‘Ca pe tine însuți’ nu e chiar o piesă veselă (sub nicio formă să nu vă asteptați la ceva tragic) și în niciun caz comodă. Lecția e că lumea asta trăiește lângă noi, printre noi sau sub noi, dar în mod evident fără noi și oarecum în ciuda noastră: nu e nimic mai neplăcut, nu-i așa, decât să te așezi fără să știi în autobuz lângă un homeless sau să te lovești de o mână întinsă la un colț care cere.
Pentru cine nu știe, Ca pe tine însuți e piesa Mariei Manolescu (aici) de la Teatrul Foarte Mic, în regia lui Radu Apostol. Mi se pare o idee excelentă că piesa se joacă sâmbătă, 18 februarie. Nu trebuie să mă explic prea mult, la ora la care scriu codul portocaliu de ninsori a fost ridicat de mai multe ore, iar Europa raportează peste 600 de decese sub impactul direct al iernii și gerului; cca 13% din ele doar în România, cea mai mare cifra de decese din Balcani. Cifra trebuie să fie evident în creștere. Bucureștiul are cca 5000 de homleși conform evaluărilor Samusocial, iar numărul de locuri de adăpost ar putea satisface cam 6.6% dintre ei; mai rău, cca 300 mor în fiecare an doar în București (aici). Evident, miza acestei discuții, pe care o deschide incomod dar extrem de oportun piesa Mariei Manolescu, e colosală. Sarcina mea e de a umări problematica ei, pe care aș încerca să o numesc ‘fără adăpost’ sau homelessness.
Ca să fie limpede, ce vreau să vă propun cu aceste text nu e o cronică de teatru, mai curând o discuție pe o problematică neplacută și dureroasă dintr-un unghi neartistic și personal; personal în sensul lui Emmanuel Levinas, ca responsabilitate care mă angajează față de Celălalt fără vreo posibilitate de a mă sustrage ei: sunt de neînlocuit în reponsabilitatea mea pentru el (pe care Levinas l-a identificat invariabil cu săracul, străinul, orfanul etc). Personal deci în acest sens. Discuția mea nu e altceva decât o sondare punctuală și evident intuitivă a distanței care ne separă de această lume a deprivării, excluderii, degradării și disperării umane într-una din formele ei cele mai negre (homelessness, roofless, housing exclusion).
Mai intâi câteva cuvinte despre piesa Mariei Manolescu. Ca pe tine însuți trimite fără îndoială la Regula de Aur a creștinismului, ‘iubește-ti aproapele ca pe tine insuti’. Nu e o idee mai bine exprimată și evident mai înaltă ca această Regulă, care face din sacrificiu, în sensul kenotic al cuvântului, un principiu de viață. Fără să intru în detaliile și poveștile personajelor Ioan, Maria și Rafa, ce cred că trebuie să rețină atenția între altele e că piesa dezvăluie o umanitate simultan reală și stranie. Să mă explic. Și Maria, și Ioan își reamintesc reciproc că niciunul nu ține la celălalt și că din momentul în care cineva ajunge să se atașeze de celălalt mica lor comunitate încetează. De exemplu, “Nu poți să părăseşti pe cineva care nu înseamnă nimic pentru tine” (Maria). Alt exemplu: “Dacă a plecat, însemnă-că-însemn ceva pentru el. Şi asta nu e bine. Nu e bine deloc. E foarte periculos să te ataşezi de oameni atunci când nimic nu e sigur şi ninge” (Maria). Sau: “Deci, Maria. Vezi tu, aşa cum ea nu înseamnă nimic pentru mine, nici părul ei nu înseamnă nimic pentru mâna ei. Puțini reuşesc. În felul ăsta, şi părul, şi mâna au o şansă să se descurce singuri în caz de ceva. Dacă, să zicem, tu mergi acum şi îi tai mâna, atunci, mâine, părul ei n-o să sufere prea mult din cauza asta. Ba chiar putem zice că o să fie uşurat. Şi nu numai părul, dar mai ales, mintea” (Ioan). Și multe altele. Stranietatea e clară în special pentru că, deși nimeni nu ține explicit la nimeni (Maria vrea geaca lui Rafa și vorbește deseori de “violență extremă”, de exemplu “eu sunt violentă! Aș putea să-i fac rău. Aș putea să-l lovesc”), în realitate comunitatea funcționează, iar rezultatul e nici mai mult nici mai puțin că acei oameni se pot aloca reciproc unul altuia într-o manieră pe care clișeele noastre despre devotament și iubire n-o pot integra prea ușor: Maria așteaptă primăvara ca să poată muri (iarna evident pământul e înghețat), iar Ioan (preot la origine) pare să traiască anume pentru ea și această înmormântare, în timp ce ambii găsesc că a se atașa unul de celălalt e o greșeală. Cu alte cuvinte, dacă umanitatea pare interzisă textual sub raportul sentimentelor, atașamentului firesc etc, asta se întâmplă pentru a fi recuperată întreagă sub aspectul alocării perfect factuale față de celălalt și/sau dorințele lui. De pildă, “dintre toate nefericirile părăsirea te otravește cel mai tare” (Maria).
Ce mă mai interesează aici e că lumea în care a patruns Maria Manolescu pare perfect închisă. Cu excepția lui Rafa, nimeni nu se poate smulge din ea. Mai rău, întreaga lor filosofie pare una de supraviețuitor în condiții extreme: spre deosebire de personajele din Așteptându-l pe Godo, unde toată lumea așteaptă pe cineva fără ca el să apară vreodată, aici nimeni nu speră nimic, nimeni nu așteaptă nimic de la nimeni (din afară), pentru că evident nici nu vine. Resursele, mijloacele și/sau orizontul existenței de care dispun Ioan și Maria (și Rafa pentru o vreme) sunt toate concentrate acolo: oameni și/sau scenarii de viață marcate inconturnabil de deprivare, resemnare, degradare, anonimat etc. Să vrei să mori în aceste condiții, așa cum își dorește Maria, e nu doar inevitabil, ci și uman, pentru că asta pare să reflecte o puternică conștiință a mizeriei pe care o operează deprivarea într-un sens elementar asupra vieții; să îți convingi partenerul să aștepte primăvara, fiindcă posibilitatea de a muri și a de a fi ingropat omenește e exclusă altminteri, pare adevarata miză a vieții, dacă nu cumva singura pe care o poate avea Ioan alături de Maria. Maria Manolescu mi se pare foarte clară în această privință.
Vreau să mergem mai departe, dar să extragem mai întâi o mică lecție. Ca pe tine însuți nu e chiar o piesă veselă (sub nicio formă să nu vă asteptați la ceva tragic) și în niciun caz comodă. Nu poți să nu îngheți pe scaun când vezi zăpada în care înoată sau îngheață cei trei (meritele regizorului de a proiecta acest episod de iarnă sunt clare) și evident n-ai cum să nu te simți prost sau vinovat pentru situația lor, după ce le auzi poveștile sau începi să le înțelegi lupta și resemnarea. Lecția deci e că lumea asta trăiește lângă noi, printre noi sau sub noi (la propriu), dar în mod evident fără noi și oarecum în ciuda noastră: nu e nimic mai neplăcut, nu-i așa, decât să te așezi fără să știi în autobuz lângă un homeless sau să te lovești de o mână întinsă la un colț care cere într-una.
