu, absolvent de Teologie la Blaj, devenit ulterior preot greco-catolic. Valeriu Anania îi pierde urma lui Suciu după numai doi ani pomenind laconic şi despre desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice: „am aflat, mult mai târziu, de la Mama Olga (Olga Gologan, stareţa mănăstirii Bistriţa), că devenise preot şi că, după noiembrie 1948, când uniţii rămaşi uniţi erau hăituiţi de poliţie, el apăruse la Bistriţa şi ceruse adăpost“. Este un contrast puternic între înţelegerea interconfesională de atunci şi tensiunile existente în Clujul arhiepiscopului Bartolomeu, după 1993. Tristă ironie: mitropolitul Clujului şi-a redactat a doua parte a memoriilor chiar la mănăstirea Nicula, complex monahal greco-catolic, confiscat abuziv în 1948, în urma decretului stalinist nr. 358 de suprimare a Bisericii Române Unite, şi lăsat de autorităţile comuniste în folosinţa Bisericii Ortodoxe Române. Cât despre restituire sau slujbe alternative în biserica mănăstirii, nici nu s-a pus problema. Uniţii chiar s-au temut că lăcaşul va fi demolat sau lăsat deliberat să se distrugă.

Călugărul din 1948 este profund anticomunist şi, la fel ca majoritatea credincioşilor şi clerului, este iniţial ostil noului patriarh, conjudeţeanul său Justinian Marina, impus de comunişti şi perceput ca unealtă a guvernanţilor atei. Printr-o întâmplare, cei doi vâlceni se întâlnesc, iar Valeriu Anania este adus în preajma patriarhului, la Bucureşti, fiind rând pe rând intendent al Palatului Patriarhal, inspector şi bibliotecar. Justinian, binefăcătorul său (l-a salvat de mai multe ori de la arestare), este printre puţinii prelaţi care beneficiază de un portret luminos. În 1958, cu influenţa sa politică în declin, patriarhul nu mai poate interveni, iar la 13 iunie Bartolomeu Anania este reţinut de Securitate, interogat luni de zile pentru a fi încadrat într-un „lot“ în vederea simulacrului de proces. Cititorul descoperă pagini tulburătoare, iar – odată cu lectura lor – documentele de la CNSAS, mai ales procesele verbale de interogatoriu, sunt mai uşor de descifrat şi interpretat.

Valeriu Anania descrie şi trecerea sa prin reeducarea de la Aiud, căreia însă îi dă o cu totul altă semnificaţie decât cea oferită de criticii şi detractorii săi. Istoricul se află în acest punct în situaţia dificilă de a evalua credibilitatea fiecărei surse. Memorialistul se dovedeşte nedrept cu Sandu Tudor (părintele Daniil, sufletul „Rugului Aprins“), închis şi el la Aiud şi decedat în detenţie, pe care îl judecă aspru pentru instigare la reeducare. Sandu Tudor nu a fost legionar, nici măcar simpatizant; în anii 1930 s-a situat mai degrabă la stânga criticând extrema dreaptă. Prin urmare, s-a definit ca antilegionar încă din libertate, deci prezumţia de consecvenţă poate ar trebui să funcţioneze; probabil credea şi în 1935 şi în 1962 că legionarii trebuie „să-şi mai scuture conştiinţa de crimele comise în numele Crucii“. Poate este vorba aici de un complex: memorialistul pare că nutreşte resentimente şi faţă de Andrei Scrima, fost coleg la biblioteca patriarhală şi frecventator al „Rugului Aprins“.

Anumite afirmaţii care privesc perioada de după 1965, referitoare la cariera în slujba Episcopiei Misionare din America, ca director al Cancelariei şi redactor la Credinţa, par să intre în zona neverosimilului, şi deocamdată nu pot fi verificate sau contrazise cu documente. Mai multe voci au sugerat după tipărirea jurnalului că, înainte de toate, volumul nu trebuie citit ca o lucrare memorialistică, de interes istoric, documentar, ci ca un roman interesant, ca o ficţiune de bună calitate ce doar confirmă talentul literar extraordinar al IPS Bartolomeu, prelatul care nu s-a despărţit niciodată de marele scriitor Valeriu Anania. Totuşi, alte informaţii se pot corobora cu surse deja disponibile.

Prin schiţarea biografiei fostului patriarh Teoctist, Valeriu Anania pare că a încălcat un soi de lege a tăcerii specifică lumii clericale ortodoxe postdecembriste. Imediat după apariţia cărţii, pe bloguri nefrecventabile autointitulate ortodoxe, „bătrânul oştean“ Anania a fost chemat la ordine de pretinşi admiratori alături de care pozase (la propriu) în trecut, atrăgându-i-se atenţia că şi-a ales neglijent editorii, că involuntar dă girul unor „reţele“ culturale antinaţionale, într-un limbaj amintind de retorica extremelor din anii 1930 şi de rechizitoriul poliţienesc de tip comunist. Care este tâlcul acestui discurs de incriminare? Memoriile IPS Bartolomeu Valeriu Anania descriu ierarhia ortodoxă uneori poate chiar mai apăsat decât Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Aproape toţi ierarhii ortodocşi de după 1948, în afară de Justinian Marina, beneficiază de portrete în culori sumbre (de la Iustin Moisescu, mitropolit şi apoi patriarh, la Antonie Plămădeală, vicar patriarhal şi apoi mitropolit al Ardealului). „Nu am avut niciodată senzaţia sau bănuiala – scrie Bartolomeu Anania – că Teoctist ar face parte din categoria turnătorilor la Securitate, dar îmi era evident, fără să mă mir, că îşi exercita cu normalitate obedienţa faţă de puterea politică prin cuvântări, articole sau prin misiuni – interne sau externe – încredinţate de către Departamentul Cultelor, în spatele căruia stătea tot Securitatea“ (Bartolomeu Valeriu Anania, Jurnal, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 665). În general, nu este o diferenţă fundamentală între ce spune mitropolitul şi ce sugerează Raportul final dezavuat de un nefericit comunicat al Patriarhiei Române din 20 decembrie 2006. De fapt, memorialistul participă cu propriile amintiri la spulberarea mitului Securităţii „patriotice“ de după 1964–1965.

Dincolo de foloasele documentare, literare şi spirituale ale lecturii, îl regăsim în memorii (şi) pe ierarhul de după 1993, orgolios, lipsit uneori de smerenie. Este acel prelat ortodox care scindează din pură vanitate şi din calcul politic-bisericesc o eparhie de tradiţie precum Mitropolia Ardealului. (Poate una dintre cauzele acestei decizii păcătoase să fi fost şi lipsa de vocaţie mistică a memorialistului, deficit asumat). Nu s-ar cuveni acum ca atât Sinodul, cât şi lumea ortodoxă în genere să se aplece asupra acelei decizii care a avut prea puţin de-a face cu considerente pastorale şi spirituale? Probabil, după 1993, timp de un deceniu, literatura română a pierdut un mare memorialist şi istoric al trecutului recent bisericesc şi a avut parte de un prelat stăpânit inclusiv de demonul naţionalismului – care l-a torturat întreaga viaţă – într-o eparhie ce avea nevoie de mai mult calm interconfesional şi de o restituire a istoriei furate după 1948. Arhiepiscopul şi mitropolitul Clujului a încurajat canonizări inoportune, pripite şi discutabile, care au avut un potenţial uniatofob însemnat într-un moment când ar fi fost poate de dorit o evocare a suferinţei comune din închisorile comuniste, îndurată atât de ortodocşi, cât şi de greco-catolici.

Bartolomeu Valeriu Anania nu trebuie confundat însă cu ceilalţi ierarhi din Sinod, mulţi dintre ei semănând cu nişte simpli funcţionari ai credinţei, fără o personalitate spirituală care să impună. Rămânem cu profilul distinct al mitropolitului Clujului; singurul fost deţinut politic din Sfântul Sinod, un om care a trecut printr-un univers concentraţionar pe care confraţii săi sinodali nici nu şi-l pot reprezenta. Iar atunci când au patronat o operă de reconstituire istorică privitoare la mucenicii din vremea comunismului, au reuşit trista contraperformanţă istoriografică de a-i omite pe martirii greco-catolici de la Sighet şi de aiurea (v. Martiri pentru Hristos, în perioada regimului comunist, apărută în 2007). Oarecum în contrast, fostul mitropolit a produs nişte memorii vii, care vădesc şi regrete, poate chiar căinţă. IPS Bartolomeu a încercat să se explice şi să se înţeleagă, cum puţini colegi de-ai săi din Sinod au făcut-o. Şi pentru aceasta merită respectat. Dumnezeu să îl odihnească!

Distribuie acest articol

38 COMENTARII

  1. Multumesc pentru acest articol care mai taie din avantul sentimental al momentului. Intr-adevar meritele individului Bartolomeu nu pot fi acum contestate – nu putem sti in ce fel va rezista opera sa literara timpului, nici cata placere vor simti cititorii lui peste 50 de ani. In schimb, macar unele dintre actiunile nefaste ale celui aflat intr-o pozitie de putere sunt mai usor de observat: daca pentru episodul de la Aiud sau pentru colaborarea cu securitatea nu avem date foarte clare, dezbinarea si suferinta pe care le-a provocat in comunitatile românesti din Transilvania de nord-vest din ’93 pana astazi sunt de netagaduit si nu-i fac cinste. In timpul pastoratului IPSS Bartolomeu, romanii au pierdut o buna sansa de a-si ingriji ranile provocate acum mai bine de o jumatate de secol, rani care dor si astazi.

  2. În primul rând, felicitări pentru articol. Pentru că sunt prezentate nu numai lucrurile rele, ci şi cele bune despre acest om. Nu am puterea de a judeca obiectivitatea afirmaţiilor din articol pentru că nu am acces la surse.
    Mi-am exprimat cândva părerea că o analiză cât de cât obiectivă a cuiva se poate face abia după moartea acestuia. Pot apărea documente, informaţii care, dintr-un motiv sau altul, n-au fost accesibilă până la acel moment.
    Eu aştept cu nerăbdare să apară cât mai multe astfel de surse.
    PS Fraza de la sfârşit (generalizată de la un timp) este greşită. Ori se spune Dumnezeu să-l ierte, ori Odihnească-se-n pace! Aia e o struţo-cămilă.

  3. inalt prea sfantul s-a manifestat, toata viata, cu o inversunare deloc specifica vestmantului preotesc: i-a binecuvantat (cel putin!…) pe legionari; a făcut putină puşcărie, suspect de reeducabilă, sub comunişti; din fost deţinut politic şi persecutat, a ajuns agent (cel putin) de influenta al acestora, fiind trimis de pcr si securitate in sua (acolo unde ii deranja teribil preotul gh. calciu dumitreasa). or, se stie prea bine cum si cui se acordau pasapoartele… dupa 1989, a devenit un vatrash romanesc vehement si, adesea, violent, brat la brat cu vadim, funat si restul gashtii. in numele unitatii bisericesti (?…), a contribuit decisiv la spargerea mitropoliei ardealului. acum, a ajuns in cea mai grea ipostaza, pentru el: sa dea ochii cu cel-de-sus. dumnezeu sa-l ierte… ca are ce ierta la el.

  4. ….oricum nu a fost ceva de care Romanii ar avea nevoie ca reper spiritual si moral…
    …Dumnezeu ne da fiecaruia…dar ce facem noi cu ce ne-a dat….?…
    …unii se gandesc bine…altii sant prea grabiti si schimbatori…merg in zig-zag si ajung si pe la diavol…cu zambetul pe buze si infasurat in odajdii bisericesti….

    • Mitropolitul Bartolomeu a fost un model. Viitorul ca confirma. Toată lumea se leagă de decizia CNSAS (îi mai crede cineva?). Prezenţa sa în SUA a fost explicată convingător, dar cine nu caută, rămâne la aceeaşi idee, căci zvonul rău nu poate fi spălat nici măcar de dovezile palpabile. Aşa e omul, înclinat către rău şi bârfă. A fost o personalitate puternică, de care am avut (şi am avea) nevoie.

      Mi-a plăcut un comentariu pe un forum: la cât a suferit în viaţă, chiar de ar fi fost colaborator al Securităţii, tot ar merita iertarea şi omagiul nostru. Eu aş spune ceva în plus: la ce a lăsat în urmă (în cultura română, în Cluj, în sufletele celor care l-au auzit chiar numai pe Internet), merită omagiul nostru de mărginiţi. Câţi traducători/diortositori ai Bibliei are cultura română? Câţi oratori de talia Mitropolitului? Câţi scriitori de calibrul său (nu spuneţi că-s mulţi; postmodernişti, fracturişti şi pupinpardonişti avem prea mulţi!)?

      • Ce a lasat in Cluj si in sufletele clujenilor? Când s-a pus problema retrocedarilor bisericilor greco-catolice, arhiepiscopul Bartolomeu a instigat la ura, chiar in centrul Clujului, cot la cot cu Funar. Ori de câte ori vreo comunitate sateasca isi anunta intentia de revenire la confesiunea in care acei oameni au fost botezati, adica la greco-catolicism, arhiepiscopul isi trimitea oamenii in sate pentru a-i speria pe sateni cu blesteme. Dar daca pt dvs actiuni precum instigarea la ura inter-confesionala si perpetuarea nedreptatilor istorice si juridice pot fi trecute cu vederea in special cand sunt facute de o inalta fata bisericeasca, atunci nu e de mirare ca nu aveti incredere in CNSAS si in variile marturii ale colegilor de inchisoare ale lui Valeriu Anania.

  5. Important este ca lasat in urma Biblia in limba romana, din cate stiu prima traducere in limba romana direct din varianta greaca a Septuaginta. In rest… intransigenta ortodoxa din ultimii ani este probabil expresia desavarsirii spirituale. A inteles ca religia ortodoxa este singura religie crestina, restul (inclusiv cea greco-catolica) sunt doar schisme aparute din motive economice.

    Spuneti de manastirea Nicula, ca a fost luata de la greco-catolici… dar faptul ca romanii ardeleni ortodocsi au fost fortati sa treaca la ”uniti” vi se pare corect ? Si daca inca mai credeti ca au trecut de buna voie, cititi Plecarea Vlasinilor de Ioana Postelnicu, mi se pare ca exprima cel mai bine drama romanilor ardeleni in acest sens…

    • Domnule, ce stiti dvs despre greco-catolici s-a scris dupa 1948 cu scopul de a legitima scoaterea in afara legii a bisericii unite si, mai nou, dupa ’89, de a face uitat martiriul acestei biserici. Intr-adevar, foarte rar se spune in spatiul public românesc ca toti cei 7 ierarhi greco-catolici au murit in temnitele comuniste.

      • iată ce ştiu despre greco-catolicism, domnule Clujean. Sunt preot ortodox într-o comunitate de 200 de familii, toate greco-catolice înainte de 48. După 90, preotul paroh de atunci i-a întrebat pe creştini, „ce vreţi să facem, să redevenim greco-catolici sau să rămânem ortodocşi?” Trecuseră anii, unii bătrâni plecaseră, aşa că preotul s-a văzut întrebat „şi dacă redevenim greco-catolici, ce se schimbă în credinţa noastră?” „Păi, mai nimic, două-trei cuvinte din slujbă”-le-a răspuns preotul. „Pentru mai nimic, nu merită să tulburăm satul!”-au răspuns creştinii. Şi au rămas ortodocşi toţi, cu bătrânii care fuseseră botezaţi greco-catolici. Acu, matale-l acuzi pe Înaltul Bartolomeu că nu a retrocedat bisericile foste greco-catolice uniţilor. Păi ce, biserica din satul meu era a lui Bartolomeu? Biserica e a celor care au construit-o, şi a urmaşilor lor de drept. iar noi vrem să rămânem ortodocşi. Aşa că şi dacă primeam ordin să cedez biserica uniţilor, Înaltul avea război cu noi. Biserica e a noastră, nu a Episcopiei din Cluj, nici a Papei de la Roma.

        • Nu in toate satele au decis oamenii sa ramana la ortodocsi. In satul bunicilor mei, situat in comuna Petrestii de Jos (fosta Petrid si „românizata” cu o terminatie atipica graiurilor ardelene in aceeasi epoca in care ardelenii greco-catolici au fost „românizati” prin trecerea fortata la ortodoxie) si aflat la 20 km de Cluj, majoritatea oamenilor au hotarat sa revina la greco-catolici prin 1994 sau 1995. A doua zi s-au trezit cu nu mai stiu ce episcop (oare Irineu sa-l fi chemat?) aparut in tromba in parohie, episcop care a inceput sa-i ameninte ca ii va blestema, ca nu-i va mai lasa sa se ingropape in cimitirul in care erau ingropati si parintii lor, ca toti copiii vor suferi necazuri, ca ungurii (ce au de-a face ungurii si aici???) blabla

          In multe sate comunitatile au fost impartite, in sensul in care taranii anticomunisti au hotarat sa revina la greco-catolici, iar cei care profitasera de regimul comunist au hotarat sa ramana la ortodocsi – asta e un caz frecvent in satele din Campia Transilvaniei, in estul judetului Cluj si in vestul judetului Mures. Si aici s-a repetat povestea din satul bunicilor mei: aparitii ierarhice de la Cluj, amenintari cu blesteme, instigare la ura si la bataie. Cei care au revenit la catolici au fost nevoiti sa-si tina liturghiile prin scoli si prin case particulare pentru ca bisericile construite de parintii si de bunicii lor au ramas, cu sprijin politic si „juridic”, in mana celor ce le-au luat cu forta in ’48. In multe cazuri situatia a ramas la fel de nedreapta pana astazi.

          Dumneavoastra sunteti sigur ca preotul paroh din comunitatea in care slujiti astazi nu le-a spus batrânilor si altceva, adica si vorbe de felul celor auzite de mosul meu din gura fostului sau preot ortodox? Daca decizia s-a luat de comun acord si fara amenintari, ar fi un caz exceptional pentru satele din jurul Clujului.

          • Da, sunt sigur. Preotul dinaintea mea nu le-a spus nimic altceva ţăranilor, nici nu ar fi avut ce să le spună. Ce era să le spună, despre dogma imaculatei concepţii şi cruciada a doua? Eu am un singur greco-catolic în parohie, seara, de la la ora 20 încolo, când, între al treilea şi al patrulea pahar de ţuică, îşi aminteşte că el a fost botezat la greco-catolici şi el e greco-catolic. Nu-l contrazic, trăim într-o ţară liberă, unde fiecare poate fi ceea ce vrea şi de câte ori. Dimineaţa, când se trezeşte, revine invariabil la Ortodoxie, că am şi obosit să-l număr când la noi şi când la catolici…
            Noi ne vedem de necazurile noastre. Avem biserică, avem casă parohială, construită de mine, în ultimii zece ani, avem cimitire…ele nu sunt nici ortodoxe şi nici catolice. Sunt ale noastre. E simplu, de fapt, nu?

          • Stimate cavaler, ironia ieftina nu poate fi folosita impotriva oricui pe post de argument, fie el chiar contondent. Nu e cazul sa ocolim in acest fel discutia si nici nu vreau sa ducem aceasta discutie pe un alt palier decat cel al problemelor de ordin social din prezent (drept care nu trebuie sa-mi spuneti daca „Filioque” intra au ba la deosebiri dogmatice sau sa ma trimiteti la cartea X a istoricului Y).

            Din ce spuneti imi pare ca sunteti om de omenie. Dar nu va inteleg. De ce un om de omenie care a intalnit un singur greco-catolic tine sa precizeze ca acel greco-catolic e betiv? Si de ce acelasi om de omenie care numeste cele doua biserici „surori” (asa cum se numeau ele inca dinainte de 1 dec 1918 când altfel de oameni decat cei de azi, adica oameni ca Miron Cristea si Iuliu Hossu, s-au imbratisat in fata multimii) de ce dar acelasi om de omenie continua sa treaca cu vederea nedreptatea pe care una dintre biserici i-o face celeilalte? Sa fie oare din cauza unui anumit tip de traditie sociala? Sa fie oare pentru ca la noi unii oameni de omenie pot accepta certuri de familie si scatoalce impartite intre frati?

            Daca ramanem pe palierul social al comunitatilor religioase ardelene de azi, adevarul nu se spune decat cu glas soptit, pe ici pe colo, iar cei ce nu doresc sa-l auda in public fac tot posibilul pentru a-l ascunde. Adevarul este ca greco-catolicilor li se face in continuare nedreptate, ca taranii fosti greco-catolici actual ortodocsi sunt in continuare manipulati (asa cum pe alte paliere sunt manipulati in general cei care, fiind lipsiti de instructie, nu au la indemâna nici multe si variate argumente, nici dibacie pentru a folosi argumentele pe care le au) si ca nedreptatea si manipularea sunt orchestrate in buna masura de una dintre cele doua biserici surori care in ’48 a ales sa devina mai mare aliindu-se cu comunistii. Mi se pare ca adevarul acesta este minimizat si / sau ascuns si prin interventii precum cele ale dvs.

          • Adaosul „filioque” nu face parte din diferenţele dintre cele două biserici surori. Acu, depinde mult care este subiectul discuţiei. Dacă nu ţinem cont de unii preoţi greco-catolici pe stil nou, care, aud (sper să fie doar o bârfă) că folosesc la cuminecătură pâine nedospită şi cuminecarea din mâna preotului, ca la romano-catolici, şi nu ca la străbunii lor de sorginte răsăriteană, dacă nu ţinem cont, zic, de toate astea, pe care le consider accidente nefericite, nu mai rămâne mare lucru care să ne despartă.
            Aia de care vorbiţi, cu patrimonia, e artificială. Greco-catolicii se consideră îndreptăţiţi să pretindă locaşurile de cult, pentru că pe extrasul de carte funciară sunt trei cuvinte care îi reprezintă. În dreptul bisericesc bizantin (care, atenţie, era respectat şi de uniţii de dinainte de 1948), bunurile imobile şi mobile ale unei unităţi de cult aparţin nu instituţiei, ci comunităţii. De fapt, asta e esenţa discuţiei. A cui e biserica din sat, a papei de la Roma sau a creştinilor care au construit-o? Simplu ca bună ziua.
            Pe de altă parte, e o poveste veche, teribil de românească. Greco-catolicii pretind că ei au fost întâi, ortodocşii că de fapt ei au fost înaintea uniţilor, şi tot aşa, într-un carusel absurd şi fără sfârşit. La nivel de comunitate, de fapt, lucrurile sunt foarte simple, după cum am exemplificat mai sus.
            Cât despre ironia mea, pare doar să fie. Exemplul era singurul la indemână. Nu am vrut să sugerez că unitul meu e beţiv, vă rog, nu mă dezamăgiţi, puteţi mai mult decât atât. Nu e mai beţiv decât ceilalţi vecini ai lui. Doream să fac vizibil că, de fapt, problema apartenenţei la o biserică sau alta nu e atât de importantă pentru creştini. Atâta vreme cât nu se sare calul. Şi când spun asta, mă gândesc, cu sinceră durere, la cumplita confuzie dogmatică şi canonică în care se află Biserica Unită. Suspendată între două identităţi, între sinoadele ecumenice moştenite de la ortodocşi şi conciliile universale strecurate pe sub masă de latini, între două tradiţii…multă derută conceptuală, paradoxal, mai multă decât la răsăritenii scindaţi între vechi şi nou-stilişti…

