Home » Analize »Educatie »Sinteze » Citesti:

CE E DE FACUT? (a doua parte)

Mihai Maci iunie 27, 2013 Analize, Educatie, Sinteze
33 comentarii 2,875 Vizualizari

Ca să nu fug de răspunderea mea, voi încerca să ofer câteva sugestii cu privire la unele lucruri care pot fi făcute în domeniul educaţiei. Mă voi referi în continuare la cele din învăţământul preuniversitar, urmând să abordez problema universităţilor într-un alt text. Lucrurile pe care le voi spune nu ţin de savantlâcul “metodologiilor” şi nici de vocabularul teoriilor domeniale, ci sunt – cred eu – nişte observaţii de bun simţ la care mă îndrituieşte şi modesta mea competenţă. Evident, ele pot fi dezvoltate – sau contestate – de oricine are răbdarea şi atenţia de-a le lua în considerare.

Am început prin a vorbi de preblema – o cât de concretă! – a greutăţii ghiozdanului pe care îl cară zilnic fiica mea. Am înţeles – din presă – că pentru D-l Ministru aceasta nu mai e o problemă; în foarte scurt timp elevii vor avea la dispoziţie manualele în format electronic, pe tablete. Mi-e greu să spun dacă trecerea de la carte la tabletă e – în sine – bună sau nu. Probabil într-acolo ne mână lumea în care trăim. În ce mă priveşte, ca “om de carte” (cu o formulă oarecum desuetă), prefer acest obiect clasic din mai multe raţiuni. Una ar fi materialitatea lui. Am impresia că pentru tânăra generaţie – crescută cu desene animate, apoi jocuri pe calculator, reconstrucţii 3D, efecte speciale, etc. – lumea se ficţionalizează din ce în ce mai mult şi acest proces mi se pare că va sfârşi într-o nouă gnoză în care adevăratul real va fi în calculator, iar cel în care deambulăm concret va fi o variantă nereuşită a “multiversului” computaţional. A-i lega pe copii de mici de această tehnică, de care oricum nu scapă, s-ar putea să revină la faptul de a-i priva de “bucuriile simple” ale contactului direct cu lucrurile care ne înconjoară, atât de fragile în imperfecţiunea lor. Mai exact, revine la a transforma tableta dintr-un ecran, într-o fereastră – mai mult sau mai puţin opacă – care le mediază accesul la lumea din jurul lor. În al doilea rând mi se pare că logica lineară pe care o impune lectura unei cărţi formează o altă gândire decât saltul din fereastră în fereastră prin hipertextul virtual. O gândire care privilegiază coerenţa (şi – implicit – noncontradicţia), o anumită statornicie şi ideea lucrului bine făcut şi dus până la capăt (la fel ca şi a concluziei ce decurge din premise). În infinitul webului, nimeni nu-şi mai pune problema de-a termina ceva; lucrurile – sau ce-a mai rămas din ele: oportunităţile – sunt sesizate, “tratate”, “ambalate” şi apoi “pasate” mai departe, în vidul sideral al comunicării universale. Acum totul e simultan, lucrurile nu mai sunt nici – nici (pentru că sunt şi – şi), “ne” distrăm, captivi în solitudinea anxietăţii noastre, trecând de la una la alta, fără nici o grijă faţă de gând şi de cuvânt. Nu sunt un adversar al noilor tehnologii; le folosesc şi eu (aşa cum se şi vede!) şi înţeleg că şi cărţile şi-au avut ambivalenţele lor, iar lumea care a decurs din ele n-a fost tocmai ideală. Pe de altă parte îmi amintesc de clasica vorbă a lui McLuhan (“media este mesajul”) şi mă întreb dacă nu o vom confirma – cu totului involuntar – atunci când vom trece de la manuale la tablete.

.
Dar, în fine, s-a putea ca nu aceasta să fie marea dilemă. Adevărata problemă a învăţământului preuniversitar de astăzi e conţinutul manualelor. Cu adâncă tristeţe trebuie spus faptul că un text indigest rămâne indigest şi dacă e cioplit în piatră, şi dacă e scris cu pana pe pergament, şi dacă e tipărit pe hârtie, şi în format electronic, ba chiar şi ca audio-book. Media îşi are şi ea limitele ei: tot aşa cum D-l X nu e cu nimic mai inteligent la televizor decât într-o conversaţie particulară şi cum o cercetare care n-a căutat nimic şi n-a găsit nimic nu sună mai bine în engleza on-line decât în româna neaoşă, nici un manual prost nu-şi va schimba calitatea doar dacă ne e servit ca PDF. Ba s-ar putea ca, în ultimă instanţă, “marea schimbare” să nu aducă nici o schimbare, ci pur şi simplu editorii să-şi trimită PDF-urile profesorilor (pe mail? pe Facebook? prin SMS?) pentru ca aceştia să le recomande elevilor pe care să-l încarce (à propos, încărcarea va fi liberă şi va plăti Ministerul pentru tot, sau va fi parolată şi părinţii vor trebui să-şi facă şi să folosească carduri Visa sau Master?. Asta ca să nu mai vorbim de “programele” şi “proiectele” Ministerului cu privire la trecerea pe format electronic, de selectarea ofertelor firmelor şi de licitaţii. Pare-se că anumite persoane – cu conexiuni sus-puse – au în faţă o perspectivă menită a ne demonstra tuturor că cele mai bune afaceri se fac în vreme de criză.)

Oricum, problema e a manualelor şi, în primul rând, al curriculei. Aici, dat fiind că ne aflăm pe un teren ceva mai clasic, aş îndrăzni şi eu să am nişte sugestii.
Mai întâi în ceea ce priveşte curricula: oricum am lua-o, aceasta e prea stufoasă. Ceea ce le cere ea elevilor este să devină “multilateral dezvoltaţi” (sau cu un oximoron, pentru a evidenţia mai bine absurdul situaţiei: specialişti în toate). E banal să repet că acest tip de învăţământ nu dă roade decât la o infimă elită, intens suţinută de portofelul părinţilor şi având ca singură miză plecarea “dincolo”. Pentru restul – adică pentru aproape toţi elevii – nu duce nicăieri, din simplul motiv că predarea tuturor disciplinelor nu se poate face în parametrii ceruţi de programă. Astfel că ne găsim în situaţia proprie naţiei noastre de a avea un lucru consacrat oficial prin legi, regulamente şi hotărâri, despre care se discută (cu aplomb sau cu năduf) pe la comisii şi traininguri, dar pe care fiecare îl face cum (şi cât) crede de cuviinţă, deoarece toată lumea ştie că e cu neputinţă să fie făcut aşa cum e specificat. (Ar merita analizată cândva şi această bizară formă de “descentralizare”, în care decizia efectivă e lăsată – tacit – pe seama profesorului de la catedră: ştie el cum să se descurce ca “ci fii bini” şi pentru elevi şi pentru Minister.) Ce e de făcut? Răspunsul meu este următorul: să fie regândită programa. Dar nu în sensul reacţiilor umorale (să fie scoase, rând pe rând, diferite materii) şi nici în acela al “teoriilor” de duzină despre “abilităţi şi competenţe” (a căror unică preocupare pare a fi aceea de-a numi ştiinţific şmecheria). Departe de acestea toate, lucrul care mi se pare că trebuie luat în considerare ca şi criteriu de elaborare al programei şi al manualului este acesta: ce chimie (de pildă) trebuie să ştie cineva care nu va deveni chimist, sau ce gramatică trebuie să ştie cineva care nu va deveni lingvist. Poate vă mai amitiţi de primele ore ale diverselor materii: fiecare se pretindea (şi asta înainte de generalizarea marketingului!) ca fiind cea mai veche şi mai importantă pentru umanitate – biologia pentru că natura ne dă de toate, fizica pentru că n-am putea înjgheba nimic fără ea, chimia pentru că de la foc incoace totul ţine de dansul moleculelor şi, deasupra tuturor, matematica pentru că până a învăţa să numere, omul nici n-a observat că are degete. Sigur, aici e vorba – în primul rând – de un prestigiu simbolic, numai că – foarte repede – acesta se traduce în avantaje materiale. De pildă în creşterea numărului de ore, ceea ce duce la mai multe angajări “în sistem”, fapt care – la rândul lui – atrage mai mulţi studenţi la facultatea de profil (care, tocmai pentru că devine interesantă, cere şi nişte meditaţii pentru admitere). Plus culegerile, testele, materialele auxiliare, etc. – capitalul simbolic se converteşte repede într-o industrie lucrativă. Problema învăţământului preuniversitar actual e aceea că el e expresia tasată a unei întregi istorii a luptelor pentru hegemonia de prestigiu. Interbelicul cu gramatica şi istoria lui (parţial reactualizate de naţionalismul ceauşist), materiile reale din anii industrializării, ştiinţele naturii din epoca avântului medicinei, mai nou economia şi psihologia, dar şi inevitabila engleză (care a ocultat aproape toate limbile) şi informatica, în care se recunoaşte strigătul (sperăm că nu ultim) al prezentului. E de presupus că vor mai veni şi alte limbi (chineza, de pildă) şi că informatica se va divide în mai multe discipline teoretice şi practice (web-design-ul candidând la preferatul elevilor) pe măsura dezvoltării reţelelor globale. E greu, în aceste condiţii, să păstrezi un echilibru între cunoaşterea generală (care rămâne o datorie a şcolii) şi înoirea continuă pe care o reclamă fuga înainte a tehnologiilor. Părerea mea este că varianta cea mai bună e aceea de-a renunţa la orgoliile disciplinelor şi de-a trece la reconfigurarea manualelor pe criteriul “ce trebuie să cunoască cel ce nu se va specializa în respectiva materie”. Cred că funcţionând astfel materiile vor reuşi să producă şi manuale cu adevărat alternative (nu cu text similar şi alte poze – ca acum): de pildă s-ar putea ca istoria – la clasele cu profil real – să fie istoria ştiinţei, iar matematica – la clasele cu profil umanist – să fie istoria matematicii. Şi, pornind de aici, şi specializarea profesorilor să dobândească un conţinut.
.

