Istorisirea incepe in anii 1930, cand invatamantul gimnazial din Europa occidentala si din Statele Unite e in plina expansiune. Se iveste astfel problema gasirii unor modalitati adecvate de evaluare a rezultatelor elevilor deveniti tot mai numerosi. Directori de institute de educatie din Statele Unite, Anglia, Scotia, Franta, Germania si Elvetia se aduna pentru a discuta si a gasi solutii la problemele din sistemele de educatie ale fiecarei tari. In cadrul acestor reuniuni, cunoscute sub numele de International Examinations Inquiry (IEI) cercetatorii isi propun sa identifice cea mai buna metoda de notare (adica cea mai justa), care sa poata fi aplicata intr-un sistem de invatamant aflat in plina expansiune. Pentru aceasta compara metode de evaluare a elevilor din diferite sisteme de educatie si astfel apare pentru prima data ideea unor teste internationale. Psihologii propun testele de inteligenta, ca punct de plecare intr-o asemenea discutie. Unii sunt de acord, altii, precum elvetienii, nu agreeaza ideea, considerand ca acest lucru ar avea un impact negativ asupra relatiei dintre profesori si elevi. Problema intereseaza insa. Incep sa vina la discutii si cercetatori din alte tari, ca Norvegia, Suedia, Finlanda, Olanda, China si chiar Australia. Sunt doar trei asemenea intalniri, doua in Anglia, la Eastbourne in 1931 si Folkestone, in 1936 si una in Franta, la Dinard, in 1938. Evaluari internationale propriu-zise nu s-au facut. Au ramas insa rapoartele de cercetare elaborate cu acest prilej, unele dintre ele continand minutioase descrieri ale sistemelor de educatie dintr-o perspectiva istorica. Este vorba in special de cele din Suedia, Anglia, Scotia, Germania si Finlanda.
A venit razboiul cand armele au luat locul confruntarii de idei.
Putin peste un deceniu, in 1950, la Conferinta UNESCO de la Florenta se ia decizia infiintarii Institutului de Educatie de la Hamburg. Personalitati renumite in cercetarea din educatie, ca Maria Montessori sau Jean Piaget, participa, in 1951, la inaugurarea noului institut UNESCO, al carui prim director este Walter Merck, profesor de educatie comparata la Universitatea din Hamburg. Acest institut devine gazda unor reuniuni anuale ale elitei stiintifice din domeniul educatiei, din Europa occidentala si din Statele Unite, in special. Modalitatile de evaluare a elevilor si esecul scolar sunt principalele teme ale acestor reuniuni care au loc an de an, la Hamburg, intre 1952 si 1957.
De data aceasta preocuparea nu mai e gasirea unui sistem de notare just, ci identificarea celui mai bun sistem de educatie si a tipului de dovezi care pot sustine aceast lucru. Competitia internationala in materie de educatie incepe astfel sa faca primii pasi.
La reuniunea din 1958, prezidata de William Douglas Wall, director al National Foundation for Educational Research din Anglia si Tara Galilor se ia decizia de a se initia un proiect pilot care sa testeze fezabilitatea evaluarii comparative a sistemelor de educatie din diferitele tari. La acea vreme se vorbea despre un studiu international al functionarii intelectuale. Consiliul Institutului de la Hamburg e de acord cu aceasta idee si, in anul urmator, 1959, Benjamin S. Bloom, de la Centrul de educatie comparata al Universitatii din Chicago prezinta propunerea de proiect unde se descrie tipul de studiu care este necesar pentru a se examina in ce masura e posibila o evaluare comuna a elevilor din diferite sisteme de educatie. Intre participantii la aceasta reuniune se numara Fernand Hotyat (Belgia), Gaston Mialaret (Franta), Walter Schultze (Germania Federala), Moshe Smilansky (Israel), Jan Konopnicki (Polonia), Torsten Husen (Suedia), Douglas Pidgeon (Anglia), Benjamin Bloom, A. W. Foshay, Donald Super, Robert Thorndike (Statele Unite).
