marți, martie 19, 2024

Despre eroi, responsabilitate și nevoia de a avea reguli: dopajul sportiv și dopajul social

Problema dopajului revine periodic în actualitate, odată ce mari sportivi sunt depistați că au folosit substanțe interzise. Discuțiile în jurul subiectului au creat tabere și au adus în arena dezbaterii argumente și sentimente. Este clar că avem la orizont un subiect care se plimbă neîncetat pe banda lui Möbius. În mod ciclic, eroi se înalță și cad cu mijlocirea dopajului.

Sportivii care folosesc substanțe interzise nu sunt neapărat oameni răi. Sunt oameni care aleg greșit. Ei cunosc regulile, dar din diverse motive le încalcă. Așa se face distincția între erudiția și vocația etică, conform delimitării propuse de Andrei Pleșu[1]. Nu devii o autoritate morală în sport doar dacă știi regulile jocului. Trebuie să le și aplici, să te constitui într-un erou prin asumare. În lumea sportivă deraierea prin doping se numește conduită dopantă, un fenomen aflat în atenția cercetătorilor.

Oamenii de știință ne oferă studii captivante care argumentează că dopajul este de prisos și nociv. Un studiu global, realizat de cercetătorii australieni, arată că era dopajului nu a adus un salt atât de mare în istoria sportului. Cei de la Adelaide University au explicat că performanțele de la Jocurile Olimpice de dinainte de 1932 și cele ulterioare perioadei interbelice nu sunt atât de diferite[2]. S-au comparat inclusiv performanțele celor dopați cu ale sportivilor care se presupune că nu au fost în această situație. Singura diferență s-a consemnat în cazul sporturilor de iarnă, unde rezultatele au evoluat sub impactul saltului tehnologic.

În același sens, în 2015, France Television a realizat un experiment spectaculos. Opt sportivi de înalt nivel au acceptat să se dopeze în cadrul unui studiu științific pentru a vedea concret care sunt efectele. Experimentul a durat 29 de zile, timp în care sportivii au primit microdoze de substanțe interzise și au apelat la transfuzii de sânge. Din punct de vedere sportiv, cobaii și-au îmbunătățit performanțele, dar efectele secundare au arătat o paletă largă de reacții adverse. În primul rând, s-a dovedit că mult lăudatul pașaport biologic nu este suficient. În al doilea rând, sportivii au remarcat o agresivitate neobișnuită, li s-a făcut rău, s-au confruntat cu probleme dermatologice și musculare.

Adică de la statutul de Popeye se poate ajunge la postura de Hulk. Figura umană a marinarului e înlocuită de un profil robotizat și agresiv. În fapt, ce au făcut Ben Johnson, Lance Armstrong, Marion Jones sau Maria Șarapova ? Pe lângă faptul că au bulversat ierarhiile, ei au  bătătorit aspectul coercitiv al dopingului. Au intrat în cercul vicios al fenomenului, consolidat în perioada Războiului Rece. Au obținut rezultate notabile și demersul lor a încurajat și alți sportivi să recurgă la substanțe interzise. Observăm că una din cauzele dopajului nu este neapărat dificultatea competiției, ci mai degrabă preocuparea, îngrijorarea sau bănuiala că adversarii sunt mai bine pregătiți și că se dopează.

Deseori am auzit propunerea resemnată de a lăsa dopingul liber : „Până la urmă, cam toți o fac, nu ?”. Doar că n-ar fi fair-play. Ar însemna să ne debarasăm de reguli, ceea ce i-ar face vulnerabili și pe sportivii corecți. Ar fi dispuși să se dopeze ca să poată concura cu ceilalți. Și ce faci dacă un sportiv fără posibilități se dopează la întâmplare ? Mai mult, liberalizarea sportului prin permiterea dopingului tot nu ar asigura un mediu egal de competiție. Discrepanțele economice nu avantajează deloc o asemenea propunere.

Regulile antidoping sunt percepute ca legi pentru protejarea sportivilor. Controalele respective își propun și asigurarea integrității sportului, dar și nevoia de a da un bun exemplu. Sunt câteva din principiile acțiunilor antidoping. Numai că sportul a devenit deja o chestiune despre cine are cele mai multe resurse. „Suntem într-un joc al absurdului. Laboratoarele caută substanțele pe care sportivii nu le mai iau, iar sportivii iau substanțele pe care laboratoarele nu le găsesc”, observa Jean-Pierre de Mondenard, unul dintre cei mai cunoscuți specialiști în problema dopajului[3].

Iar sancțiunile nu par să fie suficiente pentru a combate dopingul. Asta și pentru că deja mulți sportivi își conturează un brand atât de puternic, cu suporteri fanatici, încât un episod de dopaj este iertat. Mulți sponsori continuă să-i susțină. Spre exemplu, sprinterul jamaican Asafa Powell nu a dus lipsă de contracte de sponsorizare odată ce perioada de suspendare i-a expirat. Maria Șarapova nu și-a pierdut sponsorii după scandalul meldoniumului și încasează în continuare milioane de euro anual.

Există o indignare morală, dar care trebuie totuși nuanțată, deoarece noblețea sportului este pervertită și de alți factori. În plus, dacă alegem să condamnăm dopajul sportiv, atunci trebuie să blamăm și să ne preocupe și dopajul social. Sportivii sunt până la urmă reprezentanții unei societăți, compusă și ea din  „atleți”, care aleargă prin viață dispuși, de multe ori, să reușească prin orice mijloace.

Așa că dincolo de dimensiunea morală a problemei, putem privi interdicția dopajului din perspectiva logicii. Fiecare sport are regulile sale, arbitrare, din dorința de a premia prin competiție anumite abilități și virtuți. Interdicția de a te dopa poate fi percepută ca o simplă lege, pentru fiecare sport. Doar că a ajuns să fie o regulă globală, adoptată de toate sporturile. Așadar, dopingul este împotriva regulii. Nu este interzis să-ți iei cei mai buni antrenori, psihologi, să cauți cele mai bune regimuri alimentare sau un volum de antrenament epuizant pentru că regulile nu prevăd asta. Dopajul înseamnă accesul într-un grup de elită prin încălcarea regulilor. E asemănător cu plagiatul sau poluarea, spre exemplu, alte fenomene ale dopajului social cu care suntem deja familiarizați și pe care tindem să le tolerăm. Noroc că avem niște reguli.

NOTE_________________


[1] Andrei Pleșu, Minima Moralia, București, Humanitas, 2006, p. 14.

[2] Aaron Hermann, Maciej Henneberg, ”Long term effects of doping in sporting records: 1886-2012”, în Journal of Human Sport & Exercise, vol. 9, nr. 3, 2014, p. 727-743.

[3] Patricia Depostis, Didier Touzeau, „Dopés ou drogués ? Un entretien avec le Dr Jean-Pierre de Mondenard”, în Agora, 2000, vol. 20, nr. 1, p. 121

Distribuie acest articol

6 COMENTARII

  1. Cand am citit titlul m-am gandit ca veti scrie despre „dopajul social” la modul nevoii noastre de a avea eroi, sau macar a ne increde ca oameni extraordinari pot face mai mult decat noi ceilalti, „ordinarii”, sportul fiind doar unul si poate cel mai indemana mod de a seta si intretine astfel de credinte. A scoate termenul de „dopaj” din sfera competitiilor sportive si a-l defini intr-un context social mai larg pare o idee extrem de inspirata.

    Cat priveste termenul de dopaj in general, el are 2 aspecte legate de cost, unul este cel de „fairness” si al doilea este cel al efectelor secundare pe care le produce actul de dopaj in special asupra celui care se dopeaza, dar si a celor care cred in el.

    In ceea ce priveste societatea, in momentul cand isi adopta idoli si vrea sa vada doar rezultatul extraordinar, costurile fiind de obicei ignorate. Faptul ca adoptam idolii fara a tine prea mult cont de moralitate este mai mult problema noastra decat a lor. Vrem sa credem in ei la fel cum vrem sa credem in magie stiind ca este imposibila. Asta se intampla fie ca eroii vin din sfera politicului, a sportului sau a intelectualilor. In practic toate domeniile asistam la „dopaj” fie ca el se manifesta prin a lua substante interzise sau a plagia in teza de doctorat ori a promite in campania electorala verzi si uscate.

    La asta se refera dupa mine, „dopajul social” si la noi, pe zi ce trece vedem ca oamenii in care am crezut sunt majoritatea „dopati”. Cine ar fi crezut ca medicul Irinel Popescu despre care s-au facut decenii intregi emisiuni elogioase despre cum salveaza el vieti, va intra intr-un scandal imens dupa Colectiv.

    De altfel societatea noastrea post-decembrista este o societate profund dopata. Nimic din ceea ce vedem in jurul nostru, mai ales din cei in care trebuie sa ne incredem nu sunt ceea ce par si, chestiune fundamentala, nu sunt produsul unei competitii corecte intre oameni. Revenind la Irinel Popescu sau oricine altcineva, el are meritele sale, dar nu vom sti niciodata daca nu a existat unul mai bun care a jucat corect si a pierdut. De altfel, competitia fair-play este tocmai ce sperie oamenii ajunsi in varful societatii la noi. Instinctele lor sunt acelea de a suprima aceasta competitie. De ex, in invatamant si la majoritatea bugetarilor nu avem inca, dupa 25 de ani modalitati de masurare a eficientei, sau cum se spune, managementul perfformantei. Nu se doreste acest lucru. Se prefera ca toata lumea sa castige prost dect ca cei buni ( probabil putini ) sa castige macar ei un salariu decent.

    Solutia pentru a scapa de doping-ul social este, dupa mine, sa facem cumva sa scadem mizele. Cand in joc sunt „trofee” si „premii” extrem de tentante, oamenii tind sa lasa la o parte fair-play-ul si nici macar efectele nocive asupra lor nu ii pot tempera. E drept, aceste efecte nocive sunt relative. Pana sa apara DNA practic dopajul era „fara riscuri”. Dar si acum, ca si in sport, tentativa va exista. Mai ales ca o parte din societate si ma tem ca cea majoritara, nu are vreo problema ( legata de morala ) cu faptul ca acesti „dopati” au ajuns unde au ajuns profund nemeritat. In definitiv, in materie de „efecte adverse” victima fraternizeaza cu calaul, sunt cumva in aceeasi oala.

  2. in general sportul de mare performanta e nociv, cu sau fara dopaj. A supune corpul unui efort supraomenesc nu poate ramine fara urmari de sanatate. De altfel f. putini sportivi de performanta ating batrinetea.
    Sunt totusi, mare amator de sport, de toate sporturile, dar apreciez mult estetica sportului, finetea, mai putin forta bruta a unor „doamne” cum sunt, de ex. Wiliams Brothers.

    Poate ca nu ar fi rau daca s-ar modifica regulamentele sporturilor in asa fel incit sa se stimuleze latura estetica si mai putin forta.

    • În cele din urmă totul se rezumă la bani. Televiziunile plătesc pentru că evenimentele sportive aduc audiență și încasări din publicitate iar sponsorii plătesc pentru că publicitatea le aduce încasări mai mari din vânzări.

      Problema nu e a sportivilor de performanță, ei știu exact ce fac și o fac pentru bani. Problema e a publicului care își face din ei idoli. Dar legenda spune că și asta e de fapt necesar pentru societate, fiindcă instinctele agresive ale membrilor societății se manifestă astfel pe stadioane și în fața televizorului, nu în cursul interacțiunilor din viața de zi cu zi.

  3. „Observăm că una din cauzele dopajului nu este neapărat dificultatea competiției, ci mai degrabă preocuparea, îngrijorarea sau bănuiala că adversarii sunt mai bine pregătiți și că se dopează.”

    Nope. Dopajul e motivat de faptul ca diferentele dintre sportivii de performanta sunt minimale. Cateva secunde, sau cateva sute de grame-forta, etc. fac diferenta intre un „mare campion” ce ajunge o celebritate si castiga milioane si unul care si-a investit si el ani de viata si de munca in cariera sportiva pentru ca sa ramana doar un „ilustru necunoscut”.

    Diferentele dintre sportivii de cariera sunt marginale iar campion prin definitie ajunge doar unul. Asa ca va exista mereu un motiv foarte puternic de dopaj pentru „a face diferenta” .

    Regulile nu sunt nici ele o mare gaselnita. Exista mereu noi stratageme de a le ocoli. Vezi cazul cu surorile Williams, nu incalca aparent nicio regula dar cumva tot ajung sa se dopeze cu amfetamine sau hormoni cortico-sterozi (prednison, de aia arata Serena asa „umflata”, de parca ar avea sindormul Cushing ).

    • Dopajul face parte din viata de zi cu zi, cind suntem obositi bem o cafea, cind suntem timizi si se arata la orizont o bunaciune, tragem o tuica, cind suntem nervosi o tigare, cind suntem frustrati mincam ca spartii, mincam peste, ca ne face dastepti, spanac ca ne face puternici, vitamine ca ne face sanatosi, folosim o multime de stimulente.

      E in firea oamenilor sa-ncerce sa progreseze, sa fie mai buni ca altii, sunt gata sa se sacrifice pt. o clipa de nemurire, si e bine ca e asa, chiar daca apar moralistii, in general unii care nu prea au realizat cite ceva in viata, care nu stiu ce e aia efort, lupta, munca pina la epuizare si ne invelesc in vorbe.

  4. Imi cer iertare daca gresesc, dar, la o prima vedere, articolul imi pare ca incearca sa-i „albeasca” putin pe cei ce se dopeaza cu buna stiinta. Eu ii consider trisori, din orice unghi as privi. Mai zilele trecute, doamna Udrea zicea ca toate partidele faceau plati „din mana”, in campaniile electorale. Asta inseaman ce? Ca e acceptabil? Sau, mai rau, ca de vina este legea ce stabileste plafoane prea joase?…
    In trecutul umanitatii, trisorii erau provocati la duel sau impuscati pe loc. Asta spune ceva despre cum erau perceputi de societate…
    Consider ca orice sportiv dovedit ca se dopeaza cu buna stiinta trebuie eliminat definitiv din sportul de performanta.
    De fapt, cred ca nu este vorba despre INTERDICTIA dopajului, ci despre PEDEPSIREA dopajului.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Pompiliu Nicolae Constantin
Pompiliu Nicolae Constantinhttp://contributors
Istoric și jurnalist. Doctor în istorie (Universitatea din București) și în științe politice (Université Libre de Bruxelles), Pompiliu-Nicolae Constantin este cercetător asociat al CEREFREA – Universitatea din București, comentator TV la Dolce Sport și colaborator permanent al revistei Magazin Istoric. A urmat cursurile Școlii Doctorale Francofone în Științe Sociale și a susținut o teză de doctorat în limba franceză, Identité,altérité et sport dans la Roumanie communiste : la star minoritaire comme héros national. Proiectele sale de cercetare vizează istoria sportului și aspectele socio-politice ale sportului în Europa de Est, istoria orală și istoria minorităților etnice.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro