joi, martie 28, 2024

Ce ne mai ține împreună? România între vocația Occidentului și relativismul balcanic

„Mă car”.

„Pa! şi la revedere”.

„România e o ţară frumoasă, ce păcat că e locuită”.

Sunt fraze seci, interjecţii vitriolice şi sentinţe dureroase auzite din gura junilor cu vârste cuprinse între 18 şi 35 ani. Nimeni nu poate opri acest fenomen: sentimentalismul părinţilor, hitul lui Gil Dobrică, iubirile de-o vară ale studenţilor, predicile moraliste ale Bisericii-Mamă sau programele guvernamentale.

Ca unul dintre milioanele de români care au suferit mirajul Occidentului – am trăit patru ani în Anglia, unul în Germania şi alţi aproape doi în Statele Unite – caut și eu să înţeleg dedesubtul acestei nemulţumiri.De unde atâta sictir, dispreţ de sine şi oboseală printre conaționalii noștri?

Explicaţii la îndemână se găsesc. Cercul strâmt al nevoilor se deschide, fireşte, printr-o frustrare materială: meserii plătite mizerabil în România sunt generos remunerate în Austria, Franţa, Germania sau Marea Britanie. Între Viena şi Bucureşti, calitatea vieţii va rămâne incomparabilă și peste o sută de ani. Maidanezii din Vitan își găsesc foarte greu niște rivali la Milano, München sau Madrid. Lista de argumente pecuniar-hedoniste doboară orice dogmatism patriotic. Totuşi, chiar dacă trece prin testul portofelului, decizia de-a emigra are resorturi mult mai profunde.

Cred, totuși, că nimeni nu trebuie judecat a priori pentru deciziile sale intim-personale: nici cel ce pleacă trântind uşa cu năduf şi c-o sudalmă-n vârf de băț, nici cel care rămâne acasă, resemnat să înghită praful mioritic.

Ambele categorii conţin oameni admirabili, tineri şi adulţi respectabili, profesionişti de excepţie. În multe situaţii, decizia de-a rămâne sau de-a pleca implică virtuţi precum luciditatea, dârzenia ori fidelitatea. Există şi oameni care eşuează în străinătate, fără să aibă curajul s-o spună. Cunoaştem şi indivizi care se plafonează în ţară, fără s-o ştie.

Nu toţi cei care rămân îngroaşă rândurile patrioţilor, după cum nu orice pribeag face României un deserviciu. Cred, bunăoară, că mulți români aflaţi deja în Canada, SUA ori Europa occidentală vor putea face un excelent lobby politic şi economic pentru ţara noastră. Sportivi precum pugilistul Lucian Bute sau gimnasta Nadia Comăneci sunt doar două exemple într-o posibilă campanie de imagine. Geniile care au trecut pe la Harvard, MIT sau Stanford, antreprenorii din Lazio, minţile scormonitoare din Silicon Valley, dar şi viitorii politicieni sau consilieri locali româno-canadieni din Ottawa ori Toronto vor ajuta în chip decisiv România. Ei vor rescrie noi contracte economice, vor energiza relații comerciale îmbunătățite, dinamizând programele universitare, facilitând regimul burselor, etc. Nu în ultimul rând, legea votului prin corespondenţă le va da expatriaților şansa unui plus de acţiune şi de reprezentare civică pentru cauza României în lume.

Nu vom divaga aici răsfoind dosarele studiilor de antropologie şi sociologie a migraţiei. La fel, vom lăsa editorii provinciei să răsfețe jurnalele unor falşi căpşunari (salutăm totuși, en passant, opera de înaintemergător a lui Mirel Bănică).

Dincolo de ochiul specialistului, merită poate atenţia noastră nu atât fenomenul despărţirii în sine, cât violenţa declaraţiilor de ură – furia spumegândă a celui care, exasperat de hărţuiri zilnice, alege să fugă din ţară mâncând pământul. Divorţul violent arată nu doar o deficienţă de caracter, strict individuală, ci o carenţă atavică şi sistemică a națiunii.

Numărul adevăraţilor patrioţi decedaţi peste graniţe în România modernă – de la Nicolae Bălcescu şi I.L. Caragiale până la Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca – scoate la iveală stranietăţi, hibe şi tristeţi ale culturii noastre comunitare. Tinerii care pleacă şi tinerii care rămân caută în egală măsură un răspuns la întrebarea: ce ne mai ţine împreună?

Toate popoarele puternice participă la un mit fondator: americanii venerează Constituţia şi inteligența politică a bărbaţilor strânşi în 1787 să ratifice documentul la Philadelphia. Chiar şi după căderea imperiului, britanicii se laudă cu anumite tradiţii politice sau culturale, păstrând în tolba mândriei personale atât instituţia monarhică, cât şi excelenţa academică. Forţaţi să-şi admită în oglindă anumite calităţi statornice, nemţii vor recunoaşte pasiunea pentru exactitate şi inovaţie tehnică. Francezii vor clama republicanismul, laicitatea şi bunul gust al bucătăriei.

