joi, martie 28, 2024

Discuţii româno-canadiene înainte de construirea centralei nuclearo-electrice de la Cernavodă (1966-1979)

Despre filiera canadiană a programului nuclear românesc există mai multe informaţii în arhivele din România. De exemplu, la 19 mai 1966 a avut loc la Bucureşti o şedinţă specială, prezidată de Gheorghe Rădulescu, „ca urmare a aprobării date de Prezidiul Permanent al C.C. al P.C.R. [la 9 mai 1966], prin care s-a stabilit ca pentru alegerea celor mai indicaţi furnizori pentru centrala nuclearo-electrică cu reactor de tipul uraniu natural-apă grea, precum şi pentru livrarea unei instalaţii de prelucrare a minereului de uraniu, să se ceară oferte din ţările care produc echipament de acest gen”. La reuniunea respectivă au participat, alături de Gheorghe Rădulescu şi Roman Moldovan (ambii, vicepreşedinţi ai Consiliului de Miniştri), Emil Drăgănescu (ministrul Energiei Electrice), Bujor Almăşan (ministrul Minelor), academicianul Horia Hulubei (preşedintele Comitetului pentru Energia Nucleară) şi Nicolae Nicolae (adjunct al ministrului Comerţului Exterior).

Deciziile adoptate la acea şedinţă au fost următoarele:

– solicitarea unor oferte preliminare din Uniunea Sovietică, Franţa, Suedia, Anglia, R.F.G. şi Canada pentru livrarea unei centrale nuclearo-electrice, a unei uzine de fabricat apă grea, a unei uzine de fabricat bare de combustibil şi a unei uzine de prelucrare a minereului de uraniu;

– tratarea obiectivelor menţionate mai sus ca importuri complexe;

– finalizarea temelor tehnice pentru formularea cererilor de oferte până la data de 1 iunie 1966;

– obţinerea ofertelor preliminare în două-trei luni;

– invitarea la Bucureşti a firmelor furnizoare „pentru lămurirea tuturor elementelor necesare elaborării ofertelor preliminare”[1].

Pentru a putea pune în practică planul de dezvoltare a programului nuclear, autorităţile de la Bucureşti au întreprins demersuri în scopul normalizării relaţiilor politice, economice şi diplomatice cu Canada. În acest sens, în luna aprilie 1967 au avut loc la Ottawa negocieri între cele două părţi, soldate cu „stabilirea de relaţii diplomatice, precum şi reglementarea unor chestiuni de ordin comercial, consular şi financiar”[2]. Ulterior, au avut loc ceremonii de acreditare a ambasadorilor nerezidenţi pe lângă guvernele României, respectiv Canadei, iar la 22 martie 1968 s-a desfăşurat la Ottawa ceremonia semnării primului acord comercial postbelic româno-canadian, valabil pentru o perioadă de trei ani. Într-o Notă de propuneri referitoare la invitarea în România a lui Mitchell Sharp, secretar de Stat pentru Afaceri Externe al Canadei – document semnat la 19 septembrie 1969 de George Macovescu, prim-adjunct al ministrului Afacerilor Externe – se preciza că „exporturile româneşti [în Canada au crescut] de la 411.000 dolari în anul 1967 la aproximativ 3 milioane dolari în anul 1968, iar pentru anul 1969 sunt planificate exporturi româneşti pe piaţa canadiană în valoare de aproximativ 10 milioane dolari”[3].

Îmbunătăţirea în aprilie 1967 a relaţiilor dintre cele două state a permis trimiterea în Canada, pentru 10 zile, a unei delegaţii de specialişti români în domeniul nuclear: ing. Ionel Purica (consilier la Comitetul Naţional de Cercetare Ştiinţifică şi şef de laborator la Institutul de Fizică Atomică – conducător al delegaţiei), ing. Cornel Burducea (director tehnic în cadrul Ministerului Energiei Electrice), ing. Ioan Herescu (director în Comitetul de Stat al Planificării – Direcţia Electrificării), ing. Alexandru Greceanu (director general adjunct la Întreprinderea de Comerţ Exterior „Industrialimport”), ing. Teofil Popovici (director în Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini), ing. Emilian Rodeanu (şef de sector la Institutul de Energetică al Academiei Române) şi ing. Dumitru Stoian (inginer-şef la reactorul Institutului de Fizică Atomică).

Membrii acelei delegaţii au primit misiunea „de a se informa asupra posibilităţilor de achiziţionare a unor centrale nuclearo-electrice, în filiera uraniu natural – apă grea, a condiţiilor tehnico-economice în care aceasta ar urma să aibă loc, precum şi asupra posibilităţilor de colaborare în domeniul nuclear între Republica Socialistă România şi Canada”[4].