Ideea prinde forma, seduce si-i aduna pe cercetatori o saptamana mai tarziu, la Londra de aceasta data. Dificultatile sunt enorme, atat pe plan stiintific cat si politic. Dupa cum spun memorialistii acestor intalniri, castigul cel mai mare a constat in faptul ca cercetatori proveniti din diferite culturi au ajuns la un acord asupra faptului ca evaluarea elevilor poate permite compararea sistemelor de educatie.
In 1961 sunt colectate datele. Astfel 12000 de elevi din 12 tari sunt testati, o populatie considerabila pentru acele vremuri, tinandu-se seama de posibilitatile tehnice de analiza a datelor. Tarile care participa la aceasta prima ancheta internationala in educatie sunt: Anglia, Belgia, Finlanda, Franta, Germania (Federala), Israel, Scotia, Suedia, Elvetia (cantonul Geneva), Statele Unite si Iugoslavia.
Analiza datelor se face in Statele Unite si este publicata in 1962. Aceasta prima ancheta a dovedit ca initiatorii proiectului nu s-au inselat: o evaluare comparativa la nivel international este posibila. Cercetatorii vor sa mearga mai departe si sa organizeze o alta ancheta internationala de data aceasta in domeniul matematicii. Doar ca nu mai au acelasi sprijin din partea Institutului Unesco din Hamburg. Se schimbase conducerea, iar cel care era director in acel moment (Saul Robinsohn) nu prea agrea faptul ca un grup de cercetatori independenti sa capete prea multa putere in institutia pe care o conducea. Astfel, in 1962 se discuta aprins si in contradictoriu. Liderul cercetatorilor e acelasi William Douglas Wall care sustinuse, in 1959, studiul de fezabilitate. Disensiunile sunt mari insa si Wall paraseste discutia.
Ramas fara lider, un grup restrans de cercetatori care continua sa creada in acest proiect se reuneste intr-un restaurant din Hamburg pentru a decide asupra strategiei de urmat. Este momentul in care profesorul suedez Thomas Husén este ales sa fie purtatorul de cuvant al cercetatorilor in discutia cu directorul Institutului UNESCO din Hamburg. In acea seara, sansa le surade din plin cercetatorilor. A. W. Foshay (unul dintre cercetatorii americani participanti la discutie) primeste un telefon in care este informat ca Departementul de Stat al Statelor Unite a acceptat sa finanteze proiectul de evaluare comuna a elevilor la matematica. Thomas Husén are astfel un argument in plus, extrem de important, in negocierea de a doua zi cu directorul Institutului UNESCO. Va obtine astfel ca proiectul FIMS (First International Mathematics Study) sa se desfasoare sub auspiciile UNESCO. Directorul institutului, Saul Robinson, accepta in cele din urma ca banii veniti de la americani sa finanteze crearea unei noi pozitii de coordonator international al proiectului in cadrul institutiei pe care o conduce. In aceasta pozitie va fi ales un tanar cercetator, Neville Postelthwaite, venit din Anglia, de la National Foundation for Educational Research. Directorul onorific al proiectului va fi profesorul suedez Torsten Husén. In 1963, echipa este completata de specialistul american in statistica, Gilbert Peaker. Acesta este punctul de plecare al dezvoltarii unei organizatii internationale, International Association for the Evaluation of Educational Achievement (IEA), care, timp de aproximativ 20 de ani va fi singura organizatoare a anchetelor internationale in educatie. Temele anchetelor sunt diferite. Cea mai importanta ramane insa evaluarea comparativa in domeniul matematicii, care, de-a lungul timpului a inceput sa fie cunoscuta sub titulatura TIMMS (Trends in International Mathematics and Science Study). In toata aceasta perioada, Statele Unite sunt printre principalii finantatori ai activitatii IEA.
Rememorând momentul din 1962, cand Departamentul de Stat al Statelor Unite a facut sa incline balanta in favoarea dezvoltarii unor anchete internationale in educatie, Torsten Husén explica interesul pentru astfel de proiecte prin elemente ce tin de razboiul rece. Dupa succesul Sputnik (14 octombrie 1957), americanii au inceput sa-si puna serioase intrebari asupra posibilitatii ca altii pot fi mai performanti decat ei in materie de educatie. Pe langa justificarea politica insa, interesul Statelor Unite pentru anchete internationale in educatie se explica si prin faptul ca, la vremea respectiva exista o preocupare intensa in aceasta tara pentru dezvoltarea unor indicatori sociali. Sa nu uitam ca in 1964 se infiinteaza NAEP (National Assessment of Educational Progress) cu scopul de a urmari si documenta empiric progresul elevilor americani in functie de patru grupe de varsta.
La sfarsitul anilor 1980 apar schimbari importante atat in conducerea IEA cat si in ceea ce priveste preocuparea oamenilor politici cu privire la domeniul educatiei (caci in orice tara, accesul la elevi si la scoli este controlat politic, deci cercetatorii interesati de anchetele internationale au trebuit dintotdeauna sa se asigure de stabilirea unor bune relatii cu politicienii). Educatia costa tot mai mult, e firesc sa creasca si interesul politic pentru rezultatele invatarii. Pe de alta parte, la IEA, profesorul Husén pleaca la pensie, iar locul ii e luat de un alt profesor, Tjeerd Lead, de la Universitatea din Twente, Olanda. Noua generatie a liderilor de la IEA are o viziune diferita despre dialogul cu oamenii politici decat vechea generatie.
Statele Unite, care finantasera timp de 20 de ani activitatea IEA decid sa intrerupa monopolul acesteia in materie de anchete internationale, unul din motive fiind ritmul prea lent al furnizarii datelor de catre cercetatori. Preocupati in primul rand de cercetare, acestia din urma refuzau sa tina seama de cererile oamenilor politici care doreau probe empirice asupra lacunelor sistemelor de educatie. Schimbarea produsa de aceasta decizie a Statelor Unite este brusca si importanta. De la dezbaterea stiintifica se trece dintr-o data la contradictia ideologica a politicienilor. Jocurile de putere inlocuiesc treptat prudenta stiintifica.
In 1988 si 1991, Statele Unite finanteaza astfel o organizatie americana, Educational Testing Service (ETS) din Princeton pentru a realiza anchete internationale in educatie. Succesul nu este cel asteptat, in ciuda faptului ca din punct de vedere stiintific sunt introduse inovatii importante (cum e Item Response Theory), care vor fi preluate si de IEA in analiza anchetelor sale. Principala critica se refera la faptul ca ETS a folosit aceleasi elemente constitutive ale chestionarelor (itemi) din testele americane NAEP. De aceea a fost imposibil pentru un astfel de proiect sa se extinda la nivel international.
Strategia Statelor Unite in materie de anchete internationale nu se opreste insa aici. In calitate de principal finantator al anchetelor TIMSS din 1994-1995 (organizate de IEA), impune conditii metodologice multiple, fapt mai putin obisnuit pana atunci. In acelasi timp, Statele Unite cauta aliati in randul guvernelor interesate sa participe la crearea unui dispozitiv de evaluare a sistemelor de educatie pe baza unor criterii diferite de cele practicate de IEA. Scopul acestor actiuni este de a ajunge in 2000 prima tara, la nivel de sistem de educatie, in ceea ce priveste matematica. Din acest moment, anchetele internationale nu mai intereseaza doar cercetatorii , ci impactul politic ocupa primul plan al discutiilor.
Acesta este momentul cand, sub influenta Statelor Unite, OCDE (Organizatia de cooperare si dezvoltare economica) incepe sa se intereseze de domeniul educatiei. Sa nu uitam ca OCDE este o organizatie cu caracter economic in primul rand care actioneaza la cererea membrilor sai. Interesul acesteia pentru educatie are ca scop principal rentabilizarea capitalului uman prin ameliorarea productivitatii si reducerea risipei in finantarea educatiei.
In 1987 are loc la Washigton o Conferinta a OCDE unde, presate de Statele Unite care beneficiaza si de un sprijin important din partea Frantei, tarile membre ale OCDE decid sa initieze un program de dezvoltare a unor indicatori internationali in educatie care sa fie utili oamenilor politici si sa permita pilotajul politicilor educative din diferite tari. Apare astfel calitatea, ca instrument politic de guvernare a educatiei la nivel international.
Pentru a raspunde cererii tarilor membre, OCDE initiaza in 1988 un proiect intitulat INES (International Indicators of Educational Systems). Scopul principal al proiectului consta in convingerea a cat mai multor tari de a participa la elaborarea unor indicatori care sa permita comparatia sistemelor de educatie pe baza rezultatelor obtinute de elevi la testele de evaluare internationale. Caci, chiar daca Statele Unite obtinusera in extremis un acord la Washington, batalia nu era pe deplin castigata, existand multe reticente ale oamenilor politici in legatura cu necesitatea unor asemenea abordari ale educatiei.
Abia dupa ce ideea realizarii unor asemenea indicatori a inceput sa fie acceptata de tot mai multi responsabili politici din tarile OCDE, programul PISA (Programme for International Student Assessment) a putut sa inceapa. Exista o faza neoficiala, de pregatire a acestuia care incepe in 1995, urmata de faza oficiala, ce debuteaza in octombrie 1997 cand OCDE anunta mai multor institute de cercetare din lume, concursul pentru conducerea organizarii primei anchete PISA. La acest concurs participa trei institutii: Université de Bourgogne, Franta, Boston College, Statele Unite si Australian Council for Educational Research. Punctajul cel mai mare il obtine institutia australiana care, in 2 februarie 1998 semneaza contractul cu OCDE pentru organizarea anchetelor PISA. Mai trebuie adaugat ca Australian Council for Educational Research (ACER) reprezinta de fapt un consortium format din mai multe institutii care vor prelua diferite aspecte ale programului. Alaturi de ACER se afla: Institutul national olandez pentru cercetare in educatie, Departamentul de educatie experimentala al Universitatii din Liège, Belgia si WESTAT, o companie privata americana, specializata in anchete statistice, care lucreaza in special pentru guvernul Statelor Unite si al carei sediu se afla la Rockeville, in Maryland.
In primavara lui 2000, 180000 de elevi din 28 de tari membre ale OCDE si 4 tari ne-membre (Brazilia, Letonia, Lichtenstein si Federatia Rusa) participa la prima testare PISA. In 2009, numarul tarilor participante ajunge la 65. Asta in timp ce anchetele TIMSS, care continua sa fie organizate de IEA aduna si ele 59 de tari participante in 2006-2007 si 64 de tari in 2011.
Daca in cazul anchetelor TIMSS ale IEA se evalueaza comparativ la scala internationala rezultatele invatarii elevilor si, in interpretarea acestor rezultate, se tine seama de curriculumul pe care l-au parcurs acestia, nu acelasi lucru se intampla si in cazul anchetelor PISA. Focalizand investigatia asupra competentelor de baza ale elevilor (in varsta de 15 ani la momentul anchetei), anchetele PISA orienteaza dezbaterea la un nivel mult mai larg care se refera la rolul scolii in societate. In cazul PISA competentele de baza nu sunt stabilite in functie de curriculumul parcurs de elevi, ci reprezinta standarde a ceea ce se considera ca societatea ar astepta de la acestia.
Modelul PISA este astazi utilizat si de alte organizatii pentru a produce diferiti indicatori comparativi in educatie. UNESCO este astfel implicat in programele LABORATORIO ce se desfasoara in America latina si SACMEQ (Southern and Eastern Africa Consortium for Monitoring Educational Quality). In tarile din Africa francofona, UNICEF organizeaza MLA (Monitoring Learning Achievement) in timp ce in Africa francofona intalnim programul PASEC (Programme d’analyse des systèmes éducatifs) care este supervizat de CONFEMEN (Conférence des Ministres de l’Education des pays ayant le français en partage).
Modelul PISA este pe cale sa se extinda actualmente si la invatamantul superior. Astfel, la conferinta ministrilor educatiei din tarile membre ale OCDE, care a avut loc la Atena, in 2006, organizatia este solicitata sa dezvolte indicatori de tip PISA pentru invatamantul superior. In 2008 debuteaza programul AHELO (Assessment of higher education learning outcomes). Primele rezultate ale studiului de fezabilitate a unor asemenea indicatori pentru invatamantul superior au fost date publicitatii in decembrie 2012.
