Home » Analize »Sinteze » Citesti:

Conflicte la nivelul elitei Partidului Muncitoresc Roman (1947-1953)

Petre Opris noiembrie 13, 2015 Analize, Sinteze
8 comentarii 1,538 Vizualizari

Deoarece în prezent se discută foarte mult în mass-media despre greşelile unor membri ai actualei clase politice din România şi carenţele de ordin moral ale acestora, ne-am propus să prezentăm câteva episoade din perioada 1947-1953, mai puţin cunoscute, referitoare la disputele dintre mai mulţi lideri comunişti, deveniţi peste noapte generali ai armatei române (Emil Bodnăraş, Valter Roman, Dumitru Petrescu) sau ai Ministerului Afacerilor Interne (Mihail Boico, Dumitru Coliu), precum şi tensiunile dintre ministrul de Finanţe, Vasile Luca şi preşedintele Confederaţiei Generale a Muncii, Gheorghe Apostol.

În şedinţa din 20 ianuarie 1953 a Biroului Politic, Emil Bodnăraş a afirmat despre Valter Roman şi soţia acestuia că au avut legături personale foarte strânse cu Ana Pauker şi, în perioada în care fostul ofiţer politic a activat în armata română (1944-1950), acesta a manifestat o atitudine ostilă faţă de Gheorghe Gheorghiu-Dej (probabil şi din cauza faptului că liderul suprem al P.C.R. nu a aprobat în martie 1947 includerea lui Valter Roman în Secţia Militară a C.C. al P.C.R.). Emil Bodnăraş era nemulţumit şi de modul cum a acţionat colegul său din guvern în 1952. În calitate de ministru al Poştelor şi Telecomunicaţiilor, Valter Roman a iniţiat declasificarea unei lucrări sovietice aflate la Marele Stat Major român, fără a obţine în prealabil o aprobare din partea ministrului Forţelor Armate. Acel document conţinea informaţii secrete despre sistemele de telecomunicaţii şi generalul Emil Bodnăraş a solicitat returnarea imediată a acestuia, fapt ce s-a şi întâmplat.

Din datele pe care le deţinem se poate formula următoarea ipoteză, pe care o considerăm veridică: ministrul Forţelor Armate era deranjat de concurenţa generată de Valter Roman în domeniul militar, în condiţiile în care membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. au aprobat la 4 iulie 1952 ca Emil Bodnăraş să deţină funcţia de preşedinte al Consiliului Militar Superior, apoi au revenit asupra deciziei, în favoarea lui Gh. Gheorghiu-Dej (5 noiembrie 1952). În analiza istorică nu trebuie neglijată lupta care a existat în prima parte a anului 1952 pentru concentrarea puterii politice în România şi care s-a soldat cu înlăturarea din funcţii a miniştrilor Vasile Luca, Teohari Georgescu şi Ana Pauker. Apoi, liderul suprem al P.M.R. a impus la 5 noiembrie 1952 începerea unor lucrări speciale de asigurare a telecomunicaţiilor între instituţiile statului român, în caz de necesitate. Operaţiunea respectivă trebuia realizată prin coordonarea acţiunilor de către Emil Bodnăraş, care a cedat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej funcţia de preşedinte al Consiliului Militar Superior şi a acceptat să fie locţiitorul militar al acestuia. Pentru efectuarea lucrărilor hotărâte de liderul suprem al P.M.R., ministrul Forţelor Armate a fost nevoit să colaboreze cu ministrul Poştelor şi Telecomunicaţiilor. În acele condiţii, interesul pe care l-a manifestat Valter Roman pentru lucrarea de telecomunicaţii sovietică, existentă la Marele Stat Major român, putea stârni mânia lui Emil Bodnăraş, atât din cauza vechii sale antipatii faţă de voluntarul comunist din războiul spaniol, cât şi concurenţei pe care Valter Roman o genera pe plan militar, punând sub semnul întrebării competenţa lui Emil Bodnăraş în funcţia de ministru al Forţelor Armate.

De remarcat este şi faptul că Emil Bodnăraş a fost de acord la 20 ianuarie 1953, în şedinţa Biroului Politic a C.C. al P.M.R., cu opinia foarte bună pe care Gh. Gheorghiu-Dej a exprimat-o la adresa ministrului Afacerilor Interne, generalul-maior Ştefan Pavel şi posibila mutare a acestuia la conducerea Căilor Ferate Române. Ministrul Forţelor Armate a insistat pe acest subiect, declarând că se poate găsi un înlocuitor la M.A.I. Această atitudine generează o nouă ipoteză: oare Ştefan Pavel era considerat de Emil Bodnăraş un alt contracandidat la funcţia pe care o deţinea în acel moment, la fel ca Valter Roman? Sperăm ca în viitor să găsim un răspuns la această întrebare.

La rândul său, Petre Borilă a relatat la aceeaşi reuniune din 20 ianuarie 1953 despre caracterul mic-burghez al lui Valter Roman, pe care l-a întâlnit în Spania, în timpul războiului civil din acea ţară (1936-1939). În consecinţă, Emil Bodnăraş a propus şi membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. au fost de acord ca Valter Roman să nu fie numit în funcţia de director general al Metroului din Bucureşti (proiect care a fost abandonat la 21 iulie 1953, din lipsă de fonduri). Totodată, Dumitru Simulescu a fost nominalizat pentru funcţia de ministru al Poştelor şi Telecomunicaţiilor, în locul lui Valter Roman (28 ianuarie 1953), iar Iosif Chişinevschi, Constantin Pârvulescu şi Chivu Stoica au fost desemnaţi de Gheorghe Gheorghiu-Dej pentru a-i găsi un loc de muncă fostului voluntar din războiul spaniol.

În altă ordine de idei, în contextul iminentei divizări a Ministerului Afacerilor Interne în septembrie 1952, locotenent-colonelul Florian Dănălache a fost avansat în grad la 19 septembrie 1952 şi, după doar trei zile, a început procesul de împărţire a Comandamentului Trupelor Ministerului Afacerilor Interne. Generalul-maior Mihail Burcă l-a urmat pe ministrul Afacerilor Interne, Ştefan Pavel (devenind prim-locţiitor la M.A.I.; 20 septembrie 1952 – 7 septembrie 1953) şi generalul-maior Eremia Popescu a ajuns comandant al Direcţiei Trupelor de Pază din cadrul M.A.I. (1 noiembrie 1952 – 15 iunie 1954; din 7 septembrie 1953 s-a numit Direcţia Trupelor Operative şi de Pază din M.A.I.). Concomitent, colonelul Florian Dănălache a început acţiunea de creare a Comandamentului Trupelor Ministerului Securităţii Statului, care avea în subordine unităţile de grăniceri şi trupele de Securitate – ambele structuri fiind desprinse din Comandamentul Trupelor M.A.I. Operaţiunea s-a încheiat la 1 noiembrie 1952 şi Florian Dănălache a condus din acel moment noua structură de represiune deţinută de autorităţile comuniste de la Bucureşti, avându-l ca superior pe generalul-maior Ion Vinţe (ministru adjunct şi coordonator al Direcţiei Trupelor de Grăniceri şi Operative) – în locul generalului-maior Mihail Boico, destituit la 22 septembrie 1952 de către Alexandru Drăghici „pentru lipsă de fermitate în exercitarea comenzii, pentru neglijenţă şi tendinţe anarhice”.

O posibilă cauză a destituirii şi trecerii în rezervă (la 1 noiembrie 1952) a lui Mihail Boico ar putea fi declaraţia pe care Dumitru Coliu a depus-o la stenograma şedinţei din 27 mai 1952 a C.C. al P.M.R. Acesta şi-a adus aminte faptul că generalul-maior Dumitru Petrescu a semnalat Comisiei Controlului de Partid, în 1946-1947, că „Valter Roman, pe atunci general de armată, avea dese întâlniri cu [Mihail] Boicu (corect: Boico – n.n.) (Bibi), actualmente general la M.A.I. şi col. dr. (Suly sau Şuli – n.n.) Brill şi alţi tov[arăş]i evrei, care se întâlnesc des şi discută pe socotelile tov. Gheorghiu, cum că este incapabil de a conduce partidul, că Ana [Pauker] este mult mai deşteaptă şi că în fond ea este conducătorul partidului (subl.n.)”.

După fuziunea de la 7 septembrie 1953, dintre Ministerul Securităţii Statului şi Ministerul Afacerilor Interne, Florian Dănălache (avansat la gradul de general-maior la 21 mai 1953, împreună cu Vasile Vîlcu) a primit funcţia de comandant al Direcţiei Trupelor de Grăniceri din Direcţiei Trupelor Operative şi de Pază a M.A.I., apoi a fost ales prim-secretar al Comitetului orăşenesc al P.C.R. Bucureşti (23 septembrie 1954). În acele condiţii, vicepreşedintele Mihail Sadoveanu a semnat Decretul nr. 429 din 8 octombrie 1954 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, prin care generalul-maior Florian Dănălache a fost eliberat din funcţia avută la Ministerul Afacerilor Interne şi trecut în rezervă „pentru a primi alte însărcinări”.

Tot în luna septembrie 1953, generalii Ştefan Pavel şi Mihail Burcă au fost transferaţi la Ministerul Forţelor Armate. Fostul ministru de Interne era nominalizat pentru a ocupa funcţia de comandant al Forţelor Aeriene Militare, iar prim-locţiitorul său a primit-o pe cea de comandant al Regiunii a 2-a Militare. În mod spontan, Ştefan Pavel şi-a manifestat nemulţumirea din cauza pierderii poziţiei importante avute în guvern. Drept urmare, acesta a fost trecut rapid în rezervă (18 decembrie 1953) şi generalul-maior Mihail Burcă a preluat de la fostul ministru al Afacerilor Interne funcţia de comandant al Forţelor Aeriene Militare.

În ceea ce priveşte tensiunile dintre Vasile Luca şi Gheorghe Apostol, foşti colegi de închisoare în perioada interbelică, acestea s-au manifestat pe fondul unei atitudini total lipsită de respect a liderilor comunişti (Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Iosif Chişinevschi, Miron Constantinescu, Alexandru Moghioroş etc.) faţă de toţi cetăţenii României. De exemplu, la reuniunea din 10 octombrie 1949 a Secretariatului C.C. al P.M.R. au fost respinse cererile legitime ale unor persoane de a primi pensii şi ministrul de Finanţe a invocat un motiv ideologic pentru a justifica abuzul săvârşit de comunişti în cunoştinţă de cauză. Mai mult decât atât, Vasile Luca a afirmat la 28 ianuarie 1949, tot într-o şedinţă a Secretariatului C.C., astfel: „Sunt elemente între ei (catolici, n.n.) care ar face o mişcare de separare de Papa. Pe de altă parte să lovim materialiceşte în duşmanii dintre popi, să fie scoşi din salariu, iar bandiţii să fie ridicaţi (de organele M.A.I., n.n.) (subl.n.)”. După câteva zile, acelaşi lider comunist a menţionat în şedinţa Biroului Politic al C.C. al P.M.R. (7 februarie 1949) faptul că „tovarăşul Vasilichi (ministrul Învăţământului Public, n.n.) are un liberalism cu totul nepermis, vede că am scos prea mulţi profesori din învăţământ dar nu vede că învăţământul este încă plin cu elemente duşmănoase [...] O altă problemă este aceea a reducerii numărului şcolilor maghiare pe motiv că sunt mai multe şcoli decât şcolile româneşti. În loc să creezi mai multe şcoli pentru populaţia românească (sic!), desfiinţezi şcoli maghiare, fără ştirea partidului. Noi nu putem aproba împingerea înapoi a culturii populaţiei maghiare, pentru că ea a fost altă dată privilegiată (subl.n.)”.

Nici militarii trecuţi în rezervă în perioada 1945-1949 nu au fost uitaţi de Vasile Luca în demersurile sale de promovare a luptei de clasă şi de distrugere rapidă a coeziunii sociale a cetăţenilor. La şedinţa din 27 martie 1950 a Secretariatului C.C. al P.M.R., acesta a declarat astfel: „Este foarte necesar de a curăţi satul de elemente duşmănoase active, ofiţeri deblocaţi etc. Trebuie puşi la muncă forţată. Există legi în această privinţă. Să nu lăsăm aceste elemente la sate pentru că organizează specula, lupta contra regimului prin diferite forme ale sabotajului. Altfel o să fie o veşnică piedică în dezvoltarea gospodăriilor colective şi deci măcar o parte trebuie ridicată. [...] Noi tolerăm atâtea porcării, fără să fie cineva condamnat la moarte pentru sabotaj economic. Suntem de un liberalism putred faţă de duşmani. Tovarăşul Teohari [Georgescu] ar trebui să facă un raport, pentru că este şi vina aparatului, începând cu Internele şi Justiţia. Procuratură nu avem. Din materialul de partid al verificărilor vedem, e groaznică situaţia, ce ticăloşi sunt nu numai în partid, dar [şi] în aparatul de stat, la Securitate şi Justiţie. Este acoperit tot banditismul. Se descoperă lucruri de Controlul de Stat, iar miniştrii îi apără sub pretextul că n-au cu cine să-i înlocuiască şi lasă pe bandiţi să saboteze mai departe. Este o toleranţă extraordinară faţă de duşman, care este de neînţeles.

În această privinţă trebuie serios mobilizată şi masa (subl.n.)”.

De remarcat este faptul că Vasile Luca nu i-a menajat nici pe muncitori, iar acest aspect a generat numeroase tensiuni cu Gheorghe Apostol – care, în calitate de preşedinte al Confederaţiei Generale a Muncii (1945-1952), a propus creşterea rapidă a veniturilor muncitorilor în condiţiile în care productivitatea lăsa de dorit. De exemplu, în şedinţa din 14 februarie 1950 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. (prezidată de Ana Pauker) s-a analizat un proiect de hotărâre a guvernului referitor la corelarea muncii cu salariile. Cu acel prilej, Gheorghe Apostol a insistat pentru ca premiile acordate unităţilor evidenţiate în procesul de producţie să fie mai numeroase, însă ministrul de Finanţe Vasile Luca a respins propunerea astfel: „Este cea mai mare greşeală ca la începutul construirii socialismului să fim largi cu premii, pentru că pe urmă nu poţi opri. Trebuie să fim foarte atenţi cu premiile, pentru că au devenit un fel de salariu în plus. Aceasta nu se poate. Apoi, nu putem decora întreprinderi fruntaşe unde sunt multe lipsuri, risipă, indisciplină în muncă. Poate 2-3 întreprinderi pe ani, încă e foarte bine. Tinerii nu dau importanţă calificării şi rebuturilor. Din punct de vedere al calităţii, trebuie să luptăm foarte mult (subl.n.)”.

Fiind probabil deranjat de opinia exprimată clar de Vasile Luca, Gheorghe Apostol a intervenit după câteva minute pentru a spune că „T.A.R.S. („Societatea de Transporturi Aeriene Româno-Sovietică” – n.n.) aprobă premii şi ei sunt în pierdere”. Imediat, Lothar Rădăceanu a precizat că decizia respectivă a fost aprobată de Consiliul de Miniştri, iar Vasile Luca a menţionat astfel: „Dacă T.A.R.S. lucrează cu pierdere şi noi suntem vinovaţi. Este mai ieftin ca trenul, pentru că câştigi (sic!) zile. (T.A.R.S. – n.n.) Ar trebui să folosească avioane în loc de maşini [...] Sunt de acord cu tot ce a spus tovarăşul Apostol. Nu acuzaţi reciproc, ci trebuie făcută serioasă autocritică în această privinţă (subl.n.)”.

Trei luni mai târziu, Gheorghe Gheorghiu-Dej a aflat că o delegaţie a Confederaţiei Generale a Muncii a semnat la Zakopane (Polonia) o convenţie cu privire la efectuarea unor concedii de odihnă în străinătate de către muncitorii români, polonezi, maghiari, bulgari şi albanezi. Documentul a fost încheiat în timpul unei conferinţe a sindicatelor din statele europene aflate în sfera de influenţă sovietică şi s-a prevăzut „trimiterea reciprocă a unui număr de 100 muncitori, pentru odihnă, timp de 14 zile”, cheltuielile fiind acoperite de către ţările gazdă. Delegaţia sovietică nu a acceptat acele condiţii şi Gheorghe Gheorghiu-Dej a declarat la şedinţa din 4 mai 1950 a Secretariatului C.C. al P.M.R. astfel: „Este o convenţie de care habar n-avem. Dacă am iscălit-o, s-a terminat. Uniunea Sovietică face cu mult mai cuminte (sic!) (subl.n.)”.

Vinovat de situaţia respectivă era chiar Gheorghe Apostol. Probabil dintr-un orgoliu nemăsurat, preşedintele Confederaţiei Generale a Muncii a abuzat de funcţie pentru a fi remarcat de către muncitori şi a pus autorităţile de la Bucureşti în faţa faptului împlinit. Pe de altă parte, la aceeaşi reuniune din 4 mai 1950, Ana Pauker a încercat să-i convingă pe colegii săi de faptul că documentul semnat la conferinţa din Polonia putea să fie eludat astfel: „O să vină cei câţiva tineri, muncitorii în cadrul sindicatului şi angajamentele pe linia convenţiilor culturale încheiate, aşa că nu este vorba de nici un fel de deschidere de robinet. Fiind convenţie şi trebuind să facem plan anual, ne batem să fie cât mai puţin schimb de felul acesta, deci depinde de noi în ce măsură închidem sau nu robinetul. Sunt două lucruri: 1) că nu este pericol dacă hotărâm, pe cât se poate, să ţinem robinetul cât mai închis, 2) dacă vrem să ştim câţi oameni trebuie să vină, acest lucru putem să-l facem foarte simplu (subl.n.)”.

O altă slăbiciune a lui Gheorghe Apostol a fost credulitatea sa faţă de poveştile spuse de muncitori. De exemplu, în şedinţa din 26 octombrie 1950 a C.C. al P.M.R., liderul comunist s-a plâns de faptul că aşa-zişi inventatori care proveneau din rândul muncitorilor erau consideraţi nebuni de conducerea unei întreprinderi. În acest sens, Gheorghe Apostol a declarat la reuniunea respectivă astfel: „Nu se dă atenţie serioasă organizării muncii în întreprinderi şi în întreprinderile importante nu se dă atenţie oamenilor care reuşesc să se rupă de masa muncitorilor şi care fac realizări foarte importante în producţie. Mă refer la mişcarea fruntaşilor în producţie, care nu este susţinută de direcţia de întreprindere. Chiar azi am primit un raport de la „Sovromtransport Galaţi”, unde faţă de inovatori, de raţionalizatori au o atitudine de-a dreptul criminală. Oamenii care reuşesc să facă inovaţii serioase în producţie, să reducă timpul [de realizare a] unei piese de la 900 ore la 300 ore sunt socotiţi nebuni şi băgaţi în spitalul de nebuni să li se facă analiza (subl.n.)”.

Astfel, Gheorghe Apostol a insistat pentru ca muncitorii care erau membri P.M.R. să fie lăsaţi să decidă în chestiunile aflate în competenţa inginerilor din toată ţara, chiar dacă ideile respective erau fantasmagorice.

Două luni mai târziu, Mihai Dalea a menţionat în şedinţa din 12 decembrie 1950 a C.C. al P.M.R. faptul că existau „două tendinţe în ceea ce priveşte stimularea oamenilor: pe de o parte se acordă premii pentru o serie de aşa-zise inovaţii, care nu sunt suficient studiate şi care pe urmă sunt lăsate baltă tocmai din această cauză, după ce respectivul a încasat suma. Avem un caz cu un produs chimic – tovarăşul [Vasile] Vaida şi tovarăşul Chivu [Stoica] ştiu de asta – pentru care s-au făcut cheltuieli, ca apoi să se vadă că nu a fost bine studiat. A fost alt fenomen, cu o serie de inovaţii importante unde celorlalte [invenţii pe] care le-au produs nu le-a fost aplicată legea ca să li se acorde sumele prevăzute (subl.n.)”.

Gheorghe Apostol nu a renunţat însă la ideea sa şi a reluat-o în şedinţa din 13 decembrie 1950 a C.C. al P.M.R., astfel: „Am arătat şi rândul trecut ceea ce s-a întâmplat la „Sovromtransport” Galaţi, unde un muncitor a făcut o inovaţie prin care norma a fost redusă de la 300 la 33 ore. Omul a fost băgat în spital, l-au făcut nebun, dosarul a ajuns la prim-secretarul regional de partid şi de acolo a dispărut de pe masă, numai ca să nu se descopere mâna criminală a duşmanului. Şi aceasta numai pentru a demobiliza oamenii. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu cărbunii în Valea Jiului. Şi aici este o mână criminală. Se vede că duşmanii încearcă să compromită mai ales Sovromurile (subl.n.)”.

Astfel, se dovedea faptul că Gheorghe Apostol se afla sub influenţa unei manii a persecuţiei şi a suspiciunii generalizate, atotcuprinzătoare, pe fondul credulităţii sale extrem de păguboase pentru activitatea economică din România.

După un an şi două luni, Gheorghe Apostol a utilizat funcţia de preşedinte al federaţiei sindicatelor din România pentru a-i ajuta pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, Alexandru Moghioroş, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi – în demersurile lor pentru schimbarea lui Vasile Luca din funcţia de ministru de Finanţe, de înlăturare a acestuia din conducerea Partidului Muncitoresc Român şi de condamnare la moarte (sentinţă care a fost comutată apoi în muncă silnică pe viaţă).

Este foarte posibil ca, pentru rolul pe care l-a jucat în mascarada respectivă, Gheorghe Gheorghiu-Dej să-i fi oferit lui Gheorghe Apostol funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri – pe care Vasile Luca a deţinut-o până la 28 mai 1952.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "8 comments" on this Article:

  1. Luminita Marcu Luminita Marcu spune:

    Un articol mai mult decît interesant, din păcate nu mulți vor avea răbdare să-l citească în aceste zile, deși are o subtilă legătură cu realitatea. Se vede limpede cum politica de resurse umane s-a degradat încet, dar sigur, nu doar o dată cu năvala comisarilor comuniști, imediat după 44, ci și după, în interiorul sistemului, cum fantasmagoriile (muncitorii membri de partid și invențiile lor!), pretextele puerile, cînd nu anti-semite (caracterul mic-burghez, evreitatea) s-au folosit ca fațadă pentru cea mai sălbatică luptă de putere, cum selecția anti-naturală a intrat încet, dar sigur, în genomul politicii românești și acolo a rămas. Baronul de Teleorman, Oprea și alții sînt exact produsul acestui tip de selecție pervertit, care, în durata lungă, subminează chiar sistemul căruia îi aparțin, dar pe termen scurt dă satisfacție instinctelor animalice ale unor inși neverosimil de primitivi. Și, totodată, îi lasă pe cei normali fără speranță… mă gîndesc ce or fi simțit inginerii din anii 50, școliți înainte, atunci cînd erau nevoiți să-i ia în serios, eventual să și aplice, ”invențiile” muncitorilor cu carnet de Partid!

    • Petre Opris Petre Opriş spune:

      Vă mulţumesc.
      Aţi sesizat foarte bine motivul şi sensurile acestui articol. :)

      • Hantzy spune:

        Au existat însă și unii care au ridicat la rang de prioritate națională delirul mesianic al distrugerii sistemului din interior, dând frâu liber instinctelor animalice ale “foștilor comuniști”, indivizi extrem de primitivi, după cum susține, pe drept cuvânt, doamna Marcu.

  2. victor L spune:

    Toata fauna pomenita, toate numele (inafara de Mihail Boico, de care am aflat dupa `89 cite ceva) mi-erau familiare in copilaria-mi.
    Parca eram undeva in centru, si in jurul meu se intimplau aceste “hîrjoneli” cu functii.
    De fapt, “centrul” acela era “Vocea Americii” si trasul cu urechea la discutiile bunicului cu tata.
    Eram acceptat, nu isi imaginau ca as putea fi un Pavlik Morozov ;) , de care nici nu stiau, caci nu le-am dat sa citeasca cartea primita ca premiu la un sfirsit an an scolar.
    Era crincena lupta pentru fonctii! Hiene.

  3. mitzu beciuklistu spune:

    Domnule Opris, e vorba, pur si simplu de o gena politica ereditara. Daca urmarim istoria acestui partid, de la infiintare si pina azi, sub orice nume s-ar fi produs in politica, trasaturile de caracter ale membrilor sai sunt identice, perpetuate indiferent de generatie. Si tot asa va ramine, fiindca ei stiu ce cauta, ca sa poata promova in partid si conta mai tirziu pe toata fidelitatea. Din punctul asta de vedere, evolutia individului ponta, de la celebrul “ei sunt singurii, care mi-au dat o sansa” pina la demisia sub constringere , se poate constitui intr-o biografie-tipar. Semnele ei se gasesc in biografiile fiecarui urmas al PMR.

  4. George T.S. spune:

    Din filele trecutului putin comentat, interesant articol.

    La ora actuala in capitala se afla mai multi sus-pusi, din pacate alesi candva de cetateni, oameni ai muncii dar si intelectuali – toti dandu-se la populism, toti ahtiati dupa putere (obedienti partidului): Marian Vanghelie, Cristian Popescu, Robert Negoita, Niculai Ontanu, Andrei Chiliman, Sorin Oprescu; Valeriu Zgonea, Calin Popescu Tariceanu.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Petre Opris


Petre Opris

A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istor... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)