Vizita respectivă a fost aprobată în şedinţa din 9 noiembrie 1967 a Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R., iar în Nota întocmită la 8 noiembrie 1967 şi semnată de Manea Mănescu (preşedintele Consiliului Economic), Ştefan Bîrlea (şeful Secţiei Ştiinţă a C.C. al P.C.R.), Ion Păţan (şeful Secţiei Planificarea Economiei a C.C. al P.C.R.) şi Mihail Florescu (şeful Secţiei Mine, Energie şi Transporturi a C.C. al P.C.R.) s-a precizat astfel: „În proiectul de program se propune ca delegaţia să ia contact cu organe de stat (Atomic Energy of. Canada Ltd., Export Credit Insurance Corporation), cu firme particulare (Canadian General Electric, Canadian Westinghouse Company) şi să viziteze centrale nucleare în exploatare (CANDU) sau în construcţie (Pickering), centre de cercetare (Chalk River), institute de proiectare, uzine constructoare de echipament energetic şi fabrici de apă grea (Bodega-Bay) şi de elemente combustibile.

În cadrul discuţiilor pe care delegaţia urmează să le poarte, se propune să se lanseze cererea de pre-ofertă informativă pentru o centrală nuclearo-electrică de 300 MWe”.

În acelaşi document au fost expuse în mod succint performanţele obţinute de specialiştii canadieni şi modul de organizare şi funcţionare a companiilor de stat şi particulare implicate în programele nucleare cu destinaţie civilă, astfel: „În Canada, cercetările în domeniul nuclear au fost începute încă din anul 1943, iar în anul 1945, în această ţară a fost pus în funcţiune primul reactor experimental cu apă grea, din lume. În decursul deceniilor care au urmat, Canada a devenit un protagonist al reactorilor (sic!) energetici cu uraniu natural şi apă grea. De menţionat că această ţară posedă o treime din rezervele de uraniu ale lumii capitaliste.

Realizările Canadei se exprimă prin aceea că are cea mai mare centrală cu uraniu natural şi apă grea, în funcţiune (CANDU, de 200 MWe) şi cea mai mare, în construcţie (Pickering, de 4 x 550 MWe, care va intra în funcţiune în 1970-1971). Totodată, Canada a reuşit să se introducă şi pe piaţa internaţională, contractând o centrală de acest tip, de 2 x 200 MWe, în India, una de 150 MWe în Pakistan, iar recent, una de 350 MWe în Argentina.

Activitatea în domeniul nuclear se desfăşoară în Canada în trei tipuri de organizaţii diferite: [companii] de stat, [companii] controlate de stat, dar finanţate mixt, şi concernuri particulare.

În cadrul Consiliului de Miniştri federal, care lucrează sub controlul Parlamentului, activitatea în domeniul nuclear ţine de ministerul condus de Jean Luc Papin, care este preşedintele Consiliului Cercetărilor Ştiinţifice şi Industriale şi, în acelaşi timp, ţine şi de Ministerul Comerţului, condus de Winters Roberts.

Sub controlul ministrului Jean Luc Papin se găsesc Atomic Energy of Canada Ltd., al cărui preşedinte este R. Gray, şi Atomic Energy Control Board.

Atomic Energy of Canada Ltd. (AECL) are trei grupuri mari de activităţi:

a) Cercetare şi dezvoltare, care se efectuează în centrale[le] de la Chalk River şi Whiteshell. La aceste centre sunt în funcţiune şase reactori experimentali şi de încercări de materiale.

b) Proiectarea centralelor nucleare, care se efectuează la Sheraton Park.

c) Producerea şi utilizarea radioizotopilor.

În acelaşi timp, Atomic Energy of Canada Ltd. controlează întreprinderile de consultanţi, utilizatorii şi industria producătoare de echipament nuclear din Canada. În acest fel, AECL are controlul întregii activităţi nucleare din ţară.

AECL consumă anual fonduri în valoare de 70 milioane dolari. În 1966, acestea au fost cheltuite astfel:

a) Pentru cercetare şi exploatare – 40 mil[ioane] dolari

b) Investiţii pentru cercetare – 14 mil[ioane] dolari

c) Lucrări la centrala CANDU – 13 mil[ioane] dolari

d) Diverse – 3 mil[ioane] dolari

Numărul total al personalului utilizat de AECL se ridică la 3814, din care:

– cercetători, ingineri – 803

– tehnicieni – 881

– agenţi administrativi – 804

– personal plătit cu ora, în special la CANDU – 1326

[Total:] 3814

Atomic Energy Control Board este o comisie de reglementare privind controlul materialelor nucleare şi al echipamentului. Aceasta dă aprobările pentru instalaţiile nucleare, din punct de vedere al securităţii de funcţionare şi al licenţelor de export.

De Ministerul Comerţului ţine întreprinderea semi-statală Eldorado, Minning and Rafinning Ltd., care controlează peste 50% din producţia de uraniu a Canadei. A doua mare întreprindere de exploatare de uraniu, Denison Mines Comp. este particulară. Tot de Ministerul Comerţului ţine şi Export Credit Insurance Corporation, care are la dispoziţie 500 milioane dolari pentru a acorda credite de export întreprinderilor, în scopul încurajării activităţilor nucleare.