Dar, evident, problema cea mare e aceea a programei. Aceasta trebuie modificată radical. Şi cred că primul lucru de care ar trebui să se ţină cont ar fi coerenţa pe verticală şi pe orizontală a disciplinelor. Din câte pot eu să-mi dau eu seama (din experienţa şcolară a fiicei mele, dar şi din propria mea experienţă în universitate), nimic nu leagă între ele materiile dintr-un an de studiu şi nici anii de studiu între ei (exceptând, în acest ultim caz, cronologiile generice). Unde se întâlneşte o lecţie de biologie (de pildă), cu una de matematică şi aceasta cu cea de română? Sunt lucruri cu totului diferite? Atunci cum pot fi învăţate în acelaşi timp, şi la ce bun? Nu s-ar putea lega începuturile geometriei de arhitectura fiinţelor vii, tot aşa cum s-ar lega (poate contrastiv) logica unei probleme de matematică de aceea a unei poezii? Încă ceva: manualele actuale sunt concepute axiomatic (pornesc de la nişte principii care sunt desfăşurate pas cu pas într-o teorie coerentă) şi apodictic (se bazează pe afirmaţii adevărate care se exprimă ca definiţii, teoreme, etc.). Dacă învaţă, elevul are impresia unei călătorii cu tramvaiul într-un oraş cunoscut – merge din staţie în staţie printr-un piesaj domestic şi predictibil. Poate că aşa se deprind fundamentele ştiinţelor, dar – totuşi – mi se pare că lipseşte ceva: partea de căutare şi de problematizare care face ca incursiunea în lumea ştiinţei să devină o aventură personală. Senzaţia pe care o lasă manualele noastre e aceea că ele conţin totul şi că elevului îi e necesară o viaţă de muncă pentru a ajunge la înţelepciunea suverană a creatorilor de manuale. Acestea sunt asemeni unor sfere perfecte, închise asupra lor înşile şi imune la orice contact cu imaginaţia elevului sau cu complexitatea lumii. Bănuiala mea este că tocmai de aceea sunt atât de opace; pentru că se chinuie să înghesuie totul (axiomatic şi apodictic) între scoarţele unei cărţi. N-ar fi mai util – mai ales pentru adolescenţi – să fie mai curând nişte deschideri şi invitaţii spre mai mult? N-ar avea o şansă în plus dacă i-ar solicita elevului să gândească şi să se pună în situaţie, nu doar să rezolve probleme tip şi facă exerciţii monotone de gramatică ? (A propos : în epoca tabletelor, a Facebook-ului, a chat-ului şi a SMS-urilor copiii vor fi îndopaţi cu aceeaşi gramatică anostă exersată pe fraze interminabile din Brătescu-Voineşti şi alţi clasici pe care nu-i mai citeşte nimeni? Şi vor învăţa în gimnaziu engleza lui Shakespeare, pentru ca în facultate să afle că engleza comercială e cu totul alta?) Adevărata întrebare în marginea acestor manuale e următoarea: ar fi oare vreo şansă să trecem de la elevul pus să buchisească înţelepciunea maturilor (părinţi, profesori, autori de manuale), pentru a-i domoli pornirile rebele, la elevul pus să gândească, pentru a descoperi lumea?
.

Şi încă ceva cu privire la manuale: s-ar cuveni – cred eu – să se insiste mai mult pe forma lor narativă. Orice ştiinţă spune, în ultimă instanţă, o poveste, iar un manual bun e unul care ştie să facă povestea vie. S-ar putea să se obiecteze că un manual de matematică trebuie, în mod fatal, să conţină o mulţime de formule, care sunt destul de puţin captivante la lectură. Da şi ba. Pentru cineva care nu înţelege formulele respective, ele nu sunt altceva decât – după vorba Isabelei Allende – nişte picioruşe de muscă, însă pentru cine le pricepe, pot spune o poveste fascinantă. Dar ce facem cu cei care nu pricep – între altele, pentru că n-ar avea nici un motiv să le priceapă – formulele în cauză (de pildă pentru cei de la coregrafie)? Răspunsul e simplu: le facem un manual care să le spună aceeaşi poveste, cu cuvintele pe care ei le pricep. John Nash – cel cu schizofrenia, Nobelul şi filmul, care l-au făcut, toate, mai celebru decât contribuţiile lui matematice – povestea că imboldul către lumea cifrelor i l-a dat o istorie a matematicii citită în şcoală. Cartea, din păcate netradusă în limba română, îl are ca autor pe Eric Temple Bell, preşedinte – în acea vreme – al Asociaţiei Matematicienilor Americani şi al multor alte asociaţii profesionale din toată lumea, profesor, pe rând, la Chicago, Harvard şi Caltech şi multipremiat pentru lucrările sale de matematică. Dar ceea ce o face ciudată – şi interesantă – e faptul că această lucrare, de peste 500 de pagini, care parcurge detaliat istoria matematicii de la eleaţi la Cantor, nu conţine mai mult de 10 formule! Pariul lui E. T. Bell a fost să arate oricui cum gândeşte matematica şi care sunt mizele acestei gândiri. Ce e în formule, şi ce e dincolo de ele, pentru a le dedica întreaga viaţă? Cartea poate fi citită cu maxim folos de orice om alfabetizat, iar unii, probabil – ca şi Nash – îi vor urma sugestia. Nu trebuie să ne iluzionăm că doar lucrările seci, pline de cifre, grafice şi note de subsol sunt de ştiinţă, iar restul e cunoaştere de almanah. Robert Heilbroner a scris o istorie a economiei care, iarăşi, poate fi citită de oricine, Jostein Gaarder o istorie a filosofiei pentru adolescenţi, iar Bruno Chenu şi Marcel Neusch o istorie a teologiei din care oricine poate rămâne cu un tablou al evoluţiei conceptuale a creştinismului. Sigur că cine vrea să afle cum funcţiona efectiv gândirea lui David Hilbert, a lui Adam Smih, a lui Aristotel ori a Cardinalului de Lubac nu va rămâne la aceste introduceri, dar menirea lor nu e aceea de-a-i spune cititorului totul despre un autor sau altul (acesta e rolul ediţiilor critice şi al monografiilor specializate), ci acela de a-i aduce aproape un nume şi o problematică. Acesta este – cred – şi rolul unui manual. Şi pentru că am pomenit doar străini, merită amintit şi faptul că, în interbelicul nostru, Nicolae Iorga, Iuliu Valaori sau Simion Mehedinţi (sau, în anii ’70, Costin Neniţescu) nu aveau nici o reticenţă în a face manuale gimnaziu şi liceu care – e părerea mea – surclasează net producţia actuală tocmai prin calitatea explicaţiei care, fără a face rabat de la rigoare, introduce în gândirea domeniului. Mie unuia mi se pare că tocmai introducerea unor asemenea tipuri de manuale ar fi calea cea mai eficientă de a contracara “operele” interminabile ale unor autori prolifici precum D-na Birău. Pentru că dacă manuale precum cele cerute de programa actuală pot fi realizate doar cu foarfece şi clei, prezentări precum cea a lui Temple Bell cer alte “aptitudini şi competenţe”.
Mi se poate răspunde că n-ar fi o soluţie, dat fiind că tot aşa cum nu citesc actualele manuale, elevii nu se vor obosi să le citească nici pe cele despre care vorbesc eu. Se poate. Dar se poate şi să le citească. Sau – cel puţin – să le citească un număr mai mare de elevi decât cei ce le citesc acum şi, mai ales, înţelegând ce citesc, să le citească cu folos. Celor ispitiţi să-i acuze pe elevii de azi că nu citesc le-aş spune că nici nu mă mir: când pe-a V-a, la un fragment de o pagină de text fac 6 (şase!) lecţii de gramatică, nu e de mirare că lectura se asociază pentru ei cu căutarea verbelor la supin şi a propoziţiilor regente şi nu cu plăcerea genuină a călătoriei într-o altă lume. Ce mă uimeşte cu adevărat este faptul că aceşti elevi, cărora li se pun atâtea în cârcă, citesc cu pasiune cele peste 3000 de pagini ale poveştii lui Harry Potter. Ceea ce înseamnă că, în ciuda a tot şi a toate, rămâne în ei o nevoie de poveste şi o disponibilitate de-a citi. Ştiţi cu ce-i răspunde şcoala, atunci când nu-i îneacă cu gramatică? Cu indicarea ca lectură de vacanţă – la finele clasei a V-a – a “Copilăriei” lui Maxim Gorki! Probabil pe-a VI-a sau pe-a VII-a vor urma “Desculţ” de Zaharia Stancu şi “Tânăra gardă” a lui Fadeev. Evident, acestea din urmă se vor citi pe tabletă!

.