          • Din punctul meu de vedere nu are rost sa ne intindem aici la discutii teologice, filologice sau istorice. Discutia de fata a pornit de la o problema de etica si va propun sa ramanem la etica in planul prezentului, nu in alte dimensiuni temporale. Deja ramanand la acest aspect al problemei avem de-a face cu destule complicatii pentru ca orice problema de etica presupune existenta prealabila a unui raport minimal triadic intre doi indivizi si un fapt. Cu cat numarul de indivizi si de fapte e mai mare, cu atat problema de etica este mai complexa.

            „A cui e biserica din sat, a papei de la Roma sau a creştinilor care au construit-o?” – este intrebarea pe care cei ce adopta pozitia dvs o pun in centrul problemei. Or aceasta intrebare este una cu schepsis, pentru ca are rolul de a distorsiona realitatea si de a orienta controlat intr-o anumita directie intentia taranului ce sta sa se intrebe „sa ma-ntorc la catolici sau sa raman la ortodocsi”. Taranii care inca se intreaba ce sa faca (adica sa se intoarca la catolici sau nu) sunt in buna parte batrani si stiu ca nu mai au mult de trait. Cat timp mai au de trait, ar vrea sa poata merge sa se roage la biserica in care au imbatranit. Daca taranul se intoarce la greco-catolici dar biserica nu e retrocedata, situatia devine tragica: fiind impiedicat de preotul orodox care trebuie sa asculte de ordinul ierarhului sau fiind impiedicat de cealalta parte a comunitatii care (sub influente sau nu) hotaraste sa ramana ortodoxa, credinciosul greco-catolic nu mai poate intra in biserica in care a intrat toata viata, ceea ce e cumplit pentru cineva care se pregateste sa moara. Oamenii stiu ca procesele de retrocedare dureaza foarte multi ani, prin urmare multi prefera sa ramâna la ortodocsi pentru a putea intra in biserica parinteasca pâna in ceasul mortii.

            Prin urmare, intrebarea pusa de dvs se dovedeste a fi falsa, rau-voitoare si imorala pentru ca orienteaza intentia taranului. Neretrocedarea este nu doar nedreapta dpdv juridic (pentru ca potrivit extraselor de carte funciara proprietari sunt greco-catolicii) ci si imorala pentru ca reduce libertatea de alegere a taranului (daca nu cumva il obliga sa ramâna in confesiunea ortoidoxa). In fine, tergiversarea solutionarii problemei lacaselor de cult este imorala pentru ca cei ce impiedica procesul de retrocedare asteapta ca indivizii botezati greco-catolici si trecuti fortat la ortodoxie in ’48 sa dispara biologic si ca tinerii sa „uite” ca parintii sau bunicii lor au fost greco-catolici, astfel incat comunitatile sa ramana intact ortodoxe iar edificiile sa ramana in mâinile celor ce le-au ocupat. Aceasta strategie bazata pe disparitie naturala, tacere si uitare e cu atat mai imorala cu cat „uitarea” e ajutata de faptul ca dupa ’48 a aparut o foarte bogata bibliografie compusa dintr-un amestec de minciuni cu jumatati de adevar, bibliografie care avea rolul de a legitima scoaterea in ilegalitate a bisericii unite si care are acum rolul de a echivala constiinta nationala a românilor cu ortodoxia.

          • Cartea funciară? Ea ţine de eticul social, şi nu de moralitate. În tradiţia juridică transilvană, tranzacţiile imobiliare între români se făceau pe baza mărturiilor şi a martorilor, nu a înscrisurilor de drept. Ca dovadă, în judeţele de munte, Alba, BN, Cj, cărţile funciare sunt depăşite cu trei-patru generaţii, pentru că românului nu-i trebuia să meargă la Huedin sau Beclean ca să treacă pământul pe fiu-su, că „tătă lumea ştia” cui i-a rămas averea. Aşa se face că alinierea la ideea de restituire cu orice preţ e mai găunoasă şi mai imorală decât oricare altă soluţie. Etic, ar fi corect să se retrocedeze bisericile uniţilor. Asta ca fenomen general. În plan particular, ar fi imoral. Bunăoară, biserica mea. E clădită de bunicii şi străbunicii parohienilor mei. Nu există comunitate greco-catolică. Şi într-o zi, ordin de retrocedare. Ar fi o imoralitate strigătoare la cer. Retrocedată cui? Papei? Ce treabă are episcopul Romei cu averea credincioşilor mei? Din ordinul cui, al episcopului ortodox? Fix tot aia.
            Ca lucrurile să fie şi mai complicate, cele două confesiuni se moştenesc una pe alta nu numai în tradiţii, ci şi în patrimoniu. Din vechea biserică ortodoxă, dinainte de 1700, s-au luat toate materialele neregenerabile şi au fost clădite în cea nouă. Aşadar, în biserica unită se află, structural, biserica ortodoxă de odinioară, ca o Ană zidită într-o mănăstire. Cum împarţi asta? Şi cum dai jos pictura făcută de ortodocşi, că mă îndoiesc că un preot unit ar accepta o pictură cu sfinţi ortodocşi, Filofteia, Oprea Miclăuş sau Sava Brancovici?
            Cazul ridicat de dvs, cel cu bătrânul care rămâne ortodox pentru ca să poată să meargă la biserica din sat în continuare, e fantezist şi ireal. Nicăieri, în Ortodoxie, nu e restricţionat accesul la slujbe al cuiva. Vremurile când necreştinii ieşeau din Biserică (vă amintiţi „uşile, uşile, să luăm aminte!”- ce credeţi că înseamnă?) au trecut de mult. Acum, în biserică pot să stea, la liturghie, şi turcii. Cu atât mai mult creştinii greco-catolici, care sunt fraţii noştri, vitregi, e drept, uneori, dar fraţii noştri.
            Etica la care faceţi apel nu are valoare fără componenta morală. Etica e normativ social. Se poate rezolva la legiuitor, în instanţă, se poate ţintui în coduri, în legi şi regulamente. Morala e incomensurabilă şi ţine de conştiinţă. Iar conştiinţa mea, şi a creştinilor mei, e curată. N-am trădat nimic, n-am minţit, n-am smintit. Suntem ortodocşi fix aşa cum bunicii noştri au fost greco-catolici şi fix aşa cum străbunicii lor au fost iar ortodocşi. Nu manipulez pe nimeni. Spun ceea ce gândesc. Că Ortodoxia este Biserica cea mai apropiată de Hristos, BO (Biserica Originală). Nu sunt un conjunctural, dacă ar trece mâine, prin absurd, toată comunitatea la uniţi, eu, soţia, copilul şi finii mei am rămânea ortodocşi, ne-am face o capelă într-o cameră şi am lua-o de la capăt, trăind după legea răsăritului, pentru că orice poţi să-i iei omului, doar să-l dezbraci de conştiinţa lui nu.
            Dar asta nu va fi. În comunitatea mea e pace şi bine. Ne cam frige factura la gaz, şi sărăcia care nu ne dă voie să facem câte ar fi nevoie, dar mergem înainte cu Dumnezeu.
            Uitarea de care faceţi vorbire nu e de la noi. E de sus. Cum spuneam, mi-e milă de fraţii uniţi. Din punct de vedere instituţional. De melanjul în care se află, între două sisteme teologice care sunt oricum, doar complementare nu. Totul, la voi, vorbeşte de o căutare fără sfârşit..Cruci cu contur treflat, după tradiţia răsăritului, dar cu corpusul 3D, după tradiţia latină. Icoane în stil neoclasic şi renascentist, ţinute în braţe de preoţi care poartă stihare ortodoxe, dar cuminecă cu azimă, ca la Roma. Nu judec pe nimeni, fiecare trăieşte cum vrea şi cum poate, dar mi-e peste putinţă să nu observ căutarea şi rătăcirea fraţilor mei. Nu pot fi ipocrit, şi în Ortodoxie sunt multe de clădit, şi multe de dărâmat, sunt multe acuze de suportat, una însă nu. Nu ne-am depărtat de adevărurile moştenite.
            Fie să vie unirea. Dar nu aşa, cu hei-rupul, pentru că aşa dă ordin un mitropolit sau altul. Întâi să se unească Ortodoxia, să-şi alinieze calendarul. Apoi latinii să lămurească numărul de concilii universale, că au o mare problemă. (apropo, uniţii câte sinoade ecumenice recunosc?) Şi după aceea să stăm la masă. Latinii să-şi ceară iertare pentru siluirea Ortodoxiei în cruciade, pentru trădările din 1453, când au stat cu braţele încrucişate în timpul în care păgânii făceau din fraţii ortodocşi martiri. Iar noi să ne cerem iertare pentru că nu i-am apărat pe uniţi de comunişti, pentru cei dintre noi care s-au pătat colaborând cu ateii, pentru vorbe şi pentru fapte. Bisericile, înapoi, nu vi le putem da. Pentru că, indiferent ce spune cartea funciară, ele sunt ale poporului. Ale sărmanilor care le-au ridicat.
            Apropo de cartea funciară…argumentul acesta e, de fapt, imoral. Departe de mine gândul de a instiga la nerespectarea proprietăţii private, sau a dreptului de moştenire, dar mă roade un gând. Pe strada mea stă un creştin, un om simplu, cam sărac mobilat la departamentul superior. Leneş din cale afară. După 1989 s-a trezit proprietarul a cinci case, una la mare, una la munte, trei în oraş. Plus 20 ha de teren, plus 50 ha de pădure. Toate astea pentru că un bunic de-al lui fusese foarte bogat. Peste drum stă un profesor. Căsătorit, doi copii, din familie săracă şi el şi soţia. Au tras pe brânci toată viaţa. Am făcut câte două facultăţi fiecare, şi el un doctorat, mâncând pâine cu ceapă ca să-şi poată cumpăra cursurile. Trăiesc modest şi mă tem că aşa vor muri. Cât de morale sunt toate astea? Pot fi etice, da. Dar nu morale.

          • Ultimul dvs comentariu este o forta a naturii, o avalansa din fata careia nu-mi ramâne decat sa ma retrag.

            Cu o ultima privire prind insa principalele linii de curgere ale avalansei:
            * cartea funciara este un moft, ar fi mai moral sa ne intoarcem la practica juridica traditionala din evul mediu
            * argumentul cel mai redutabil este repetarea argumentului anterior, urmata de re-repetarea aceluiasi; pentru a putea fi inghitit mai usor, argumentul redutabil trebuie condimentat cu fapte, aluzii, sentimente si sentinte cat mai variate si mai disparate
            * actiunea unui ierarh din ziua de astazi este explicabila prin prisma unor fapte de acum trei secole, fapte interpretate corect abia in ultimii 60 de ani de catre membrii unui singur grup
            * la sfârsitul anilor ’90, comunitatea ortodoxa clujeana a retrocedat catedrala Schimbarea la Fata asteptându-i pe greco-catolici cu flori; situatia s-a repetat ca la indigo in cazul tuturor celorlalte retrocedari efectuate pâna acum; greco-catolicii pot intra si azi in biserica granicereasca din Nasaud, in catedrala din Gherla etc. in calitate de ortodocsi si / sau anonimi pentru ca vremea din care ne parvine „usile usile” a apus

            Foarte interesant fragmentul urmator: „dacă ar trece mâine, prin absurd, toată comunitatea la uniţi, eu, soţia, copilul şi finii mei am rămânea ortodocşi, ne-am face o capelă într-o cameră şi am lua-o de la capăt, trăind după legea răsăritului, pentru că orice poţi să-i iei omului, doar să-l dezbraci de conştiinţa lui nu”. Cu sprijinul unor oameni care gândesc ca dvs, majoritatea credinciosilor greco-catolici de astazi traiesc si se roaga exact ca in cazul absurd si dureros pe care il descrieti.

          • Că bine ziceţi…biserica grănicerească din Năsăud e construită în a doua jumătate de sec. XIX cu piatra demolată din vechea biserică ortodoxă de sec. XVII! Iar uniţii din Năsăud, în număr de 100 de persoane, care au o biserică proprie, mare şi încăpătoare, au depus în instanţă cerere pentru retrocedare (şi) pentru biserica cea mare. Nu e vorba aici de considerente patetice, de genul celui insinuat de dvs, în care mulţimi de uniţi stau în drum şi se roagă în frig, ci e vorba, mai degrabă şi desigur, de considerente strategică-tactice, specifice şi ciobanului din munte, autorul dictonului „dă Doamne staul că oile vin ele singure!”
            Înaltul Bartolomeu-uşoară să-i fie ţărâna!- a fost autorul celei mai curate şi sincere propuneri de rezolvare a chestiunii patrimoniale. În cf. cu datele statistice ale DGS, în localităţile cu ambe culte, cultul majoritar, indiferent care ar fi acesta, să ia biserica în proprietate, şi să ajute cultul minoritar să-şi construiască un alt locaş. Propunerea a fost rejectată de partea unită, mergându-se pe varianta „cărţii funciare”.
            Repet, nu sfidez dreptul de proprietate, deşi, uneori, fundamentarea lui constituţională nu însemnă moralitatea lui, dar cred cu sinceritate că bisericile foste unite aparţin de drept şi de fapt comunităţii care le-a construit, indiferent de actuala ei confesiune. Vi s-ar părea moral ca Biserica Romano-catolică să revendice în instanţă catedrala evanghelică din Sibiu, pe cea din Brasov sau pe cea din Bistrita, pe motiv că atunci când s-au construit aceste edificii comunitatea era catolică?
            Hai să nu ne încingem. Vă îmbrăţişez cu dragoste creştinească.