Impactul anchetelor PISA in Romania nu este semnificativ. Intr-un alt articol vom incerca sa intelegem de ce aceste anchete reusesc sa atraga mai putin atentia, atat a oamenilor politici, cat si a cercetatorilor si a societatii romanesti in general.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Foarte interesant articol. Istoricul schitat, de asemenea.
Cred insa ca educatia ar trebui vazuta ca una dintre puterile unui stat, egala cu cele trei sau patru admise deja. De aici ar decurge firesc si separarea reala de celelalte, dar mai ales de puterea politica. Mi se pare straniu ca pina azi inca n-au fost clarificate raporturile sale cu politica, ca pina azi, politicul se amesteca inadmisibil in treburile educatiei. Daca in plina modernitate este posibila indoctrinarea in scoala, motivul este tocmai acesta: lipsa independentei reale a invatamintului. In Romania, inertia gindirii comuniste a fost posibila printr-o scoala aservita politic. Azi stim prea bine ca in sistem avem o increngatura de interese politico-financiare si coruptie generalizata. Probabil ca aici ar trebui cautata lipsa de interes privitoare reformele autentice.
Pe de alta parte, e evident ca nu sindicatele din invatamint ar trebui sa reprezinte breasla, ci organizatiile profesionale: sindicalistii sint calul troian al politicii in invatamint. Sindicalistii sint buni in fabrici, si poate nici acolo, caci daca intreprinderea e una de stat, politicul se infiltreaza adesea chiar prin sindicalisti. Invatamintul insa nu e o suma de fabrici: motivul este chiar acela ca, atunci cind invatamintul incepe sa produca rezultate in serie, se cheama ca indoctrineaza. Iar cind invatamintul indoctrineaza, el nu-si mai atinge menirea, ci dimpotriva, contribuie la generalizarea ignorantei sau direct a prostiei patente in societate – exemple de prostie patenta din societatea romaneasca il reprezinta mogulii de presa dar si clasa destul de consistenta a parvenitilor.
Sa reflectam: o societate in care e generalizata credinta ca nu poti razbi in afaceri decit furind e una in care educatia a esuat. O tara in care majoritatea regreta comunismul este o tara in care politicul tine loc de educatie. O economie in care se imbogatesc prostii – lumea le zice smecheri –, e una debila.
Cred ca invatamintul nu poate fi reformat decit din interior: mi se pare complet eronat ca profesorii universitari sa astepte reforme autentice de la politruci. Vorbeam intr-una dintre postarile anterioare referitoare la subiect ca unul dintre rezultatele catastrofale ale invatamintului de dinainte de ’90 este chiar lipsa generalizata a initiativei. Faptul ca timp de mai bine de doua decenii educatorii si profesorii romani au lasat initiativa in seama politicienilor nu face decit sa sublinieze gravitatea situatiei. Am vazut deja ca multi oameni destepti din tara asta nu-si dau seama ca invatamintul comunist – inclusiv cel tehnic sau din stiintele exacte – a fost, de fapt, unul de indoctrinare.
Multumesc pentru comentariu. Articolul arata insa faptul ca educatia, mai ales atunci cand vorbim la nivel de sistem de educatie, nu poate fi separata de politic. E vorba aici de o introducere in modul cum marile puteri politice au gandit si au intervenit nu numai in propriile sisteme de educatie, ci chiar la nivel mondial.
Stim ca cel mai puternic invatamint superior din lume este dominant privat, fara legatura cu politicul. Pe de alta parte, mai stim ca toate sistemele totalitare au mutilat grav educatia prin politizare.
Raspunsul meu a avut in vedere tocmai amestecul politicului in invatamint, sub influenta marilor puteri, subliniata in articol. De ce puterea juridica poate si trebuie sa fie separata de politic si de ce invatamintul n-ar putea fi la fel? Este educatia dintr-o tara mai prejos decit dreptatea? Poti avea justitie fara gindire independenta? Cum poti obtine gindirea independenta intr-un sistem dominat de politic?
Ar fi prea frumos sa fie asa cum spuneti, numai ca realitatea e diferita. Totusi nu e nimic rau in ceea ce spuneti. Si utopiile isi au rostul lor in evolutia umanitatii.
Eu credeam ca utopisti sint chiar universitarii care asteapta raspunsuri politice la problemele din invatamint. Sa ne amintim: socialismul utopic tine de politica, nu de educatie.
Va rog sa puneti mana pe carte pentru a dobandi cunostintele elementare de despre sistemele politice si asa o sa intelegeti care sunt ale puterile in stat si de ce sunt ele separate in sistemele democratice. Datul cu parerea in caz de incultura crasa este mai mult decat ridicol! Scuze, dar nu m-am putut abtine!
@ Matei Alexandru
Hm. Prima d-voastra fraza e dezarticulata. A doua e cel putin pretioasa iar a treia, iertati-ma, direct ridicola.
Primele lectii de acasa dar si de la scoala ne pregatesc, printre altele, si pentru intilnirea cu cartea. Caci prima calitate necesara celui care se apropie de carti ar fi, cred, rabdarea. Afirmatia ca „nu m-am putut abtine” se refera la alte contexte si la altfel de oameni.
Ei bine, revenind la discutia noastra despre invatamint, una dintre marile probleme este chiar aceea ca la noi nu se incurajeaza datul cu parerea: invatamintul din Romania iti da mai intii cu cartea in cap. In Romania se aplica ideologia invatarii in locul stiintei invatarii. Incit, romanul ajunge sa-si dea cu parerea acolo unde ar trebui sa-si faca meseria iar acolo unde ar trebui sa-si dea cu parerea, adica in forumuri, nu e aproape niciodata binevenit: insa si atunci cind se rataceste pe-acolo, el da apoftegme.
Stimate domn, eu nu am pretins nicaieri ca asa stau lucrurile, anume ca educatia ar fi, de facto, o a cincea putere in stat. Faptul ca in Romania legislativul, executivul, justitia si presa sint (facute) una e de natura sa va umple de liniste, in vreme ce parerile unui necunoscut ca mine va pun pe jar, va indeamna sa lasati deoparte rabdarea, retinerile si chiar politetea. Ei bine, exact asta am in vedere atunci cind insist ca societatea romaneasca este supra-politizata.
Fiindca a trimite elevul la biblioteca este reflexul dascalului lenes: daca esti incapabil sa aduci argumente, atunci cel mai simplu dar si mai comod este sa te dai citit. Or, citit nu este cel care trimite superior la biblioteca, ci cel care argumenteaza pe baza a ceea ce a citit la biblioteca. Citit nu este cel care are o cultura de litota, ci cel care aspira mereu la cultura. Caci omul de cultura nu este atit omul doldora de cunostinte, cit cel care are aspiratii.
Faptul ca dati usor verdicte atunci cind nici macar nu va sint cerute imi confirma ca invatamintul din vremea comunista nu s-a schimbat prea mult si ca nici elevii care-l parcurg nu-s foarte diferiti. Inchipuiti-va ca nu asteptam din partea d-voastra note sau calificative, n-am postat aici o teza de licenta sau de doctorat.
Am petrecut niste ore argumentind cum m-am priceput mai bine. N-am fost dispretuitor si nici injurios. Mi-am spus parerea intr-o chestiune care chiar ma framinta, fiindca vreau sa pricep ce anume face ca in Romania sa nu functioneze ceea ce in alte locuri functioneaza eficient. Sint dispus, asadar, sa discut si chiar sa primesc lectii daca am de la cine.
O intrebare: pe cei care vor lucra in administratia statului cum ii pregatesti? Si inca una: va impiedica cineva in RO sa bagati bani intr-o universitate privata care face educatie asa cum va doriti?
Aici nu era vorba de antagonismul stat vs privat. Putem relua exemplul justitiei ale carei institutii principale sint bugetare, adica de stat. Administratie nu inseamna politic. Cind administratia se amesteca cu politica lucrurile merg rau – vezi eterna poveste a functionarilor schimbati politic.
Trebuie retinut ca politicul afecteaza in rau multe dintre demersurile institutiilor, si asta fiindca are la baza ideologii contradictorii dar si fiindca abuzeaza de putere, iar puterea, stim bine, corupe.
@R.A.Muresan
” Cind administratia se amesteca cu politica lucrurile merg rau — vezi eterna poveste a functionarilor schimbati politic.”
Gresit! Corect e: Cand politica se amesteca cu administratia lucrurile merg rau.
Ce nu intelegi dumneavoastra este ca in Romania nu se face politica se face administratie, mai bine zis se administreaza saracia.
Viziunea unui individ asupra unui sistem de invatamant trebuie sa fie in primul rand politica, viziunea administrativa fiind complementara. Chiar si un sistem de invatamant care este privat 100% este unul „politizat” deoarece are la baza idei politice precum libertatea, concurenta, meritocratia, individualismul. Intr-un astfel de sistem partea administrativa ramane la latitudinea fiecarei unitati de invatamant, dar principiile care le unesc sunt cele mentionate mai sus.
@ Gabi M.
Domnule/Doamna,
In acest caz, operatia de amestecare are, ca si adunarea numerelor reale sau complexe, proprietatea de comutativitate: daca credeti contrariul, ar trebui sa argumentati.
In rest, gindim diferit si acest lucru nu trebuie sa va ingrijoreze, mai ales daca imbratisati cu onestitate ideile liberale: in Romania se face politica, prea multa politica, mai precis politica de proasta factura. De asemenea, in Romania se face si administratie, insa foarte departe de standardele occidentale, tocmai pentru e amestecata nesanatos cu politica. Cit despre afirmatia ca „un sistem de invatamant care este privat 100% este unul “politizat” deoarece are la baza idei politice precum libertatea, concurenta, meritocratia, individualismul”, aceasta nu sta in picioare. Si asta fiindca valori precum libertatea, concurenta, meritocratia sau individualismul tin de un cadru mult mai general, chiar mai general decit cel al democratiei. Pe de alta parte, politica, fie ca e de dreapta, fie ca e de stinga, se centreaza pe ideologie, in vreme ce democratia nu poate fi redusa la ideologie.
@R.A.Muresan
Imi cer scuze, poate nu m-am exprimat clar. Politica influenteaza sistemul de invatamant, iar acest lucru se intampla si in SUA, si in UK si in Finlanda sau Danemarca. In SUA valorile liberale sunt la mare pret, din aceasta cauza avem si multe universitati private de elita, in Finlanda predomina ideologiile de stanga, de tip welfare, si avem cel mai bun sistem de invatamant preuniversitar din lume.
Dumneavoastra spuneti ca in Romania se face multa politica. Eu zic ca mai mult se face gargara. Nu vad ca sistemul nostru de invatamant sa fie legat de o ideologie anume, nu am indentificat o directie, un proiect coerent. Poate ma insel. In rest mi se pare ca se pune mai mult accent pe aspecte administrative de genul: clasa pregatitoare sa fie la gradinita sau la generala, directorul unei scoli sa fie de la un anumit partid sau de la altul, si alte aspecte de genul acesta.
Despre invatamintul din Finlanda sau Statele Unite am mai scris si s-a scris in Romania. Impresia mea este ca discutam o vreme, de preferat incrincenat, dupa care subiectul e abandonat. Avem un talent special de a epuiza temele importante: caci nu suportam sa discutam decit teme importante. Ne intereseaza mersul lumii, marile puteri si, evident, politica.
Da, sustin in continuare ca se face politica, politica desantata. Iata, d-voastra, desi probabil ca nici macar nu sinteti politician, sustineti punctul de vedere al unui politician, mai precis punctul de vedere tipic unui politician roman: anume ca politica nu doar ca se amesteca, dar trebuie sa se amestece in toate, ca politica e in tot si in toate.
Dar organizarea, structurarea unei societati nu are nevoie in primul rind de politica pentru a functiona. Societatile albinelor sau furnicilor nu fac politica dar functioneaza foarte eficient. Neuronii animalelor, multi sau putini, desi grupati si organizati pe structuri functionale nu fac politica si cu toate astea functioneaza aproape miraculos.
Eu nu sustin ca politica ar trebui eliminata. Dar fiindca politica se bazeaza pe ideologie mai mult decit oricare alt sistem de gindire, chiar mai mult decit religia, ea este domeniul cel mai slab, cel mai vulnerabil la abuzuri dar si cel mai inapoiat dintre toate preocuparile umane. In fabricile comuniste politica a facut ravagii, in spitalele comuniste de asemenea, cit despre invatamint, am aratat ca acesta devenise unul de indoctrinare: pionierii faceau inclusiv sedinte de infierare, stiu bine ce vorbesc.
Media romaneasca este intens politizata ca si cind cea mai importanta problema a romanilor ar fi politica, si asta pentru ca mogulii de presa au probleme cu justitia: avem si am avut parlamentari in plin conflict de interese, care amesteca cu nonsalanta treburile politice cu afacerile din media si nu numai, dar ni se spune ca ceea ce fac ei nu e politica, si deci ca n-avem conflicte. Primul-ministru a demolat prin interpusi servili comisii de etica din educatie, face aprecieri legate de actul de justitie si totul e in regula, de vreme ce nici el nu face politica. Daca nu fac politica, atunci ce fac toti oamenii astia?
Sau. Atunci cind majoritatea electorala a acestei tari voteaza infractori in parlament sau pentru primarii, oameni cu dosare penale, ce altceva putem spune despre vot decit ca este unul intens politizat? Atunci cind statisticile arata ca peste 60% dintre romani regreta comunismul, ce altceva poti spune despre ei decit ca au trait si traiesc intr-un mediu prea politizat? Atunci cind oameni tineri care nu stiu inca sa faca bine nici macar o meserie intra in politica pentru a se capatui, ce poti spune despre sistemul care i-a educat? In vreme ce stinga de la noi e comunistoida si are mereu majoritati covirsitoare iar dreapta e mai mereu aproape de dizolvare, iar o tara intreaga este polarizata de mass-media ca si cind la putere ar fi dreapta, mai e oare de crezut ca in continuare n-avem suficienta ideologie, ca inca n-am inceput sa facem politica?
Iertati-ma, nu s-a ajuns aici prin simpla gargara.
Insist: pedagogia are sau ar trebui sa aiba de-a faca cu stiinta, poate recurge la experiment. Politica insa nu este in adevaratul sens al cuvintului o stiinta, nu are caracter experimental: cind politica face experimente sociale, rezultatele sint dezastruoase – comunismul a fost un asemenea experiment social de amploare. Cit despre ideologia in invatamint, aceasta ar trebui cel mult predata si nu impusa prin metodele de predare. Caci ideologia devine pernicioasa in mina celor neinstruiti: inclusiv ginditorii exersati si filozofii s-au pacalit cu ideologia – vezi marxismul prizat inca si azi de multi filozofi.
Aveţi puţintică răbdare, că încetul cu încetul vom ajunge și la România. Pentru moment e vorba sa înțelegem bine cum stau lucrurile la alții în materie de educație și cercetare.
Am rabdare, si inca destula: inclusiv pentru politicienii onesti care vor sa faca ceva si care au proiecte. Nu-i vorba ca nu prea mai vad la noi politicieni onesti, insa n-as mai vrea sa vad amestecata politica acolo unde aceasta nu are nici un fel de competente.
Indraznesc sa intervin in aceasta discutie, dupa ce am citit raspunsurile, contra-raspunsurile, etc. pana cand am ametit, cu observatia ca se intampla pentru a nu stiu cata oara ca oameni rationali „sa se certe” dintr-o cauza foarte simpla si banala (daca nu ar fi atat de raspandita), si anume ca utilizeaza cuvinte similare cu intelesuri diferite. As include aici atat „educatie” cat si „politic”.
Daca inteleg eu bine ceea ce spuneti, cu riscul de a starni mania unor comentatari „care nu se pot abtine”, va dau dreptata in propunerea de a separa educatia de politica. Din pacate, dupa afirmatia asta in mod normal ar urma o foarte lunga discutie despre ce intelegem prin educatie si ce intelegem prin politica, de care insa ma feresc fiindca, mai mult ca sigur, ne-am impotmoli ca intr-o mlastina. Ca sa simplific lucrurile, educatia ar trebui in primul rand sa aiba in vedere o perspectiva suficient de onesta asupra trecutului, legatura cu lumea in care traim acum, dar si o perspectiva bine articulata asupra viitorului.