Pot fi realizate efectiv lucrurile la care m-am gândit eu? Nu ştiu, dar cred că merită încercat. Cred, în egală măsură, că ar trebui ceva mai mult decât modificarea programelor şi a manualelor; ar trebui ca – într-un fel sau altul – profesorilor să li se dea din nou impresia că sunt intelectuali şi nu cei mai oropsiţi funcţionari mărunţi ai statului. Că sunt felul în care elevii şi-i reprezintă pe David Hilbert, pe Adam Smith sau pe Aristotel şi nu cărătorii de fursecuri, ape minerale şi alte “atenţii” pentru tot soiul de “comisii” în care excelează Ministerul şi Inspectoratele. Şi că menirea lor este să-i citească şi să-i recitească pe clasicii domeniului propriu, precum şi să fie up to date cu ceea ce ţine de specializarea lor, nu să-şi piardă nopţile bălmăjind inutile “momente organizatorice” în “planurile de lecţii”. Dar, îmi dau bine seama, asta ar însemna ca Inspectoratele Judeţene şi Departamentele de Perfecţionare a Personalului Didactic să-şi piardă puterea şi, o dată cu ea, privilegiile. Şi asta – încă – nu se poate. Căci sunt lucruri pe care nu le poate schimba nici Ministrul Educaţiei, nici Primul Ministru, nici Parlamentul, nici Preşedintele şi nici măcar toţi la un loc. Păienjenişul acesta de interese, deopotrivă centrale şi locale, pentru care “criza educaţiei” e o afacere foarte profitabilă, e unul dintre ele.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "33 comments" on this Article:

  1. Cristian spune:

    Buna dimineata.
    Foarte interesant si cuprinzator articol, multumesc pentru o lectura de calitate.
    Toti am auzit despre sistemul educational din Finlanda.
    In opinia dvs., dincolo de problema sub-finantarii cronice, de ce nu s-ar putea adapta si la noi ?
    Nu se vrea, nu are cine sau nu pur si simplu nu se poate ?
    Multumesc

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Va multumesc pentru observatie. Din cate stiu eu, reforma educatiei din Finlanda a pornit tocmai de la constatarea – si asumarea – esecului vechilor metode si de la luarea in serios a problemelor locale (ale elevilor, ale parintilor si ale sistemului educational). Cred ca tocmai aceasta onestitate si seriozitate sunt necesare si nu importul unei metodologii sau al alteia. Nu sa copiem rezolvarea pe care finlandezii au dat-o problemelor lor, ci sa invatam de la ei ca merita sa luam in serios problemele noastre.

      Mihai Maci

  2. G.M. spune:

    Buna ziua,

    Cand vine vorba de invatamant, cred ca problema principala este acceasi cu toate serviciile oferite de stat. Ni se iau bani sub forma de impozite si taxe, fara alternativa la a cotiza si cand e vorba de a primi ceva, libertatea noastra de alegere este 0. Nimeni nu te intreaba cand iesi de la ore daca ti-a placut, daca ai imbunatati ceva. Nici macar cand absolvim o scoala, nu suntem chestionati, dupa un an sau mai mult, daca scoala ne-a ajutat in gasirea unui loc de munca, daca unele sau altele din materii s-au dovedit oportune, etc. O minima bunavointa in acest sens ar scoate la iveala realitati pe care le stim cu totii: profesori si materii tinute artificial in scoli, pe banii nostri si in detrimentul unui proces de educatie efectiv al copiilor.

    Cand e vorba de invatamant avem 2 factori principali : unul e mediul, adica scoala, profesorii, colegii, si tot ce specific unei scoli, iar altul este programa impusa de sus. Parintii si elevii au control 0 asupra ambilor factori. Ce pot face ei, este sa alerge dupa o scoala mai buna, insa “mai bun” e doar relativ.

    In realitate libertatea de alegere este brutal obstructionata de sistem. Daca asupra mediului mai intelegem ca oferta statului are niste limite data fiind limitarea bugetului, programa in sine va pune cred mari probleme generatiilor viitoare. Ca o mica paranteza, mi-e foarte greu sa cred ca un cadru didactic, de orice nivel, va accepta vreo liberalizare a programei, cu atat mai putin ministerul educatiei. Cadrele didactice si intregul sistem de invatamant pleaca de la premisa ca elevii si parintii nu au ce cauta in procesul de alegere a programei, fiind pur si simplu prea prosti. Eu spun ca acest lucru le este fatal copiilor si parintilor, care sunt deprinsi sa nu isi asume responsabilitati in procesul de selectie a ceea ce inveti si te defineste pe viitor. Traim timpuri in care aceasta selectie este foarte importanta, insa putini parinti si copii percep acest lucru. Aparent suntem educati sa invatam “ce-o fi”, sa obtinem o diploma, “ceva acolo” cu care sa incercam sa parazitam un sistem, in general statul.

    Amintesc ca in ultima vreme au aparut niste “amanunte”, cred eu esentiale pentru viitorul invatamantului. In SUA s-a testat invatarea de acasa, cu rezultate la evaluari comparabile cu ale celor care merg la scoala. Asta va arunca o alta lumina asupra “greutatii” pe care profesorii o aduc invatamantului. Dar iarasi, un lucru pe care profesorii nu il vor accepta in ruptul capului.

    Referitor la tehnologie, am vazut la televizor, la o expozitie de material didactic, cadre didactice trecute de 50 de ani care nu indrazneau sa atinga un proiector, o tableta, etc in timp ce ele faceau deliciul copiilor. Cum tehnologizarea nu asteapta, ma intreb ce va fi peste 10 ani cu profesorii trecuti de 50 de ani, mai putin familiarizati tehnica, limba engleza, etc. Ii vom mai plati oare de la buget, fara nici o problema ?

    Temerea mea este ca incercam sa reparam un sistem de invatamant si sa il aducem la un nivelul sistemelor performante tocmai in momentul in care acele sisteme care au performat altundeva incep sa se schimbe masiv si din temelii. Cred ca la nivel mondial, acreditarea facultatilor sau a diplomelor ca orice mod de a formaliza cunoasterea nu vor mai cantari nimic. Deja companiile cauta chestiuni mai degraba din zona autodidacticului : soft skills, tehnologii foarte noi deci care nu au putit fi deprinse in scoala, etc.

    Cu tot respectul, cred ca schimbarea trebuie sa vina din exterior, nu din interiorul sistemului de invatamant. Adica parintii, copiii, tehnologia si piata trebuie sa schimbe invatamantul. Profesorii, guvernantii mai putin. Mai ales cei de la noi. Stim de ce, nu are rost sa mai intru in detalii acum.

    Personal, neavand solutii pe moment, copiii neputand astepta, nu pot decat sa incerc sa caut alternative si sa fiu foarte atent la ce si cum vor invata, nu neaparat din scoala, iar asta va conta mai mult poate decat la performantele scolare exprimate prin note.

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Va multumesc pentru observatii. Sunt de acord cu ele. Asa cum am spus-o in textul precedent, cred ca marea problema a educatiei este – la ora actuala – de natura sociala si nu educativa. Cand spun asta, ma refer la o masa enorma de oameni care(cei mai multi) nu vor nimic altceva decat salariul la jumatatea lunii si pensia la exit. Oamenii acestia se considera niste victime, nu vad nici o ratiune pentru a face ceva in mod real, isi percep Ministerul (cu toate derivatele lui) ca pe un stapan brutal si capricios, care nu poate fi imbunat decat cu “daruri” de tot felul si stiu – din experienta – ca doar mimarea slugarnica a executarii “sarcinilor” ii scuteste de sanctiuni. Nu-si vor spune niciodata parerea cu privire la lucrurile pe care le fac, le vad sau le suporta din doua ratiuni: fie pentru ca nu au nici o parerea cu privire la acestea (ceea ce-i intereseaza pe ei fiind cu totul altceva – micul gheseft pe care-l pot face din functie, indemnizatii, punctaje sau meditatii), fie pentru ca stiu ca sinceritatea se plateste (caci, onest vorbind, in tara asta nimeni n-a fost niciodata sincer fara a suporta consecintele naivitatii sale). Asadar, ca victime ale “sistemului” sunt nemultumiti de acesta, dar ca profitori ai lui nu vad nici un motiv sa-si faca nemultumirea publica. Si atunci, ce se poate face? Cred ca ceea ce am spus la finele textului meu: ca acestor oameni sa li se redea sentimentul ca sunt intelectuali, ca sunt partea reflexiva (si potential activa) a societatii si nu cei mai marunti si mai persecutati functionari ai ei. Am speranta ca – cel putin unii dintre ei – vor renaste si aceasta renastere a lor va iradia in societate.

      Mihai Maci

  3. mim spune:

    Eu nu cred ca trebuie redus numarul de materii. Chiar sunt de parere ca trebuie sa fie suplimentate. In clasele mici as introduce operare pe calculator, iar la clasele mari as introduce programarea (daca este cazul) + limbi straine. In viitorul apropiat nu o sa mai poti gasi de lucru daca nu sti macar sa operezi cu calculatorul si nu aveti cunostinte de limba engleza. Parerea mea este sa ne pregatim copii pentru aceasta situatie. Dar ce facem cu aglomerarea materiei?
    Daca ati fi lucrat intr-o multinationala ati fi stiut raspunsul. Traim intr-o lume in care sunt asa de multe informatii disponibile si obligatorii, incat se cere lucrul in echipa pentru a avea rezultate… un individ poate cu greu sa se specializeze in mai multe domenii si bineinteles ca trebuie mult timp pentru asta. Propunerea mea este de specializare a individului inca din gimnaziu. Ati fost amuzant cu exemplul cu coregraful care trebuie sa invete matematica dar explicata altfel. Dar puteti sa imi argumentati de ce ii trebuie matematica pentru a face meseria lui. Acelasi lucru il pot spune si despre domenii cu mai multe pretentii: medicina, juridic, bio-chimie, traducatorii autorizati si lista poate continua. Evolutia tehnologica a ajuns atat de departe incat multe domenii din inginerie sa nu mai foloseasca matematica superioara, la fel nici majoritatea economistilor nu mai folosesc modele matematice evoluate. Ne cramponam de trecutul comunist in care pregatirea profesionala era facuta pentru a ne adaptam industriei din acea perioada si nici macar nu realizam ca industria actuala ne-a depasit ca si cerinte.
    Daca parintii ar fi lasati sa isi orienteze copii spre o profesie (din gimnaziu), bineinteles ca pot fi consiliati de profesori, numarul de materii pe care ar fi nevoiti sa le invete copii ar fi mai putine si automat ar avea timp pentru dezvoltare si joaca (sa nu uitam ca sunt copii). In liceu sa fie admisi prin examen, in functie de sectia aleasa(ex: la bio-chimie sa dea examen la biologie si chimie… uitati de matematica si romana, la informatica sa dea examen la matematica si limbaje de programare etc. Sunt asa de multe lucruri utile de invatat incat nu ar trebuie sa piarda timpul cu inutilitatile.
    Si problema mea majora. Trebuie marit programul scolar (de dimineata pana la 16-17), program care sa cuprinda multe ore optionale. Acest lucru ar fi util si pentru parinti pentru ca ar sti ca au copii supravegheati si in acealsi timp se poate face pregatirea elevilor cu mai bune rezultate.

  4. Daniel spune:

    Vad ca cei care au comentat pina acum (la acest articol si la cele anterioare) au propuneri “marete”. Nu e o ironie, e doar lipsa unui termen mai bun pentru schimbarile majore pe care le propun (programa scolara, numar de materii, etc).
    Poate ca ar trebui revenit la intrebarea din articolul anterior – ce se **poate** face?
    Si se pot schimba lucrurile marunte.
    Ca de exemplu, greutatea ghiozdanului: in loc sa schimbam manualele in manuale semestriale sau tablete sa facem un lucru mai simplu, si aplicabil imediat: sa nu mai cerem copiilor sa cumpere caiete/manuale suplimentare, pe linga manual. Fetita mea, in clasa a IV-a, avea la matematica 2 caiete si 3 manuale. La limba ramana era ceva similar.
    Cred ca mult mai multe se pot schimba ajustind lucrurile marunte, care chiar se pot intimpla, decit pornind a n-a reforma mareata.

  5. totoreanf spune:

    Buna domnule Maci Mihai,
    Jos palaria pentru minunatul articol! Sunt pe deplin de acord cu dumneavoastra referitor la cartile amintite, mai ales ca am gasit cateva pe net: Fizica Distractiva de Perelman, Va place fizica de Stelian Apostolescu, Radiotehnica Distractiva de V. Kubarkin si altele. Materiale alternative pentru fiecare materie scolara ar fi. Lumea nu le cunoaste, nu sunt promovate si daca statul nu are vointa sau capacitate pentru asta ar trebui intervenit cumva din partea mediului privat…. M-am gandit de multe ori cu nostalgie la un profesor de matematica din gimnaziu care facea ca formulele sa para adevarate povesti si sa prinda sens. Dar daca acesti profesori cu har intarzie sa apara, de ce nu s-ar prelua aceste carti bune pentru invatamantul nostru, care astfel ar putea substitui lipsa unor profesori de mare clasa? Oriunde am intalnit profesori cu har, in jurul lui au aparut olimpicii, ingineri de valoare, informaticieni renumiti. Se pare ca acesti profesori sunt tot mai rari (pentru ca pleaca in strainatate). Haideti sa gasim solutii pentru ai suplini prin cartile de valoare si prin, de ce nu, tehnologie. Haideti sa “clonam” un profesor bun care e undeva in tara asta si sa il vada toata tara, sa predea peste tot si sa genereze olimpici in toata tara…
    Domnule Maci Mihai, intuiesc in dumneavoastra un profesor cu har dupa felul cum scrieti si mai ales ca am avut onoarea sa va cunosc. Nu va ganditi sa combinati tehnologia cu ceea ce a-ti putea preda si sa faceti niste cursuri online pentru toata lumea?

  6. Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

    Domnule Maci,

    Stufoșirea materiei are, la rîndul ei, o istorie.

    În 1967, admis în Politehnica București (anul 1 Electronică) am fost de-a dreptul zdrobit de volumul uriaș al cursurilor. Și, în primul rînd, cele de matematică. Ni s-au predat pagini kilometrice de „teoreme de existență” plus nenumărate alte „rafinamente” specifice sferelor înalte ale disciplinei (fără nici o legătură cu necesitățile ingineriei). Fiind înclinat spre scormonirea adîncurilor, mie personal îmi plăceau, dar nu pot să vă descriu maniera prezentării: exact cum spuneți – AXIOMATIC și APODICTIC. Asta inducea un acut sentiment de frustrare – parcă veneau direct din gura lui Dumnezeu. Idem cu privire la ideile din spatele formulelor. De altfel tînărul domn Omer Cerrahoglu (super-campion ROMÂN la matematică) spune același lucru ca și E.T. Bell: „Matematica înseamnă ideile frumoase din spatele fiecărei probleme.”

    După cîțiva ani, parcurgînd un manual de matematică de CLASA A CINCEA, constat cu stupoare cum viciile politehnicii bucureștene diseminaseră pînă aproape de nivelul școlii primare. Leme, teoreme, limbaj ultra-formalizat, & tot ce mai vreți pentru a turti creierii copiilor. Distanța față de ce învățasem la aceeași vîrstă devenea cosmică.

    Confruntat cu similitudinea faptelor m-am întrebat: „Ce mama dracului îi mînă ?” Deși profesorii din capitală fuseseră formați în alt regim decît cel comunist (prin forța vîrstei) explicația mea sună cam așa: o nație cu 40% analfabeți (1945) generează INTELECTUALI NARCISICI. Adică „Băi mîrlanilor (inclusiv părinții proprii) ! Ia vedeți de unde am plecat ȘI UNDE AM AJUNS ! Ia veniți să vă dau carte, băi țărănoilor !” Folosesc cuvîntul „țărănoi” deoarece cei trei colegi de cameră, ȚĂRANI OLTENI (brici de deștepți), sufereau la unison cu mine.

    Cumulînd ranchiunele personale cu salariile de mizerie specifice învățămîntului dejisto-ceaușisto-post 1989 (chiar și superior), am propus o explicație (parțială) a problemelor ridicate de școala românească contemporană.

    Vorba lui Jacques Le Goff (istoric medievist francez): „…un eveniment, oricît de important ar fi (şi poate direct proporţional cu amploarea lui), nu se naşte şi nici nu moare dintr-o dată: vine de departe şi se prelungeşte în timp.”

  7. euNuke spune:

    Domnule Maci, sper să nu vă mâhnească prea tare observaţiile mele maliţioase. O să le aştern chiar dacă ştiu foarte bine că este in zadar.

    1. Dumneavoastră plecaţi de la premisa că Sistemul de Învăţământ -cel ce e musai să fie reformat- este şi trebuie să rămână apanajul Statului.

    2. Deşi sunteţi conştient că din lăuntrul Aparatului de Stat nu are cum să apară vreun reflex veritabil al Reformei, insistaţi in aceeaşi direcţie a căutării unor linii directoare reformiste sub patronajul instituţiilor Statului.

    3. Pentru că dinspre Aparat nu vine nimic coerent, viabil şi durabil care să îmbunătăţească soarta copiilor vă simţiţi obligat să alunecaţi in reverie şi să pritociţi idei şi planuri de reformă destinate acelei clase de funcţionari despre care ştiţi foarte bine că-şi are existenţa condiţionată de absenţa oricărei reforme.

    4. Sistemul actual a luat naştere din convergenţa vectorilor totalitarismului academic -şi probabil intuiţi sau bănuiţi acest aspect dar vă e teamă să-l rostiţi- iar spargerea Monopolului de Stat instituit in comunism nu este posibilă fără desprinderea de mentalitatea totalitaristă a unei mase critice de educatori aflaţi in captivitate. Înainte de orice reformă instituţională e musai să se petreacă o Reformă personală. Cînd educatorul obişnuit, cel de şcoală generală/liceu, va învăţa să gândească autonom, pentru sine şi exclusiv pentru cei atinşi de razele minţii sale, sistemul va începe să se clatine. Vă lamentaţi de greutatea ghiozdanelor dar in acelaşi timp proiectaţi un program ‘reformist’ care tinde să păstreze deopotrivă cartea -cea fizică, groasă şi prăfuită- şi colectivul de educatori in Sistem pentru că nu puteţi sau nu vreţi să vă imaginaţi un alt sistem in care nu există nicio carte şi toată informaţia de bază este livrată de un singur profesor sau de către un grup restrâns de 3-4 educatori aflaţi in continuă colaborare şi autonomie de decizie. Nu puteţi sau nu vreţi pentru că sunteţi ţinut in loc de solidaritatea de breaslă. In plus, demonul totalitarist va atins şi pe dumneavoastră: nu vă puteţi abţine să vă întrebaţi “ce aş face dacă aş fi Preşedintele Sistemului”. Virusul nanodictatorului închipuit pare că a molipsit întreaga dăscălime românească. Toţi vor şi se cred in stare să conducă, să reformeze, să educe TOATĂ suflarea românească. Toţi educatorii se cred universali şi, chiar dacă nu au condus in mod efectiv nici măcar o scară de bloc, vor să traseze noi programe universale care să ajungă in minţile TUTUROR copiilor. Nu am auzit niciun profesor român care să ceară desfiinţarea Programei centralizate -adevărat lanţ al conştiinţei pedagogului. Or fi, nu zic, dar ţin totul pentru ei, in sinea lor, ca să nu-şi pericliteze cariera.

    5. Soluţii. Ce-i de făcut? Dacă reuşiţi să vă controlaţi impulsurile totalitare care generează planurile măreţe din minţile educatorilor mărunţi, insignifianţi aproape in Marea Schemă Bugetară, veţi descoperi probabil că:
    Nu există soluţii sistemice. Sistemul românesc a fost prea mult timp o entitate monolitică, cvasimonopolistă şi de aceea este de nereformat. Soluţiile sunt exclusiv individuale. De pildă balastul ideatic de care vorbiţi poate fi înlăturat cu uşurinţă de către orice profesor sau părinte preocupat de sănătatea mentală a copiilor. Pur şi simplu refuzaţi să predaţi ceea ce consideraţi a fi inutil sau sfătuiţi copilul să nu aprofundeze prea multe domenii deodată. Dacă vedeţi că elevul e tâmpit nu încercaţi să mai pierdeţi vremea cu el ca să-l destupaţi -este imposibil, ci împingeţi-l către o meserie oarecare. Sabotaţi Sistemul încurajînd aceşti elevi tâmpiţi să părăsească şcoala publică. Încurajaţi părinţii copiilor tâmpiţi să-şi trimită odraslele la muncă. Banalizaţi abandonul şcolar in discuţiile cu părinţii, vorbiţi-le despre costurile fantastice ale şcolii şi explicaţi-le că diplomele nu mai înseamnă nimic şi că nu merită efortul de a-şi trimite la facultate plozii defavorizaţi de natură. Probabil că 90% din tinerii luaţi cu arcanul de Stat şi băgaţi in lagărele sale nu au ce căuta intr-o şcoală adevărată, pentru ei fiind suficientă alfabetizarea. Poate nu vă vine să credeţi, dar in România s-a instalat deja starea de anomie, ca atare consecinţele legale ale abandonului vor fi nule, nimeni nu va urmări penal părinţii care-şi scot copii din centrele de detenţie poreclite şcoli publice. Lăsaţi-i să plece! nu le mai sacrificaţi vieţile de dragul carierei unor profesori care se simt la rândul lor captivi chiar şi atunci când nu conştientizează statutul lor de gardieni [funcţionar public este un termen prea blând]. Şi pentru că falimentul Sistemului este inevitabil ar trebui să vă gândiţi fiecare in parte dar şi împreună la reprofilarea profesională. Inamovibilitatea locului de muncă garantată de stat pentru funcţionari este un lux extraordinar, nu ştiu ce vă face să credeţi că profesorii ar fi mai indispensabili societăţii decât inginerii sau antreprenorii afectaţi de criza economică. De fapt Sistemul este deja in faliment dar niciun politruc nu are curajul să-l declare. In cele din urmă lipsa banilor va determina totuşi guvernanţii să facă nişte alegeri. In arhitectura statului socialist educatorii au cea mai şubredă poziţie. Ca atare, e de aşteptat ca disponibilizările să fie masive şi piaţa autohtonă să fie incapabilă să absoarbă un număr atât de mare de profesori, in special cei din disciplinele umaniste. Căutaţi-vă de pe acum un nou rost, un nou loc de muncă, pregătiţi-vă pentru un nou viitor, iar dacă vă simţiţi in stare să vă asumaţi riscuri nu aveţi decât să vă asociaţi cu alţi colegi şi să deschideţi o şcoală privată. Dezastrul se apropie cu paşi mari şi nu o să vă ajute deloc visele ameţitoare şi textele reformiste pe care le emiteţi acum.

    • Donny spune:

      Bravo, EuNuke, ai “lovit” din nou. Totusi sunt sceptic ca multi iti inteleg indemnurile realiste. Inclusiv titlul acestui articol e elocvent:”Ce-i de facut?” Eu zic sa-l intrebam pe Lenin si sa-i recitim cartulia cu titlul de mai sus. Evdent, degeaba!

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Va multumesc pentru observatii. Aveti dreptate, multe din lucrurile pe care le spuneti le vad (sau cel putin “le intuiesc”) si eu. Ne despartim insa in ceea ce priveste posibilitatea remedierii unora sau altora dintre ele. Primul lucru pe care as dori sa-l spun este acela ca eu nu cred in solutiile de tipul “todo o nada”: “resetam” societatea, suspendam “sistemul”, facem o revolutie pe modelul celei leniniste, etc.; adica abolim trecutul si intram – zambitori si cu pas sigur – intr-o lume noua. Lecturile si experienta m-au invatat ca nici o revolutie nu aboleste prin ucaz omul si lumea veche; ca – ne place sau nu – istoria lenta isi va lua, mai devreme sau mai tarziu, revansa asupra celei dinamice si ca vechile obiceiuri se cristalizeaza in “structuri” (si structurile in “sistem”) mai inainte chiar de-a se raci patosul revolutionar. Asta e: cum bine stiau stramosii nostri, omul e o faptura imperfecta care, atunci cand e supusa ispitei, e mai tentata mai curand sa cada in ea decat sa-i reziste. Pe de alta parte, tot acest om, daca vede ca ceva e bun pentru el, merge de buna voie in directia acelui bine si nu trebuie batut cu garbaciul ca sa se duca intr-acolo. Cred ca asta e esenta capitalismului: a face binele nu e problema de mari pricipii, ci pur si simplu e o modalitate de a beneficia tu insuti de pe urma binelui. (Si capitalismul isi are problemele lui, nu e menirea mea sa-i fac apologia; dar ideea lui de baza mi se pare a fi aceasta: fiecare traieste mai bine daca-si face treaba bine.) Acum, care e problema lumii noastre? Aici oamenii au fost conditionati cu doua reflexe: schimbarea inseamna a) cresterea salariilor sau b) disponibilizari. Pe cale de consecinta, ori cresc salariile independent de ce facem, prin hotarare de guvern, ori ajungem sa fim dati afara, de asemenea indiferent de ce facem, tot prin hotarare de guvern. De aceea oamenii sunt atenti nu la ce fac ei, ci la ce hotaraste guvernul. Si se supun oricaror injonctiuni pe care “trebuie sa” le execute, fara a-si pune nici o clipa problema a ceea ce merita sa faca in contextul concret in care se afla. In ce ma priveste, eu unul nu cred in posibilitatea de-a aboli Guvernul, Ministerul, Inspectoratele, Departamentele de Perfectionare, Directiunile, Rectoratele, etc. Va marturisesc sincer ca sunt reticent si in ceea ce priveste inaugurarea unor institutii private si cred ca ar trebui sa tragem niste invataminte din lectia universitatilor particulare. La noi mediul privat este – indiferent ce vom spune – supus reglementarilor aceluiasi “sistem” pe care crearea lui il denunta. (Pentru a fi mai clar, eu pot sa-mi fac scoala mea, dar organizarea si functionarea ei trebuie aprobata de Minister daca vreau ca diploma sa aiba vre-o valoare in Romania.) Asta e. Cred ca e foarte greu sa convingi oamenii sa vina intr-o scoala care nu le da diplome si, daca nu-i poti convinge, nu vad cum s-ar autointretine o asemenea scoala in afara sistemului. De aceea incerc sa gandesc o “revolutie de jos in sus” care sa modifice acele lucruri care pot fi modificate fara a starni o reactie sistemica imediata si care – in timp – pot fi cumulate ca o forma de rezistenta colectiva la agresiunea sistemului. Cred ca – cu un pic de imaginatie si cu multa tenacitate – lucrurile acestea pot fi realmente facute si cred, de asemenea, ca – in timp – ceva esential – poate fi schimbat in bine. Cat despre revolutiile radicale, acestea imi amintesc de vorba printului di Salina: “Pentru a pastra totul, trebuie sa schimbam totul”. Ironia sortii face ca succesivele “reforme ale educatiei” din Romania sa o confirme intru totul.

      Mihai Maci

      • Donny spune:

        Dle Maci, nu e vorba de revolutie, ci de faptul ca statul roman , cu toate structurile educative si ca cel de la UO sunt IN FALIMENT. Faliment inca nedeclarat, sau nerecunoscut. Credeti ca un sistem care stagneaza in minciuna si iresponsabilitate poate fi schimbat? Uitati-va in jurul dvoastra. Ce vedeti? Incompetenta, prostie si cinism. Structuri imbibate de obedienta si conservatorism. Cu acesti oameni vreti d-voastra schimbari de jos in sus, sau de sus in jos? Nemai vorbind despre totala lipsa de adecvare la realitati. Parafrazandu-l pe Bastiat, “invatamantul de acum este marea FICTIUNE prin intermediul căreia toată lumea se străduieşte să trăiască pe cheltuiala a toată lumea”. Deci, inteleg ca d-voastra scrieti aici ,ca poate rectorul Bungau sau ministrul Pricopie se vor lumina brusc si va vor urma sfaturile. Cred sincer, ca si pt. dvoastra ca si pentru altii care mai gandesc rational ,este stringent sa urmati sfatul lui EuNuke, sa va recalificati.Altfel, in curand veti regreta amarnic. Cu burta goala!

  8. Stefan spune:

    1. Eu as pleda si pentru o diferentiere a gradelor de dificultate A, B, C (sau Avansat, Mediu, Satisfacator). Macar la nivel de liceu daca nu si la scoala generala. Sa existe ore de nivel mediu, in care copiiilor sa li se acorde atentie pentru a ajunge la nivel de nota 6 (si sunt chiar foarte multi copii cu nevoi speciale care au nevoie de mai multa asistenta la ore). Dar sa existe si ore de nivel intensiv la care elevii cu inclinatii sa poata excela. Nimic nu este mai stimulativ decat competitia!
    In clasa copilului meu sunt de-a valma copii care abia stiu sa citeasca si copii cu foarte mult talent la literatura. Copii care abia stiu tabla inmultirii si copii care inteleg foarte bine geometria plana. Domnii profesori trebuie sa stea si cu unii si cu ceilalti, sa uniformizeze. Sunt frustrati si cei slabi si cei foarte buni. Cred ca astfel ne-am putea intelege mult mai bine copii si sprijini inspre o cariera in care ei sa se simta confortabili ca si cunostinte. Poate ca cei foarte buni la mate de exemplu din clasa a 6-a ar putea face ore cu cei suficienti de la clasa a 8-a, apoi in clasa a 7-a cu cei amediu de la a 8-a si avansat la clasa a 8-a in clasa a 8-a. Daca vor mai mult, pot alege unele optionale care aprofundeaza. Solutii sunt si fara a se crea frustrari.

    2. Folosirea tabletei imi aminteste de unele seminarii din facultate la care profesorii ne indemnau sa venim cu toata documentatia pentru a face probleme. Si de examenele lor. Aveam dreptul cu toate informatiile posibile, numai sa rezolvam problemele propuse. Si ne-am descurcat, marea majoritate. Era la cursurile de transmirere a informatiei, sa contruim nu stiu ce circuite, care trebuiai intr-o anumita situatie, de ce … etc. E buna si tableta ca material alternativ, vor fi bune si cartile, doar nu vor disparea peste noapte.
    Poate ca ar stimula foarte mult independenta. Si rezolvarea independenta a problemelor, ca in vest. In invatamantul universitar din vest profesorul vine la ora, preda, cine are de intrebat intreaba, cine nu, nu, si fiecare munceste independet tema sa. Nu exista profesori “slabi” sau care “dodosesc” sau alte mofturi pedagogice. Studentii stiu de ce sunt acolo si respecta munca profesorilor, dar mai ales munca lor.

    3. Pentru mine, exclus taierea de materii din programa. Chiar diversificarea lor. Minim 1 ora pe saptamana pentru cei care doresc un nivel satisfacator, 2-3 ore pentru B si 5-6 ore pentru A. Si elevii sa isi aleaga materiile pe care si le doresc. Eu nu as fi ales niciodata Istoria Avansat pentru ca am probleme in a retine ani si date. Dar cu siguranta colega mea de banca din liceu ar fi excelat.

    4. Programa este un dezastru, este adevarat. Pentru ca nu se diferentiaza materia pe grupe de studiu. Punand nivele diferentiate si materia ar trebui facuta diferentiat. Si nu ar mai fi predate ecuatiile integrale la toti elevii de clasa a 11-a ci doar cei inscrisi la cursul de Mediu si Avansati, care vor dori mai apoi sa aplice pentru o Facultate de Stiinte. Cei Satisfacator vor aprofunda ecuatiile de grad 2, fractiile, polinoamele s.a.

    Oricum, e placut demersul dumneavoastra, ne forteaza sa ne imaginam scoala copiilor nostri altfel.

    • iosiP spune:

      “1. Eu as pleda si pentru o diferentiere a gradelor de dificultate A, B, C (sau Avansat, Mediu, Satisfacator).”

      Nu se poate asa ceva! Pai cum adica, sa-i discriminam pe cei mai slabi de neuroni? Vreti sa se simta marginalizati doar pentru ca s-au nascut cu abilitati intelectuale diferite?
      Eu zic sa-i includem pe toti la “avansati”, sa nu le ranim sensibilitatile, ca cine stie, azi-maine ne trezim cu vreun mars al celor din comunitatea LGBT (Limitati, Golanasi, Bezmetici si Trantori) care poarta cu mandrie tricouri cu “Moron Pride”!
      Si pana la urma schimbam definitia inteligentei, ca sa-i includem si pe ei…

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Va multumesc pentru observatiii. Da, si eu sunt de acord cu diferentierea pe care o propuneti. Ceea ce cred ca o limiteaza (pana la a o bloca) e o ratiune sociala: faptul ca aceasta ierarhizare a capacitatilor s-ar reflecta in ierarhizarea retributiilor. Altfel spus, un profesor la nivel avansat ar castiga mult peste unul la nivel satisfacator. Morala: cei de la nivelul satisfacator vor truca rezultatele activitatii lor (si vor mitui comisiile ce le vin pe cap) pentru a iesi si ei avansati. Parerea mea este aceea ca ierarhizarea principiala pe care o propuneti D-voastra ar trebui acompaniata de o ierarhizare interna la fiecare nivel. Altfel spus un profesor care-si face bine treaba la nivelul C sa fie mai bine retribuit decat unul care-si face treaba mediocru la nivelul A si nu pedepsit pur si simplu pentru ca e la nivelul C (ar trebui sa aiba si posibilitatea de-a trece la un alt nivel). In fine, nivelul C va fi el insusi o problema: in mod fatal, nu toti elevii vor dori sa realizeze macar satisfacatorul care li cere. Ce facem cu ei? Asta e o problema sociala, nu pedagogica. Daca pur si simplu ii pedepsim pe profesorii din C, ma tem ca toata ierarhizarea se va prabusi, deoarece acesti profesori vor fi tentati sa falsifice rezultatele pentru a “supravietui”. Vedeti, lucrurile nu sunt de loc simple.

      Mihai Maci

      • Stefan spune:

        Oamenii din sistemul educational sunt egal retribuiti si in acest moment. Cu toate ca domnul A de la Liceul X pregateste elevi de olimpiada in fiecare an si profesorul B de la liceul Y lupta cu copii sa inteleaga ecuatia de gradul 2. Salariul lor este acelasi.
        La examenul de Titularizare din fiecare an sunt profesori care iau peste nota 8 (la obiectele din aria matematica-stiintele naturii) si peste 9 la obiectele de stiinte sociale-umane. Sunt si care iau nota 5, desigur. Toti au aceeasi remunerare.
        Gradul de pregatire a profesorului “iese” la suprafata in timp. Profesorii care ar preda la clasele de Avansati ar fi cei care iau peste 8 la examenul de titularizare (sau 8.50, sau 9, sau 9.50, cum se stabileste), cum cei care iau 5 nu pot preda decat la Satisfacator. Desigur, chiar si ca profesor poti evolua, dand din nou examen in alt an, pentru a putea avea acces de predare si la alt nivel. Nota 8 la titularizare “ar permite” si predarea la clasele de Avansati, nu este obligatorie “numai” predarea la Avansati. Si tot asa.
        Oricum, la momentul actual profesorii de nivel Avansati sunt cei mai cautati pentru pregatiri de performanta. Sunt cunoscuti/recunoscuti in mediile educationale. Si au EXACT acelasi salariu ca si ceilalti. Ii veti cunoaste si dumneavoastra odata cu cresterea copilului dumneavoastra si cresterea nevoii de … mai mult decat satisfacator.

  9. sorin spune:

    Din pacate lumea moderne merge spre superspecializare. Mai mult decit atit matematica cu rudele ei informatica si fizica au un impact din ce in ce mai mare asupra vietii de zi cu zi si asupra economiei.
    Solutia pentru invatamintul romanesc nu poate sa apara inainte de specificarea problemei.
    Ce se vrea de la invatamintul de stat din Romania? si apoi… ce se poate?
    Abia dupa ce se raspunde la intrebarile astea se vor putea gasi solutii.

    Cred ca nu reducerea programei e cheia, si divizarea invatamintului general in tehnic / stiintific undeva prin clasa a 5-a apoi in clasa a 10 impartirea celui stiintific in mai multe ramuri de exemplu uman/real/stiintele naturii.
    Avem nevoie de zugravi, zidari, infirmiere, educatoare, medici, ingineri , filozofi, etc. care sa poata profesa la incheierea studiilor, si sa o faca in tara. Invatamintul trebuie sa fie eficient si ca si raport costuri/casitguri(raportul asta merge in cer daca elevul pleaca in alta tara) dar si sub aspectul timp petrecut in scoala/cunostinte dobindite.
    Pentru ca, zic eu, scopul invatamintului de stat e sa educe copii si tinerii in asa fel incat sa poata sa-si castige existenta in Romania si nu aiurea, dar mai ales sa faca din Romania o tara competitiva la nivel global. Pentru orice alt scop de nisa invatamintul de stat trebuie sa faca loc invatamintului privat(nu de felul universitatilor private de azi de la noi ci de felul universitatilor si liceelor private occidentale).

  10. sorin spune:

    Si inca ceva:
    romanii (poate cei mai snobi locuitori ai planetei) trebuie sa intelega ca daca profesorul iti spune :”copilul dumneavoastra nu e bun de matematica , dar va fi un bun instalator, nu il dati la muzica, incurajati-l sa faca sport” nu te jigneste, ci ii face copilului un imens bine.

    • Stefan spune:

      Da, dar am vrea sa ne convingem singuri de acest lucru, sa nu fie o chestiune personala, subiectiva. Am vrea niste teste specifice, un psiholog, un indrumator in cariera (nu stiu cum naiba se numeste cel care prin clasa a 10-11 da teste specifice pentru definirea mai concreta a abilitatilor). Eu nu vreau parerea unui singur profesor de matematica cu care poate copilul meu este incompatibil.

    • traian spune:

      De acord cu o conditie :-)
      Acel “profesor” sa fie credibil, capabil, sa fie de fapt Profesor.
      Din pacate marea majoritate a educatorilor din ziua de astazi sunt acolo deoarece nu au fost in stare sa faca altceva din care sa castige mai bine si se complac in traiul de subzistenta a unui salariu de mizerie in sistemul de invatamant.

    • Rennkuckuck spune:

      …imi pare rau, stimate domn, dar inclsiv parintii mei, au fost “sfatuiti” de anumiti profesori incotro sa ma orietnez (- aici trebuie sa mentionez ca am fost baiat sarac, fara “spate” si neamuri)….. si stupoare mare la ‘mnealor, cind vedeau cum le depaseam favoritii la toate examenele de admitere, exact acolo unde se asteptau mai putin, excat acolo unde ei ma considerau slab. la fel i-au facut si sotiei mele citiva profesori, pina cind le-au “cazut fetzele”, cind au vazut ce a fost in stare sa realizeze cu propriile puteri, ignorind “sfaturile binevoitoare”.
      – in primul rind,,,, sa nu se mai astepte prea mult de la profesori – in primul rind conteaza caracterul si vointa copilului, iar mai apoi mediul si conjunctura in care traieste si creste copilul.
      - nu am vazut inca om, nu numai profesor, care fiind impresionat de dorinta de cunoastere si de vointa unui copil, sa nu faca absolut tot ce-i sta inputere sa-l ajute pe acesta si sa-l invete sau lamureasca!
      - in al doilea rind, conteaza sansele de a invata si a se pregati pentru viitor, pe care le ofera societatea unui copil, .
      restul sint variatiuni pe diverse teme.
      In alta ordine de idei, raspunzind la intrebarea : “ce se poate face?”
      - ar trebui impiedicata mediatizarea prostiei, a kitch-ului, a menelelor, si a tot felul de curve si curvari, transformati in “vedete” printr-o mass-media bolnava. eliminarea stirilor “brizante” despre alde voiculescu, becali, iliescu, monica virinica.
      toate aceste “vedete” ar disparea si ar saraci daca mass-media din romania ar avea bunul simt sa nu le mai faca atita reclama directa si indirecta.
      ce-l intereseaza pe romanul de rind daca nu stiu ce fotbalist si-a luat ferrari, sau daca nu stiu dce curva a ajuns in jacuzzi-ul lui irinel…
      aici, nu profesorii pot face ceva ci insisi parintii, luind atitudine fata de non-valoare.
      dar atita timp cit parintii asculta manele si se uita la show-uri cu curve imbracate exotic, povestind cu vulgaritate despre partide amoroase cu nu stiu ce manelist, in maseratti-ul aceluia…. sa nu se astpete ca invatamintul sa faca minuni!.
      se pare ca majoritatea romanilor au uitat ca unui om demn de respect ii trebuiesc cei 7 ani de-acasa… ei aici e buba! acesti 7 ani lipsesc prea multora!

  11. Gogu Bosorogu spune:

    “Pot fi realizate efectiv lucrurile la care m-am gândit eu? Nu ştiu, dar cred că merită încercat”

    Dupa ce in prima parte ati vorbit despre ce se POATE face, nu despre ce TREBUIE facut, iata ca, de fapt, nici dv nu pareti a sti ce se poate face. Fiindca altfel ne-ati fi sugerat nu numai DACA se poate face, ci si CUM – concret – se poate face ceea ce spuneti dvs… Ca asa se face treaba buna, nu dupa ureche… Ce parere ati avea de un medic (sau orice alt “profesionist”) care la intrebarea dvs daca poate realiza operatia v-ar raspunde “nu stiu, dar cred ca merita incercat”?
    Vedeti dvs, eu cred – si nu sunt singurul – ca o buna parte a problemelor invatamantului romanesc se datoreaza faptului ca in 23 de ani au fost o gramada de oameni (in minister, dar nu numai) care “nu stiau, dar credeau ca merita incercat”. Rezultatul: prea multe idei, prea multe schimbari, prea dese si prea incoerente. Practic nici o continuitate, nici o strategie urmarita, nici un plan pe termen mediu (lung, nu mai zic) – au fost 13 ministri in 20 de ani (pana in 2009), fiecare cu ideile lui (dna Andronescu a ocupat postul cel mai mult, dar nici dansa nu a excelat la capitolul coerenta).
    Daca nu stiti, dar credeti ca merita incercat, eu cred ca e mai bine sa va limitati la a va exprima nemultumirile si atat. Aici, incontestabil, va pricepeti. Din teoria maestrilor de sah mi-a ramas un principiu general: e cu mult mai bine sa ai un plan de joc gresit, dar executat corect, decat sa nu ai nici unul (“planlessness is punished”). Din multe motive, intre care unul e si acela de a invata din propriile greseli…

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Va multumesc pentru observatie. Asa cum ati observat, nu sunt un voluntarist. Pur si simplu nu cred ca doar cu bunavointa si cu bani poate fi schimbat orice. Un mic demon launtric (sau doar deformatia profesionala) imi spune ca mai e nevoie si de gandire; si mai ales de o gandire anticipatoare, care sa ia in calcul – de la bun inceput – posibilitatile de derapaj, ori de esec ale tentativei incercate. Intr-adevar, doctorii nu-si pun problema in felul acesta in sala de operatie, dar, din cate stiu eu (nu sunt medic si s-ar putea sa ma insel), dezbat asupra acestui lucru inainte de-a se angaja la operatie. Si, in unele cazuri, nu se angajeaza. In fine, am pus intrebarea cu privire la ce poate fi facut din simpla ratiune ca – eu unul – nu am nici pregatirea si nici viziunea “sistemului” in ansamblul sau. As fi bucuros sa stiu ca lucrurile gandite de mine pot deveni o parte a raspunsului la multele dificultati ale invatamantului actual, dar va asigur ca nu dispun de solutia miraculoasa a “resetarii” lui. Si daca veti fi tentat sa ma intrebati: atunci de ce nu tac pur si simplu, imi permit sa va raspund ca nu cred ca cineva sa aiba o asemenea solutie miraculoasa. Cred, in schimb, ca formulandu-ne problemele si punandu-ne impreuna observatiile si cautarile vom crea un climat in care miscarea inspre bine sa fie posibila. Poate ca nu e mult, dar cel putin e ceva ce poate fi facut.

      Mihai Maci

  12. Un prieten spune:

    Cred ca programele scolare constituie o deficienta majora, sunt prea seci si potrivite doar unei elite cu pondere infima, pentru marea majoritate a tinerilor nu prezinta atractivitate, dimpotriva. O alta slabiciune fundamentala a invatamantului romanesc contemporan este lipsa caracterului pragmatic, de unde si larg raspandita parere conform careia intre teorie si practica exista o ruptura de-a dreptul insurmontabila. O ultima deficienta pe care doresc sa o mentionez, fara pretentia de a epuiza acest “capitol” este discrepanta dintre ceea ce se pretinde a se face si resursele disponibile.
    Nu stiu daca exista materii care trebuie eliminate sau care trebuie adaugate, foarte probabil ca in mod selectiv ar trebui mai ales sa adaugam, sunt convins insa ca exista o disciplina a carei pondere trebuie sa o majoram simtitor si mai ales sa-i acordam o mare importanta: educatia fizica/sportul.
    Consider ca sapte clase ar fi suficiente pentru scoala generala, absolventii acesteia dobandind pe baza unei programe sensibil restranse bagajul de cunostiinte necesar urmatorului nivel, cel al pregatirii profesionale. Acesta ar trebui sa fie scoala profesionala de trei ani urmata de un stagiu de ucenicie de doi ani, sau liceul de trei/patru ani care sa constituie baza pregatirii pentru o cariera intr-o profesie care nu reclama studii superioare, respectiv pentru facultate.
    Programele scolare pentru scoala generala ar trebui sa ramana in sarcina statului, la urmatoarele nivele cred ca ar fi mai potrivita autonomia institutiilor respective, eventual o parte impusa, deci cu caracter obligatoriu,
    Privatizarea in invatament ar fi de asteptat sa aiba ca efect cresterea calitatii precum si un randament superior celui de stat. Se poate realiza finantand in mod similar scolile de stat si cele private pe baza unor criterii de performanta, nu functie de proprietate.

  13. Ovidiu spune:

    Domnule Mihai Maci,

    problema educatiei in scoli publice este in dezbatere in multe state,doar ca problema se pune altfel, nu doar in ce priveste manualele, dar mai ales in modul cum vor fi educatii copii din genratiile urmatoare… atasat un clip foarte inetresant in aceasta privinta…

    http://www.youtube.com/watch?v=6jZHNjc4Xk0

  14. ligia maris spune:

    As dori sa fac un mic comentariu din interiorul sistemului de invatamant. Nu ma voi opri asupra programelor ci asupra profesorilor. Cred ca adevarata problema o reprezinta acestia. Un profesor bun poate sa prezinte matematica in maniera barbiliana, subliniindu-i inefabilul. Cati o fac? Scuza: avem examene de pregatit si programa ne sufoca. As, fie vorba intre noi, sunt maniacii rutinei. Si nu numai ei. Am colegi care nu au citit o carte de cand au terminat facultatea, predau istoria invatata de ei in comunism, computerul este lucrul dracului, statul trebuie sa ne dea cat mai mult, ca doar suntem intelectuali, occidentalii sunt niste inculti si altele asemenea. Iesirea din sistem, daca ti-a ajutat Dumnezeu si altii sa devii titular, se face numai pe cale biologica, prin pensionare sau deces. Nu te mai clinteste nimeni de pe scaun. Participi la cursuri de formare ca trebuie sa aduni puncte, sa ai un dosar beton. Totul de fatada, nici o rabufnire interioara. Statul sa traiasca si sa-ti consolideze statutul.

  15. Stefan spune:

    Apropos de Scoala Romaneasca: subiectele de la Capacitate din aceste zile. Frustrare mai mare pentru elevii si parintii copiilor buni nici ca am mai intalnit alti ani. Sa ajunga sa conteze mai mult media de la Educatie Fizica din clasa a 6-a decat cunostintele aprofundate de limba romana si matematica?
    Ma sperie gandul la cat de jos a ajuns invatamantul din Ro si calitatea examenelor din Ro. Macar ultima problema de la matematica sa fi avut mai multe subpuncte care sa faca diferenta. Si nu o linie mijlocie!
    Cum imi voi motiva copilul in viitor?
    Domnule Maci, nu mai conteaza calitatea invatamantului din Ro! Gata! E clar!

  16. Andreea spune:

    Fiul meu a terminat a IV-a. Multe din lectiile lui m-au umplut de nervi si de frustrari pana acum dar o sa ma opresc pentru exemplificare la georgafie – mai exact, la tocirea grupelor de munti. De ce nu se pot face lectiile astea prietenoase si utile pentru copii – care, sa fim seriosi, la zece ani abia asteapta lectia urmatoare celei din categoria ”Grupa Nordica a Carpatiilor Orientali cuprinde următoarele subdiviziuni: Munții Oas, Munții Gutai, Munții Tibles, Munții Maramures, Muntii Suhard, Muntii Bargau, Muntii Rodnei”… Fascinant! Saptamana viitoare tocim Grupa Centrala!

    Nu ar fi oare mai interesanta pentru ei o lectie de genul „ce locuri frumoase exista in tara noastra?” Sinaia de exemplu, unde putem vedea un castel adevarat, Castelul Peles, putem merge cu telecabina la Babele, etc, etc. Sa vada copiii niste poze, apoi sa afle si informatii mai detaliate, ca Sinaia se afla in Muntii Bucegi (Bucegi care se pare ca este numele dat in vechime unui covor de muschi verde si moale) si tot acolo mai avem cateva statiuni si Varful Omul si mai sunt x si y lucruri interesante de vazut, etc, etc.

    Nu ar avea mai mult de castigat dintr-o astfel de abordare?

    • Andreea spune:

      P.S. Componenta “Carpatiilor Orientali” – cu greseala gramaticala cu tot – e luata copy/ paste din Wikipedia, nici eu, nici copilul nu am retinut subdiviziunile astea mai mult de cateva zile…

  17. Consonant spune:

    As adauga o remarca, desi este posibil ca afirmatia sa fie pe undeva prin textul dumneavoastra: marturisesc ca la un moment dat m-ati pierdut, scrieti foarte “discursiv” (daca inteleg bine, stilul acesta va este foarte drag dumneavoastra) iar eu fiind obisnuit cu materiale bine si economicos structurate (in lumea in care traiesc nimeni nu are timpul sa citeasca peltele in care ideile pot fi numarate pe degete) am alte deprinderi. A propos de inclinatia catre stilul discursiv si aversiunea fata de stilul structurat (formulele sunt tot o forma de structurare, poate la un nivel mai abstract), pledez catre o educatie care sa adauge la cele cateva deprinderi necesare si capacitatea de structurare a informatiei (sunt multe modalitati, adaptate pentru diverse tipuri de informatie): este ingrijoratoare incapacitatea multor oameni de a opera cu concepte si idei structurate (nedicursive).

    Cred ca ideea principala care ar trebui sa stea la baza unui sistem educational eficient consta in imbinarea diferentierii (tipurile A, B, C de dificultate si traseele real/uman/social) cu flexibilitatea, si anume ca trecerile intre nivelele de dificultate, eventual si trasee, sa fie continua, ceva in maniera promovarii/retrogadarii intre diverse ligi ale unui sport, in fiecare an. In felul acesta simplu s-ar rezolvat enorm de multe probleme. Solutiile de tipul asta se intalnesc in teoria sistemelor, nu inventez eu nimic aici. In plus, am vazut, in urma cu multi ani, cum functioneaza un astfel de sistem educational in Olanda si deci, iarasi, nu trebuie noi sa inventam roata.

    Bineinteles ca exista multe alte lucruri care trebuiesc operate pe sistemul nostru de invatamant, printre acestea sunt competenta si profesionalismul celor care au putere de decizie si transformare, la care vad, din pacate, un grad foarte mare de incompetenta, ca sa nu zic chiar rea-vointa. Din pacate nu am prea mult timp la dispozitie pentru un comentariu mai lung.
    Oricum, discutiile pe tema asta sunt extrem de utile si binevenite, chiar daca in multe privinte ne despartim in alegerile noastre.

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Va multumesc pentru observatii. Ma voi referi doar la prima dintre ele – aceea cu stilul discursiv. In ceea ce o priveste pe cealalta, cu cea mai buna varianta a ierarhizarii, aici o spun cu toata sinceritatea, parerea mea este doar o parere – ca oricare alta. La fel ca si D-voastra, cred si eu ca o discutie deschisa deschisa si argumentata, care sa aduca pe/la masa cat mai multe optiuni si cat mai multe persoane capabile sa articuleze una sau alta din aceste optiuni ne-ar fi utila tuturor.
      Acum, in ceea ce priveste acest tip de limbaj discursiv: evident, sunt in situatia de a face un prod domo. Nu neg, nici nu contest virtutile limbajelor formale si nici nu pun in discutie utilitatea lor tehnica. Dar mi se pare, intotdeauna, ca dincolo de revendicarea puritatii cristaline a rationamentului perfect sta o gnoza care ne impune reprimarea umanului din noi. In definitiv ce e discursul (orice discurs, mai ales cel “umanist”, literar sau filosofic) decat timp pierdut (pentru a-l scrie si asculta/citi) si copaci taiati (pentru a-l tipari)? Si afectele ce sunt daca nu slabiciune (cum spunea Nietzsche) sau viclesugul naturii pentru a perpetua specia (dupa vorba lui Shopenhauer)? Si carnea din care suntem facuti – in ciuda complexitatii organismului – nu e si ea atat de friabila comparativ cu tehnologiile bazate pe nichel si siliciu (sau doar pe biti de informatie)? O analiza statistica aplicata (cu cuantificatori, functori, corectori, etc.) ce ne-ar spune despre noi? Nu cumva ca suntem un esec in termeni de eficienta si de performanta? Nu cumva ca scopul intregii economii si a intregii societati (inclusiv a educatiei) e conturarea unui viitor postuman in care aceste “erori de program” sa fie corectate si fiecare, cu un consum minim (inclusiv de cuvinte) sa produca maximum? Sa fie aceasta lumea pe care le-o dorim copiilor nostri?
      Ati observat ca am insistat atat de mult asupra narativitatii pe care-o consider necesara nu doar elevilor, ci oricarui om care mai are timp si disponibilitate pentru umanul din el. Aproape ca as spune ca si Noica: ceea ce nu poate fi povestit, nu este. Nu am competente in acest domeniu, dar din cate citesc teoreticienii fizicii cuantice se afla tocmai in fata acestei probleme: au setul de formule cu ajutorul carora pot descrie functionarea particolelor subatomice, dar isi pun in continuare problema semnificatiei formulelor pe care le folosesc. Ceea ce, daca inteleg eu bine, spune ca nu doar calculul efectiv, ci si explicarea acestui calcul conteaza. Iar explicarea aceasta – de bine, de rau – are in continuare o logica narativa. E povestea a ceea ce este.
      Daca fiecare dintre noi cautam adevarul, atunci stradania noastra ar trebui sa fie aceea de-a face cuvintele transparente adevarului, nu de-a le da la o parte, ca fiindu-ne obstacole in aceasta cautare.

      Mihai Maci

      • Consonant spune:

        Va multumesc pentru raspuns. Nu sunt multi contributori care acorda importanta comentariilor si, mai ales, care vad contributia lor ca pe un dialog.

        Exista o oarecare neintelegere: esenta comentariului meu era in paragraful al doilea, cel referitor la diferentiere si flexibilitate.

        Pe de alta parte, intrucat raspunsul dumneavoastra se refera la dualitatea forma discursiva — forma structurata (nu mi se pare potrivit termenul de limbaj formal, care inseamna altceva), trebuie sa spun ca nu am nimic impotriva stilului discursiv. Ceea ce vreau sa spun este ca ambele stiluri, discursiv si structurat, sunt necesare dar niciunul dintre ele nu este suficient. Din pacate, exista foarte multe prejudecati de ambele parti, de cele mai multe ori cauzate de lipsa comunicarii, insa este foarte trist ca “analfabetismul literar” nu este pus pe acelasi nivel cu “analfabetismul stiintific”. Eu sunt matematician, dar in scoala generala si in liceu am studiat cu pasiune aproape tot ceea ce avea legatura cu cunoasterea, mergand de la literatura, limbi straine, si arte pana la geografie si psihologie. “Homo sum, humani nihil a me alienum puto” este un dicton care ma calauzeste si acum iar preocuparile mele, dincolo de profesie, sunt inca foarte diverse. Din pacate, umanistii fac marea greseala sa sustina ca stiinta nu este parte a culturii in sens larg si invoca formatia umanista pentru a justifica propria ignoranta. Dupa cum stiintele folosesc limbajul comun (metalimbajul) tot asa limbajul stiintific minimal, cel care se preda in scoala generala si liceu, face parte din cultura generala de care oricine are nevoie. Nu inteleg insistenta cu care se neaga importanta stiintelor ca parte esentiala a culturii generale. Unul dintre testele cele mai simple de a ma convinge ca un student intelege o teorema este sa-l rog sa-mi explice in limbaj neformal intelesul acelei teoreme: daca nu este in stare decat sa recite afirmatia fara sa o poata exprima in forma discursiva, inseamna ca nu a inteles-o. Pe de alta parte, daca intr-o discutie cu un interlocutor cu profesie umanista (stiinte sociale, etc.) incerc sa structurez un text care initial este in forma discursiva, comunicarea devine imposibila.

  18. Augustin spune:

    Din categoria „nu-ș’ dac-ar funcționa, da’ merită-ncercat” aș propune:

    1) Scurtat circuitul banilor.
    Acum e ceva de genul: cetățean -> buget Stat -> buget Minister -> buget Inspectorat -> buget școală -> profesor. E mult prea lung traseul acesta, iar dat fiind caracterul celor care-l controlează sunt o mulțime de pierderi pe traseu. Eu unul aș fi dispus să susțin orice variantă care ar reduce ciclul acesta la: cetățean -> profesor (vouchere? altceva?). Aș fi un pic mai reținut, dar totuși în favoare, și unei variante cetățean -> școală -> profesor.

    Ideea este că o dată cu banii vine şi controlul. Dacă familia X sau Y dă bani direct unui profesor (școli), atunci va avea autoritatea necesară de a pretinde respectivului profesor (școli) un anumit nivel de calitate. Cum e treaba așezată acum această autoritate se pierde prin meandrele aparatului administrativ și se ajunge la o mega-structură în care nimeni nu-și mai asumă nici un fel de răspundere față de ceea ce rezultă în urma actului educațional. (Știți vreun funcționar public, de la orice nivel administrativ, care să fi avut în vreun fel condiționat venitul său de, să zicem, rezultatele ultimului Bacalaureat?)

    2) Cum zicea și un alt ante-comentator, aș schimba legislația de așa natură încât să încurajeze inițiativele personale sau de grup mic. Cu alte cuvinte: educat acasă, individual sau în orice comunitate care singură-și găsește un scop comun din a studia orice consideră demn de interes (e.g. vedeți școlile de genul lui Summerhill (UK) sau Sudbury Valley (USA).)

    În momentul de față există un control exagerat a oricărei inițiative care nu cadrează cu ce se dictează de la centru — educatul acasă este interzis (sau, mai bine zis, permis doar în anumite cazuri medicale), iar înființatul de școli private stă sub semnul acreditărilor ministeriale. O atitudine tutelară absurdă dat fiind că duce la pierderi inutile de ambele părți cauzate de coerciția inutilă. („Sistemul” are o problemă în a-i ține sub control pe cei care nu vor să fie-n școli sau să studieze programa impusă, familiile au o problemă din a evita „sistemul”; nicicare din părți nu-și rezolvă problema, ci-și consumă unii altora resursele într-o confruntare fără sens.)

    3) Ideea manualelor-poveste (cum ați enunțat-o mai sus) mi se pare salutară. Sub premiza ca toate manualele să fie opționale și să rămână la decizia studentului și/sau a profesorului (preferabil printr-o decizie comună) care manual este utilizat de la caz la caz.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)