Printre concernurile industriale importante care activează în domeniul nuclear sunt:

Canadian General Electric Company (CGEC), care efectuează proiectări de instalaţii complexe şi fabricări de echipamente şi elemente combustibile pentru reactori experimentali şi energetici. Această firmă participă la construcţia centralelor nucleare din Canada, India şi Argentina.

Canadian Westinghouse Company produce echipament în special pentru instalaţii experimentale la reactori şi efectuează cercetări de mecanisme speciale şi metalurgie. Produce elemente combustibile pentru reactori energetici şi de cercetare.

În afara acestora, există o serie de firme industriale care execută echipamente sau părţi de echipamente pentru reactori, pe baza proiectelor elaborate de AECL sau CGEC.

Ţara noastră, prin „Industrialimport”, a adresat o cerere de ofertă lui Canadian General Electric Company pentru o centrală de 600 MWe, o uzină de fabricare a elementelor combustibile şi o uzină de fabricare a apei grele. Ţinând seama de discuţiile avute cu reprezentanţii lui CGEC, la Belgrad şi Bucureşti, în 1966 şi la Toronto, în mai 1967 şi de hotărârile luate recent, pe linie de partid şi de stat, privind cererea de ofertă pentru o centrală de 300 MWe, considerăm indicat ca delegaţia ce se deplasează în Canada să urmărească problemele de mai jos:

1. Contactarea conducerii firmei Canadian General Electric Company pentru a discuta:

– Situaţia actuală a cererilor de ofertă, făcute prin „Industrialimport”, pentru centrala nucleară, fabrica de elemente combustibile, fabrica de apă grea.

– Discutarea cererii de ofertă pentru o centrală nucleară de 300 MWe, care urmează să fie predată lui CGEC cu această ocazie. Se vor discuta atât aspectele tehnico-economice, cât şi cele financiare. De menţionat că CGEC are proiecte pentru o centrală similară, pe care a contractat-o recent cu Argentina.

– Discutarea posibilităţilor de colaborare în formarea cadrelor de specialişti români necesari proiectării, construcţiei, montajului şi exploatării centralelor nucleare.

– Discutarea problemelor de licenţă, asistenţă tehnică, posibilităţi de colaborare în fabricarea de echipamente pentru obiectivele solicitate şi pentru terţ[i].

– Discutarea cu firmele asociate lui CGEC a problemelor specifice acestora, în special a celor legate de licenţe, livrări şi asistenţă tehnică la fabricarea de echipamente.

2. Contactarea firmei Canadian Westinghouse Company pentru discuţii cu caracter informativ asupra posibilităţilor şi condiţiilor în care această firmă ar putea furniza elemente combustibile şi instalaţii pentru fabricarea acestora. În cadrul discuţiilor se vor aborda şi probleme legate de materialele speciale, ca zirconiul, beriliul etc.

3. Vizitarea centrelor de cercetare ale AECL şi uzinelor de producţie ale lui CGEC, Canadian Westinghouse [Company] şi a industriilor asociate, precum şi a institutelor de proiectare, conform listei anexate.

În cadrul acestor vizite, delegaţia va căuta să cunoască aspectele tehnico-economice actuale şi de perspectivă ale reactorilor energetici canadieni: tehnologiile specifice, utilajele speciale şi suprafeţele de producţie necesare fabricării echipamentelor pentru centralele nucleare şi industriile conexe (fabricare[a de] apă grea şi elemente combustibile); potenţialul de livrare de echipamente de către industria canadiană; modul de organizare şi posibilităţile de a colabora cu institutele canadiene de proiectare în domeniul nuclear; problemele construcţiei, montajului şi exploatării centralelor nucleare; modul de pregătire a cadrelor pentru centrale şi industria de echipamente speciale; costurile pe componente al centralelor nucleare şi al fabricilor de apă grea şi elemente combustibile.

4. Contactarea conducerii lui Atomic Energy of Canada Ltd. şi discutarea posibilităţilor unor schimburi de experienţă în domeniul cercetărilor. Informarea asupra condiţiilor în care s-ar putea încheia un agrement bilateral pentru colaborare în domeniul utilizării energiei nucleare în scopuri paşnice, între guvernul canadian şi guvernul ţării noastre, de tipul celor încheiate de Canada şi cu alte state. Acest agrement este cerut de firmele canadiene pentru a putea face ofertele solicitate. În cadrul discuţiilor se va căuta să se cunoască poziţia oficialităţilor canadiene privind aplicarea sistemului de garanţii în cazul unor livrări de echipamente şi combustibil nuclear de către firmele canadiene către R. S. România.