Să ne întoarcem acum la intenția textului pe care am anunțat-o mai sus. Cronicile pe care le-am văzut s-au axat în special pe jocul actorilor, calitatea regiei și/sau scenografiei, oricum mult prea puțin pe problematica noastră (aici). Or, ce știu eu e că Maria Manolescu și-a scris piesa după ce a făcut o investigație destul de lungă în stradă și prin canale cu sprijinul celor de la Samusocial. Ca să nu mai lungesc vorba, piesa mi se pare o foarte bună ocazie de a deschide un subiect dureros (mai ales în aceste zile de iarnă) pentru a vedea eventual ce-i de făcut; un tratament pur estetic sau sentimental s-ar putea să reprezinte o mare neînțelegere a piesei. Ce fac eu acum e să schimb unghiul din care a privit Maria Manolescu (un plonjon într-o lume literalemente obscură) cu unghiul din care judecăm și ne comportăm în mod obișnuit față de această lume. Teza mea e simplă: dacă lumea homleșilor e echipată cu mijloacele și orizontul dictate iremediabil de excludere, disperare și/sau supraviețuire, distanța dintre noi și lumea lor ne implică ireductibil, în special prin egoism, indiferență, teamă sau cinism. Cu alte cuvinte, distanța dintre noi și ei nu poate fi explicată doar prin ei, mai curând invers. Ce spun eu e că suntem în sensul lui Levinas angajați în mod personal și din acest motiv neînlocuibili în responsabilitatea noastră față de acești oameni. Distanța dintre noi și ei nu pare să fie altceva în aceste condiții decât un eșec comun în care suntem partenerii principali, dacă nu cumva singurii despre care are sens sa discutăm în acești termeni.
Să vedem situația din celălalt unghi. Nivelul sărăciei din țară, imaginarul și câteva dintre formele prin care el reușește să se obiectiveze, așa cum sunt oralitatea, politicile sociale/urbane etc, ne spun câte ceva despre asta. La nivel de vocabular, lucrurile sunt simple. Oricine poate localiza raportul dispropoționat, lipsa de empatie sau chiar disprețul din cuvinte mai vechi și mai noi luate la întâmplare, de pildă aurolac, boschetar, homeless, cerșător, vagabond, oropsit, calic, milog, scăpătat, golan etc. Nu știu asupra cărui cuvânt să mă opresc, pentru că indiferent pe care îl alegi observi că scoate la iveală o trăsătură degradantă sau mai multe, pe care le ridiculizează brutal. Homeless pare cel mai neutru, probabil pentru că îl poți găsi utilizat în studiile de limba engleză și e foarte nou în uz, dar chiar și aici cuvântul localizează o distanță între mine și el generată de deprivarea lui, care mă pune prin comparație într-o poziție superioară (atitudinea mea); la nivelul oralității, homeless e vulnerabil. Oricum, diferența dintre ei și noi e clară, indiferent ce cuvinte alegi, iar rezultatul e aproape fără excepție disproporționat, brutal și cinic: îl insultă pe el prin exacerbarea unui element sau altul al degradării pe care a atins-o și îl flatează indirect pe celălalt. Probabil că vocabularul e cel mai bun indiciu al atitudinii pe care o poți întâlni față de această problemă printre cei care nu sunt afectați de ea. E oricum cel mai ușor mod de a investiga o atitudine.
Să vedem acum niște cifre. În 2004, estimările (surse private) arătau că în România trăiesc cca 11000 de homleși; cifra e probabil subestimată, pentru că o serie întreagă de localități n-au furnizat chestionarele, iar altele au raportat altceva (Dan și Dan 2005). În București sunt cca 5000 de homleși conform estimărilor Samusocial, oricum acceași cifră e vehiculată și de alte studii (Tilling 2007). Fără a ne entuziasma prea mult, un raport prezidențial indica mai târziu că cifrele sunt mai mari la nivelul anului 2007, 11/14000 de homleși în țară; rezultatele furnizate de Ministerul Dezvoltării sunt altele, dar se pare că sunt o serie de probleme legate de colectarea datelor și metodologia utilizată (Comisia Prezidențială 2009, p.182/4). Ce mă interesează mai mult în toate aceste lucruri e percepția asupra fenomenului.
Percepția asupra fenomenului homelessness reflectă o serie de lucruri extrem de interesante. La nivelul Europei, 67% din respondenți cred că e foarte dificil să găsești o casă la un preț rezonabil în zona lor. Acest tip de percepție e dominant în special în țări ca Cehia, Cipru sau Slovenia; România se află mai jos dar mult peste media europeană cu 75% (Eurobarometer 2010, p.23/4). Ce e instructiv e că percepția variază în plan social. Astfel, grupurile cele mai vulnerabile au percepția cea mai negativă, adică cei care au dificultăți cu plata facturilor (78%), cu cheltuielile (77%) sau care trăiesc în condiții proaste (73%). În același timp, europenii nu au sentimentul că în jurul lor trăiesc mulți homleși, deși acest lucru variază între state. Astfel, patru din zece cred că nu există niciunul cel puțin în zona lor, în timp ce doar 3% în medie spun că mulți oameni în zona lor sunt homleși (p.25/6). Semnificativ, în România doar 5% din respondenți au spus că în jurul lor trăiesc foarte mulți homleși, în timp ce 27% au spus că niciunul, 28% unii, 30% puțini și 8% nu știu (p.26). Fără îndoială, percepția fenomenului e o mare problemă în România, iar acest lucru e de așteptat să varieze în funcție de status, vârstă etc. La nivelul Europei, 49% din respondenții cu vârsta peste 55 de ani cred că în jurul lor nu se află oameni homeless față de 38% dintre cei cu vârsta sub 39 de ani; între șomeri, 33% cred că acolo nu sunt homleși, iar dintre cei cu dificultăți de plată a facturilor, 29%. Dacă deci percepția că acolo nu se află homleși scade cu vârsta, aceeași percepție pare să crească între grupurile mai vulnerabile economic (p.27). Cu alte cuvinte, percepția cea mai slabă a fenomenului homelessness o au grupurile mai puțin vulnerabile și evident mai în vârstă, prin comparație cu grupurile mai vulnerabile și cu vârste sub 39 de ani care cred mai curând contrariul. E fără îndoială aici o lecție pe care o putem extrage foarte ușor: șansa ca fenomenul sa aibă o percepție corectă scade pe măsură ce urci pe scara socială și crește pe măsură ce cobori. Exact același lucru e valabil despre vârstă: bătrânii tind să subestimeze fenomenul în timp ce tinerii se dovedesc mai permeabili. Ce probabil complică lucrurile în România e nivelul foarte ridicat al percepției conform căreia acolo nu sunt oameni homleși (27%), prin comparație cu cei care cred că fenomenul e foarte ridicat (doar 5%), în timp ce 75% dintre ei cred că e foarte dificil să achiziționezi o casă.
Înainte de a închide această discuție, vreau să aruncăm o privire asupra orașelor. O serie de studii susțin că ele reflectă în special gusturile și așteptările grupurilor sociale dominante. Dacă e așa, orașele sunt atunci prea puțin sau deloc democratice în modul în care își gândesc spațiile publice (piețe, străzi, trotuare, parcuri), iar marii perdanți sunt evident grupurile defavorizate și homleșii. Mă aștept în aceste condiții ca lucrul ăsta să fie adevărat cu aproape toate orașele cu clase mijlocii/superioare dominante, inclusiv orașele României. Studiile pe care le-am văzut eu indică că aceste grupuri tind să-și impună gusturile (private) în materie de ordine, control, predictibilitate, confort, omogenitate și securitate, amenințând în cuvintele lui Box et al (2001) “să elimine democrația ca un principiu director în managementul sectorului public”. Pe scurt, segregarea urbană, privatizarea spațiului public etc par să fie problemele principale.