Este interesant de observat că miturile fondatoare îşi dovedesc eficacitatea la timpul prezent. Sunt poveşti acceptate consensual care motivează optimismul naţiunii aflate la ananghie. Sunt „meta-naraţiuni” care, deşi aproximative sub raport cronologic, legitimează mai departe virtutea speranţei.

Noi, însă, românii, la care mit fondator participăm pentru a evita depresia isterică? Cum identificăm reperele care, în pofida oricărei hemoragii, ne-ar putea menţine în cursă? Pentru că religia aproape nu mai contează, puţini concetăţeni rămân impresionaţi de ipoteza unei etnogeneze suprapuse peste fenomenul creştinării la gurile Dunării. La fel, evocarea lui Mihai Viteazu trezeşte în amintiri figura olteanului Amza Pellea, decât gogeamite emoția unionistă…

Unul dintre puţinele mituri care dăinuie și astăzi pe meleagurile Dunării spune că „de la Râm’ ne tragem”. Cronicarul n-a vizat aici o simplă exegeză a latinităţii. Se vorbeşte despre un popor cu vocaţie occidentală – un neam care a participat chiar și indirect la victoria civilizaţiei occidentale împotriva ameninţărilor mongole, tătăreşti sau otomane. Sunt sute de ani de când – prin cancelarii sau în manuale – repetăm de zor că nu Rusia, nici Asia, ci Europa şi graniţele sale nord-atlantice ne interesează. Când lipsesc proptelele interne, ne unifică orizontul unei posibile dezvoltări istorice. Fără încetare, rânduielile Apusului au captat imaginaţia celor mai talentaţi scriitori, sportivi, savanţi şi oameni de afaceri. Mitul ne spune că, fără a fi deplin occidentali, avem datele unei potenţiale osmoze cu această cultură vestică.

Şi iată că leatul verii lui 2011 ne-a procopsit cu un diriguitor al învăţământului ieşit din mitologia apartenenţei la Occident. Verificat prin stagii lungi de experienţă profesională în Franţa, SUA ori Germania, Daniel Funeriu a vrut să aplice definiţia scolastică a adevărului: fără alte pogorăminte sau iconomii, ceea ce contează este adecvarea intelectului la lucruri. Când acest efort se dovedeşte imposibil, învăţăcelul delirează sau copiază. Or, tot o drastică logică binară exclude coabitarea principiului furtului cu principiul corectitudinii. Cine a cerut respectarea mitului occidental al educaţiei prin muncă, efort cerebral şi raţionalitate? Un om care se poate lăuda în domeniul chimiei cu performanţe ştiinţifice similare unor rezultate sportive obținute de Gh. Popescu la F.C. Barcelona sau Dan Petrescu la Chelsea.

Mitul fondator cum că „de la Râm’ ne tragem” a fost serios zguduit sub mandatul unui ministru european demn, poate, de posteritatea matematicianului Spiru Haret – o persoană validată epistemic de întreaga comunitate internaţională. Cu toate imperfecţiunile sale de exprimare, Daniel Funeriu a descălecat dintr-o lume către care cei mai buni elevi şi studenţi români vor oricând – ieri, astăzi sau mâine – să plece. El vine din viitorul ştiinţei şi tehnicii româneşti, spunîndu-ne că „se poate!”

Confruntaţi cu mitul occidental al corectitudinii, directorii de opiniune ai boborimii au scos brişca. Mass-media a aplicat, aproape in corpore, tehnica asasinatului moral: despre ucenicul unui laureat al premiului Nobel ni s-a spus, cel mai recent, chiar și că el n-ar fi luat balacaureatul la timp. Un olimpic internaţional e retrogradat la comanda cinică a unui moştenitor al Securităţii, pasionat de chipul şi statuia unor „români esenţiali” …

Prăbuşirea oricăror standarde deontologice în jurnalismul autohton lasă fără protecţie nu doar consumatorul de informaţie, ci îngroapă un mit fondator. Tinerii de elită ai ţării descoperă că, de fapt, România nu aparţine decât aspiraţional unui spaţiu occidental. Suntem încă departe.

Ce ne ţine oare împreună? E atrasă subterana României mai curând de geografia stepelor gregare? Vom rămâne captivi în acele grote imaginare – băștinașii locului unde resentimentul spărgătorilor de seminţe ucide şi umbra celor care au lăsat în istorie o dâră de umanitate?

Ce ne mai ține laolaltă?

(Text publicat inițial de Madame Blogary.Ro)

Distribuie acest articol

3 COMENTARII

  1. Si eu fac parte dintre aceia care au umblat oleaca prin lume si m-am intors acasa. Pot spune ca m-am intors din pur idealism, ca sa incerc sa fac niste lucruri „bine”, nu in binele meu personal, ci in binele tuturor, pe care l-am vazut in lumea larga ca functioneaza. Mi-am respectat meseria, am respectat toti oamenii cu care s-a intimplat sa vin in contact in orice fel, si ghiciti ce s-a intimplat: asta n-a contat niciodata! Nu vorbesc ca nu mi-a adus nici o apreciere, dar mai rau, am luat suturi in spate, denigrari, atacuri, luraturi de tot felul, am incasat toate tipurile de reactii pe care vi le imaginati, in zona profesionala si in societate, pentru ca n-are nimeni nevoie in Romania nici de adevaruri, nici de lucruri facute bine.