5. Contactarea conducerii lui Export Credit Insurance Corporation pentru a obţine informaţii privind condiţiile de oferire de credite pentru R. S. România, în eventualitatea cumpărării de utilaj, combustibil nuclear de la firmele canadiene. Acest lucru este de asemenea cerut de firmele canadiene, pentru a face ofertele solicitate”[5].

La 9 noiembrie 1967, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au acceptat propunerea de a se solicita acordul părţii canadiene pentru vizitarea unor obiective economice de către specialiştii români: Centrul Canadian de Cercetări Nucleare (situat la Chalk River) şi unităţile de proiectare ale firmei Canadian General Electric Company; centrala nucleară de la Douglas Point (sistem CANDU, cu o putere instalată de 200 MWe şi care intrase în funcţiune în anul 1966); centrala nucleară de la Pickering (patru reactoare tip CANDU, de câte 550 MWe, aflate în construcţie); uzinele Dominion Engineering Works şi Canadian Vickers (unde se realizau vasul reactorului CANDU şi plăcile de protecţie ale acestuia); firma de proiectări Canadian Consulting Engineers; anumite uzine situate la Toronto şi în împrejurimile oraşului (Scarborough Works, Toronto Tron Works, Howden Parsen Limited, Drumond Mc Coll, Byron Jackson şi Babcock Wilcox), unde se fabricau schimbătorii de căldură şi pompele pentru circuitul primar, turbogeneratorii, panourile de protecţie a corpului reactorului şi pompele de alimentare; uzina de la Peterborough a firmei Canadian General Electric Company, unde se realizau elementele combustibile pentru reactor; uzina de fabricare a apei grele de la Bodega-Bay (din Nova Scotia), care se afla în perioada de probe (înainte de intrarea în exploatare) şi unde urmau să se obţină anual 400 tone de apă grea.[6]

Schimbările survenite în relaţiile diplomatice şi economice dintre România şi Canada au permis lui Emil Drăgănescu, ministrul Energiei Electrice, aflat într-o vizită oficială în Canada în luna martie 1968, să înceapă negocierile cu firmele canadiene pentru dezvoltarea programului nuclear românesc – în conformitate cu hotărârile stabilite în primăvara anului 1966 la Bucureşti. Totodată, la 8 aprilie 1968, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat propunerile Consiliului de Miniştri pentru a înscrie la Viena, la sediul Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică, echipamentul special şi materialele nucleare ce urmau să fie livrate României de către Marea Britanie.[7]

În cursul discuţiilor româno-canadiene care au avut loc în luna aprilie 1968, în legătură cu „construirea în ţara noastră de către unele firme din Canada a unor centrale nucleare electrice şi de uzine conexe”, autorităţile de la Ottawa „au solicitat ca până la semnarea contractelor respective să se clarifice de către organele competente ale celor două ţări, problema arieratelor”. În Nota privind reglementarea problemelor financiare în suspensie cu Canada – document secret semnat de miniştrii de Finanţe, Afacerilor Externe şi Comerţului Exterior, înregistrat la Cancelaria C.C. al P.C.R. cu numărul 3047/18.10.1968 şi discutat în şedinţa Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. din 21 octombrie 1968 – se preciza, printre altele: „Între România şi Canada există unele probleme financiare în suspensie ca urmare a celui de-al doilea război mondial şi a transformărilor social politice din ţara noastră. Pretenţiile canadiene se referă la unele titluri de datorie publică externă română (în valoare nominală de circa 24 milioane dolari) şi la unele drepturi şi interese (participaţii la întreprinderi şi imobile naţionalizate) care, după aprecierea noastră, ar putea reprezenta 200-300 mii dolari.

Dacă la titlurile de datorie publică se au în vedere şi dobânzile neplătite (în anul 1941 a fost suspendat serviciul datoriei publice externe române în străinătate) se ajunge la o valoare de circa 50 milioane dolari. Arătăm că într-o publicaţie străină de specialitate a fost menţionată aceeaşi sumă ca pretenţie canadiană faţă de România pentru datoria publică. În acelaşi timp există în Canada disponibilităţi de circa 70 mii dolari ale unor persoane particulare române. Transferul în ţară al acestor sume nu se poate efectua datorită măsurilor de blocare luate de autorităţile canadiene din cauza nereglementării arieratelor financiare”[8].

