Că educația este o powerful weapon sau o miză din categoria priorităților naționale, nu mai e de foarte multă vreme o idee exotică. Euristica educațională aproape că ține de viitorologie, sau, altfel spus, de acea abilitate de a prezice cu acuratețe forma mentală a „populațiilor nenăscute”. Filosofii sociali (mereu mai cutezători ca media semenilor) au speculat constant asupra posibilității de a determina în mod conștient cursul evoluției societale prin controlul asupra agenților educaționali. Până și filosofia politică a lui Platon se bazează, la rigoare, pe această afirmație. Erasmus, unul din cei mai înțelepți filosofi educaționali, pare întru totul de acord cu Platon atunci când spune: „dați-mi pentru câțiva ani controlul asupra educației și voi fi de acord să transform lumea”. Dar ambii erau în orice caz pe deplin conștienți de dificultatea de a schimba ceva fundamental în psihologia populațiilor adulte. În Republica, Platon acceptă imposibilitatea de a-i convinge pe oamenii cu care începe noul stat, dar crede că fiii acestora și generațiile succesive pot fi învățate să creadă în proiect. Așijderea, liderii sovietici erau conștienți de acest fapt și deși nu neglijau problema populației adulte, și-au îndreptat eforturile în primul rând asupra copiilor. De altfel, într-unul din primele discursuri care au urmat Revoluției din octombrie, Lenin declama: „dați-mi 5 ani să educ copiii iar semințele semănate nu vor mai fi extirpate”. Și astfel, în scopul ridicării acestei noi ordini sociale, liderii Revoluției au reorganizat întregul sistem educațional, de sus până jos, atașându-i orice mijloc exterior: ziarele, filmele, radioul, arta, literatura, cluburile, școlile de întreprindere, organizațiile (de pionieri, octombriști etc.). Împotriva părerii occidentalilor cum că educația ar fi liberă (sau ar trebui să fie astfel), educatorul sovietic vine și spune că educația n-a fost niciodată liberă. Sau că eliminarea politicii din școală este pură ipocrizie. Sau că psihologia rezultantă a copilului va reflecta în mod invariabil psihologia clasei care deține mijloacele de producție.
Când comuniștii chinezi vorbesc despre literatura revoluționară distingând-o de cea tradițională sau de cea de la „4 mai”, ei spun de fapt, cu subiect și predicat, că este una marxistă. În anii ’30 ai veacului trecut, se cerea ca eseurile copiilor chinezi să fie atât realiste, cât și contemporane. Și pentru a observa și mai clar diferența dintre sisteme educaționale, fie ele și calibrate pe teme comune, vedem cum conceptul de egalitate (între sexe, clase, poate chiar națiuni) reprezintă un argument esențial în toată literatura chineză pentru copii anterioară anului 1949: când scriitorii „4 mai” și cei comuniști scriau despre inegalitățile dintre bogați și săraci (fie oameni, fie națiuni), ei descriau o prăpastie între viziune și realitate tocmai pentru a o închide. Dar în vreme ce literatura „4 mai” se vădea a fi descriptivă, cea comunistă era, din contră, prescriptivă: analiza în termeni de clasă sofisticați și promova lupta de clasă armată.
Celebrul autor pentru copii chinez, Zhang Tiany (membru de-a lungul vieții al partidului comunist maoist și membru al Ligii Scriitorilor de Stânga) scrie „Albina” și câștigă fulgerător faima de scriitor educațional. „Basmul” cu pricina se prezintă ca o serie de scrisori (redactate ca și cum ar fi fost scrise de copii, cu tot cu greșelile gramaticale plauzibile) ale unui tânăr băiat de țară către sora sa mai mare aflată la oraș. Băiatul își începe relatările cu evenimente cotidiene, incluzând aici o dispută școlărească între „Cap Pătrat” (fiul unui om bogat din Shanghai ce deține 12 mii de stupi cu albine italienești) și băieții locali care susțin că albinele mănâncă recoltele satului. Părinții decid să meargă la yamen (oficiul birocrației locale) pentru a-i cere funcționarului să mute stupii. Totodată, tinerii băieți de țară se înarmează și ei, în secret, cu bețe și pietre. Intră în orașul-reședință și sunt ținuți foarte multă vreme în așteptarea momentului în care vor vorbi, în sfârșit, cu înaltul funcționar (asta li se pare băieților o veșnicie). Iar când, în cele din urmă, enervați și sastisiți, încearcă să pătrundă cu forța la funcționar, soldații încep să tragă în mulțime și îi arestează pe mulți dintre cei prezenți, inclusiv pe tatăl băiatului-narator și pe fratele său mai mare. Cititorul însă va ști că întreg conflictul a fost iscat de ignoranța abisală a ambelor părți: albinele fertilizează recoltele, nu le mănâncă… în pofida chiar a celor susținute inclusiv de funcționar, cum că albinele s-ar hrăni cu rouă și ar zbura către recolte doar spre a se juca. Având o bogată experiență de învățător, Tiany știe cum să exacerbeze copilăria din copii! Și asta în vreme ce substratul social este parte intrinsecă din firul narativ: prin intermediul ochilor naivi ai unui copil de țară ies la suprafață birocrația leneșă districtuală, evazivă, prost-informată, dar totodată una aflată mână în mână cu cei bogați și susținută de trupe militarizate… Am găsit această mică narațiune pe net și mi s-a părut fascinantă din perspectiva construcției marxizante, doar aparent escamotate, a unui text pentru copii. Desigur, opțiunea pentru formă ține și de un specific local, dar miza pare a fi aceeași în toate spațiile culturale „mesmerizate” de ideea comunistă.
Literatura pentru copii din Rusia comunistă este însă cu mult mai directă și prea puțin subtilă. Scopul ei este cât se poate de evident: ea glorifică mașinăria și găsește în asta substitutul perfect al vechilor basme („burgheze”). Aceeași literatură pare și că ia cumva peste picior romantismul vechii Rusii, superstițiile și religiozitatea exacerbată. În schimb, se pune accent pe solidaritate și pe valoarea muncii, pe traiul cooperativist și colectivist sub noul stindard al unei lumi complet transformate. Și cu toate acestea, într-un mod care poate părea bizar, pletora de elemente propagandistice nu a împiedicat (uneori) acest tip de literatură din a deveni o foarte vioaie și frumoasă artă. Desfătările estetice erau la rându-le complinite de ilustrații cât se poate de atrăgătoare – a se vedea și desenele cu care artistul grafic sovietic, Vladimir Lebedev, acompania literatura pentru copii produsă de un Samuil Marshak (considerat de Gorki drept fondatorul literaturii sovietice pentru copii). Și poate că spre deosebire de alte țări comuniste, Rusia sovietică a reușit să implice în cel mai înalt grad pleiada sa de scriitori și artiști în această mega-campanie de educare a tineretului. Pe de altă parte, se prea poate ca ei înșiși să fi găsit aici (în literatura pentru copii și toate celelalte arte dedicate acestora) un loc cât de cât safe, un loc în care propaganda să nu le poată afe
cta în întregime condiția artistică. Este însă doar o speculație, sunt convins că pot fi livrate exemple atât pro, cât și contra.
Mă gândesc acum, fără să vreau, și la Gellu Naum, cel care după 1947 – după ce grupul suprarealiștilor de la București s-a destrămat și cei mai mulți dintre ei au luat calea exilului – a reușit cumva să-și protejeze etosul artistic prin refugiul în literatura pentru copii. Evident, Naum a publicat și câte ceva în linia realismului socialist, dar abia prin Cartea cu Apolodor a reușit să-și păstreze, cât de cât, echilibrul artistic. Se înțelege poate de la sine că doar după ce sturm und drang-ul primelor decenii revoluționare a trecut, atmosfera creativă a devenit sensibil mai favorabilă… peste tot!
Probabil că literatura comunistă pentru copii (rusă/sovietică, chineză, est-germană, românească etc.) este una din puținele – dar considerabilele – dovezi de creativitate a mașinăriei propagandistice. Ea apare la interfața dintre perversitatea doctrinară și neprihănirea destinatarilor. În atare situație, temele centrale ale propagandei nu mai trebuie să convingă, ci doar să formeze. Nu să distrugă, ci să cultive. Iar pentru asta e nevoie de multă, multă psihologie și imaginație. Nu fac apologii, doar constat! Desenele lui Lebedev sunt foarte „cool”. Atât de „cool „încât au fost expuse la MoMA…
NOTA: Acest text a apărut pe LaPunkt, în data de 17 februarie 2013.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Unde vom ajunge noi stimate domn, daca in manualele de religie pentru copiii de 5 si 6 ani au fost introduse mentiuni de genul ca cine se duce duminica la mall si nu merge la biserica va arde in iad? Iar religia este introdusa din start in programa vrei nu vrei (trebuie sa faci cerere sa nu iti lasi copilul sa fie maltratat gandindu-se ca arde in iad) iar cursurile de calculator, istoria si geografia sunt doar optionale, iar lectii de civism sau bugetul familiei sunt eliminate?
La ce sa ne asteptam daca noii lideri sunt fii de fosti si unde vom ajunge daca sustinem mai mult lenesii si mai putin familiile ce ar dori sa ofere copiilor o educatie mai buna, tinand cont de faptul ca cheltuielile pentru educatie nu le putem deduce din impozit, insa cotizam la greu si cu greu pentru masa votanta din judete fantoma?
La ce sa ne asteptam daca vedem ca o diploma de doctor se impart ca bomboanele in anumite universitati de stat.
Unde vom ajunge daca continuam sa cream diplome fara nimic in spate, doar pentru a putea ocupa un post politic? Unde vom ajunge daca primii reprezentanti ai statului sunt fie inculti, plagiatori, oameni fara esenta, experti in doctrine nord coreene, iar educatia o invatam de la televizor?
Sa fiu sincera ma intereseaza mai putin cum e in china si in rusia, chiar ma intereseaza mai putin cum e in tarile civilizate, pe mine ma intereseaza cum este in Romania, si, ma uit cu tristete cum copii care au talent si potential, ar trebui sa faca naveta mii de km pana la o institutie care ii poate scoate in evidenta, ii poate ajuta sa evolueze.
S-au păstrat câteva dintre cărţile de copii „sovietice” ale lui taică-meu şi nu pot decât să vă dau dreptate – sunt foarte bine scrise. Îţi vine să crezi că sovhozul chiar e un loc idilic şi forma supremă de organizare a omenirii.
Aş adăuga aici şi SF-ul – de exemplu „Ţara norilor purpurii” a fraţilor Strugaţki e o lectură excelentă pentru copii/adolescenţi – ruşii sunt bravi, morali şi cuceresc spaţiul cosmic – dar scriitura e de o asemenea calitate încât nu te enervează îndoctrinarea. Nici o asemănare cu „picnicul” de mai târziu, când îşi pierduseră iluziile.
La Stanislaw Lem e altfel , totuşi se văd resentimentele Poloniei ocupate – în”Astronauţii” pasajele propagandistice sună cam penibil şi aproape că le poţi decupa din text.