Pentru Bickford (2001), democrația spațiului public e alterată decisiv de noțiunile noastre de home si public; home ca spațiu prin excelență al purity și safety. Cum marile orașe sunt puternic inegalitare, segregarea urbană și evident eliminarea stranger-șilor e aproape inevitabilă. Bickford explică cum noțiunile de home și public conlucrează pentru a purifica (purify) spațiul public de teamă, disconfort și incertitudine și cum determină în aceste condiții forme adânci de segregare. Acest lucru e vizibil în apariția și extinderea suburbiilor, arhitectura urbană etc. Fără alte comentarii, pentru Bickford mediile construite reflectă o varietate de “spații prohibitive precum spațiile mascate de design, spații vizibile dar imposibil de pătruns din anumite direcții, spații ostentativ aglomerate de ziduri și porți. Există de asemenea trepte ascuțite (prickly pace) proiectate să fie inconfortabile în a fi ocupate, în particular de homleși. Componentele lui includ sisteme princkler, lipsa protecției de soare sau răcoare, o absență a toaletelor publice sau a apei, sisteme de închidere bag-lady proof a tomberoanelor din jurul restaurantelor și bănci contra-vagabonzilor (bumproof benches), pe care e imposibil să te întinzi” (p.362). Pentru Bickford, construcțiile detaliate reflectă nici mai mult nici mai puțin impulsuri antipolitice orientate spre excludere, control, securitate, omogenitate (sameness) și predictibilitate. Nu întâmplător ea critică teoria politică pentru axarea ei exclusiv pe elemente precum stat, națiune, contract social sau individ în detrimentul democrației și/sau vieții publice urbane.
Alte studii sunt Davis (1992), Banerjee (2001), Mitchell (1995), Crawford (1995), Akkar (2005) sau Ploeg (2006). Ce pot să spun despre ele e că toate semnalează deteriorarea spațiului public în detrimentul grupurilor dezavantajate și evident al democrației aproape în aceeași termeni. Pentru a rezuma în cuvintele lui Ploeg, “clasele de mijloc/superioare văd ordinea, confortul și securitatea (astfel definite prin propria lor experiență) ca esențiale pentru un spațiu public care funcționează adecvat și caută să excludă acele grupuri care nu se potrivesc cu definițiile lor de ordine, confort și securitate. Literatura conține multe exemple despre cum privatizarea spațiului public pentru a crea ordine și securitate reduce în mod dramatic drepturile, oportunitățile și vizibilitatea multor grupuri sociale și minorități, oprind astfel de grupuri de la utilizarea spațiilor publice în moduri care sunt benefice pentru nevoile, dorințele și modul lor de viață” (p.3).
Să închidem acum toată discuția. Meritul Mariei Manolescu e de pune pe tapet cu fler și multă sensibilitate o problematică veche, incomodă și dureroasă. Ca pe tine însuți ne confruntă cu o lume a deprivării, supraviețuirii și resemnării umane, unde a te atașa de cineva poate fi echivalent cu a te sinucide, iar a muri poate deveni extrem de uman, cu condiția ca asta să ți se întâmple primăvara. În același timp, acolo mica comunitate a lui Ioan, Maria și Rafa reușește să funcționeze. Și Ioan, și Maria par să trăiscă în logica unei veritabile reciprocități practice, pe care clișeele noastre nu o pot integra prea bine (dar pe care Rafa ajunge mai tarziu să o înțeleagă). Din exterior în schimb, lumea Mariei Manolescu e fără îndoială închisă și obscură, nu doar tristă și dureroasă. Ce spun eu e că noi și oamenii ca Ioan, Maria sau Rafa suntem separați de o distanță care nu doar că crește cu cât urcăm pe scara socială (eventual în vârstă), dar o regăsim proiectându-ne mediul în care trăim și izolarea. Cu riscul de a mă repeta, suntem în sensul lui Levinas angajați în mod personal și din acest motiv neînlocuibili în responsabilitatea noastra față de această lume. Distanța dintre noi și ea nu pare altceva decât un eșec în care suntem ireductibil implicați.
–––––––––––––––––––––––
Akkar, Muge (2005), “Questioning the Publicness of Public Spaces in Postindustrial Cities”, TDSR Vol.XVI, No.2, http://iaste.berkeley.edu/pdfs/16.2f-Spr05akkar-sml.pdf
Banerjee, Tridib (2001), “The future of public space: beyond invented streets and reinvented places”, from Matthew Carmona and Steve Tiesdell (eds.), Urban Design Reader, Elservier and Team Ling 2007
Box, Richard, Gary Marshall and B.J.Reed (2001), “New Public Management and Substantive Democracy”, Public Administration Review, Sept./Oct., Vol.61, No.5, http://www.csus.edu/indiv/s/shulockn/executive%20fellows%20pdf%20readings/box%20et%20al%20on%20npm%20and%20subst%20dem.pdf
Bickford, Susan (2000) „Constructing Inequality: City Spaces and the Architecture of
Citizenship”, Political Theory, 28.3,
Comisia Prezidenţială Pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice (2009), Riscuri şi inechităţi sociale în România, Septembrie, Administraţia Prezidenţială, http://www.presidency.ro/static/CPARSDR_raport_extins.pdf
Crawford, Magaret (1995), „Contesting the Public Realm: Struggles over Public Space in Los
Angeles.” Journal of Architectural Education, 49.1, http://www.asu.edu/courses/aph294/total-readings/crawford%20–%20contestingthepublicrealm.pdf
Dan, Adrian Nicolae si Mariana Dan (2005), “Persoanele fără adăpost din România – o estimare a numărului acestora”, Calitatea Vieţii, XVI, nr.1-2, http://www.iccv.ro/oldiccv/romana/revista/rcalvit/pdf/cv2005.1-2.a06.pdf
Davis, Mike (1992), „Fortress Los Angeles: The Militarization of Urban Space” from Variations on a
Theme Park: The New American City and the End of Public Space, Ed. Michael Sorkin, New York: Hill and Wang, http://friklasse.dk/files/Fortress%20Los%20Angeles%20-%20The%20Militarization%20of%20Urban%20Space%20-%20Davis.pdf
Eurobarometer (2010), Report: Poverty and Social Exclusion, February, TNS Opinion & Social, http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_355_en.pdf
Mitchell, Don (1995), „The End of Public Space? People’s Park, Definitions of the Public, and
Democracy.” Annals of the Association of American Geographers, 85.1, http://iesyppat.files.wordpress.com/2008/05/the-end-of-public-space-mitchell.pdf
Ploeg, Matt Vander (2006), “Rethinking Urban Public Space in the Context of Democracy and Altruism”, Urban Altruism / Calvin Colledge / Spring, http://www.calvin.edu/~jks4/city/litrevs/publicspace.pdf
Tilling, Ian (2007), National report on homelessness in Romania: 2007, National Homeless Report – Romania, http://www.feantsa.org/files/Streamlined%20strategy%20social%20protection%20and%20inclusion/newmemberstates/romania_final.pdf
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
M-am intrebat de multe ori care e pragul. De unde in jos oamenii au nevoie sa fie ajutati? De unde in sus oamenii au responsabilitatea de a ajuta? Si cea mai grava intrebare: nu cumva asta inseamna trufie? Suntem noi responsabili pentru aproapele nostru odata ce exista Dumnezeu si Iisus Cristos? Nu ne arogam noi niste responsabilitati aiurea? Nu ar trebui sa avem fiecare grija de noi insine mai degraba? Sunt doar niste intrebari.
Nu cred ca trebuie sa va impacientati prea mult, nu mi se pare ca semenii dvs se neglijeaza prea rau din cauza aproapelui. Cu cifrele pe care vi le-am pus la dispozitie aveti deja o idee despre asta. Nici in materie de atitudine nu stam prea bine, daca survolati vocabularul pe care il utilizam in contact cu aceasta lume. In sfarsit, de responsabilitati aiurea in niciun caz nu poate fi vorba, nu cand acolo e vorba de acesti oameni. Oricum, v-as sugera sa nu va faceti iluzii, Iisus crede ca e responsabilitatea mai curand a dvs decat a lui pt oamenii astia. :)
” … nu mi se pare ca semenii dvs se neglijeaza prea rau din cauza aproapelui”.
– Probabil dar eu ma refeream la semenii dvs, nu la ai mei :)
” … Iisus crede ca e responsabilitatea mai curand a dvs decat a lui pt oamenii astia”
– Si Dumnezeu ce parere are despre asta? Mie mi se pare ca o entitate atot-creatoare, atot-stiutoare si atot-puternica e si atot-responsabila
– Pe care dintre oropsitii acestei lumi ar trebui sa-i ajut? Nu cumva daca aleg ii nedreptatesc pe ceilalti?
Nu cred ca raspunsurile sunt banale …
Toate cele bune.
Cred ca aveti cateva probleme de doctrina (cristologie in special), dar nu e treaba mea; oricum, n-am avut si n-am intentia de a transforma discutia in ceva prea teologic. Daca metafizica dvs nu va ofera suportul etic pe care il cautati, ati putea incerca in alte directii: ce spuneti de ex de decenta/noblete sau imperativul categoric? Nici decenta, nici imperativul categoric nu trebuie cautate prea mult in afara dvs. In practica astea ar suna asa: nobletea ca mod de a gandi si/sau actiona, iar imperativul categoric ca expresie a fibrei morale celei mai intime a fiintei dvs: a actiona in termenii imperativului inseamna a actiona in acord cu eul/vointa dvs moral/a. Cu Levinas e si mai simplu: el crede ca etica incepe cu Celalalt, e eminamente un eveniment. Aveti deci si alte solutii, nu trebuie sa va ganditi atat la ce ar trebui sa faca Atotputernicul.
Cat despre ‘pe care din oropsitii acestei lumi ar trebui sa ajut’, pot sa va raspund eu: de fiecare data pe primul si intotdeauna pe rand. Noi nu suntem in situatia Atotpuernicului de a hrani de ex 5000 de oameni simultan :)
Ei bine mi-am pus intrebari si am observat ca
1.cel sarac mai de graba ajuta unul aflat in suferinta, desi poate nu are pentru sine suficient,
2. cel care a avut si dintr-un motiv sau altul a pierdut o avere, un prieten, nici nu vrea sa isi ajute semenul…
3. Mai este si categoria a treia, celor carora nu le pasa, din simplul motiv, lor nu li se poate intampla asa ceva si de aceea cazurile speciale nu sunt pentru ei…
Unde incepe si unde sfarseste ajutorul? – Depinde, de la caz la caz.
Pentru unii un ajutor mai mic, pentru altii un ajutor mai mare – vezi rromii…
Oare vreodata vor deveni rromii stabili si incadrati in „normalitatea societatii”..
Subiectul este interesant, dar cred ca inca orasul nu este impartit, cel putin cel pe care il vad acum.
Pai, cel mai bine ar fi sa survolati putin bibliografia pe care o folosesc eu, daca considerati ca segregarea urbana in orasele noastre nu exista (asta ca sa nu va spun ca in Bucureste sectoarele cu populatii ). Doua texte exceptionale sunt Mitchell si Davis, ultimul despre excluderea bazata pe sistemele de control si siguranta in L.A. Aveti linkurile.
Chestiunea rroma e complicata, e bine ca o aduceti in discutie. Mi se pare ca traiesc intr-o lume in care li s-a refuzat constant integrarea. Oricum, ei constituie grupul cel mai discriminat la nivel european. Va las niste doua linkuri aici: http://europuls.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=565:discriminarea-romilor-responsabilitatea-cui&catid=103:pol-soc&Itemid=1234; http://www.mediafax.ro/externe/discriminarea-romilor-o-problema-care-persista-in-romania-7457367
Observatia de la pct 1 e corecta, e verificata de cifrele pe care vi le furnizez in text, oricum aici aveti cea mai buna perceptie a fenomenului homeless.
Ca si dl Dragan, mi se pare ca va puneti probl pragului: unde incepe si mai ales unde se sfarseste ajutorul. Vi se pare ca e cazul? :)
Paranteza e incompleta, mi-a scapat. Scuze. Ce incercam sa spun acolo e ca sectoarele bucurestene cele mai instarite si mai omogene social sunt primele 3; 4,5 si 6 sunt ceva mai heterogene, cu cartiere mari in special muncitoresti si sarace. Asta cred ca ar trebui sa va spuna ceva despre segregarea orasului dvs :)
Sa facem un mic exerciti de imaginatie:
Presupunand ca sunt in Romania cca 7 milioane de persoane angajate in munca si ca fiecare din cei angajati ar dona 2 lei pe luna pentru acesti defavorizati ai sortii, bani din care s-ar construi cca 15000 de mici apartamente sau garsoniere in care sa locuiasca homelees si apoi, tot din aceasta donatie, sa li se plateasca intretinerea si 3 mese pe zi. Vi se pare mult si un efort exagerat acesti 2 lei pe luna de dat ? Presupun ca nu, si marea majoritate ar fi de acord cu acesta donatie, chiar si pensionarii care mai sunt si ei cateva milioane. Toate bune si frumoase, dupa ce s-ar strange banii necesari construirii apartamentelor, ar exista luna de luna 14 000 000 lei (2x7mil) pentru intretinerea a 15 000 de oameni ai strazii, adica cca 930 lei/ luna pentru fiecare, suficient de multi pentru o persoana, avand in vedere ca majoritatea potentialilor donatori castiga mai putin de atat intr-o luna. Am face astfel, noi ceilalti un gest nobil, umanitar si neimpovarator pentru nimeni, nu credeti ?
Dar sa mergem cu rationamentul mai departe. Foarte multi din cei ce nu castiga dupa o luna de munca atatia bani si chiar multi din cei ce castiga cu multa sudoare mai mult de 930 lei/luna si-ar spune: daca pot avea casa si masa pusa la dispozitie de de oamenii de omenie ai acestei tari fara sa fac nimic, pentru ce m-as mai duce sa muncesc atatea ore pe zi, sa vin acasa obosit si epuizat de grija permanenta ca trebuie sa-mi platesc facturile si sa-mi procur hrana necesara? si in conditiile acestea unde s-ar ajunge ?
S-ar putea ca *solutia* si rationamentul meu sa fie total gresite. Are altcineva alte solutii ? As vrea sa le aud.
Teama dvs cea mai mare e ca daca populatia s-ar mobiliza cu sumele de care vorbiti, toti acesti oameni ai strazi ar deveni o sursa de frustrare pt contribuabilii care castiga sau traiesc mai prost. Ce inseamna asta? Inseamna sa rezolvi o problema generand o alta. La cum puneti problema, situatia actuala pare cea mai convenabila. Nu va pacaliti singur, nu ne furnizati nici macar o solutie gresita. Ne spuneti, daca spuneti ceva, doar ce nu trebuie facut. Pt ca intrebati de alte solutii, cred ca trebuie sa ne uitam cu mai multa atentie la tari exemplare in materie de solidaritate si incluziune sociala, de ex Suedia. Au un fenomen homeless in toata regula, dar se pare ca organizatiile non-profit, voluntariatul etc sunt cruciale din tot sistemul lor welfare (vedeti textul lui Olson and Nordfeld 2008, “Homelessness and the Tertiary Welfare System in Sweden – the role of the welfare state and the non-profit sector”, European Journal of Homelessness). :)
Multumesc tuturor pentru comentarii. Am reusit sa parcugem un drum foarte lung intr-un spatiu atat de scurt: de la metafizica si etica la aritmetica contributiilor via chestiunea rroma, chiar daca astea n-au fost mizele principale ale textului. :)