        • Pai daca asta e singura deosebire intre ortodoxie si greco-catolicism,”doua- trei cuvinte din slujba”, cu ce e asa speciala si singura pe lume credinta ortodoxa?
          Sau diferenta cumva e mai mare si preotul acela si-a mintit in fata turma? Bun exemplu ati dat, zau. Minciuna in numele pastrarii ortodoxiei.

          • Păi, între Ortodoxie şi Uniaţie, în varianta curată, cam asta e singura deosebire. De aceea cele două Biserici se şi numesc surori. E prea complicat să intru în detalii, părerea şi sfatul meu e să nu vă mai repeziţi cu atâta plăcere să presupuneţi. Preotul nu a minţit. În afară de câteva sintagme pe considerente etimologice, precum şi faptul că uniţii îl pomenesc pe papă în liturghie, nu e nici o deosebire dogmatică între cele două Biserici. Dacă ştiţi vreuna, spuneţi-o. Dacă nu ştiţi, abţineţi-vă.

          • Bravo, bine punctat!
            Desi sunt ortodox practicant, argumentele Cavalerului – preot ortodox si mai ales registrul inversunat in care le acceseaza sunt socante pentru mine. Ca simplu om, crestin. Mi-e teama ca acest tip de gandire este generalizata in randul preotilor ortodocsi (al meu preot nu e asa) si e trist. E foarte trist.
            N-am vrut sa intervin in aceasta polemica, pana nu ati itnervenit dvs. cu aceasta remarca de-un bun simt fantastic si care, indirect, sanctioneaza inversunarea preotului ortodix. Am urmarit-o cu placere, pentru ca preotul ortodox e si bine pregatit. Or, asta ma sperie cel mai tare. La nivelul sau ar fi fost normal sa nu mai aiba intepeniri cu consecinte atat de grave pentru categoria celor care nu fac parte din „casta” lui. Este o gandire partizana, profund nedreapta, care explica prejudiciile produse catolicilor de-a lungul timpului cu sprijinul ortdocsilor. Si, mai presus de toate, cat se poate de necrestina. Cat se poate de trist.
            Felicitari Clujeanului pentru cultura, argumentatie si prestatia decenta care refuza intrarea pe terenul patimii si al partizanatului. In astfel de momente mi-e rusine ca sunt ortodox, daca acestia sunt oamenii care ajung sa indrume turmele. Nu ar mai fi, in aceste conditii, de mirare de ce turmele se manifesta atat de deplorabil. Pacat de inteligenta si cultura (viciata de patima si ingustire voita a perspectivei) preotului ortodox. Sunt convins ca acolo unde e face lucruri minuntate. Ceea ce nu intelege este ca toate acestea sunt compromise de faptul ca gandeste limitand, oprimand drepturile altora si consfintind RAPTUL. Care nu a fost produs de domnia sa ci de niste nenorociti care ne-au vrut in mizerie si sa ne inhaitam unii impotriva altora. Pacat!

          • Ai auzit de clonare? evident una dintre ele a clonat-o pe cealalta, dar nu mai vreau sa spun care pe care pentru ca nu vreau sa jignesc inteligenta nimanui. Clonarea s-a facut – ca orice clonare – fara prea multa forta vitala sau exces de creativitate din partea autorilor (care oricum nu pot fi suspectati ca ar fi posedat asa ceva), ci doar schimband pe ici pe colo la suprafata, rapid, pragmatic, in functie de pricepere, cu vopsea noua, umbland mai mult la sigla si la copyright. In acest caz doar trei cuvinte, pentru ca nimeni sa nu se simta dus cu presul si sa faca galagie la momentul clonarii (acum mai multa vreme). Acesta este motivul izbitoarei asemanari. Una este autentica iar cealalta o imita. Traim intr-o epoca a imitatiilor asa ca inca una nu se mai simte la atata altele…

    • Dle Mendebil (ce interesant nume aveti…), nu pot decit pentru ca sa fiu in admiratie pt stiinta Dvs, intelegerea pe care o aveti pentru plecare/intoarcere de vlasini (a se cauta cuvintul in toate dictionarele romanesti), cunoasterea istoriei, dar si a limbii romane. Nu am inteles foarte exact daca Dvs ati inteles sau IPSS Barolomeu a inteles ca religia ortodoxa (??!!??) este singura religie crestina (??!!??). Poate ma luminati… Cu multumiri…

  6. In trecut am avut contact cu mare parte din prelatii tarii si pot spune cu mana pe inima ca Bartolomeu se evidentia cu fiecare prezenta pe care o facea intr-un loc dupa vb „Omul sfinteste locul”nu pot sa-l caracterizez sau sa-l ridic in slavi insa a fost mult mai moral decat altii si chiar a recunoscut ca in timpul comunismului a afacut si compromisuri cu sistemul. Exista un interviu pe care la oferit presei din vara trecuta dar pacat ca a fost cenzurat de institutia bisericeasca in care spune multe lucruri despre degenerarea morala a Bisericilor si in special a celei ordodoxe pe care o regreta/
    Ultima data cand l-am intalnit la Sfantul sinod de la Dorna , m-a impresionat faptul ca a fost singurul reprezentant de seama al Orodoxiei care nu acoborat dintr-un BMW, Audi A 6 sau Land Rover Jeep si a avenit cu o Nubira de Bistrita.
    Sa-i fie tarana usoara si sa vedem ce se intampla dupa ce nu va mai fi si Vicentiu cu moralitatea in biserica!

  7. Dupa cum spunea cineva, Inaltul Bartolomeu a fost ferit de „ispita infailibilitatii” si deci va fi avand, ca orice om, umbrele sale. Ramane, pentru cei care l-au urmarit mai ales in ultimii ani, o constiinta verticala si un om al Bisericii. Ramane mai ales prin cuvintele duhovnicului sau, parintele Arsenie Papacioc, care spune ca „era tare in adevar”. Cele de mai sus amesteca planurile, confunda valorile si singurul repros la adresa mitropolitului care se justifica e atitudinea cam dura fata de Daniil Tudor.
    In privinta CNSAS, colaborarea cu aceasta institutie s-ar fi dovedit inutila, atata timp cat si-a pierdut cu totul credibilitatea: Sorin Rosca Stanescu declara ca a facut politie politica, dar este absolvit de colegiul CNSAS, care insa pune tunurile pe Mitropolitul Bartolomeu, desi singurele dosare prezentate sunt unele de urmarire. Este evident ca aici vorbim despre o campanie tintita impotriva Bisericii, desfasurata si cu ajutorul unor „oameni de presa”, exemplul cel mai la indemana fiind Mirela Corlatan de la „Evenimentul zilei”.
    A-l reduce pe unul dintre cei mai mari oameni de cultura din interbelic, om de o vasta cultura si capacitate de sinteza, precursor al parintelui Dumitru Staniloae si figura tragica in luminile si caderile sale – Nichifor Crainic – la sintagma de promotor al „etnocratiei agresive” dovedeste lipsa de discernamant intelectual si axiologic. Si se inscrie in tenta articolului, care ajunge in cele din urma sa vorbeasca despre „demonul nationalismului” – deci iubirea de neam si tara este un demon, in viziunea autorului. Faptul ca Bartolomeu (Valeriu) Anania a fost apropiat atat de Radu Gyr, cat si de Virgil Ierunca este tocmai dovada deschiderii sale culturale, a stiintei subtile de a aprecia ceea ce este valoros din punct de vedere intelectual si uman in ceilalti, indiferent de orientarea lor politica.
    In sfarsit, in ciuda marturisitei lipse de vocatie mistica, Mitropolitul s-a dovedit un slujitor demn al Bisericii sale. Si faptul ca a aparat-o de amestecul sincretist presupus de asa-numitul ecumenism al „rugaciunilor” comune ale unor oameni care marturisesc alta credinta, ca a stat drept in fata agresiunii greco-catolice, este un mare merit al lui, nu o atitudine razboinica. Toti cei care invoca retrocedarea bisericilor luate de la greco-catolici uita ca greco-catolicismul, in momentul aparitiei, s-a impus cu forta, cu rapiri, batai si cu tunurile imparatesti de la Viena. De aceea, cei care au murit atunci aparand Ortodoxia sunt adevarati mucenici, nu beneficiari de ocazie ai unor „canonizari inoportune”. Problema este ca un om al Bisericii nu are a se plia dupa cerintele corectitudinii politice sau ale asa-zisei „tolerante” – el trebuie sa slujeasca Biserica si Adevarul ei, adica pe Hristos.

  8. Noi ,cu toti am citit un articol scris de un istoric .
    Bun articolul .
    Viata si faptele lui Bartolomeu Anania trebuie judecate separat .
    Problema bisericlor si a credintei greco-catolice ,trebuie gindite separat ,
    dar in totalul contextului post decembrist ,in care Romania ,nu a scapat
    nici pe departe de racilile comuniste .
    Sintem in continuare o tara post-comunista .
    Numai ieri am auzit de securistul Nicolaescu care conducea judetul Arges.
    Iar scriitor de viata monahala a fost foarte bine si cu mult talent Damian
    Stanoiu;si care tocmai de acea a fost agreat si de comunisti si lasat sa fie reeditat .
    Una din ultimile lui carti ,pt care a si fost caterisit ,s a numit O ZI DIN VIATA
    UNUI MITROPOLIT .
    De morti ,numai de bine !

  9. Istoria are a face cu oamenii, cu viata lor. Ideologia are a face cu tot feluri de idealuri, care mai de care mai nerealizabile si/sau mai criminale.

    Comemorarea unui om pe istorici ii duce cu gandul la destinul pe care acest om l’a avut, la tribulatiile unei generatii care si’a facut loc cum a stiut printr’e evenimentele timpului lor. Ideologilor in schimb le da prilejul la noi peroratii in jurul proiectului in care sunt intepeniti.

    Vorba poetului:
    „Iar de-asupra tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el”

    Istoricul se intreaba cum a fost posibil asa tragedie in vreme ce ideologul se intreaba cum a fost posibil asa miracol, desi uneori vorbesc despre aceleasi drame si/sau crime. Este un fundament profund diferit in alchimia celor doua demersuri. Nu are legatura nici cu dreapta nici cu stanga ci cu intelegerea lumii si a societatii in care traiesc.

    Eu asa inteleg acest articol care vorbeste despre Bartolomeu Anania omul. Este mai multa intelegere pentru om decat gasim in idolatria ideologilor sau a inchinatorilor lui. Dar este evident ca pentru un ideolog… cine nu este nu el se cheama ca este impotriva lui. Asa ca orice dialog e futil.

  10. O nedreptate istorica (habsburgica) nu se indreapta cu alta nedreptate istorica (comunista). Demonul politic e cel care incura itele istoriei pe care doar Bunul Dumnezeu la Judecata de Apoi le va mai descurca.

    • Asa este.

      Domnia legii este opusa domniei bunului plac. Asa a fost intotdeauna. Iar legea, ca sa domneasca, trebuie aplicata fie ca e fie ca nu e placuta.

      In ceea ce priveste Unirea cu Roma, stiu ca suna ciudat socialist-ortodocsilor dar fara ea nu am mai fi avut scoala si fara scoala nu am fi avut un stat. Oamenii aceea au pus bazele emanciparii poporului roman, o emancipare prin cunoastere. Azi nu mai este populara o astfel de emancipare pentru ca diplomele se obtin asa cum se obtin. Statul nu mai are nevoie de cunoastere. Dealtfel, deriva spre ocultims si parapsihologie e tot mai manifesta.

      Apoi, dupa 60 de ani de comunism si inca 30 de nationalism, cine mai stie ce a insemnat domnia Mariei Tereza si a lui Iosif II ? Povestea a fost tot mai simplificata. Habsburgii sireti si lacomi, Maghiarii asupritori si cruzi, iar Romanii serbi si saraci. Cineva s’ar putea intreba de ce nu mai este valabil manualul lui Roller atunci.

      Ortodoxia nu are nevoie de astfel de conflicte pentru a’si regasi identitatea. Stim ca traim intr’o tara in care toate parohiile se cumpara si ca patrimoniul este important in aceasta ecuatie institutionala in care puterea are o dimensiune mai putin spirituala si mai mult patrimoniala. Iar cresterea numarul sfintilor si a mucenicilor nu ajuta ascunderea acestui fapt. Biserica trebuie sa fie in sufletul poporului, e un spirit nu o institutie deasupra poporului. Asa a supravietuit de milenii si numai asa va supravietui daca va supravietui. Nici legile si nici ideologia nu o vor ajuta intru nimic.

  11. Subscriu la ideea celei da a doua propozitii, despre morti numai adevarul. Pentru ca judecata o face altcineva. Ce ma mira, e ca la noi nu s-a gasit inca nici un Assange care sa puna pe NET microfilmele din arhivele securitatii. Atunci sa vezi chiraiala ! O zi buna !

    • nici nu se va gasi! vezi tu vreun romanash gata sa ajunga la bulau doar de dragul de a devoala paienjenisul de minciuni care-i inconjoara pe politicieni, afaceristi, ierarhii bisericilor, etc? sa fim seriosi, asta e o natie de papagali fuduli si lasi, nu de oameni.

  12. Citeva intrebari: 1. De ce nici o tara ortodoxa nu o duce bine?Macar una! 2. Ortodoxii fac,dupa cum e si normal,rugaciuni si pomeniri pentru morti.Foarte bine!Numai ca celor din iad nu le mai ajuta iar cei din rai nu mai au nevoie.Prin urmare mai exista purgatoriu?Doar cei din purgatoriu au nevoie de rugaciuni si pomeniri! 3.Ortodoxii spun ca Duhul Sfint nu purcede si de la Fiul adica de la Cristos!Sfinta Scriptura ne spune clar:Isus Cristos zice:”..o sa Va trimit Spiritul Sfint” , adresindu-se apostolilor .Eu ce sa cred? 4. Ortodoxii spun Hristos cu H. Atunci trebuie sa pronuntam ,obligatoriu, „hrestinism”!Pai,nu? 5. Muzica ortodoxa imita muzica arabo- greceasca desi noi sintem latini!Atunci slujbele ortodoxe trebuie tinute in limba aramaica, ca sa se implineasca Scriptura!Aud? 6. Nicolae Iorga,marele profesor de istorie al neamului romanesc,spunea:”Doua lucruri nu am inteles in intreaga mea activitate:de ce evreii il repudiaza pe Cristos si de ce romanii repudiaza Roma!Noi ce sintem?Vorbesc de NOI ROMANII ca cei din Ardeal stim ce sintem! 7. De ce in Biserica ortodoxa ,din intreaga lume ,darul aparitiilor mariane nu s-a produs niciodata,asa cum in biserica Romei avem Fatima, Lourdes,Medjugorie!Ascult? 8. Marele profesor Ion Petru Culianu,asasinat de securitate la New York,spunea:doua sint tarele neamului romanesc-asezarea geografica si confesiunea religioasa!De ce zicea asa?

    • draga Dorine – sa stii un lucru: nu Ortodoxia este cauza suferintei ci suferinta este cauza Ortodoxiei. (Sper ca ai urechi de auzit si ochi de vazut – nu de alta dar tot spui: aud si: ascult).
      Lamureste-ma si pe mine te rog ce inseamna pentru tine sa traiesti bine?
      Credinta inseamna sa crezi fara sa vezi minuni! Daca vedem minuni, nu mai este meritul nostru ca mai credem, de aceea nu se prea fac minuni decat acolo unde fie credinta este mai subtire, fie unde este neaparata nevoie de acele minuni. Noi vorbim cu Maica Domnului ori unde suntem, nu este nevoie sa mergem la Fatima, sau in alta parte. Daca totusi vrei sa mergi intr-un loc unic la noi unde poti sa stai de vorba mai in tihna cu Maica Domnului incearca la Nicula.

    • inca ceva: trebuie sa manam la adanc ca in pescuirea minunata, nu sa incercam sa pescuim pe langa mal unde este mai comod… (din nou: urechi de auzit si ochi de vazut)

  13. Apostolul Petru s-a indoit, a tradat si si-a revenit in fire, plangand amarnic. Isus l-a iartat si l-a invrednicit sa intemeieze in capitala lumii de atunci o mare biserica. Dar nici asta nu i s-a datorat doar lui Petru. Pavel a fost cel care a cucerit cu adevarat Roma. Pavel a fost un tortionar si un prigonitor al crestinilor pana cand s-a atins si de el Duhul Sfant, renascandu-se din duh si apa, spre o alta viata.
    Spre deosebire de aceste modele, multi comunisti nu s-au lasat schimbati de vechile obiceiuri, ramanand in continuare adevarati dusmani ai omenirii. Daca IPS Mitropolitul Bartolomeu a fost sau nu un colaborator al comunistilor este greu sa ne exprimam acum, si nici nu cred ca ne aduce vreun folos practic. Am sa mai spun: si ce daca?! Crestinismul inseamna in primul rand iertare si dragoste, inseamna desavarsire. Desavarsirea inseamna sa pornesti de la o stare nenorocita de vames si de desfarant ca sa urci treptele desavarsirii ca sa ajungi nemuritor. IPS Bartolomeu a fost cu siguranta o mare personalitate, din categoria celor care gresind candva, plangand pentru greseli s-a intors catre o viata mai buna. Mai mult: a tras dupa el pe aceasta directie pe multi. Aceste ganduri sunt de folos si pentru greso-catolici (printre care ma numar prin botez si prin apartenenta unei bune parti a familiei) cat si pentru drept-crediciosi (printre care ma numar prin convingere). Poate putini dintre cei care vorbesc au participat cu luare aminte la slujbele sale… Dumnezeu sa-l odihneasca! Si pacea sa fie cu toti fratii: si ortodocsi si greco-catolici!

  14. Articol ambiguu, foarte abil scris dar prin derogare evidenta de la normele de ontologice ale obiectivitatii , impartialitatii sau neutralitatii. Ce inseamna pentru un articol obiectiv , sau pentru istorie, sociologie, psihologie ,etc. “a trai periculos “ ?! Pe de o parte , stim foarte bine ca spiritul de aventura al mercenarului , “romantismul” legionar sau securist ,etc. nu prea au legatura nici cu stiinta , nici cu “ chestiunile spirituale si teologice” invocate la inceputul articolului. Pe de alta parte, autorul isi aloca inca de la inceput o marja de protectie pentru orice afirmatie ulterioara :

    “ Numai că – la acest moment – despre Bartolomeu Valeriu Anania nu se prea poate spune întregul „adevăr“. Nici perspectiva celor care îl preamăresc, nici cea a detractorilor nu poate fi împărtăşită.”

    In aceeasi cheie sunt decodate unele fapte ( respectiv un fost detinut politic in Romania ajunge …misionar ortodox in America ! ) care devin brusc „ afirmatii neverosimile” :

    “Anumite afirmaţii care privesc perioada de după 1965, referitoare la cariera în slujba Episcopiei Misionare din America, ca director al Cancelariei şi redactor la Credinţa, par să intre în zona neverosimilului, şi deocamdată nu pot fi verificate sau contrazise cu documente.“

    Apogeul tehnicii eludarii este atins exact atunci cand sunt discutate cele mai sensibile teme si intra in scena “criticii si detractorii “ lui Barolomeu Anania, dar tocmai aici si in mod cu totul intamplator, autorul paraseste ringul din motive de “ rigoare profesioanala “ :

    “Valeriu Anania descrie şi trecerea sa prin reeducarea de la Aiud, căreia însă îi dă o cu totul altă semnificaţie decât cea oferită de criticii şi detractorii săi. Istoricul se află în acest punct în situaţia dificilă de a evalua credibilitatea fiecărei surse. “.

    Punct ochit. Nici o evocare obiectiva si nici un portret credibil nu pot fi facute citand constant numai “jumatatea plina a paharului “ adica numai una din parti. O minima documentare pe Internet ar fi adus in discutie si alte puncte de vedere , respectiv argumentele lor care pot fi greu contestate. Un altfel de portret al aceluiasi Bartolomeu Anania este facut intr-o alta publicatie de catre Mirela Corlăţan , dar aceasta sursa bine documentata nu este citata in articol – http://www.evz.ro/detalii/stiri/mitropolitul-bartolomeu-anania-nume-de-cod-apostol-882223.html

    In sfarsit, autorul articolului a avut la dispozitie ( si are inca ) cea mai comuna sursa de informare si anume jurnalele de actualitati. Pe unul din posturile noastre TV ar fi putut urmari cu cativa ani in urma o scena antologica , definitorie pentru blandetea crestina si portretul unui fost monah . Pasnicul traducator al Bibliei, ne arata in direct cum se stropseste urat de tot ( unii ar zice ca injura printre dinti …) la ziaristii care “ indraznisera” sa-l intrebe daca a colaborat sau nu cu Securitatea . Bineinteles ca apelativul “ bestia de la Aiud “ poate fi considerat doar o invectiva a detractorilor contra lui Bartolomeu Anania, dar comportamentul filmat al celui care “ s-a îngrijit poate cel mai mult să rămână într-o veşnicie demnă de respect ” , ramane pentru eternitate.

  15. Am „picat” de curind in Romania si nu mi-a „picat” bine „imaginea” unui curvar, zis preot/ca-lugar trimis de regimul comunist in USA in anii 70′. Pe atunci „biserica” romaneasca, ortodo-csi-grecocatolici din Michigan-Pennsylvania-Indiana, etc era „unita” in simtiri dar a venit de la Bucuresti un Fat Frumos, trimis de Securitate cu un singur scop: Anihilarea lui Valerian Trifa, un fost „legionar”. Aceasta sarcina a avut-o al d-voastra „Sfint”: Valeriu Anania.
    Mi se face greata cind acest IMPOSTOR si curvar (a auzit cineva despre curva lui, pe nume
    Eugenia Adam(s), fosta „doamna” D.D.Rosca, fosta d-na Mureseanu, martir la Sighet) a ajuns BARTOLOMEU anania? Impostrura, impostura, impostura la Inalt NIVEL. Ma opresc aici. Nu mai vreau sa borasc! Sa va fie rusine, celor ce „preamaresc” un MINCINOS!!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Cristian Vasile
Cristian Vasile
Cercetator stiintific la Institutul de Istorie Nicolae Iorga. A fost secretar stiintific al CPADCR. Ultima carte publicata - Politicile culturale comuniste in timpul regimului Gheorghiu-Dej (Humanitas, 2011)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro