Home » Analize »Justitie/Ordine publica »Sinteze » Citesti:

Despre justiția în România. De ce unele segmente ale justiției din Romania nu sunt încă „mai” independente?

Lucian Bondoc decembrie 20, 2019 Analize, Justitie/Ordine publica, Sinteze
9 comentarii 2,106 Vizualizari

1. Un subiect sensibil și dificil de măsurat

Calitatea actului de justiție din România (inclusiv independența sa) este, desigur, un aspect sensibil și dificil de evaluat.

În primul rând, subiectele ce țin de interesul general se dezbat larg rar la noi (fiind destule cazuri de despărțiri și împăcări ale unor cupluri mondene analizate public mult mai detaliat). Or, simpla lipsă de exercițiu îngreunează obiectivismul și concentrarea pe substanță.

În al doilea rând, este clar din mass-media că mai orice discuție în România pe teme legate de justiție tinde, de ani buni, să fie intens politizată, pătimașă și văzută suspicios. Aceasta, deși ar trebui să fie la fel de clar că subiectivismul împinge orice dezbatere departe de însăși filozofia pe fond a subiectului și îngreunează sau face imposibile rezolvările de la sine.

În al treilea rând, calitatea unui sistem de justiție (inclusiv independența sa) este dificil de apreciat obiectiv și nu doar în România. Ar fi cel puțin 6 motive principale (unele acționând în sensuri contrare):

1. Rezultatele sistemului de justiție nemulțumesc natural un număr mare de persoane. Astfel, în procesele civile/comerciale, aproximativ 50% dintre părți pierd cvasi-inerent litigiile în care sunt implicate, iar în procedurile penale și cele de contencios administrativ se poate „câștiga”, de multe ori, maxim ce se avea deja (de exemplu, iertarea de vreo sancțiune).

Chiar dacă nu mai continuă procesul, [1] o parte din persoanele respective sunt tentate să dea vina pe altceva decât pe substanța dosarelor.

La noi, acest aspect este exacerbat de fondul de încredere scăzută în autorități înfiripat în secole și exacerbat de perioada comunistă (nici perioada de după neajutând prea mult).

2, Ca reflex uman-profesional sau pentru a nu da idei cu privire la propriul rol în pierderea unor procese, unii juriști pot fi tentați să-și încurajeze angajatorii sau clienții să creadă în teorii conspiraționiste sau „măcar” în lipsa de atenție a instanței și în cazuri în care nu ar fi un motiv solid pentru aceasta.

Pentru cei fără cunoștințe juridice, a auzi explicații de acest tip de la persoane presupuse a fi înțeles ce s-a întâmplat și a știi ce vorbesc, poate genera convingeri de termen lung. Astfel de convingeri tind să fie generalizate și să fie împărtășite și cunoscuților.

Și aici, numărul unor astfel de situații în România este probabil relevant mai mare (pro-rata) decât în țările nordice, de pildă.

3. Independența unui sistem de justiție este dificil de măsurat statistic. De exemplu, dacă din 100 de dosare în 95 câștigă cine avea dreptate, dar din cele 5 în care cel care avea dreptate a pierdut, în 1 se făcuseră presiuni din exterior, este probabil mult mai aproape de adevăr să spui că 20% din sistemul de justiție respectiv nu e independent, decât că 95-99% este independent.

Cu alte cuvinte, independența unui sistem de justiție se vede cu adevărat în cazuri cu miză personală sau politică, nu în cele fără miză. Or, miza este dificil de decelat în destule cazuri, putând merge de la prejudecăți de rasă, până la telefoane “oculte” sau aflarea unor rude sau prieteni în situații similare.

4. Chiar o justiție cu totul independentă poate fi oarecum manipulată din perspectivă macro dacă alte segmente ale statului respectiv nu sunt independente. De exemplu, dacă o autoritate controlează „la ordin” doar anumite societăți comerciale, decizia finală a justiției poate fi corectă pe fond, fără ca acțiunea statului de administrare a dreptății să fie, de fapt, echitabilă și nediscriminatorie pentru societate ca ansamblu;

5. De asemenea, legislația și justiția fiind la baza edificiului democratic, reflexul este de a a nega sau minimaliza cu totul orice probleme, mai ales cele care nu ar părea cazuri izolate pentru a proteja legitimitatea a ceea ce face statul. Se supra-folosește și ideea că deciziile judecătorești nu se comentează, ceea ce, desigur, e legitim, doar atâta timp cât actul de justiție „nu sare calul”;

6. Nu în ultimul rând, pentru că scandalurile sau cazurile extreme tind să aibă o mediatizare mult mai mare decât restul, percepțiile de pondere pot fi distorsionate destul de ușor.

Problema este că și percepțiile, de la un punct, pot genera comportamente și chiar politici publice în sine. De aceea și este important pentru un stat, de fapt, să asigure platforme unde orice deficiențe să poată fi discutate deschis și constructiv, precum și să ia măsuri pentru a reduce baza speculațiilor.

2. Elemente majore pentru calitatea (și independența) justiției dintr-o țară

Nu numai că subiectul este complex de evaluat, dar nici perspectivele de analiză nu întrunesc unanimitate. Cred, însă, că pe lângă sedii decente, infrastructură IT adecvată, arhive fără bacili Koch, etc, calitatea justiției depinde în orice țară în principal de:

1. Calitatea legislației de pus în aplicare;
2. Buna pregătire tehnică a celor care contribuie la asigurarea respectării legilor;
3. Numărul persoanelor implicate în administrarea justiției raportat la nevoi; și
4. Conduita persoanelor respective, aceasta putând fi influențată de factori precum:

a. nivelul de remunerație/statut;

b. posibilitățile obiective (legislative) de intruziune potențială din partea unor actori din afara sistemului de justiție;

c. înțelegerea efectivă a ce este permis și ce nu deontologic (și de ce);

d. experiența personală, inclusiv educațională și culturală;

e. tăria de caracter și structura psihologică individuală;

f. obișnuința culturală de intervenție din partea unor actori din afara sistemului de justiție (de exemplu, politicul);

g. presiunea mass-media, etc.

Adică, dacă dăm la o parte componenta logistică, justiția ține de legislație și de oamenii implicați în administrarea dreptății.

Despre legislație am discutat deja în linii mari în articolul anterior, cele de mai jos concentrându-se pe aparatul și actul de justiție (subiectul fiind vast, doar în privințe considerate de importanță majoră).

În sensul acestui articol, prin aparatul de justiție, nu trebuie înțeleasă doar partea de magistratură. De exemplu, fără sprijinirea calității (inclusiv prin nivelul de salarizare și modul de recrutare), numărului de posturi și modernizării tehnice în poliție, sunt multe situații în România importante pentru cetățeni care nu se vor putea rezolva optim de procurori sau judecători mulți ani de acum încolo. De asemenea, aceleași aspecte sunt relevante și la nivelul serviciilor secrete în cazurile în care acestea au un rol în partea de dovedire a unor încălcări ale legii.

3. Problemele punctului de plecare al României la momentul decembrie 1989

Intrând în analiza efectivă, aș începe, ca și cu alte ocazii, tot cu punctul de intrare în capitalism. Trebuie înțeles că România a intrat în noul model socio-politic și economic cu 3 probleme majore în ceea ce privește subiectul în discuție (fără să fie vina celor din sistemul de justiție în sine):

1. Personalul implicat în justiție la modul mai general era sub-dimensionat pentru ce urma (complexitatea și diversitatea a ceea ce se poate face într-o societate liberă și o economie de piață fiind mult mai mari decât cele dintr-un stat comunist).

2. De asemenea, personalul respectiv nu avusese ocazia să studieze în școală/facultate o bună parte din ramurile de drept care erau inerente unei economii de piață. Erau destui juriști foarte buni, doar că deficitul în numeroasele zone noi de drept nu avea cum să nu ducă după 1989, cel puțin în acele zone, la cazuri de interpretări eronate și acolo unde textul normativ era bun.

3. Aparatul de lucru implicat în justiție era obișnuit să fie subordonat politicului.

Cu privire la acest ultim aspect, este important de înțeles că statul comunist era unul politizat prin natură, toate ramurile activităților sale fiind subsumate doctrinei oficiale.

Pentru că „ieșirea din front” din punct de vedere politic era un aspect foarte grav în perioada comunistă, contracararea sa era o linie majoră și prioritară de acțiune.

Pe cale de consecință, la nivelul multor persoane din autoritățile de forță și justiție s-a creat în comunism un reflex de a considera normală sancționarea cuiva care se poziționa contra direcției partidului/conducerii (atât în cadrul sectorului de stat, cât și față de cel privat).

Dincolo de circumstanțe, procesul soților Ceaușescu oferă o mostră destul de clară a modului de raportare la statul de drept în situații politizate al unei bune părți din justiția de la 1989.

Pentru cititorii care ar fi contrariați de folosirea acestui exemplu, precizez că nu e vorba de a pune sub semnul întrebării rolul nociv al cuplului respectiv pentru punctul în care ajunsese România în 1989. Mă refer la faptul că organizatorii „procesului” și participanții nici măcar nu au realizat că probele admise, modul de administrare al acestora, durata procesului și prestația oarecum hazlie a avocatului „apărării”, spuneau simbolic multe despre cum destui erau tentați să se poziționeze dacă venea „ordin de la centru”.

Nu trebuie ignorat nici faptul că punctul de pornire în democrație includea, cvasi-inerent, și destui magistrați care aveau ei înșiși dosare pentru a fi ținuți sub „control”. Lăsând la o parte discuțiile din mass-media despre ce ar fi sau nu ar fi în arhiva SIPA, din punct de vedere logic, a ne imagina că milioane de români au avut dosare, dar cei care trebuiau să asigure, la nevoie, punerea lor la respect au avut vreun tratament preferențial, pare naiv.

Cu alte cuvinte, erau numeroși oameni decenți, dar dacă se primea o cerere de la „conducere”, reflexul mergea în direcția acomodării (pentru a fi evitate consecințe).

Trecutul de mai sus a făcut ca tentațiile din ultimii 30 de ani de folosire politică a unor segmente din aparatul de administrare a dreptății în România să cadă pe un sol cultural mai fertil decât în alte țări.

4. Cum a evoluat aparatul de justiție?

4.1 Faza empirică din prima decadă

Am subliniat într-un articol anterior că legislația din România a suferit bulversări colosale în ultimii 30 de ani, volumul de legislație și de modificări fiind uriaș.

Pe partea de decizii judecătorești, în prima decadă, factorii de plecare au jucat din plin, fiind și agravați de creșterea și diversificarea masivă a cazuisticii.

Instanțele de judecată aveau o dificultate obiectivă în a asigura o calitate înaltă a administrării dreptății din cauza haosului legislativ și pe fondul menționat mai sus. Până să se conștientizeze la nivelul întregii țări problemele de claritate și interpretare unitară, cadrul legislativ se și modifica.

Numărul magistraților a și intrat rapid în decalaj față de volumul și varietatea foarte mare a cazurilor determinate de transformările respective și de numeroasele politici publice eronate. După cum menționam cu o altă ocazie, doar legile proprietății au generat câteva sute de mii de procese pe an o bună perioadă. Acest aspect a pus o presiune suplimentară pe nivelul mediu de calitate.

Răspunsul statului cu privire la gradul de încărcare cu dosare a fost păgubos mulți ani prin relaxarea criteriilor de acces în sistemul de justiție. Aceasta a mărit, în primă fază, ponderea celor care erau mai puțin pregătiți sau erau mai tentați să se uite în ochii părților decât în dosare.

Situația a fost complicată și de întârzierea de adaptare a formării magistraților, începând cu curicula facultăților, precum și de rapiditatea cu care au apărut numeroase noi ramuri de drept în contextul trecerii de la comunism la capitalism.

Durata lungă a proceselor, combinată cu succesiunea rapidă în timp a multor acte normative, a adăugat la complexitate.

Nu în ultimul rând, erodate de inflația foarte mare din prima decadă, salariile din domeniu au scăzut semnificativ în termeni reali pe toată linia (măririle fiind sub-calibrate).

Moștenirea culturală, pregnantă inițial și stimulată de evoluțiile politice din România și de fondul de mai sus, a mărit artificial ponderea de decizii ciudate, stimulând acte de corupție și ale comportamente compensatorii, fiind și greu de comparat cazuri și decizii judecătorești între ele.

Și pentru această perioadă inițială, cele de mai sus nu înseamnă că personalul implicat în administrarea dreptății anterior nu includea numeroși membri de mare ținută profesională, ci că ponderea în total a celor deficitar pregătiți și receptivitatea spre subiectivism în cazul unui „ordin de la centru” sau a vreunui telefon prietenesc erau semnificativ mai mari, raportat la prezent.

4.2 Factorii cheie care au condus la echilibrarea sistemului și creșterea masivă a calității și independenței justiției

8 factori principali (unii derivând parțial din alții) au contat în creșterea masivă a calității și extinderea gradului de independență a justiției:

1. Majorarea semnificativă a salariilor din magistratură, aduse în bună parte peste nivelul salariului mediu din țările dezvoltate din UE, precum și creșterea salariilor din poliție (acestea din urmă fiind erodate mai mult ulterior);

2. Extinderea examenelor naționale exigente (inclusiv în contextul înființării Institutului Național de Magistratură) ca filtre pentru intrarea în magistratură, dar și instituirea unor programe de formare continuă mai diversificate;

Factorii de mai sus au fost esențiali și merg mână în mână.

3. Procesele de aderare la NATO și Uniunea Europeană și o serie de obligații implicate de calitatea de membru la organizațiile respective, precum și presiunile internaționale aferente care au redus posibilitățile politice locale de intruziune și au împins spre o armonizare de practici și jurisprudență în multe zone;

4. Instituirea în mare măsură a principiului alocării aleatorii a dosarelor (unele aspecte fiind cam opace în prezent);

5. Așezarea cât de cât a legislației și numărului de magistrați, aceasta facilitând o stabilizare a jurisprudenței (mai ales în zonele legate de acquis-ul comunitar), precum și o mai mare vizibilitate pentru deciziile flagrante (acestea devenind mai greu de dat);

5. Cu caracter mai general, trecerea pur și simplu a timpului, permițând creșterea în experiență și coerență;

7. O mare parte a luptei anti-corupție (despre unele derapaje și aspecte care pot avea efect contrar, a se vedea secțiunea de mai jos, urmând a discuta mai pe larg cu o altă ocazie);

8. Parțial, oportunitățile de pensionare anticipată, permițând înlocuiri mai rapide și vaste de generații (aici, efectele negative fiind însă în prezent mult peste cele pozitive).

4.3 Factori principali de stagnare și chiar regres. De ce nu sunt în prezent unele segmente din justiția română „mai” independente?

De un număr de ani, sistemul de justiție a intrat într-o fază de stagnare și chiar de regres, în primul rând ca independență.

Motivul fundamental a ținut, cred, de reechilibrarea de forțe și acutizarea luptei dintre unele segmente ale elitei de facto din România, crescând miza influențării actului de justiție.

Au fost lansate măsuri de natură să conducă la reducerea numărului de persoane din aparatul de justiție, scăderea gradului mediu de experiență, reducerea mijloacelor de dovedire a încălcărilor legii, reducerea posibilităților de punere în executare a actului de justiție, creșterea subiectivismului promovărilor pe funcții de conducere, „talibanizarea” unor poziționări și timorare.

Majoritatea au fost promovate de cercuri politice de stânga, dar ar fi o eroare să se vadă tentații de control al justiției doar acolo, unele aspecte având vectori mixti.

Aș vedea 8 modalități principale prin care aceste dezechilibre s-au pus în mișcare.

4.3.1 Pensionările anticipate în poliție, magistratură și servicii secrete

În esență, prin mai multe prevederi legislative (nu doar una) s-a oferit posibilitatea ieșirii la pensie polițiștilor, magistraților și personalului din servicii secrete la o vârstă mult mai mică decât standard.

Este, practic, vorba de posibilitatea de a pleca cu pensii foarte atractive după 25 sau chiar 20 de ani de vechime, ceea ce duce potențial la pensionări la 45-48 de ani (nu discut aici pensiile în sine, acestea privind o situație “post-sistem”). Unele măsuri a căror intrare în vigoare a fost amânată pentru moment, ar agrava și mai mult situația.

Deși este ceva evident dezechilibrat față de contribuțiile sociale achitate și față de multe alte categorii profesionale din România, este greu de refuzat la nivel individual (și ar fi așa nu doar în România).

Este, însă, foarte important de înțeles că, din perspectiva unui stat și al interesului general, astfel de măsuri conduc automat în justiție la:

1. O bulversare mult mai frecventă și amplă a actului de justiție curent, numeroase investigații și completuri judecătorești fiind date peste cap de plecări premature la pensie;

2. Încărcarea excesivă a celor rămași în sistem cu noi cazuri (România neputând substitui profesionist plecări de astfel de magnitudini și orice rabat de la calitate riscând să ne ducă înapoi cu decenii). Aceasta duce, în pasul doi, la:

a. creșterea masivă a duratei de reacție (și așa sub optim) a societății la încălcări ale legii sau contractelor.

În prezent, de exemplu, primul termen la Înalta Curte de Justiție și Casație (care în prezent este supra-încărcată) se fixează frecvent la peste 1,5 ani de la cerere.

Or, dacă se întârzie mult reacția justiției la diverse situații, iar în destule cazuri se va pierde chiar ocazia de sancționare din motive de prescripție (dincolo de impactul supra-aglomerării asupra calității actului de justiție), actele antisociale și nerespectarea contractelor și a legilor sunt încurajate la nivelul întregii țări.

b. scăderea calității medii a actului de justiție, magistrații având mai puțin timp pentru analiză;

c. teamă de expunere pentru erori (sub presiunea numărului foarte mare de lucrări de analizat și redactat, etc) și, implicit, timorare;

3. O reducere a nivelului mediu de experiență practică juridică, cu mulți magistrați plecând în floarea experienței;

4. O piramidă de vârstă suboptimală. România a cunoscut în ultimii 30 de ani destule exemple în sensul că vârsta nu aduce înțelepciunea, dar, de principiu, o piramidă de vârstă în justiție nu prea departe de cea a societății este importantă pentru echilibrul acesteia din urmă și al actului de justiție în general.

5. Creșterea ponderii în justiție a celor mai implicați subiectiv în „lupta” segmentelor de elită de facto, aceștia fiind mai puțin probabil să folosească posibilitățile de pensionare respective.

4.3.2 Limitarea posibilităților de intrare în magistratură

În primul rând, numărul de posturi scoase la concursurile naționale (inclusiv INM) a fost aproape „tradițional” sub necesar. Or, de mulți ani de zile, concurența la concursurile naționale pentru posturi de magistrat este foarte mare.

Aceasta ar permite mărirea cu 50% sau chiar dublarea numărului de posturi scoase la concurs fără afectarea relevantă a standardului de calitate a selecției.

În al doilea rând, s-a decis lungirea studiilor Institutului Național al Magistraturii de la 2 ani la 4 ani, aceasta după absolvirea anterioară a altor 4 ani la o facultate de drept. Aceasta este o măsură evident în defavoarea interesului general. Nu numai că ar agrava artificial sub-popularea justiției, dar ar diminua și atractivitatea carierei de magistrat pentru cei care nu vor fi pregătiți să aștepte perioade mai potrivite pentru formarea neurochirurgilor și asta în afara instanței propriu-zise.

Este destul de clar că măsurile de la punctele de mai sus fac parte dintr-un plan de reducere a forței justiției prin plasarea acesteia într-o poziție cu un nivel numeric al resurselor umane mult decalat față de nevoile societății.

Aceasta în condițiile în care gradul de încărcare cu cazuri pe judecător și procuror în România este mai mult de dublu față de media europeană. [2] Desigur, aici ar fi necesară o discuție metodologică mai largă pentru a nu compara mere cu pere, dar gradul de încărcare este clar excesiv.

4.3.3 Extinderea numirilor pe posturi de conducere pe bază de concurs cu temeiuri ambigue și frecvent non-juridice sau prin interimat

Examenele de grad rămân exigente, dar majoritatea promovărilor în funcții efective de conducere în sistemul de justiție au loc pe baze incredibil de puțin obiective. Cu excepția mapei profesionale, în multe cazuri e vorba de interviuri, proiecte de management, etc.

Aceste aspecte nu au legătură cu calitatea punctuală a unuia sau altuia, dar mecanismele în sine sunt anormale și nu au cum să ducă, statistic, la rezultate optime pentru interesul general.

Mai mult decât atât, sunt foarte multe numiri pe posturi de conducere pe bază de interimat.

Nu e vorba doar de magistrați. Numeroase situații de interimat sunt întâlnite, de exemplu, și în structurile Ministerului Afacerilor Interne.

Astfel de mecanisme împing persoanele în cauză să fie mai concentrate pe lanțul ierarhic și pe relații personale subiective și pe ce se va întâmpla în viitor, decât pe a-și face bine și echidistant treaba în timpul mandatului curent.

De asemenea, aceste abordări cresc riscul de delegitimare a funcției de conducere și de descurajare a meritocrației.

Partea bună a celor de mai sus este aceea că marea masă a aparatului de justiție este suficient de puternică și independentă pentru a face necesară segmentelor din elita politică încleștate în luptă extinderea măsurilor extreme de cvasi-numire directă pe funcții.

Partea negativă este că aceste modalități pot afecta ponderea de independență tocmai la vârf și distorsionează reperele de urmărit de masa membrilor aparatului de justiție pentru promovare. Riscul este să fie pervertită însăși baza simbolică care trebuie să rămână larg majoritară și esențială într-un stat de drept.

4.3.4 Neremedierea promptă a aspectelor constatate prin decizii ale Curții Constituționale, lăsându-se goluri legislative care grevează eficiența actului de justiție.

Acesta este un aspect care ține mai mult de legiuitor. Nerezolvarea aspectelor respective a descurajat cu caracter mai larg diligența aparatului de justiție.

Aș menționa, totuși, că unele încercări de remediere au fost. Doar că fiind însoțite și de „cadouri otrăvite” legislative, poziționările au fost în general de respingere în bloc, de teamă să nu se piardă controlul pe forma finală.

4.3.5 Abordarea evident politizată a subiectului, inclusiv prin inițiative legislative frecvente menite să intimideze magistrații sau să le ia din eficacitate sau prin poziții la nivelul demnitarilor statului cu dimensiuni clare politice

Pentru o trecere în revistă a unor episoade relevante din ultimii ani, este utilă lectura Raportului MCV [3]pe 2019, a raportului Greco [4] sau a Avizelor Comisiei de la Veneția [5] privind OUG 7/2019 de modificare a legilor justiției și pe modificările la Codul penal si Codul de procedură penală.

Politizarea respectivă a redus gradul de implicare în politici publice a segmentelor mai moderate, chiar dacă mult mai numeroase.

4.3.6 Unele derapaje din cadrul sistemului de justiție, inclusiv la nivelul luptei anti-corupție

Sunt un susținător ferm al combaterii corupției, dar aceasta nu mă împiedică să observ că, pe lângă rolul pozitiv masiv al acesteia, au fost și cazuri cu derapaje evidente din perspectiva oricărui jurist onest și cât de cât informat, un caz notoriu fiind cel al procurorului Negulescu. Dincolo de factura morală a persoanelor acuzate de procurori în dosarul de la care s-a plecat, mesajul care transpare este foarte simplu – au existat cazuri de fabricare de probe și pot să mai fie.

Mai mult decât atât, dacă cineva consideră că astfel de cazuri ar exista într-un singur județ sau că își încearcă cineva puterile direct la nivel politic pentru prima dată, este foarte probabil să fie naiv.

Nu trebuie, deci, în nici un caz să se inverseze conspiraționist ponderile, dar a nega că astfel de cazuri există este contraproductiv și nepotrivit.

Trebuie înțeles foarte bine că episoade de „sărit calul” în justiție încă sunt cvasi-inevitabile în România din două motive principale.

În primul rând, orice „luptă” reduce spațiul pentru principii, pe ideea enunțată elocvent de fostul campion mondial la box, Mike Tyson, că „toată lumea are un plan până primește un pumn”. [6] Or, dacă o persoană ajunge într-un meci de box cvasi-permanent, se adaptează până la urmă și ajunge să dea și ea pumni cât poate, unii ajungând sub centura adversarului. Apare și teama că dacă lasă garda jos, ca să mai discute, riscă să fi făcută KO tocmai atunci.

Justiția fiind principalul mod în lumea actuală (pe lângă diverse controale la ordin) în care poți afecta grav un adversar politic sau economic, tentația de a încerca să controlezi cât mai mult din ce se întâmplă devine naturală și, chiar dacă ponderile variază mult, nu privește doar un partid politic, mai ales pe fondul conflictului neterminat de 30 de ani al elitelor de facto românești.

Al doilea motiv rezultă din simpla combinare a activității unor instituții care lucrează mult mai frecvent pe bază de ținte, cum sunt serviciile secrete, cu unele care ar trebui să plece strict de la fapte și de acolo să găsească vinovații, cum sunt procurorii.

Desigur, eficiența luptei anti-corupție a crescut semnificativ în acest mod și ideea nu este de a se renunța la sprijinirea acțiunii statului prin toate resursele sale, inclusiv din serviciile secrete. Atât politica publică în sine, cât și instituțiile respective, trebuie, însă, să fie mult mai atente decât de obicei la partea de mecanisme de verificare și echilibre, măcar din motivul inerent menționat mai sus.

Or, la noi, pe fondul luptei în desfășurare, abordările mai degrabă au pendulat între negare cvasi-integrală a oricărui exces și generalizări menite să „arunce copilul cu apa din copaie”.

Prima abordare (deși de înțeles din perspectiva ponderilor relativ scăzute și a interesului mai larg promovat) nu doar că a permis victimizări excesive, dar – coroborată cu numărul mare de dosare penale inițiate chiar față de magistrați – a generat o neliniște la nivelul multor segmente moderate din aparatul de justiție cu un fundament în bună parte legitim, aspect care trebuie avut în vedere echilibrat și constructiv.

În această ultimă privință, nu se poate ignora cu totul că în conformitate cu datele DNA [7], în perioada 1 septembrie 2002 – 11 octombrie 2018, pe rolul Direcției Naționale Anticorupție au fost înregistrate un număr total de 5.854 de cauze penale care vizau presupuse fapte de corupție săvârșite de magistrați. Dintre acestea, un număr de 655 de dosare au fost constituite ca urmare a unor sesizări din oficiu.

Dintre acestea, numărul total de investigații privind magistrații înregistrate la DNA în perioada 1 ianuarie 2014 – 30 iulie 2018 (4 ani și 7 luni) a fost de 2.396, dintre care puțin peste 245 au fost sesizări din oficiu.

Aceste din urmă date au fost publicate ca un contra-argument la afirmațiile unui fost ministru al justiției că s-ar fi pus presiune pe magistrați și că majoritatea acestora ar fi fost vizați. Prin prisma celor de mai sus, datele fostului ministru respectiv erau evident exagerate, dar și explicația pare ceva de genul că nu e adevărat că s-ar fi umblat cu freza dentară la majoritatea dinților cuiva pentru că s-a umblat doar la o treime.

Practic în medie în fiecare zi din cei 16 ani respectivi s-a înregistrat câte un dosar penal cu privire la un magistrat din România. În cei 4 ani și 7 luni, peste 32% din magistrații țării au făcut obiectul analizei într-un dosar penal (procentul de judecători fiind probabil mai mare).

Desigur, orice plângere penală dă naștere automat unui dosar de urmărire penală. Așadar, cifrele trebuie puse în perspectivă. Totuși, pe lângă faptul că se pot formula și provoca foarte ușor astfel de plângeri în România, se poate observa, însă, din datele de mai sus și că la fiecare 9-10 zile, a fost demarat din oficiu câte un astfel de dosar.

Astfel de cifre ridică întrebări și au generat susțineri de conjunctură unor segmente nereformiste, contând și în unele supra-reacții din ultimii ani care au vizat destul de nesubtil „aruncarea copilului cu apa din copaie”.

4.3. 7 Înființarea secției speciale de investigare a magistraților

Secția pentru investigarea magistraților a fost înființată acum aproximativ 2 ani. Recent au fost organizate de către Ministerul Justiției consultări pentru a culege opinia magistraților cu privire la oportunitatea menținerii sale.

Merită menționat că filozofia unor astfel de departamente speciale are și argumente pro.

În general, magistrații (și nu doar ei) sunt reticenți să-și evalueze aspru colegii, fiind vorba și de reflexul uman de a gândi că oricine poate ajunge într-o situație de a greși. Pe fondul supra-încărcării cu dosare de care am vorbit mai sus, tinzi să devii și fără să-ți dai seama mai înțelegător cu colegii.

Destui judecători par să și vadă în înființarea unei secții speciale un fel de contra-partidă la DNA, precepută parțial, prin prisma datelor statistice de mai sus, ca un fel de secție specială deja în activitate doar că la îndemâna mai degrabă a procurorilor și care a avut episoade de presiune asupra judecătorilor.

Cred că în România trebuie, totuși, încetat într-un fel sau altul mai întâi războiul elitelor înainte ca un astfel de departament să poate avea o bază rezonabilă.

Motivul fundamental este acela că o instituție care are astfel de competențe, este împinsă automat să-și găsească de lucru… Pe fondul politizării actuale a mai oricărui subiect legat de justiție, precum și a gradului actual de încărcare cu dosare, așa ceva nu are cum să ducă la ceva bun în medie.

Pe de altă parte, nu trebuie ignorate nici unele din motivele din spatele discuției, evocate și mai sus.

4.3.8 Lipsa unui răspuns clar la criticile și suspiciunile legate de modul de alocare a unor dosare și de compunere a unor completuri

Ca idee, alocarea aleatorie nu poate fi chiar aleatorie întotdeauna, putând apărea aspecte de complexitate cumulată excesivă sau de indisponibilitate umană care să necesite o decizie administrativă specifică.

Problema a fost mai mult că nu s-a răspuns clar sau convingător suspiciunilor că excepțiile nu ar fi întotdeauna obiective și că deciziile de alocare în acele cazuri nu ar fi fundamentate pe criterii transparente, solide și aplicate consecvent. Este un aspect care poate fi lămurit/remediat ușor și care ar contracara multe speculații.

5 Situația actuală – situație bună în medie, dar stagnare și chiar regres în privința ponderii independenței la nivelul de vârf al sistemului

5.1 În medie, stăm mult mai bine ca acum 30 de ani

Nu se poate compara subordonarea politică cvasi-instituționalizată a justiției din 1989 și oscilațiile mari de calitate a actului de justiție din primii aproximativ 15 ani de după 1989 cu situația actuală.

Faptul că justiția din România, în medie, a progresat mult este, cred, vizibil pentru orice jurist onest.

De exemplu, dând la o parte surprize plăcute sau nu rezultând din greșeli ale oponenților sau de informații ascunse de propriul client, procentul de rezultate în instanță anticipabile (măcar în esență) este foarte însemnat în ziua de astăzi, mult mai mare decât, de exemplu, acum 20 de ani.

Pentru mulți români, această afirmație poate fi surprinzătoare, dar cred sunt puțini juriști în România care, la o analiză obiectivă, să nu împărtășească această părere comparativă.

De asemenea, unele dintre cele mai nocive măsuri care vizează justiția nu au apucat încă să producă efecte notabile pentru moment și se poate încă acționa.

5.2 Unele aspecte de avut în vedere pe ansamblu

Cele de mai sus nu înseamnă că nu sunt probleme mai generale. Supra-încărcarea magistraților rămâne o problemă cu totul semnificativă care afectează rapiditatea și calitatea actului de justiție.

De asemenea, concurența mare la admiterea la Institutul Național de Magistratură și pregătirea juridică lungă, peste medie, sunt de natură să inducă unor judecători și procurori un spirit elitist excesiv. Combinația între acesta și corelarea scăzută a curriculei viitorilor magistrați cu caracteristicile, modul de operare și constrângerile sectorului privat poate deveni păguboasă pentru societate prin ignorarea sau înțelegerea deficitară a vieții reale economice și consecințelor practice ale unor decizii.

Cred că un accent mai mare pe aspecte economice și stagii în sectorul privat (ar putea lua și forma unor serii de întâlniri cu asociații profesionale sau pe industrii de feedback și prezentări) ar trebui să fie parte integrantă din pregătirea unui viitor magistrat, inclusiv pe partea de formare continuă.

Nu trebuie importat modelul din Marea Britanie unde poți ajunge judecător doar după o lungă experiență în alte poziții, dar trebuie înțeles până la un punct și de ce fac englezii asta.

Nivelul contenciosului administrativ (când te judeci cu statul sau autorități locale) și cel penal dau percepția unui mediu uneori politizat, ceea ce este de avut în vedere cu echilibru și înțelepciune.

5.3 Scăderea ponderii independenței la segmentele de vârf ale sistemului de justiție

Cel mai important aspect de avut în vedere este, însă, acela că este absolut evident că segmente din justiție sunt implicate în prezent în lupte până la urmă politice. Subiectivismul mecanismelor la baza majorității promovărilor pe funcții de conducere nu poate decât să alimenteze automat și regulat probleme în acest sens (și cu radiații în jos în tot sistemul), dincolo de calitatea individuală a multora dintre cei în cauză.

Acest aspect a început deja să transpară din ce în ce mai clar și într-o serie de documente internaționale de tipul menționat mai sus și de o manieră care ar trebui să îngrijoreze.

Dincolo de rapoartele internaționale, în termeni simpli, nu se poate susține că o justiție are un grad de independență adecvat atunci când, de exemplu, la nivelul unei instituții cheie, precum Consiliul Superior al Magistraturii, se abordează de ani de zile mai orice subiect de pe ordinea de zi de importanță politică într-un mod evident politizat, știindu-se, de obicei, dinainte poziția majorității membrilor în funcție de ce se va discuta.

Desigur, contează mult și valențele morale mai largi implicate de fiecare decizie și trebuie înțelese cât mai corect și motivațiile complexe din spate (care pot fi diferite, în funcție de cazul în discuție).

Problema principală este că așa ceva generează automat gândul că abordările pot fi similare și în sala de judecată. Adică, se generează o percepție că abordările în instanță pot fi subiective pentru că:

  1. una dintre părți e văzută ca opozant politic activ;
  2. una din părți e văzută ca opozant politic pasiv (a opinat într-un sens contrar curentului susținut de magistrat, simpatizează un oponent sau e neutră într-o situație în care se dorește implicarea);
  3. subiectul în discuție poate avea, direct sau indirect, miză politică relevantă; sau
  4. odată adoptate poziții subiective, devine mult mai simplu psihologic de procedat similar în alte cazuri.

6. Ce ar fi de făcut?

Ca principiu, unele episoade din alte țări, inclusiv occidentale, arată că fenomenul justiției nu trebuie văzut naiv sau deconectat de factorul uman și convingerile personale ale celor implicați sau chiar de unele tendințe de încercare de influențare ocultă.

Pe de altă parte, fără o justiție echilibrată și independentă în mare măsură, niciun stat nu poate fi prosper în lumea actuală la nivelul populației largi.

Este, deci, foarte important să fie susținută constant calitatea și independența sistemului de justiție, iar abordările subiective să fie contracarate ferm și în nici un caz să nu fie încurajate sistemic.

Legat de aparatul de justiție, cel mai eficient ar fi probabil de procedat la o resetare suficient de largă a luptei elitelor de facto pentru o masă critică masivă în direcții de progres și stabilizare de termen lung.

Între timp, este esențial să fie dezbătute și stabilite public niște linii roșii pentru ca toată lumea să știe când cineva sare calul (indiferent de ce clamează că apără), atât la nivel pur politic, cât și la nivelul membrilor aparatului de justiție propriu-zis.

Aceste linii ar putea include:

1. Protejarea salariilor aparatului de justiție (în sens larg, inclusiv grefieri, poliție, și servicii). De exemplu, inflația adunată de la ultimele măriri, inclusiv cea de 5% de anul trecut și cea de aproape 5% de anul acesta, ar trebui acoperită prompt.

Desigur, păstrarea valorii salariilor este un aspect important pentru toți românii, dar orice erodare în acest domeniu ar avea consecințe mult mai costisitoare în toată societatea.

2. Scăderea rapidă către un nivel rezonabil a gradului de încărcare cu dosare pe judecător, procuror, polițist, etc.

Aceasta necesită completarea schemelor de personal în deficit și lărgirea schemelor cu totul în destule cazuri.

În prezent, un procent important din schemele de personal ale diferitelor instanțe și parchete (și așa sub-dimensionate) nu este ocupat și ar trebui completat cu profesioniști de nivel similar cât de rapid se poate.

La rândul său, aceasta necesită:

a. creșterea numărului de locuri la examenele naționale, inclusiv pentru admiterea la INM

Ar fi mult mai bine de mărit rezonabil acest număr acum (de exemplu, cu 50% sau chiar 100%), decât de crescut mult mai mult (într-un mod care într-adevăr ar risca să afecteze calitatea din sistem), sub imperiul panicii și blocajelor peste 5-7 ani.

b. păstrarea duratei studiilor INM la un nivel decent (cel inițial),

c. eliminarea posibilităților atractive de pensionare înainte de o vârstă mult mai conectată la ce se întâmplă în restul societății și în lume.

La nivel individual, revenirea la o vârstă normală de pensionare poate fi frustrantă, dar trebuie înțeles că nu este admisibilă o astfel de „mită” legală din orice perspectivă care ia în calcul interesul general.

Asigurarea în continuare a unui venit Vest-european și protejarea puterii de cumpărare împotriva inflației, precum și asigurarea unui grad de încărcare mult mai decent, pe lângă celelalte drepturi actuale,[8] ar reprezenta o contra-partidă rezonabilă și constructivă din partea societății.

Pentru că, oricum, nu se va rezolva cu totul problema deficitului de personal într-un singur an, în paralel ar trebui analizată detaliat și tipologia unor dosare pentru a vedea în ce măsură unele probleme de supraîncărcare țin de proasta legislație și pot fi rezolvate sau rebalansate cu măsuri de reechilibrare a unor competențe.

Pe partea de deficit al schemelor actuale, trebuie înțeles, astfel, că echilibrul trebuie asigurat pe tot lanțul. Dacă deficitul este de 7% la curțile de apel, dar de 20% la nivel de judecătorii, multe probleme vor corespunde mai degrabă procentului de 20%, decât celui de 7%.

2. Organizarea de concursuri de promovare transparente și cu minimizarea elementelor non-juridice. Rolul actual în promovări al unor elemente non-juridice ambigue, precum și privilegierea interviului ca modalitate de promovare în magistratură nu au cum să contribuie la consolidarea unei justiții independente, ci la stimularea “bisericuțelor” și subiectivismului.

3. Reducerea masivă a situațiilor de interimat prin concursuri serioase și transparente;

4. Remedierea vacuumului legislativ dat de deciziile Curții Constituționale, dar cu maximă atenție la echilibru și moderație și cu luarea în considerare a bunelor practici internaționale recomandate de Comisia de la Veneția și de organisme cu reputație similară.

5. Protejarea atentă a principiului alocării aleatorii a dosarelor.

Criteriile luate în calcul de soft-ul relevant, în plus de ordinea intrării dosarelor, precum și modul de control, ar trebui detaliate public, comparate cu abordarea din țări cu tradiție mai lungă și bună percepție a independenței justiției și supuse dezbaterii publice (în prezent, nu este cazul, fiind generată suspiciune).

Acest aspect este foarte important și pentru corecta relaționare cu magistrații la modul general.

România nu are în prezent un sistem de puncte de complexitate pe caz și dacă nu se aplică consecvent un sistem obiectiv și transparent de alocare, se poate ușor timora și persecuta un magistrat prin simpla supra-încărcare cu dosare complexe (chiar dacă numărul este similar sau chiar mai mic).

În orice caz, justiția este un domeniu absolut cheie și în care un stat trebuie să supra-investească proporțional (atât financiar, cât și în privința promovării principiilor) dacă dorește ca lucrurile să meargă bine pe multe alte planuri.

NOTE__________________

1 Conform raportului CSM pe anul 2018 (disponibil la: https://www.csm1909.ro/267/3570/Rapoarte-privind-starea-justiţiei), aproximativ 12% din deciziile judecătorești în primă instanță sunt atacate în România.

2 A se vedea studiile CEPEJ (European Commission for the Efficiency of Justice) – de exemplu, Studiul no. 26/2018 European judicial systems. Efficiency and quality of justice; este disponibil pe site-ul CEPEJ.

3 RAPORT AL COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIU privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare (Bruxelles, 22.10.2019 COM(2019) 499 final) – https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/progress-report-romania-2019-com-2019-499_ro.pdf

4 https://rm.coe.int/raport-de-follow-up-referitor-la-raportul-ad-hoc-privind-romania-regul/1680965689.

5 https://www.venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-AD(2019)014-e - Avizul Comisiei de la Venetia pe OUG 7/2019 de modificare a legilor justitiei.

https://www.venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-AD(2018)021-e Avizul Comisiei de la Venetia pe modificarile la Codul penal si Codul de proc.penala.

6 Everyone has a plan ’till they get punched in the mouth. Mike Tyson.

7  Date conform comunicatului de presă DNA Nr. 232/VIII/3 din 7 martie 2019, completat cu o actualizare în data de 8 martie 2019 cu privire la perioada 2002-2018 – http://www.pna.ro/comunicat.xhtml?id=9322.

8 Conform Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "9 comments" on this Article:

  1. mafalda spune:

    Din fericire Romania va fi obligata ,daca doreste sa mai existe, sa meraga cu pasi mari spre digitalizarea tuturor formelor si structurilor ce contin decizia statala de la judecatori la inspectori ANAF si asa peste tot . Fara aceasta noua forma ce reprezinta un salt in modernizarea tarii , nu putem merge mai departe . In fapt acesta este pariul cu tara . Totul trebuie sa fie la un CLIK distanta de cetatean si votul universal valabil , si accesul imediat la un dosar in justitie , si cunoasterea tuturor deciziilor si cheltuielilor aferente acestor decizii la nivel guvernamental si institutional ,intr-un cuvint (foarte drag mie si din ce in ce mai mult folosit ) TRANSPARENTA. Ce a fost a fost ,cei care vor fi gasiti vinovati sa raspunda ,dar de aici inainte fara transparenta nu putem conecta tara la democratiile lumii .

  2. Constantin spune:

    Mă bucur nespus atunci când am ocazia să citesc articole obiective, indiferent de subiectul lor.

    “Merită menționat că filozofia unor astfel de departamente speciale are și argumente pro.”

    N-am nicio îndoială. Criminali feroce precum Frans Timmermans, prim-vicepreședinte al Comisiei Europene, Vera Jourova, comisar european pentru Justiției, Angela Cristea, șefa reprezentanței CE în România și procurorului general Augustin Lazăr, acuzați de „constituire de grup infracțional organizat, abuz in serviciu, fals intelectual, comunicare de informatii false, toate in legătura cu falsificarea Raportului MCV”, trebuie pedepsiți aspru, fără milă. Dușmani ai poporului, ce mai!… https://revista22.ro/actualitate-interna/siij-a-inregistrat-plangerea-lujuro-impotriva-gio-constituit-din-timmermans-jourova-si-cristea

    Se vede treaba că iar au bătut câmpii cei din Comisia de la Veneția, GRECO și MCV, precum bine le zicea d-na D Gârbovan, în numele “binomului” Dragnea-Dăncilă. iar înalții profesioniști F Iordache, T Toader și E Nicolicea o susțineau.

    “în perioada 1 septembrie 2002 – 11 octombrie 2018, pe rolul Direcției Naționale Anticorupție au fost înregistrate un număr total de 5.854 de cauze penale care vizau presupuse fapte de corupție săvârșite de magistrați”

    Carevasăzică, 16 ani…Mulți! Interesantă informația. Și, oare câte dintre dosare au ajuns în instanță? Iar cele ajunse, oare cum au fost soluționate? Care sunt deciziile definitive? Iată, acesta este un mister.

    Dar, ceea ce nu înțeleg din articol, și cer scuze autorului pentru asta, este ce legătură are pensionarea anticipată a lucrătorilor din serviciile secrete și independența justiției? Or fi rămas prea puțini ofițeri acoperiți în justiție ? Este o problemă dacă nu mai funcționează protocoalele secrete? Se simte lipsa SIPA/DGPA desființat de d-na M Macovei? Habar n-am…

    • Lucian Bondoc Lucian Bondoc spune:

      Va multumesc pentru comentarii.

      Cred ca pensionarea anticipata risca sa afecteze independenta in 3 modalitati:

      (i) crescand gradul de incarcare cu dosare pentru cei ramasi, creste timorarea si posibilitatea de presiune asupra celor care nu ar coopera;

      (ii) scazand experienta media, creste riscul unor abordari mai putin echilibrate, cu posibilitati mai mari de manipulare;

      (iii) daca ar fi magistrati implicati in gasti, e mai probabil ca acestia sa nu plece de fapt la pensie, crescand astfel ponderea de persoane ramase mai implicate subiectiv in lupte politice tocmai in zona dinspre varf. Desigur, poti si sunt cu siguranta numeroase cazuri in care sa nu pleci la pensie fara a avea nici un motiv mai ocult, ci in functie de convingerile de viata, ambitiile de cariera, etc, doar ca ponderea factorilor subiectivi poate sa creasca din motivul de mai sus.

      • Constantin spune:

        Vă mulțumesc pentru atenția pe care ați acordat-o modestului meu comentariu și pentru răspuns.

        Apreciez, de asemenea, faptul că răspunsul se referă la pensionarea anticipată a magistraților, ale cărei consecințe sunt evidente și îndelung discutate în spațiul public, în vreme ce întrebarea vizează pensionarea anticipată a lucrătorilor din serviciile secrete.

        • Lucian Bondoc Lucian Bondoc spune:

          Îmi pare rău de neînțelegere. Ieșirea la pensie la vârste tinere are efecte negative foarte importante asupra oricărei instituții, fie că ar fi civilă sau de tip serviciu secret. Efectele pozitive le pot depăși pe cele negative doar pentru durate relativ scurte de timp (5-8 ani) și în circumstanțe speciale de schimbări de regim sau de direcție politică reală majoră, altfel fiind o cutie a pandorei care dacă nu este închisă rapid slăbește clar instituții și stimulează automat abordări neetice cu radiații în multe direcții. La noi, s-a conștientizat utilitatea pentru prima situație, dar nu și faptul că efectele negative devin mult mai mari dacă nu se reînchide mecanismul suficient de rapid (e adevărat, fiind dificil de închis, dar din motive care nu țin de interesul general).

          Impactul direct asupra justiției al ieșirilor la pensie devreme în serviciile secrete nu mai este semnificativ deja de mulți ani – de altfel, articolul privește marginal acest subiect. Dar ieșirile respective au totuși un rol și asupra justiției și în prezent și nu este unul pozitiv (dincolo de efectul asupra serviciilor în sine).
          Ca idee, aș vedea 3 situații principale de avut în vedere. În primul rând, experiența medie a celor implicați în dovedirea unor încălcări ale legii (în măsura implicării serviciilor în dovedirea unor fapte) scade, iar frecvența înlocuirilor de echipe crește.
          În al doilea rând, dacă am admite că sunt agenți acoperiți (sau similar) în justiție, este mult mai probabil ca ponderea lor (pe generații) să crească după astfel de măsuri, nu să scadă, pentru că persoanele respective pot primi în continuare ordin sau pot fi șantajate să mai rămână în proporții mai mari decât restul magistraților.
          Dacă nu există agenți acoperiți, dar sunt persoane cu puncte slabe din trecut cunoscute de servicii secrete, iarăși ieșirea la pensie devreme în servicii secrete, nu ar putea decât să mărească riscul pe independență pentru că va crește numărul de persoane care vor știi punctele slabe respective (cei care au plecat și cei care au preluat datele respective). În plus, cei care au plecat pot fi tentați să se folosească direct sau indirect de acele date și aceasta într-un mod mai puțin controlat decât se întâmplă probabil în cadrul unui serviciu secret.

  3. victor L spune:

    Din cite inteleg eu, toate “segmentele” Justitiei din Romania au independenta pe care si-o doresc.
    Obedienta, lasitatea si felul de a fi al omului lasa impresia ca Justitia nu ar fi independenta.
    Nu e vina Justitiei ca exista livezi de Portocala printre magistrati, ci a sefilor lor care îi tolereaza.
    Oamenii din Justitie sint buba.

    • Lucian Bondoc Lucian Bondoc spune:

      Va multumesc pentru comentariu. Justitia e data tocmai de oameni. Aceiasi oameni pot insa sa fie impinsi prin mecanisme institutionale sa scoata ce e mai bun din ei sau ce e mai rau.

      De aceea si promovarile pe f de conducere trebuie organizate pe baze cat mai obiective si tot de aceea, cand se sare calul, trebuie reactionat foarte prompt si vizibil pentru a face clar faptul ca institutia urmareste valoarea simbolica si orice persoana care ar devia ar fi si sanctionata de indata ce e descoperita.

      Daca nu se face asta sau nu se face prompt, riscul e sa se sugereze ca unele lucruri pot fi tolerate sau chiar incurajate.

      In acest domeniu, mai mult decat altele, scopul nu scuza mijloacele decat cu totul rarisim.

      Desigur, sunt persoane care nu ar sari calul indiferent de context, mecanisme, etc, dar in viata reala, politica publica poate creste sau scadea ponderile intr-un sens sau altul intr-un mod cu totul semnificativ, de aceea si trebuie atentie la mecanisme si la valori, mai ales in justitie.

  4. carcotas spune:

    Am o nedumerire: pana unde poate creste independenta Justitiei? Dupa care reper /repere o analiza ar putea duce la concluzia ca Justitia este independenta? Si apoi, independenta Justitiei inseamna si ocrotirea magistratilor in fata raspunderii pentru greselile lor, intr-un mecanism ferm si onest de tragere personala la raspundere, nu ca cel de acum, de examinare a solutiilor in caile de atac?

    • dinu b spune:

      @ carcotas

      Dupa anuntarea intentiei noului guvern de a taia pensiile speciale exceptand cele ale militarilor, poate ati citit si v-ati dumirit vazand reactia celor potential afectati: iesiri in strada, incetarea activitatii grefierilior, diverse comunicate toate legate de salarii si pensiile lor care…….. ar afecta independenta actului de justitie.

      In ce priveste raspunderii profesionala a acestora – dupa parerea lor – este strict legata de constiinta fiecaruia (din justitie).
      E ca-n Caragiale cu modificarile: tot romanul e de acord cu orice modificare care NU-L afecteaza !

      In aceste zile am remarcat doua iesiri: una a presedintelui Iohannis care exprima idea acordarii in continuare de pensii speciale celor din justitie iar alta a unui politician (scuze nu i-am retinut numele) care propunea consultarea UE cu privire la practica pensiilor speciale pentru justitie care nu este agreata de actualii beneficiari de pensii speciale.

      Mi-e teama ca aceasta tema se va termina ca si multe altele iar toata lumea se va intoarce la a deplange in continuare emigrarea tinerilor si cresterea raportului dintre pensionari si salariati desigur cu pensionari, de data aceasta cu o noua grupa speciala:mai tineri (de la 40-45 de ani.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Lucian Bondoc


Lucian Bondoc

Absolvent al cursurilor Facultății de Drept, U.B (1998), Colegiului Juridic Franco Român de Studii Europene(1998), ciclului internațional lung al Ecole Nationale d’Administra... Citeste mai departe


Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Interesant articol. Si din pacate adevarat. Problemele sunt de mai multe feluri 1. nu exista pers...

de: Cristian Apetrei

la "De veghe în cercetarea românească în vremea CoViD-19"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

martie 2020
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Feb    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)