    Noi nu apartinem spatiului occidental, nici macar prin aspiratii. Daca vorbim de unii care au mai vazut cite ceva, care gindesc cu capul lor si vor intr-adevar binele copiilor lor, discutam de aspiratii. pentru grosul majoritatii discutam despre minima rezistenta, despre „merge si asa”, despre lucruri facute in bataie de joc (ca si-asa sintem platiti prost, nu?), despre grosolanie, murdarie fizica si morala, despre instinct de turma care anihileaza automat opiniile separate. Vorbim despre o imensa inconstienta, despre nepasare, delasare, nesimtire, cum vreti sa-i spuneti…

    Doar ca in toata prostia generala (ale carei efecte se vad de mult, doar acumularea lor paroxistica din ultimii ani ne face sa le luam mai in tragic si sa nu mai avem rabdare), neamul asta romanesc nu-si da seama ca timpul trece. Timpul trece din vietile noastre ale tuturor, trece degeaba, si nimeni nu ni-l ami da inapoi.

    Nesimtirea si indolenta generala sint pe cheltuiala fiecaruia dintre noi, toti ne platim neputinta exact la fel. Nu sintem in mod egal constienti de asta, si nici la capitolul curaj nu sintem egali. Aia care au avut curaj (sau inconstienta tineretii, daca vreti) au intins-o din tara de mult, ca macar sa aiba o sansa sa incerce ceva. Aia care n-au avut curaj, sau care au avut o doza mare de naivitate si idealism, au vrut sa faca ceva acasa. Mie mi-a trecut, nu mai am nici o iluzie cu privire la ce se poate face in tara asta. Dindu-se imprejurarile in care traiesc, consider ca stau mai rau cu dreptul la demnitate, in toate aspectele vietii mele, decit oricind, si deja de multi ani nu mai vad, in viata publica, sensul cuvintului „impreuna”.

    Mizeria care i s-a intimplat lui Funeriu si poate intimpla fiecaruia dintre noi. In tara asta exista gashti inchegate din toate vremurile, in toate zonele de virsta, orientare politica, profesie, care functioneaza pe principii de haita si pleznesc fara ezitare pe oricine are alte principii. Stiu cum este, am vazut-o si pe vremuri, o vad si acum la oameni de alte virste, si de cind cu criza lucrul asta se intimpla in plina vedere. M-a revoltat pe vremuri, ma revolta si acum. Inainte mai speram ca o data scapati de Ceausescu, vom vrea cu totii sa facem ceva ca s-o ducem mai bine, si credeam ca am la ce sa mai uit inainte. Iaca, n-aveam…

  2. Suntem mult mai aproape de balcani decat de occident. Suntem mult mai aproape de greci decat de germani. In locul muncii vom prefera intotdeauna sa ne mintim, furam, insela.
    Daca e sa gasim un vinovat, altul decat propria persoana of course, putem da vina linstiti pe comunism. Am invatat sa ne „descurcam” in conditii vitrege furand (intr-o forma sau alta) de la „stat”. Dupa revolutie, de la ministru pana la ultimul taran care se primeste ajutor social pe o boala data pe hartie, se fura in continuare de la „stat”. E tragic ca nimeni nu-si da seama cine e statul. Si mai tragic e ca justitia in Romania nu face nimic pentru a da un impuls – prin aplicarea legii si pedepsirea celor care o incalca – acestei constientizari. E mult mai comod sa ne mintim singuri dand vina pe „vesnicul” Basescu pentru tot ce se intampla rau in tara evitand astfel orice fel de efort real de a indrepta lucrurile. Grecii au urmat aceeasi cale in domeniul economic si au ajuns la faliment. Pe noi ne paste un alt tip de faliment – moral – cu repercusiuni mai grave pentru locuitorii acestei tari.

  3. De întors acasă nu o să-mi fie niciodată scârbă sau frică, pentru că e „acasă”.

    Dar, când mă întorc, iau cu mine şi o mare doză de ignoranţă pentru cei de care mă izbesc, fie că sunt la coadă la bilete, la farmacie sau la doctor, sau la aeroportul de unde urmează să plec înapoi în ţara mea străină.

    Asta deocamdată, că sunt tânăr!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihail Neamtu
Mihail Neamtuhttp://FB/mihailgeorgeneamtu
Intelectual public și antreprenor român. Între 2012 și 2015, a fost președintele partidului Noua Republică. Doctor al Universității din Londra (2008). Ultima publicație: Credință și rațiune. Dialoguri, contradicții, împăcări, București, 2013.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro