Home » Asigurari Sociale »Sinteze » Citesti:

Cine are grija de cei care ne ingrijesc?

Jonathan Stillo octombrie 7, 2011 Asigurari Sociale, Sinteze
19 comentarii 4,988 Vizualizari

Toate problemele mele au început odată cu tuberculoza. De când s-a îmbolnăvit tatăl meu, pot spune că tuberculoza mi-a distrus familia…El stătea mai mult prin spital, mama rămăsese singură şi fără un chior…Toată familia s-a zbătut, ne-am îndatorat foarte mult şi, din cauza asta, în câţiva ani, am rămas şi fără casă…Tuberculoza ne-a lăsat pe drumuri.” – Mariana, Bucureşti

Femeile din România au de înfruntat o suită de probleme specifice lor când, fie ele, fie unul dintre cei dragi lor sunt infectaţi cu tuberculoză (TB). Am urmărit nenumăraţi pacienţi plângând în receptorul mobilului din pricina problemelor de acasă, pacienţi care adesea fug noaptea din spital, numai pentru a reveni peste un timp la uşa acestuia, mai mult morţi decât vii. Fenomenul se repetă întruna şi numeroase femei îşi găsesc sfârşitul înainte de vreme.

TB este o străveche infecţie bacteriană, transmisă prin aer. De la sfârşitul anilor ’90, România este focarul uneia dintre cele mai puternice epidemii din Europa. În 2003, România avea a doua rată de îmbolnăvire cu TB din întreaga Europă şi Asie Centrală. Procentul a mai scăzut întrucâtva, dar, cu 90,5 cazuri la 100.000 de locuitori, înseamnă că, în fiecare an, aproximativ 20.000 de români fac tuberculoză.  i Procentul este de 25 de ori mai mare decât cel din Statele Unite, de peste 5 ori mai mare decât media europeană, de 3 ori mai mare decât în Bulgaria şi de 7 ori mai mare decât în Ungaria. De fapt, singura ţară învecinată cu o rată de îmbolnăvire mai mare decât a României este Republica Moldova.  ii

Sunt antropolog şi, între 2006 şi 2011, am petrecut peste doi ani de zile în România, cercetând tuberculoza. În tot acest timp, am investigat sute de cazuri, intervievând peste 100 de pacienţi, zeci de doctori şi reprezentanţi ai ONG-urilor, am vizitat numeroase spitale şi sanatorii, şi chiar am locuit câteva luni de zile într-un mare sanatoriu. Voi relata poveştile a două tinere femei şi a experienţei acestora cu tuberculoza, încercând să propun câteva soluţii punctuale pentru problemele discutate aici.

Prin definiţie, tuberculoza este o “boală socială”, adică una strâns legată de calitatea vieţii, inclusiv de condiţiile de trai şi de muncă, de nutriţie, starea generală a sistemului imunitar şi gradul de stres. Ea afectează toate păturile sociale din ţară, de la cele mai înstărite, până la cele mai sărace. Se răspândeşte prin tuse şi vorbire, şi poate fi transmisă în mijloacele de transport în comun, la coadă la supermarket, la birou, sau în şcoală. Singura modalitate de-a te îmbolnăvi este să inspiri bacilul de la o persoană deja infectată. TB-ul nu e provocat de “curent”, aerul condiţionat, sau de băuturile reci. Un fapt puţin ştiut este că aproape o treime din populaţia lumii este deja purtătoare a bacilului tuberculozei. Cu toate acestea, sistemele lor imunitare sunt capabile să izoleze bacteria, păstrând-o în stare latentă, uneori, decenii de-a rândul, până în momentul în care corpurile lor trec printr-o stare de slăbire a imunităţii, provocată de o altă boală, stres, malnutriţie, abuz de alcool, sau chiar de o sarcină, care slăbeşte frecvent sistemul imunitar al mamei.

Un alt factor ce distinge TB-ul de alte boli este că tratamentul pentru ea nu se măsoară în zile, sau săptămâni, ci în luni şi ani. Tratamentul standard pentru tuberculoză sensibilă la tratament durează şase luni şi utilizează o combinaţie de patru medicamente specifice. Pentru tuberculoza multi-drog rezistentă,  iii tratamentul durează doi ani şi implică, adesea, injecţii zilnice dureroase şi medicamente cu efecte secundare îngrozitoare, cum ar fi greaţa, insuficienţa hepatică, depresia, sau anxietatea. În timpul tratamentului pentru ambele tipuri de infecţii, bolnavii nu au voie să muncească şi trebuie să se odihnească, să mănânce doar alimente sănătoase şi să evite orice stres. Iar în lipsa banilor, sau a unei familii cu resurse, asta-i mai uşor de zis decât de făcut.

Cum tuberculoza este o boală socială, este înrăutăţită de situaţia deplorabilă a sistemului românesc de siguranţă socială şi a infrastructurii sale de asistenţă socială. De asemenea, ea însăşi contribuie la slăbirea acestor structuri, îndepărtând indivizi productivi din rolurile lor sociale şi economice. E accentuată de sărăcie, dar o şi creează. Adeseori, când se îmbolnăvesc de tuberculoză, femeile sunt nevoite să aleagă între bunăstarea familiei lor şi propria lor sănătate. De cele mai multe ori, tocmai faptul că au grijă de o rudă bolnavă, un tată, sau un soţ, le expune infectării cu TB. Odată bolnave, le vine foarte greu să mai facă faţă responsabilităţilor atribuite lor în mod tradiţional, de a avea grijă de casă, de copii şi de a şi lucra. Asta le expune riscului infectării şi unui tratament eşuat, care, la rândul lui, le pune în pericol familia. Aceasta era o grijă constantă şi o sursă de vinovăţie pentru mamele pe care le-am intervievat.

Alina şi Mariana sunt două femei de vreo douăzeci şi ceva de ani pe care am ajuns să le cunosc bine de-a lungul cercetării mele. Erau tratate la insitutul Marius Nasta din Bucureşti, la secţia rezervată bolnavilor de tuberculoză rezistentă la antibiotice. Alina mi-a mărturisit că habar n-avea cum luase boala. Nu cunoscuse niciun bolnav de tuberculoză, iar când medicul i-a spus că o are, a trebuit s-o caute pe internet. “Eram acasă la mine şi n-aveam niciun alt simptom cu excepţia celui mai important: scuipam sânge. Nu era mult, dar eram aşa de speriată încât am crezut c-o să mor. Eram împreună cu viitorul meu soţ şi m-am speriat foarte, foarte tare. A doua zi, mi-au făcut nişte analize. Au zis că probabil că aveam tuberculoză, dar eu m-am gândit la ce era mai rău: la cancer.”

Pare greu de crezut, dar Alina este o norocoasă. Provine dintr-o familie înstărită, care i-a închiriat un apartament în Bucureşti până când şi-a terminat tratamentul. I-au adus de mâncare în fiecare zi şi i-au păstrat moralul ridicat. Alina n-a trăit pe pielea ei cele mai grave efecte secundare ale medicamentelor, iar prognoza ei era bună. Nimic din viaţa Alinei n-a fost distrus, sau pierdut pe vecie, ci doar amânat. Ea se va reîntoarce la slujba ei de la o corporaţie multinaţională şi, cu toate că a fost nevoită să-şi amâne nunta, logodnicul ei iubitor o aşteaptă. Experienţa Alinei demonstrează importanţa resurselor financiare şi a sprijinului familiei şi prietenilor. Familia ei avea mijloacele necesare pentru a o susţine pe parcursul tratamentului, iar logodnicul ei ştia suficiente lucruri despre boală încât să nu se teamă de ea şi să n-o repudieze. A primit toată dragostea şi tot sprijinul de care avea nevoie pentru a se vindeca.

Povestea Marianei este cu totul alta şi, din păcate, este mult mai des întâlnită decât a Alinei. Când am văzut-o pentru prima dată, de-abia dacă avea 38 de kilograme şi, în halatul ei pufos şi roz, arăta ca un schelet ambulant, cu mandibula ieşindu-i la iveală prin pielea-i subţire şi translucidă. A luat tuberculoză rezistentă la medicamente pe când avea numai 25 de ani, chiar de la tatăl ei, pe care rămăsese să-l îngrijească, dat fiind că celelalte rude fie nu voiau, fie nu puteau s-o facă. I-a stat la căpătâi până în clipa morţii. În vreme ce fraţii ei sunt sănătoşi şi în putere, Mariana este acum grav bolnavă. Tuberculoza ei este rezistentă la multe dintre medicamente, iar plămânii îi sunt atât de găuriţi, încât nu se poate deplasa singură decât pe distanţe foarte scurte. Deşi o ştiu de aproape doi ani, nu i-am mărturisit asta niciodată, dar aveam impresia că fiecare dintre întâlnirile noastre ar putea fi ultima. Am văzut zeci de pacienţi a căror boală s-a agravat şi au murit, dar Mariana luptă în continuare pentru că are un băieţel pe care îşi doreşte cu disperare să îl vadă din nou.

Tratamentul a fost deosebit de greu pentru ea şi, dat fiind că tuberculoza ei este rezistentă la medicamente, trebuie să îl continue timp de doi ani de zile, neîntrerupt. Însă, din cauza problemelor de acasă, Mariana n-a putut rămâne în spital atât cât trebuia:

“Eram bolnavă, dar tot eu trebuia să-i ajut pe toţi. Eu a trebuit să-l ajut pe soţul meu să iasă din depresie. Zicea că se simte singur, că vine acasă de la muncă şi nu mă găseşte acolo, iar copilul doarme şi n-are cu cine să schimbe-o vorbă…în timpul ăsta era violent şi spărgea lucruri de prin casă…nu mă bătea, dar mă agresa verbal…N-aveam unde altundeva să mă duc, aşă că am tăcut şi-am înghiţit, pentru băieţelul meu. Eram bolnavă şi….n-aveam o leţcaie. [hohote de plâns].”

Împotriva sfatului medicului ei, Mariana s-a întors acasă. Familia ei, în special băieţelul ei care, pe-atunci, avea numai cinci ani, avea nevoie de ea. La început, lucrurile au mers bine. “Timp de câteva luni, am mers la spital să-mi iau medicamentele. Rugam o vecină să aibă grijă de copil, sau o rugam pe soacră-mea să vină acasă mai devreme, ca să mă pot duce la tratament…[apoi] am avut nevoie de bani în casă, pentru că soţul meu rămăsese fără lucru…Dintr-o dată, eram în criză financiară şi el rămăsese şomer.” Mariana şi-a găsit un post în tura de noapte la o fabrică din apropiere, devenind singurul sprijin financiar al familiei. A avut grijă de copilul ei, a gătit şi a făcut curăţenie, în tot acest timp, ducându-se zilnic la spital pentru tratament. Cel mai greu îi era să gătească, pentru că de-abia reuşea să respire din pricina aburilor şi a căldurii.

Starea Marianei s-a înrăutăţit tot mai mult, până ce n-a mai fost în stare să se scoale din pat. “Băiatul meu trebuia să mă tragă de mână ca să mă pot ridica să mă duc la baie. Iar de mâncat mai încropeam câte ceva, pentru că ştiam că trebuia să mănânce şi n-avea cine să-i gătească. Eram doar eu, întinsă în pat, şi puteam să mor în orice clipă, cu băieţelul căruia-i tot spuneam să fie bun jucându-se în sufragerie. Sărăcuţul de el, a trebuit să stea închis în casă cu mine.”

Sănătatea ei a devenit din ce în ce mai precară, avea probleme cu somnul şi, în cele din urmă, a început să expectoreze mari cantităţi de sânge: “[era] de parc-aş fi vomitat. Încercam să mă calmez, pentru că dacă aş fi intrat în panică m-aş fi sufocat…Şi nu era doar sânge. Îmi ieşea şi din nas. M-am speriat îngrozitor.” Pentru Mariana, cel mai trist lucru a fost conştientizarea faptului că va fi nevoită să-şi părăsească familia, poate pentru totdeauna. Realiza că, de fiecare dată când se-ntorcea acasă, îşi pune copilul în primejdie, iar asta pur şi simplu o sfâşia.

“I-am zis bărbatului meu să nu mă aştepte prea curând înapoi şi că e liber să-şi facă altă viaţă, fără mine. Toată lumea îmi spune că vorbesc de parc-aş fi deja moartă…M-am gândit că-i mai bine aşa, decât să stea să aştepte după mine…Eu nu mai am niciun plan, poate doar să mă însănătoşesc, dacă mi-e dat, iar dacă nu, asta e. Singurul gând care mă doare e că cineva ar putea să-l întrebe pe băieţelul meu dacă mama lui mai trăieşte sau nu.”

Cazul Marianei este mai grav decât majoritatea, dar problemele cu care se confruntă ea sunt comune. Familia ei provenea din clasa muncitoare, tatăl ei era paznic, iar soţul, vânzător de mobilă, dar boala i-a adus la sapă de lemn, pentru o vreme, lăsându-i chiar pe drumuri. Mariana n-a dus o viaţă “neglijentă”, sau “dezechilibrată”. E o tânără inteligentă care s-a îndrăgostit, a avut un copil şi-a încercat să ducă o viaţă normală. Din păcate, nu e decât una dintre nenumăratele femei pe care le-am întâlnit, care s-au îmbolnăvit de tuberculoză de la o rudă pe care o îngrijeau. În momentul de faţă, în România, când o persoană angajată cu carte de muncă se îmbolnăveşte de tuberculoză, are dreptul să primească un salariu integral timp de un an de zile, pe parcursul căruia urmează tratamentul. Cu toate acestea, pentru marea majoritate a românilor care lucrează “la negru”, sau a femeilor casnice, nu există asemenea înlesniri. Iar dacă nu există o altă rudă, gata să preia îndatoririle casnice ale acesteia pe durata tratamentului, întreaga familie are de suferit.

Nu e niciun secret că, de ceva vreme, în România, tradiţionalele roluri de gen, potrivit cărora bărbatul este cel care întreţine familia, iar femeia are grijă de cămin, nu mai funcţionează. În timpul comunismului, femeile erau obligate să lucreze şi, în acelaşi timp, să întreţină gospodăria şi să aibă grijă de copii, o situaţie cunoscută în general drept tripla povară a femeii.  iv Acestor sarcini tradiţionale le poate fi adăugată şi cea de a avea grijă de un soţ, sau un tată bolnav. Dar ce se întâmplă când o femeie este atât de grav bolnavă încât nu-şi mai poate îndeplini aceste îndatoriri? Fără un sprijin financiar dedicat anume femeilor casnice care se îmbolnăvesc de tuberculoză, prin care li s-ar recunoaşte contribuţia inestimabilă, chiar dacă neplătită, la subzistenţa familiei române, e imposibil ca familiiile nevoiaşe, sau lipsite de ajutorul unor rubedenii numeroase să poată supravieţui unei infecţii cu tuberculoză. Situaţie complicată şi mai mult de migraţia în creştere către ţările din Uniunea Europeană, care, deşi utilă din punct de vedere financiar, slăbeşte reţelele sociale locale (procesul începuse încă de pe vremea lui Ceauşescu, când oamenii se mutau de la sat la oraş în căutare de lucru, dar acum, românii călătoresc mai departe şi lipsesc de-acasă perioade din ce în ce mai îndelungate).  v Infimul “ajutor social” de 130-200 de lei, oferit de primării, nu contribuie cu mare lucru la hrănirea sau îngrijirea familiei pe timpul tratamentului mamei, iar pensiile pe caz de boală nu sunt uşor de obţinut, mai ales pentru cei care s-au îmbolnăvit pentru prima dată.

Nu voi uita în veci prima mea întâlnire cu Mariana. Se întâmpla în 2009, când am vizitat spitalul în care era internată. M-a privit drept în ochi şi m-a întrebat: “Chiar crezi că guvernul şi ăia de la putere o să te-asculte?” I-am răspuns că da, pentru că era vorba de o problemă de sănătate majoră. Cu toate acestea, am descoperit că ea nu se datorează doar unei proaste gestiuni din partea Ministerului Sănătăţii, cum ar crede unii. Sistemul de sănătate românesc suferă, încă din anii ’80, de o lipsă de finanţare cronică. Chiar dacă ineficienţa şi corupţia fac ravagii pe scară largă, România continuă să investească în sănătate cel mai mic procent din PIB dintre toate ţările Europei şi Asiei Centrale – chiar mult mai puţin decât vecina sa, Bulgaria. În pofida unei recomandări venite în 2008, din partea Comisiei Prezidenţiale pe probleme de sănătate, ce sugera creşterea procentului din PIB alocat sistemului sanitar la media mondială de 6%,  vi cheltuielile României rămân sub 4%, adică mai puţin de jumătate din media regională (8.8%) ce cuprinde şi Asia Centrală. vii Ceea ce nu înseamnă că mai mulţi bani vor repara instantaneu sistemul de sănătate românesc. Cu toate acestea, cum pacienţii de tuberculoză se confruntă în 2010 şi 2011 cu epuizarea stocului de medicamente pentru tuberculoza multi-rezistentă, iar pentru pacienţii săraci nu e asigurat niciun sprijin financiar sau social (cu excepţia unor programe pilot din câteva judeţe) o mică infuzie de capital axată pe rezolvarea problemelor celor mai presante ale acestora ar conta enorm. Când te confrunţi cu o problemă atât de cuprinzătoare ca aceea a sistemului de sănătate românesc e uşor să-ţi pierzi speranţa. Totuşi, când proiecte de mai mici dimensiuni, a căror eficienţă a fost dovedită atât în România, cât şi în alte ţări, ar putea salva vieţi, e o greşeală să aştepţi restructurarea întregului sistem.

Povestea Marianei ne arată cum o infecţie bacteriană poate sărăci o întreagă familie şi dificultăţile aparte pe care aceasta le ridică pentru femei. Pe de altă parte, epidemia de tuberculoză din România poate fi considerată reprezentativă pentru starea deplorabilă a infrastructurii sale sanitare.  viii Până în clipa de faţă, sistemul de sănătate românesc rămâne cu un picior bine înfipt în trecut şi cu celălalt târându-se centrimetru cu centimetru către viitor. Tragedia este că, din trecut, nu s-au păstrat decât ineficienţa, corupţia şi ideea că acest sistem este neproductiv şi deci nefinanţabil. De la revoluţie încoace, în aproape toate sectoarele guvernării, inclusiv în sănătate, s-a împământenit o mentalitate de triaj, ce se caracterizează prin ignorarea oricăror probleme până în momentul transformării lor în adevărate situaţii de criză. ix Din păcate, tuberculoza nu este o boală care să răspundă bine la un astfel de tratament. Ea e deja un dezastru. Anul acesta am văzut o femeie de 31 de ani stingându-se în faţa ochilor mei şi lăsându-şi copiii orfani. Aceste morţi pot fi evitate, iar boala care le-a provocat nu e fără leac.

România nu va învinge în lupta cu tuberculoza până ce boala nu-şi pierde stigamatul social. Adeseori, pacienţii îşi ascund diagnosticul, pentru că tuberculoza continuă să fie considerată pe scară largă o “boală ruşinoasă”, fiind asociată în mod arbitrar cu mizeria şi o viaţă iresponsabilă. Credeam că, odată ce un românfaimos se va îmbolnăvi de tuberculoză, lucrurile se vor schimba. Asta până când am cunoscut în vara aceasta o româncă faimoasă bolnavă de TB multi-drog rezistentă care, în ciuda rugăminţilor mele, n-a vrut să-şi dezvăluieboala şi să devină o apărătoare a cauzei, cum s-a întâmplat în alte ţări, ci m-a refuzat pe şleau. Nu pot spune că o condamn pentru asta. Are o carieră şi mulţi ar începe s-o desconsidere dacă ar afla că este bolnavă.

Cercetarea mea nu este una strict academică. Iubesc România şi vin aici de zece ani de zile. Vreau să mă folosesc de acest studiu pentru a îmbunătăţi viaţa pacienţilor,. Ca atare, propun două măsuri simple pentru rezolvarea problemelor descrise mai sus. Niciuna dintre ele nu-mi aparţine în totalitate, ele fiind create cu ajutorul doctorilor, psihologilor şi al altor români care vor să uşureze povara româncelor ce suferă de tuberculoză. Prima măsură este asigurarea unor grădiniţe gratuite pentru copiii pacienţilor de tuberculoză. Asta ar degreva pacientul (de regulă, mama) de responsabilitatea de a avea grijă de ei şi de a le găti în timpul zilei. Cea mai mare grijă a pacienţilor, chiar mai mare decât cea faţă de propria lor sănătate este binele copiilor lor. Asigurându-le această facilitate, vom răspunde unuia dintre principalele motive pentru care pacienţii care au copii întrerup tratamentul.

Cea de-a doua propunere este o practică uzuală în multe ţări şi, din 2004, chiar şi în câteva judeţe din România, iniţial, cu ajutorul finanţării USAID, apoi cu cel al Global Fund. În momentul de faţă, nu se mai întâmplă decât în judeţele Iaşi şi Prahova, în care pacienţilor le sunt oferite săptămânal tichete de masă gratuite dacă pot demonstra că şi-au făcut tratamentul. Nu sunt decât 12 euro per pacient, pentru fiecare lună de tratament (în total, aprox. 48 de euro pentru tuberculoza care răspunde la tratament), dar contează enorm în vieţile pacienţilor săraci, fiind un fapt dovedit că un astfel de ajutor creşte în mod dramatic gradul de respectare a tratamentului. Ambele măsuri ar constitui un ajutor imediat în viaţa familiilor afectate şi, cu toate că nu se adresează unui gen sau altuia, ar reduce semnificativ presiunea asupra pacientelor suferind de TB, care trebuie să aibă grijă şi de familiile lor pe timpul tratamentului.

Dacă mai mulţi români nu vor cere guvernului lor să-i protejeze de tuberculoză aceste propuneri nu vor deveni niciodată realitate. În clipa de faţă, la Ministerul Sănătăţii nu prea există interes şi nici fonduri pentru controlul tuberculozei şi aproape niciunul dintre programele acestuia nu se axează pe factorii sociali şi economici ce predispun la această boală şi îi complică tratamentul. Întrebarea care trebuie pusă este următoarea: cine are grijă de cei care ne îngrijesc? Cine este responsabil de vieţile femeilor care şi-au sacrificat sănătatea pentru a-şi îngriji rudele bolnave sau muribunde? Dacă vor deveni realitate, aceste înlesniri vor fi disponibile prea târziu pentru a-i mai fi de folos Marianei. Nici ea, nici eu, nu ştim dacă va mai fi în viaţa pentru a asista la aceste schimbări. În orice caz, ea va citi acest articol şi sunt convins că nu şi-ar dori ca alte femei să treacă prin ce-a trecut ea.

Traducere de Alexandru Macovei

i Registrul Naţional TB al României, 2011.

ii World Health Organization, 2009. Global Tuberculosis Control: Epidemiology, Strategy, Financing pp. 254. Geneva: WHO.

iii Multi-Drog Rezistent TBC ( MDR-TB) are rezistenţă la isoniazida şi rifampicina doua medicamente mai puternice.

iv Gal, Susan and Gail Kligman 2000. The Politics of Gender After Socialism: A Comparative Historical Essay. Princeton: Princeton University Press.

v Moskoff, William 1978. Sex Discrimination, Commuting and the Role of Women in Rumanian Development. Slavic Review 37(3): 440-456.

vi Vladescu, Cristian, Oliviu Pascu, Vasile Astarastoaie, Ion Verboncu, Rodica Anghel, Alin Stanescu, Geza Molar, Victor Olsavszky, and Cezar Irimia.2008. “Un Sistem Sanitar Centrat pe Nevoile Cetateanului: Raportul Comisiei Prezidentiale pentru analiza si elaborarea politicilor din Domeniul Sanatatii din Romania”.

vii World Health Organization 2010. World Health Statistics pp. 138.

viii Stillo, Jonathan 2011. The Romanian Tuberculosis Epidemic as a Symbol of Public Health. In Romania Under Basescu: Aspirations, Achievements, and Frustrations during His First Presidential Term Ronald F. King and Paul E. Sum eds. Lantham, MD: Lexington Books.

ix King, Ronald F. and Paul E. Sum 2011. Introduction: Triage Democratization. In Romania Under Basescu: Aspirations, Achievements, and Frustrations during His First Presidential Term eds. Lantham, MD: Lexington Books.


Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "19 comments" on this Article:

  1. johnny spune:

    Un articol excelent. Felicitari! Ati uitat insa sa mentionati un alt focar de infectie TBC – penitenciarele. Cred ca majoritatea puscariasilor care au fost detinuti efectiv mai mult de 5 ani au avut la un moment dat TBC. Situatia este explicabila prin prisma faptului ca in penitenciar ajung multi oameni care provin din paturile extrem de defavorizate ale societatii, dar, din pacate si pt ca un procent semnificativ al acestora abandoneaza tratamentul in ziua cand ies pe usa puscariei.

  2. cutremurator spune:

    e prima oara cand citesc despre asa ceva. sociologia si antropologia sunt, in Romania, tratate cu dispret. despre sanatate nici nu mai vorbim.
    multumiri autorului pentru aceasta cercetare exceptionala. si sper sa nu ramana fara efect.

    vaccinarea anti-TBC nu e nici pe departe eficienta in 100% din cazuri. iar faptul ca statul roman isi “asuma” riscul de a permite epidemii de TBC este infiorator. situatia bolnavilor e jalnica in Romania. a femeilor cu atat mai rea. boala a saraciei? – da…

  3. Closed spune:

    Felicitari pentru articol si sper ca statul sa plece urechea la propunerile respective.

    • Edgem spune:

      Statul, tatucul, poate niste martieni. Sa se faca, sa ni se dea, statul sa plateasca. De parca statul are banii proprii de buzunar pe care ii castiga… ah, nu, nu-i castiga, sunt ai nostri. Iar noi il lasam sa ii fure si sa ii gestioneze aiurea pentru ca ne doare in fourteen. Sa ne dea si sa ne faca si sa ne lase in pace, ca e greu sa fii cetean si sa te implici si sa faci scandal cand te fura.

      Evident, nu doar cetatenii particulari pot indrepta acei 12 Euro saptamanali pentru a ajuta familii sarace afectate de tuberculoza. Insa de la alocarea banilor si pana la un efect real pentru acei oameni, e un intreg lant al slabiciunilor care include: asumarea responsabilitatii, leadership, organizare, profesionalism, compasiune dublata de vigilenta si implicare, etc. Lucruri care, realist vorbind, nu sunt insurubate in spinarea romanului in general. (Exista exceptii? Evident! Daca regula ar fi alta insa nu am purta aceasta discutie!) Birocratia din Romania si din sistemul sanitar nu e formata din martieni. Sunt aceasi oameni care-si plagiaza doctoratele, isi angajeaza nepoatele si isi fura caciula intr-o veselie alaturi de mai tot neamul.

      In afara de tenta de Statul Sa Faca (paranteza: daca s-ar tripla ajutorul cu adevarat mizer dat de stat, in cat timp credeti ca s-ar inzeci numarul “bolnavilor” de tuberculoza in stilul “orbi cu carnet de conducere”?), da, intradevar, excelent, ma bucur mult ca am avut ocazia sa citesc articolul. Statul poate insa sa faca ce vrea, cred ca antropolog fiiind, autorul stie ca boala ASTA nu o rezolva medicul si nici prim-ministrul:

      “Eram bolnavă, dar tot eu trebuia să-i ajut pe toţi. Eu a trebuit să-l ajut pe soţul meu să iasă din depresie. Zicea că se simte singur, că vine acasă de la muncă şi nu mă găseşte acolo, iar copilul doarme şi n-are cu cine să schimbe-o vorbă…”

      Femeile din Romania cresc asistati sociali din fasa. OK… Foarte mult femei din Romania cresc bebelusi cu buletin de gen masculin, nu toate. Mult prea multe pentru secolul 21 insa. Unele au avut mai multa minte si nu si-au invatat baietii ca li se cuvine totul de la servitoare/papusa gonflabila/sacul de box din dotare.

      Tatal meu are aproape 60 de ani insa daca il trimiti sa stea singur, nu ar avea nicio problema in a-si spala rufele, nu i-e lene sa sparga un ou sau sa-si spele un vas. Fratele meu vitreg pe de alta parte a fost crescut de o mama si o bunica pe sistemul: “puiul nostru”. In facultate, ii trimiteau jumatate de porc pe tren si prajituri aproape in fiecare duminica. Evident ca nu a avut niciun job ca student pentru ca ii dadeau bani de bere (la varsta de 21 de ani) si evident ca acum e bugetar ratat care se plange ca lucreaza patru ore pe zi si nu are bani de tigari (nu-i nimic, are mama…). E vorba de o familie in care niciun barbat nu le-a amenintat sau batut si nici nu le-a impus acest gen de comportament cocolositor si servil, spre deosebire poate de cazul Marianei si a familiilor mai sarace. Pur si simplu asta stiu si asta fac din generatie in generatie.

      • Closed spune:

        Si tu cam ce ai facut pentru a schimba ceva? Te-ai rastit la mine? Ura, e clar, statul va deveni mai bun pentru ca te-ai luat de cineva de pe internet intr-un comentariu. Anonimitatea asigura un curaj nebun, mai greu e sa faci ceva si-n realitate.

  4. alina spune:

    Foarte bine scris articolul, si sper ca va lumina multe minti in legatura cu aceasta boala. Majoritatea oamenilor cred ca numai cei din paturile joase ale societatii se pot imbolnavi de TBC: COMPLET GRESIT. Am studii superioare, un venit peste mediu, si lucrez in aeroport…..unde de altfel, m-am si imbolnavit de TBC, la 24 de ani, anul trecut. Desi nu am fost contagioasa si nu am fost singura dintre angajatii aeroportului care a avut aceasta problema, colegii inca sunt reticenti.Pacat….Anul acesta, o alta colega s-a imbolnavit…Curios, nu?

  5. Ivan spune:

    Antropologia medicala, antropologia psihologica, psihiatria transculturala si cea de legatura, sociologia sanatatii sunt prezente in universitatile din Ro doar la un nivel foarte vag (if ever) –poate cu exceptia psihologiei sanatatii (vezi UBB). Acesta este adevarul. Distanta fata de ce se face in SUA ori Occident este imensa, daca cititi literatura academica din aceste domenii. Dezinteresul este enorm in Ro la nivel de profesori (mai mult antropologie vizuala se face in Ro) in vreme ce studentii sunt tinuti in bezna prin cursuri mediocre si depasite (Mead a fost in frunte odata, cititi acum literatura din ultimii 10 ani pentru a intelege dinamica cercetarii academice) . Daca-i intrebi de Arthur Frank, Tanya Lurhmann, Laurence Kirmayer sau de Carolyn Ellis se uita lung 99% din ei. Degeaba avem o lege care vorbeste de psihiatria de legatura ca cu vorbitul ramanem. Romanii care publica in jurnalele de specialitate (localizate pe Wiley, Elsevier, Springer si Sage in special) invata sau predau la universitati din strainatate, nu in Romanica noastra unde mediocritatea si /sau dezinteresul este la mare cinste.

    Acesta este adevarul! Cat de greu era pentru profesorii ei de sociologie si antropologie sa faca cercetarea pe care a facut-o autorul articolului de mai sus? Nu le pasa! Mai bine dau bani pe tampenii si apoi se considera nevinovati ca au iesit prost in clasificarile ministerului educatiei! RUSINE!

    Singurii care mai fac ceva -desi prea putin- sunt cei de la Institutul de Antropologie Francisc I. Rainer si cei de la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii…

  6. Manefi spune:

    Frumos articol. Frumos scris. Pentru ca realitatea pe care ne-o prezinta este mai mult decat trista.

    Nu doar TB este o boala cronica pentru care resursele sunt limitate. Lista bolilor care fac dintr-o persoana valida una dependenta, este lunga. Ce se intampla cu acei oameni? Daca au familie sau bani sa se trateze in afara tarii sunt niste norocosi. Nu conteaza contributiile de o viata. Sistemul la care au contribuit nu poate face prea multe pentru ei. In multe cazuri ii trimite acasa, medicii ridicand din umeri, profesional: “Nu SE mai poate face nimic”.

    Unii reusesc sa obtina un cerrtificat de handicap sau un ajutor de la Primarie. De cele mai multe ori insuficient. Dar si acela este un “mai mult decat nimic”, cerut atunci cand “ajunge cutitul la os”. Iar demersurile birocratice pentru a obtine ceva sunt incredibile, descurajante, un stres in plus pentru cei care au cu adevarat nevoie de ele. Multi renunta chiar. Tocmai cei care au mai mult bun simt, cei care au muncit pentru fiecare pas in viata lor si care nu au asteptat si nu au cerut mai nimic de la nimeni – paradoxal, sunt tocmai cei care merita sa primeasca mai mult ajutor.

    Tot pe umerii familiei ramane responsabilitatea ingrijirii unui om bolnav. Si familia se sacrifica de cele mai multe ori. Se sacrifica in termeni de bani, in termeni de timp, in termeni emotionali. Nu este usor sa ai un bolnav in casa, sa il sustii moral, sa lupti cu autoritatile pentru drepturile lui, sa te informezi despre ce ai de facut pentru a-l ingriji mai bine, pentru a-i da tratamentul corect, pentru a nu-i face mai mult rau decat bine. Si cine o face, o face pana la capat, cu pretul propriei sanatati uneori. Bolnavul – parinte, copil, frate sau sot – nu este lasat sa moara.

    Da, realitatea este mai mult decat trist, mai mult decat dramatica uneori. Si nici mama specializarilor in diverse stiinte sociale sau medicale nu poate face minuni. Nu in Romania.

  7. elena spune:

    am plans in timp ce am citit articolul;cineva din familia mea lucreaza la un spital TBC din Romania si deseori imi povesteste dramele celor din spital care mai sunt priviti de sus de medici. In satele din Romania oamenii ascund aceasta boala pe care nu o inteleg si nu o explica nimeni de atata amar de ani.
    Amarati suntem si asa ramanem.

  8. snow spune:

    Splendida dedicatie, sa-ti petreci 2 ani prin spitale si printre bolnavi de TBC, de care toti am fugi cu groaza, sa gasesti problemele, sa le explici in cuvinte simple si sa vii cu solutii la fel de simple … ! Felicitari autorului, si multumiri !
    In timp ce sanatatea e subfinantata cronic, casa poporului gazduieste cu fast si cheltuiala elita politica. Platita de contribuabili, alaturi de girofari, SPP-isti, Mercedesuri clasa S, Audiuri A6, BMW-uri seria 5 … As vrea sa schimb asta si mi-e ciuda ca nu stiu cum

  9. adrian spune:

    si totusi “cine are grija de cei ce au grija de bolnavii de TBC?” ca sa il parafrazez pe Jonathan….

    textul de mai sus atrage atentia asupra faptului ca neavand o protectie sociala si sanitara adecvata riscam ca atat personalul medical cat si rudele celor care au grija de bolnavii contagiosi in spetza TBC, se pot imbolnavi iar repercursiunile pot fi dezastruoase la nivel national

    nu vad totusi pe nimeni pe aceste saituri de comentarii sa intervina din cadrul departamentelor guvernamentale sa vina cu propuneri si solutii viabile

    acest lucru este si mai ingrijorator pentru faptul ca vadeste ignoranta in treburile publice iar ignoranta nu poate duce decat la dezastru

    trebuie facut ceva
    si cat mai repede atlfel urmasii nostri vor avea de suferit

    • cutremurator spune:

      bineinteles. dincolo de aspectul umanitar – devastator, fenomenul descris reprezinta o bomba cu ceas pentru masa populatiei. oamenii care se imbolnavesc fara sa stie unde si cum putem fi noi.
      este o problema comuna, dar, ca de obicei, totul e lasat in sarcina amaratilor atinsi de boala. ca si cum un individ macinat nu numai de boala, ci si de saracie, de responsabilitatea imensa a copiilor, de disperare… mai poate fi lucid si precaut. ei bine, articolul o spune negru pe alb: nu poate. iar neglijarea de catre noi, cei sanatosi, a acestei probleme reprezinta un risc pe care, inconstient, ni-l asumam.
      statul? – de peste 20 de ani il cunoastem. statul nostru inseamna interese private si birocratie. si totusi, la origine statul ar trebui sa reprezinte interesul comun. ma rog, o data si o data tot va fi nevoie ca toate riscurile licitate nebuneste de catre “statul roman” sa-si reverse efectele asupra noastra. si atunci va fi vai si-amar…

      p.s. cat despre ajutoarele care ar chema alti si alti bolnavi fictivi – atrag atentia celui care a vorbit despre asa ceva ca modelul pensionarilor fictive de boala din anii 90 a fost dirijat de catre “stat” pentru a amortiza efectul concedierilor in masa in localitatile unde toata industria fusese furata… cu alte cuvinte, febra pensionarilor nu a pornit de la coruptia functionarilor, ci a fost dictata de sus. (si da, in paranteza fie spus, sa vorbesti despre “stanga” si “dreapta” in politica romaneasca tine de absurdul unei farse).

  10. Adrian spune:

    Recomand autorului acestui articol sa publice ceva similar si pe un site de antropologie medicala:

    http://somatosphere.net/

    P.S. Poate asa vor veni si alti doctoranzi sa analizeze problemele grave ale Romaniei, probleme pe care de multe ori noi (la nivel individual si institutional) fie le ignoram, fie incercam sa le rezolvam superficial…

  11. Am petrecut cateva zile la spitalul Marius Nasta si apoi l-am vizitat zilnic vreme de doua luni efectuand tratamentul ambulatoriu pentru TBC (pentru restul de luni pana la 6 mi-am luat lunar medicamentele “la pachet” de la clinica TBC arondata adresei mele).

    M-au socat doua lucruri.

    Cladirea arata ca o leprozerie. Daca imi aduc bine aminte (a fost acum cativa ani), locul propriu-zis nu e CHIAR spitalul, ci o cladire anexa care se afla la cam un kilometru distanta (undeva langa parcul Carol). Intrand acolo, m-am speriat cum nu am facut-o vreodata in viata mea – nu e vorba de speriatul imediat si cu reactie, de film horror, ci de o frica care iti intra incet si irevocabil in oase. Arata ca un loc in care oamenii vin sa moara. Langa mine la coada in fata cabinetului doctorului era un barabat care ar fi putut sa aiba 50 sau 80 de ani, si care cara un borcan agata cu sfoara, legat de un tub la plamani. Intre peretii inalti, galbeni si murdari de vreme si ferestrele cu gratii, mi-am dat seama ca am intrat intr-o lume pe care n-o credeam posibila – una care parea desprinsa din imaginatia unui regizor sau scriitor.

    DAR

    Al doilea lucru au fost oamenii. La zece minute dupa experienta descrisa mai sus m-am intalnit cu doamna doctor (careia ii sunt etern recunoscator si al carei nume nu il pomenesc aici doar pentru ca nu sunt sigur daca ar fi sau nu o violare a intimitatii dansei), apoi cu tehnicienii de raze X, apoi cu asistentele si asistentii de acolo. De fapt, doamnele asistente mi-au devenit prietene in cele cateva luni de vizite – ajungeam la spital undeva pe la ora 11:00 si petreceam o ora buna in camera lor comuna – initial pentru ca dansele insistau sa nu iau cele 8…16 pastile (nu mai tin minte) prea repede, apoi pentru ca aveam cu cine sa vorbesc deschis despre boala, apoi pentru ca pur si simplu devenise un loc in care simteam ca ma simt bine (la un moment dat mi-am petrecut o zi intreaga la spital devirusand cele trei caluculatoare si facand update-uri la Windows).

    N-o sa indraznesc sa ma aseman cu cazul descris in articol. Dar cele sase luni petrecute sub stigmatul TBC (si din pacate e un stigmat) m-au facut sa ma simt altfel, sa pierd prieteni, sa castig prieteni, sa-mi respect angajatorul (a fost o surpriza si pentru mine) si sa-mi dau seama cat de mult sunt demonizati doctorii si cei care lucreaza in sistemul medical romanesc. M-am dus la spitalul de urgenta absolut terifiat de gandul la spagi, indolenta si ineptitudine. Dar am gasit cu totul altceva. Am gasit oameni obositi, poate blazati, poate frustrati. Insa fiecare, pana la unul, in tot drumul meu de la un taxi luat in mijlocul noptii pana la ultima vizita la Clinica TBC de la Kogalniceanu mi-au fost sustinere, si prieteni, si vindecatori.

    Imi dau seama ca acest cometariu n-are prea multa legatura cu articolul. Dar e prima ocazie pentru a vorni de un lucru important pentru mine, si despre care mi-e greu sa vorbesc de frica fricii celor din jur.

    Tuturor, multumesc.

    P.S. – am un venit destul de mult peste medie. Am intrebat daca as putea sa-mi platesc tratamentul pentru ca vazand ceilalti pacienti simteam ca profit de un sistem menit sa-i ajute pe ei, nu pe mine. Nu s-a putut – se pare ca e parte dintr-un sistem mondial (!) de distributie a medicamenteleor de TBC coordonat de OMS. Am intrebat daca as putea face o donatie (oficiala, nu “donatie” cu semn din sprancene) care sa ajunga specific la locul pe care l-am vizitat atat de des. Lumea a ras.

    M-am trezit intr-o postura ingrozitor de ingrata. Nu vroiam sa dau “spaga”. Nu vreau. E alegerea mea sa n-o fac (m-am certat ingrozitor cu mama mea pe tema asta in timpul evenimentelor descrise). In acelasi timp ma simteam (si ma simt) teribil de indatorat tuturor celor de acolo. Intr-un final (dar doar, asa cum o amenintasem pe mama, DUPA ce totul se va fi rezolvat) m-am dus cu o sacosa de cadouri si un teanc de carti de vizita si promisiuni de “daca vreodata aveti nevoie”. Dar n-a fost destul – mental, pentru mine. Aproape am inteles notiunea “spagii”.

    • kinn spune:

      Astfel de comentarii sunt de aur. In numele tuturor cititorilor, iti multumesc ca ne-ai impartasit experienta ta.

    • :) spune:

      superb comentariu.
      si reprezinta o oaza de speranta la un subiect atat de sumbru ca cel al TBC-ului.
      va multumesc si dvs, si autorului, pentru ca vorbiti de lucruri pe care noi, din afara, le auzim pentru prima data.

      intr-adevar, sunt spitale in care gasim mult mai multa umanitate decat este in jurul nostru in viata de zi cu zi. am ajuns si eu in asemenea locuri si, ca si dvs, caut o cale legala prin care sa pot, macar, ghida acei amarati 2% catre spitalul si oamenii minunati care mi-au ingrijit in mai multe randuri copilul.

    • Closed spune:

      Puteti lua legatura cu diverse ONGuri si sa incercati sa le directionati eforturile catre acele spitale. Sau sa incercati sa faceti chiar dvs. un ONG, sa strangeti fonduri si sa incercati sa luati legatura cu spitalul pentru diverse: renovari, reutilari etc.

      Ma bucura acel comentariu. Poate ca sistemul medical romanesc nu e complet compromis si nu e doar o cloaca in care se balacesc cei ce s-au decis sa faca bani din suferinta semenilor.

  12. Emil spune:

    Analiza morbidităţii prin tuberculoză în Europa în ultimii 5 ani prelucraţi statistic de Organizaţia Mondială a Sănătăţii în colaborare cu E.C.D.C.1 (European Center for Disease Prevention and Control) relevă o tendinţă de scădere a incidenţei acestei boli cu o rată anuală de aproximativ 3%. Pentru România2 scăderea este şi mai vizibilă, de peste 5% anual, ajungând de la o morbiditate de 135,4%○○○ în anul 2004, la 108,2%○○○ în anul 2009.

    Nu trebuie însă uitat că nivelul incidenţei globale a tuberculozei la noi în ţară în anul 2009 ne situează pe locul întâi în Uniunea Europeană la distanţă destul de mare de următoarele ţări: Lituania 62,1%○○○, Letonia 43,2%○○○, Bulgaria 38,3%○○○, Estonia 30,7%○○○.
    România ocupă un loc fruntaş şi în ţările Europei non-UE. Doar ţările foste U.R.S.S. (Kazahstan cu 174,6%○○○, Georgia cu 140,3%○○○, Moldova cu 125,8%○○○, Kirgastan cu 118,1%○○○, Azerbaijan cu 117,9%○○○ şi Rusia cu 110,9%○○○) sunt înaintea noastră ca incidenţă a tuberculozei.
    Studiul evoluţiei curbei morbidităţii prin tuberculoză în România din ultimii 50 de ani relevă mai multe aspecte statistice interesante. După război tuberculoza a înregistrat o creştere progresivă ajungând în 1967 la 148,5 %○○○cazuri. În următorul deceniu incidenţa tuberculozei a scăzut progresiv ajungând în 1977 la jumătate: 73,4%○○○. Tendinţa de scădere a incidenţei tuberculozei s-a menţinut până în anul 1985, când atingea 50%○○○cazuri, din anul următor crescând lent cu 2-3 % pentru că în 2002 să atingă aceleaşi valori ca după război. Din 2003 încoace incidenţă tuberculozei scade aşa cum am mai amintit cu aproape 5% pe an.

    Această scădere a morbiditaţii prin tuberculoză s-a datorat atât eforturilor deosebite ale reţelei de pneumoftiziologie care se luptă cu acesta boală în ciuda condiţiilor de criză, cât şi faptului că o parte din bolnavii români de tuberculoză au plecat la muncă în străinătate după 2003, anul ridicării vizelor de acces în ţările occidentale pentru români, cu alte cuvinţă am exportat tuberculoză.
    Se apreciază că după 2003 au plecat la muncă în străinătate 2,77 milioane de români3, majoritatea în Spania, Italia şi Franţa, ţări cu limbă asemănătoare cu a noastră şi deci mai uşor accesibilă. Aceşti oameni au adus după estimările Băncii Mondiale un aport valutar României de 7 miliarde de Euro în 2007, 9,5 miliarde de Euro în 2008 şi 6 miliarde de Euro în 2009.
    Estimând morbiditatea globală prin tuberculoză la 120 cazuri la 100.000 locuitori (media celor 5 ani 2005-2009) şi aplicând-o unei populaţii de 2,5 milioane de emigranţi români găsim o probabilitate de 3000 de cazuri de tuberculoză, posibil exportată în tările U.E., în special în Italia, Spania şi Franţa. Cu alte cuvinte Italia cu 1838 de tuberculoşi proveniţi din rândul imigranţilor (47,4% din totalul de cazuri) şi Spania cu 2330 de imigranţi îmbolnăviţi în 2009 (30,7% din totalul de cazuri), par a fi principalii beneficiari de exportul nostru de tuberculoză din ultimul deceniu.
    Alte studii desfaşurate în Italia au arătat că numarul de cazuri de tuberculoză înregistrate în peninsulă la cetăţenii născuti în afara graniţelor a crescut progresiv din 1997 de la 20% la 46,8% în 2006, iar creşterea s-a făcut pe seama imigranţilor europeni, care au crescut ca pondere de la 18% la 38%. Raportul Salute degli immigranti din 2010 arata că cei mai mulţi imigranţi din Italia provin din România, 20,5%, (1,2 milioane), care trăiesc în toate provinciile italiene, în special în Lazio, Piemont, Umbria, Veneto, Toscana, Valle d’Aosta şi Lombardia.
    In anul 2008 românii au contrubuit in Italia cu peste 500 de cazuri de tbc la morbiditatea acestei tari.
    In Spania 30% din cazurile de tbc sunt la imigranti, românii constituind aproape 14% din cazuei, fiind de altfel si prima nationalitate ca pondere in imigratia spaniola.
    Din 526 cazuri tbc in Franta inregistrate in 2009, 72 au fost la imigranti de origine româna. In toate aceste statistici nu au fost luati in calcul si romqnii de peste Prut, ci doar cei cu pasaport românesc.
    vezi si http://lectiadeanatomie.blogspot.com/2010/11/tuberculoza-la-export.html



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Jonathan Stillo


Jonathan Stillo

Jonathan Stillo este doctorand in antropologie la City University of New York, preda la John Jay College si este Writing Fellow la Baruch College. A fost managerul programului High... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)