În luna octombrie 1968, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat propunerile Ministerului de Finanţe, Ministerului Comerţului Exterior şi Ministerului Afacerilor Externe de reglementare a problemelor financiare dintre România şi Canada „aflate în suspensie ca urmare a celui de-al doilea război mondial şi a transformărilor social politice din ţara noastră”. În acest scop, guvernul de la Bucureşti oferea autorităţilor de la Ottawa, la 21 octombrie 1968, o sumă globală şi forfetară de 2,7 milioane de dolari în scopul stingerii tuturor litigiilor financiare care existau între cele două ţări. Suma respectivă urma să fie plătită în circa 10 ani „prin prelevări de 8% din valoarea exporturilor româneşti din Canada” şi reprezenta circa 11% din valoarea pretenţiilor canadiene recunoscute la Bucureşti.[9]

În luna noiembrie 1968 a avut loc la Bucureşti prima întâlnire între delegaţiile Canadei şi României consacrată reglementării problemelor financiare ale celor două părţi. Cu acel prilej, reprezentanţii autorităţilor de la Ottawa au prezentat o listă cu pretenţiile lor (estimate la aproximativ 65 milioane dolari) şi au respins categoric oferta propusă de guvernul de la Bucureşti. În consecinţă, negocierile privind cumpărarea unei centrale nuclearo-electrice din Canada au fost afectate de nerezolvarea problemei datoriei publice a României faţă de acel stat. La acea dată, pretenţiile financiare canadiene erau următoarele:

– valoarea nominală a titlurilor de datorie publică externă (bonuri de tezaur emise la 6 iunie 1922 de guvernul de la Bucureşti pentru valoarea mărfurilor primite de România în cursul primului război mondial, pentru răscumpărarea căilor ferate ale societăţii „Lemberg-Cernăuţi-Iaşi”, precum şi pentru achitarea moşiilor expropriate din Basarabia, aparţinând supuşilor englezi şi francezi) – 24,8 milioane $ (datorie recunoscută de autorităţile române);

– dobânzile la titlurile de datorie publică – 27,3 milioane $ (datorie respinsă de guvernul de la Bucureşti);

– despăgubiri pentru proprietăţile industriale canadiene naţionalizate în România începând din anul 1948 (Fabrica de sticlă de la Scăieni, Industria Română de Geamuri de la Bucureşti, Fabrica de pălării de la Timişoara ş.a.) – 9,4 milioane $ (autorităţile române recunoşteau doar 0,2 milioane $);

– despăgubiri pentru clădirile şi terenurile (cca. 300 ha) care se aflau în anul 1948 în proprietatea statului canadian sau a cetăţenilor canadieni şi care au fost naţionalizate de către autorităţile române – 1,9 milioane $ (guvernul de la Bucureşti recunoştea doar 0,2 milioane $);

– despăgubiri prevăzute în Tratatul de Pace de la Paris – 2,1 milioane $ (datorie respinsă de autorităţile române).[10]

O delegaţie canadiană a sosit din nou la Bucureşti în luna mai 1969 şi reprezentanţii României au propus stingerea litigiilor financiare dintre cele două state prin acordarea unei indemnizaţii de 5-6% din valoarea nominală a datoriei publice româneşti recunoscute de ambele părţi, la fel cum a procedat guvernul român în momentul în care a stins datoriile faţă de statul francez. Propunerea nu a fost acceptată de membrii delegaţiei canadiene şi negocierile au fost întrerupte din nou.[11]

Reluarea tratativelor între cele două părţi s-a produs la iniţiativa autorităţilor de la Ottawa, după ce Mitchell Sharp (secretar de Stat pentru Afaceri Externe al Canadei) a onorat invitaţia adresată de autorităţile române de a întreprinde o vizită oficială la Bucureşti.[12] Astfel, la 31 decembrie 1970, R.E. Collins (adjunctul subsecretarului de Stat pentru Afacerile Externe al Canadei) a înmânat un Aide-mémoire ambasadorului român de la Ottawa. În documentul respectiv se preciza că negocierile pentru încheierea noului acord comercial între cele două state, „convenite să înceapă la 11 ianuarie 1971 la Ottawa, vor putea să aibă loc cu condiţia ca, în prealabil, să fie fixată o nouă rundă de discuţii în problema arieratelor financiare, rundă care să înceapă înainte de 22 martie 1971 (data expirării actualului acord comercial)”. Totodată, R.E. Collins a comunicat faptul că negocierilor pentru încheierea unui nou acord comercial româno-canadian puteau fi amânate de autorităţile canadiene în cazul în care nu primeau un răspuns pozitiv din partea României până la data de 11 ianuarie 1971.

Guvernul de la Bucureşti a luat act de poziţia exprimată de diplomatul canadian şi Ministerul român al Afacerilor Externe a fost împuternicit să anunţe autorităţile de la Ottawa despre acordul părţii române de a relua la 1 martie 1971 negocierile pentru reglementarea problemelor financiare existente între cele două state, precum şi începerea la 15 februarie 1971 a tratativelor în vederea încheierii unui nou acord comercial între România şi Canada. Negocierile pentru finalizarea acestuia s-au desfăşurat la Ottawa în perioada 15 februarie – 25 martie 1971 şi s-au soldat, printre altele, cu excluderea din textul documentului de bază a unei clauze propuse de partea canadiană. Aceasta condiţiona încheierea Acordului comercial de „progresele ce vor fi înregistrate în rezolvarea problemelor financiare arierate”. În şedinţa din 3 mai 1971, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat încheierea Acordului comercial de lungă durată cu Canada.[13]

În cursul tratativelor din primăvara anului 1971, partea română a insistat din nou pentru achitarea unei sume globale şi forfetare de 2,7 milioane dolari în scopul stingerii tuturor litigiilor financiare care existau între cele două ţări. Problema respectivă a fost rezolvată definitiv la 13 iulie 1971, când a fost semnat la Ottawa „Acordul referitor la arieratele financiare ale României faţă de Canada”.

A urmat, în mod firesc, realizarea unui studiu de fezabilitate al centralei atomo-electrice (sistem CANDU, cu uraniu natural şi apă grea) care urma să fie construită în România. După finalizarea acestuia în anul 1976 s-au desfăşurat ultimele runde de negocieri pentru achiziţionarea centralei nucleare şi a fost încheiat un Acord interguvernamental privind cooperarea în domeniul utilizării energiei nucleare în scopuri paşnice (Ottawa, 31 octombrie 1977).

Un an mai târziu, au fost semnate documentele privind construirea unei centrale nuclearo-electrice în România (Bucureşti, 16 decembrie 1978). În contractul respectiv s-a prevăzut, printre altele, angajarea de către guvernul de la Bucureşti a unor credite în valoare totală de 1 miliard de dolari canadieni în scopul susţinerii programului de construire a centralei nucleare la Cernavodă.[14]

În luna mai 1979, guvernul de la Ottawa a aprobat contractul româno-canadian referitor la construirea a patru reactoare nucleare de tip CANDU la Cernavodă. Acest contract a permis, printre altele, crearea în Canada a 31.000 de locuri de muncă.[15]

În concluzie, putem afirma că nerezolvarea la timp a problemelor financiare dintre România şi Canada a produs efecte negative chiar în programul iniţiat de autorităţile de la Bucureşti pentru construirea unei centrale nuclearo-electrice. În planurile elaborate de specialiştii români la mijlocul anilor ’60 nu au fost prevăzute întârzieri majore generate de deciziile adoptate de liderii români, indiferent de culoarea lor politică, în momentul în care s-au aflat la putere. Programul nuclear românesc a fost întârziat cu cel puţin 12 ani şi, din păcate, după anul 1980, hotărârile dictate de Nicolae Ceauşescu în legătură cu achitarea anticipată a datoriei externe a ţării – decizii aprobate de membrii Comitetul Politic Executiv al C.C. al P.C.R., de membrii Consiliului de Miniştri şi de deputaţii din Marea Adunare Naţională – au accentuat criza de energie din România, din anii ’80.

Plan de amplasare a unui reactor canadian nuclearo-electric la Hârşova (1970)

NOTE_____________________


[1] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 60/1966, f. 132; 133.

[2] Ibidem, dosar nr. 127/1969, f. 60.

[3] Ibidem, f. 61.

[4] Ibidem, dosar nr. 156/1967, f. 9.

[5] Ibidem, f. 10-14.

[6] Ibidem, f. 16.

[7] Ibidem, dosar nr. 54/1968, f. 2-3.

[8] Ibidem, dosar nr. 175/1968, f. 8-9.

[9] Ibidem, f. 9.

[10] Ibidem, dosar nr. 8/1971, f. 155-156; 158; 161-162.

[11] Ibidem, f. 157.

[12] În luna septembrie 1969, Corneliu Mănescu (ministru al Afacerilor Externe) a transmis personal invitaţia respectivă lui Mitchell Sharp, cu prilejul celei de-a XXIV-a sesiuni a Adunării Generale a O.N.U., iar vizita oficială în România a înaltului demnitar canadian a avut loc în perioada 1-3 iunie 1970. Ibidem, dosar nr. 127/1969, f. 62.

[13] Ibidem, dosar nr. 55/1971, f. 3; 17.

[14] Ibidem, dosar nr. 94/1978, f. 2; 10-11.

[15] Nicholas A. Bucur, Ceauşescu of Romania, Champion of Peace, Quills and Scrolls Publishing Company, Cleveland, Ohio (SUA), 1981, p. 112. Estimarea privind numărul de locuri de muncă noi în Canada trebuie văzută cu multă precauţie deoarece volumul unde apare aceasta face parte din seria de cărţi publicate de mai mulţi autori străini în scopul lăudării deşănţate a preşedintelui de atunci al României.

Distribuie acest articol

23 COMENTARII

  1. Interesant articolul

    Interesanta ar fi si soarta investitiilor ceausiste de dupa celebra lovitutie, alea pt care am stat la coada in frig cu mama de mana fara sa stim „ce se baga”, am stat in frig in casa, fara curent seara, cu 2 ore de televiziune selecta samd

    Regia Autonoma pentru Activitati Nucleare e in faliment, cu stocul ala de apa grea or sa gaseasca ei o modalitate de furt, dupa aia ceva show cu dosare DNA care expira dupa zece ani si recuperarea prejudiciului zero barat

    https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/romania-furata/romania-furata-apa-grea-o-bogatie-de-1-miliard-de-euro-pe-maini-incerte-700617

    Iar de aici se furara ceva maruntisuri

    „In urma unui process de inventariere s-a constatat lipsa unor subansamble si ansamble in valoare de 47 de milioane de dolari.”

    https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/cum-au-putut-sa-dispara-doua-fabrici-de-uraniu-din-romania-tunul-de-47-de-milioane-de-dolari-dat-la-uzina-feldioara.html

    „Gelu Mărăcineanu, director general la Compania Naţională a Uraniului: „Toate erau noi şi nu puteau să justifice casarea lor şi dezmembrarea lor şi vâzarea ulterioară la fier vechi.”

    Fost angajat Uzina R Feldioara: „Utilaje noi, nici n-au fost pornite. S-au furat, s-au vândut.”

    https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/evenimente/povestea-jafului-de-milioane-de-la-o-fabrica-de-uraniu-521521

    Pt un domeniu strategic s’a furat si distrus cu un profesionism la fel de strategic

    • Regimul de „Strict Secret” sub care s-au desfasurat TOATE activitatile nucleare din Romania, intarit DIN PLIN din toamna lui 1983 (cand tot ce insemna „nuclear” a trecut la Ministerul de Interne!!) a contribuit DIN PLIN la aceste furaciuni! Pur si simplu, cineva „din afara” nu avea CUM sa le vada (sau sa le demaste fara a intra sub ancheta el / ea insusi / insasi)!!

      Oricum: dupa ce am facut eu o „vizita inopinata” la Feldioara (intrand acolo printr-o gaura… din gardul INEXISTENT!!), in noiembrie 2002, directorul de atunci (un politruc incompetent si gretzos, de altfel) a pus camere video de supraveghere imprejurul incintei! Dupa cum se vede, „camerele” alea or fi fost ceva imitatii, ca n-au impiedicat DE FEL furaciunile!
      Dat fiind ca, totusi, chiar si dupa 1989, pentru TOATE activitatile care aveau legatura cu „nuclearul” (inclusiv sa te uiti la microscop la niste amarate de minerale care contineau U sau Th) iti trebuia certificat ORNISS, ma gandesc io, ashaaa… ca furaciunile au beneficiat de dragalasha asistentza a SeReI ! :P
      Parerea mea (ca-mi vine sa si plang)! :P

  2. Iar astazi „inteleptii nostri conducatori” in loc sa continue sa foloseasca tehnologia CANDU vor centrale chinezesti. Eu am lucrat intr-un combinat chimic si am avut destule probleme cu putinele utilaje chinezesti pe care le-am avut, incepand de la materiale pana la executia lor.

    • „Chinezesti” – dar TOT CANDU! :P
      De CE or fi vrand romanii, totusi, sa le ia de la chineji, in loc sa le ia DIRECT din Canada? Misterrr…! :P

    • Am reluat cercetarea asupra acestui subiect deoarece am văzut ştirile despre contactele avute de politicienii români cu cei chinezi. În articolul precedent am menţionat acest aspect. Ar fi păcat să se vândă pe o ceapă degerată experienţa oamenilor din România care au lucrat la programul nuclear.

  3. Excelent material, ca de obicei, felicitari. Altfel, „trigger” de intense nostalgii pentru mine, avand in epoca un foarte bun prieten in comunitatea fizicienilor atomisti romani astazi, ca mai toti dintre ei, activ in Canada, in plus un profesionist de mare vizibilitate si responsabilitate mondiala. Ca o paranteza, de la el stiu ca pluralul la reactor nuclear este, intr-adevar, reactori nucleari. :)

  4. Multumim pentru detalii!

    si felicitari tardive lui Pigelica, alegerea sistemului CANDU a fost foarte buna.

    Este un sistem inerent sigur, si nu foloseste decat uraniu NATURAL, nu trebuie sa fie de loc imbogatit …

    • Felicitari celor care au reusit sa-l convinga si sa nu-si ia campii !!! Aceia au fost cu adevarat patrioti.
      Cand era atat de usor sa mergi pe mana rusilor… Inca nu fusese niciun accident nuclear. Mereu ma intreb cum naiba au reusit.
      In anii ’80 am facut jdemii de fise tehnice pentru import componente vest pana sa primesc aprobare.

    • pfff… mare destept „Pigelica” asta. tot ce s a facut si nu s a facut il are ca autor pe pingelica. ma ntreb, la ce se mai chinuie matemacienii si fizicienii cind alde pingelica cu patru clase la fara frecventa ii au in buzunare pe toti ? ce le lipseste astora din videle / teleorman sa l egaleze pe pingelica, ca s la fel de instruiti ?

  5. Banuiesc ca intentionati sa continuati munca de dezgropare si analiza a arhivelor ultimilor 6-7 decenii. Cred ca ar fi nimerit daca ati sintetiza aceasta munca intr-un carte publicata la o editura serioasa (de exemplu Polirom). Un web site este un medium efemer, pana la urma o carte pe care o poti pipai si pune intr-un raft este o asigurare mai buna impotriva tiraniei timpului.

    • Vă mulţumesc pentru sugestie. Manuscrisele există deja în formă finală la un editor din România. Primul conţine o analiză şi o sinteză a evenimentelor, iar cel de-al doilea conţine 99 de documente (comentate, unde am putut să găsesc informaţii suplimentare). Ambele îmi sunt foarte utile pentru a realiza materiale scurte pentru acest site. Din păcate, nu ştiu când primul manuscris va vedea lumina tiparului, iar cel cu documente nu a fost acceptat pentru publicare din cauza dimensiunii sale. Sper, totuşi, să găsesc o soluţie pentru a finaliza proiectul în acest an.

  6. cu tot respectul, eu sunt un om al cifrelor, ca un contabil dar Acest contract a permis, printre altele, crearea în Canada a 31.000 de locuri de muncă. 31.000 de locuri de munca mi se pare enorm. Se poate verifica acest numar? Ce au facut acesti 31 de mii? Dupa cite stiu construirea centralei a fost efectuata in Ro cu multa mina de lucru locala. De asemenea o parte din proiectare s-a facut la Magurele.

    • Şi mie mi s-a părut foarte mare estimarea respectivă şi, în consecinţă, am adăugat un comentariu la nota 15. :)

    • Mă gândesc că probabil cifrele au fost prezentate de partea română pentru a fi folosite ca argument în negocierea datoriei … și deci umflate conform principiului „trăim decenii de împliniri mărețe” :)

  7. Ce drk de negociere, când la pretenții de 65 mil. oferi 2,7? Asta a fost țigăneală (no offence intended), în cei 12 ani pierduți poate aveam 3-4 grupuri in loc de 1 și posibil acum toate cele 5. Asta însemna 50% din consumul național de energie electrică. Păi să nu-ți vină să îl împuști? De fapt…stai! că l-au și împușcat! Dar pt. alte chestii: teroriști, 60.000 de morți, alea, alea…

    • Am avut aceleaşi întrebări, la un moment dat. Pe de altă parte, mi-am amintit de incendiul din aprilie 1989, de la reactorul nr. 1 (aflat în construcţie). Acolo au fost alţi vinovaţi. Dacă nu v-am plictisit cu povestea nucleară până acum, voi încerca să reiau şi subiectul respectiv.

      • Da, chiar va ROG sa il reluati! ;)
        Desi reactorul nu era dat in functiune, deci nu este vorba despre „accident nuclear” per se, subiectul pare extrem de interesant.
        In legatura cu asta (si altele): numele Petrica Sandru va e cunoscut?

          • Nu stiu exact daca era energetician sau fizician insa era „un nume” si avea un „Jurnal” care descria succint si FOARTE „la obiect” TOATE incidentele si accidentele nucleare din Romania (si nu numai), incepand dinainte de 1960 si pana foarte „tarziu” (a plecat dintre noi, pe neasteptate pentru mine, prin 2006). Inca regret ca n-am profitat de „avansurile” (strict „profesionale”, ca sa zic asa, nu de alta natura) pe care mi le facea, ca sa-mi fi luat notite din el (sau sa fi copiat, cumva…). Uneori am avut senzatia pregnanta ca ar fi VRUT sa lase informatiile acelea „mostenire”, cumvaaa… si ca nu era f. sigur, cum sa faca… :(
            Pe baza acelui „jurnal” (sau a altceva) fiul sau a scos o cartulie, nu in prea multe exemplare (si nici nu stiu daca a aparut spre vanzare). Poate reusiti sa faceti rost de adresa lui -> de cartulie.
            Eventual, daca va intereseaza, cautati-ma la adresa de e-mail STRICT de la aceasta postare (cea „generica” e alta, aici am schimbat-o pt. Dvs.), sa vad daca mai pot afla ceva

  8. NU vă mai lamentaţi cu întârzierile în vremea lui Ceauşescu. A fost mai bine.
    Mai rău că nu se găsesc oameni politici să decidă finalizarea Unităţilor 3-4. Unitate 5 nu prezintă garanţii la fundaţie şi a fost abandonată.
    Cât despre proiectul cu chinezii, ei au două unităţi CANDU, investiţia ar fi supervizată de canadieni.
    Chinezii bagă banii, nu tehnologia!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Petre Opris
Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Apariţii editoriale recente: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019) şi „Armată, spionaj şi economie în România (1945-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2021). În prezent, îndeplineşte funcţia de director adjunct al Institutului Cultural Român de la Varşovia. Opiniile exprimate pe Contributors.ro aparţin autorului şi nu reprezintă poziţia Institutului Cultural Român.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro