joi, martie 28, 2024

După 80 de ani: războiul pe care Occidentul nu-şi permite să-l explice, iar Rusia nu-şi permite să-l încheie

Comemorarea la 1 septembrie 2019 a 80 de ani de la debutul militar al celui de-Al Doilea Război Mondial are loc în contextul exacerbării tendinţei ofensiv-mitologice din ultimii ani a Rusiei oficiale de a rescrie, reinterpreta şi manevra în scop politic până la saturaţie istoria acelui război, care a schimbat faţa Europei şi lumii, şi de consecinţele căruia este evident că nici Rusia, dar din păcate nici Occidentul, nu dau semne că se pot desprinde.

Pentru a promova versiunea sa asupra evenimentelor, regimul de la Moscova a angajat masiv toată panoplia moştenită de la URSS, şi „rafinată” ulterior – propagandă, intimidare, manipulare, intoxicare, „măsuri active” etc. – cu un scop evident şi precis: „albirea” URSS de responsabilitatea istorică a co-participării la pregătirea şi iniţierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Responsabilitate care, în condiţiile în care Moscova îşi asumă azi benevol nu doar succesiunea juridică a URSS, ci şi moştenirea ei geopolitică, este nu numai istorică, ci şi politică.

„Culmea istoriilor oficiale” s-a consemnat la Moscova, la 20 august 2019, la inaugurarea expoziţiei intitulate „1939, începutul celui de-Al Doilea Război Mondial„, când preşdintele rus Vladimir Putin a afirmat că „opinii cinice şi necistite cu privire la cauzele războiului continuă să fie impuse în unele ţări„. Rareori s-a văzut o mai bună exemplificare a tacticii de genul „cea mai bună apărare este atacul„. Moscova acţionează astfel, în pofida riscurilor, pentru că alternativa – acceptarea adevărului istoric – ar fi incompatibilă cu păstrarea mumiei lui Lenin în mausoleul din Piaţa Roşie, precum şi cu păstrarea lui Stalin în poziţia de „erou naţional”, schimbări de direcţie politică pe care conducerea actuală a Rusiei simte că nu şi le poate permite.

După 1999, au crescut, an după an, resursele angajate de Moscova pentru rescrierea istoriei războiului şi pentru transformarea zilei de 9 mai (1945, capitularea Germaniei naziste, „după ora Moscovei”) într-un eveniment cu valenţe reiniţiatice, mistice şi auto-justificative în plan intern, şi de imagine şi influenţă în plan extern. În 2015, când s-au împlinit 70 de ani „rotunzi” de la 9 mai 1945, refuzul liderilor occidentali, datorat călcării în picioare de către Rusia a dreptului internaţional prin invadarea şi anexarea Crimeei, de a participa la „marea paradă” militară de 9 mai a declanşat o adevărată tiradă a propagandei ruse, care a pus semnul egal între respectiva decizie a liderilor occidentali şi „lipsa de respect pentru memoria luptătorilor contra fascismului„. În 2019, la aniversarea a 75 de ani de la debarcarea Aliaţilor occidentali în Franţa (1944), Rusia, prin vocea inconfundabilei purtătoare de cuvânt a MAE rus, Maria Zakharova, a recidivat, declarând că evenimentul respectiv „nu a avut un impact decisiv” asupra cursului războiului şi „nu ar trebui exagerat„, în special „nu prin comparaţie cu efortul titanic al Uniunii Sovietice, fără de care victoria pur şi simpu nu ar fi existat„. Zeloasei purtătoare de cuvânt i s-a alăturat şeful ei direct, ministrul rus de Externe Serghei Lavrov, care a afirmat că „este un fapt că popoarele Uniunii Sovietice au fost cele care au rupt spinarea celui de-Al Treilea Reich„, iar comemorarea debarcării Aliaţilor occidentali în Franţa este „parte a unor teorii pseudo-istorice„. În esenţă, mesajele Moscovei urmăresc să transmită ideea că URSS a câştigat aproape singură (dacă nu chiar singură) războiul cu Germania nazistă, iar Occidentul a făcut, eventual, doar ceva figuraţie.

Surprinde faptul că toţi aceşti vajnici apărători ai memoriei URSS (deşi reprezintă un stat care azi se numeşte oficial „Federaţia Rusă”), ignoră – deşi au acces la arhive – faptul că Stalin însuşi a cerut în mod repetat debarcarea forţelor anglo-americane în Europa de Vest, presându-şi constant în acest sens, între 1941 şi 1943, omologii de la Washington şi Londra, şi ignoră, mai ales, faptul că, fără „eforturile” politice şi subversive ale Rusiei sovietice, apoi ale URSS, din perioada 1917 – 1939, foarte probabil că nu ar mai fi fost necesară „marea victorie” din 1945, pentru simplul motiv că cel de-Al Doilea Război Mondial în sine nu ar mai fi fost necesar.

În Al Doilea Război Mondial, URSS a mobilizat în structurile militare (şi militarizate) peste 34 de milioane de cetăţeni, reprezentând aproape 20% din populaţie, dublul pragului de 10% considerat în tratatele militare ale vremii ca fiind limita superioară la care un stat industrializat normal putea suporta mobilizarea generală fără a se ruina. URSS a fost însă orice altceva decât un „stat normal”. Înainte ca primul cartuş să fi fost tras pe frontul de Est, regimul sovietic exterminase deja, „pe timp de pace”, peste 10 milioane dintre proprii cetăţeni, dintre care 5-7 milioane numai prin marea foamete (Holodomor) organizată deliberat în Ucraina. Presiunea pusă pe civilii sovietici – „norocoşii” care fuseseră lăsaţi în viaţă până în 1941 – pentru a susţine o armată care includea o cincime din populaţie (aproape toţi bărbaţi tineri, de vârstă activă), într-un regim precum cel stalinist, depăşeşte cu mult imaginaţia medie actuală.

Între 22 iunie 1941 şi 9 mai 1945 Armata Roşie a pierdut 11 milioane de militari, aproape 33% din efective, cel mai dezastruos bilanţ din istoria războaielor moderne. Prin comparaţie, armata germană, zdrobită complet de Aliaţi în 1945, şi care lupta din 1939 (nu din 1941) şi nu pe un front, ci pe două-trei, de cele mai multe ori simultan, a pierdut în război „doar” 30% din militari, mai puţin decât Armata Roşie atât în cifre absolute, cât şi proporţional cu efectivele totale angajate. Un singur exemplu: dintre băieţii născuţi în URSS în 1923, şi încorporaţi în 1941, când împliniseră 18 ani, 80% au murit de front.

Pierderilor militare catastrofale ale URSS li s-au adăugat şi peste 16 milioane de victime civile, care au ridicat „bilanţul” participării URSS în cel de-Al Doilea Război Mondial la ameţitoarea cifră de 27 de milioane, mult peste orice a pierdut vreodată în vreun război orice altă entitate statală modernă sau contemporană. Din numărul total de victime al conflagraţiei globale dintre 1939 – 1945, pierderile URSS, civile şi militare, au reprezentat aproape jumătate. Pentru Stalin însă, pierderile în rândul trupelor şi civilior n-au contat vreodată în luarea deciziilor: avea Mama Rusie de unde să-i înlocuiască, sau cel puţin aşa credea el.

Ceea ce domnul ministru Lavrov a uitat să menţioneze atunci când a persiflat importanţa debarcării Aliaţilor occidentali în Franţa, în 1944, a fost că nu numai Germaniei naziste „i-a fost ruptă spinarea” în război, ci şi societăţii ruse, în ansamblul ei, a cărei vitalitate demografică, deja grav afectată de Primul Război Mondial, războiul civil, marea foamete şi marea teroare stalinistă, atunci şi-a primit lovitura de graţie, în războiul de distrugere cu Germania dintre 1941-1945. Declinul demografic rus a devenit ireversibil după 1945 şi s-a agravat continuu până astăzi. Dacă domnul ministru de externe al Rusiei ar dori să discute cu adevărat de „spinări rupte” în secolul 20, ar putea să înceapă cu ceea ce Lenin şi Stalin au făcut „Rusiei istorice” în anii când „făureau” pe teritoriul ei URSS, „patria socialismului mondial”.

Dacă începem analiza la 1 septembrie 1939, nu vom înţelege mare lucru

„Uniunea este deschisă pentru toate republicile sovietice socialiste, existente sau viitoare, (…) şi va acţiona ca bastion împotriva capitalismului mondial, şi ca nou pas, decisiv, către unirea oamenilor muncii din toate ţările în Republica Sovietică Socialistă Mondială.”

(Declaraţia de constituire a URSS, 29 decembrie 1922)

„Lenin a fost trimis în Rusia de către germani în acelaşi mod în care cineva ar pune o fiolă cu bacili de febră tifoidă sau holeră în rezervorul de apă al unui mare oraş, şi a lucrat acolo cu o precizie uluitoare”

(Winston Churchill, discurs în Camera Comunelor, 5 noiembrie 1919)

Prima utilizare oficială a zvasticii în Europa, în centrul bancnotei de 250 de ruble introdusă de guvernul revoluţionar rus condus de A. Kerensky (iulie-noiembrie 1917), lider al Partidului Socialist Revoluţionar din Rusia şi vicepreşedinte al Sovietului din Petrograd.

La 25 aprilie 2005, în discursul privind starea naţiunii, Vladimir Putin a rostit propoziţia cheie, fără de care nu poate fi înţeleasă politica Rusiei din ultimii ani: „Prăbuşirea URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX„. Se referea la ziua de Crăciun a anului 1991, când URSS se „dizolvase” relativ paşnic, iar steagul cu secera şi ciocanul fusese coborât de pe Kremlin. Privind retrospectiv evenimentele din ultimii ani, este evident că liderul rus a reţinut din istoria URSS „măreţia” (presupusă) şi „forţa” (reală), fără a fi în mod deosebit impresionat de Gulag, genocid, deportări, teroare, represiune, foamete etc., „detalii” ale istoriei sovietice care au provocat câteva zeci de milioane de victime.

URSS a fost fondată în 1922, pe ruinele Imperiului Rus, ca prototip al „federaţiei mondiale a sovietelor„, vehicul şi suport esenţial al „revoluţiei comuniste mondiale. Se trece azi foarte uşor peste faptul că din însăşi denumirea statului – URSS – lipseau orice indicatori naţionali sau geografici, ambiţie mondială sugerată şi de stema oficială sovietică care reprezenta o seceră şi un ciocan profilate peste întreg Pământul. Liderii bolşevici din jurul lui Lenin au avut divergenţe tactice, dar nu a existat vreodată fie şi o umbră de îndoială printre ei în ce priveşte la obiectivul strategic: extinderea comunismului în Europa (începând cu Germania) şi în lume (începând cu Europa). Există kilometri liniari de documente, inclusiv foarte multe publice din primul moment al existenţei lor (presa sovietică, de exemplu) care susţin această evidenţă. După instalarea ei în 1917, puterea sovietică a anunţat, sprijinit, pregătit, glorificat viitorul „mare război imperialist în care „puterile capitaliste urmau să se distrugă reciproc„, deschizând astfel calea revoluţiei europene şi mondiale.

Istoria celui de-Al Doilea Război Mondial nu poate fi înţeleasă în compartimentare, la izolator, separată de istoria comunismului şi de istoria URSS. Dacă cele două planuri sunt separate, apar imediat o serie de întrebări extraordinar de dificile, de răspunsurile cărora cei mai mulţi istorici (inclusiv din Occident) se feresc discret. Cum a ajuns Hitler la putere „prin vot popular„, dacă la ultimele alegeri libere dinainte de instalarea dictaturii a obţinut doar 33% din sufragiile germanilor? Dacă apărarea libertăţii şi suveranităţii Poloniei a fost un motiv suficient pentru ca Marea Britanie şi Franţa să declare, total nepregătite, război Germaniei la 3 septembrie 1939, de ce agresiunea identică a URSS la adresa aceleaşi Polonii din 17 septembrie 1939 a fost ignorată de democraţiile occidentale, şi de ce în 1945 Polonia (alături de toate celelalte naţiuni est-europene) a fost abandonată la discreţia lui Stalin? Cum a ajuns Hitler la decizia de a ataca URSS la 22 iunie 1941, „aliata şi prietena” Germaniei începând cu 23 august 1939, după ce toată viaţa fusese obsedat de înfrângerea Germaniei în 1918 ca urmare a angajării într-un război pe două fronturi? De ce Stalin, renumit pentru meticulozitate, memorie şi atenţia acordată rapoartelor de spionaj, a respins (uneori brutal) sutele de avertismente privind pregătirile de invazie ale armatei germane, şi, mai mult, în prima jumătate a anului 1941 a ordonat masarea majorităţii Armatei Roşii la frontierele de vest ale URSS? Şi lista ar putea continua.

Ajungem astfel la miezul problemei. „Marele război imperialist” proorocit şi cântat de propaganda sovietică încă din „zilele glorioase ale lui octombrie 1917” a izbucnit în cele din urmă în 1939, iar din 1941 a ajuns şi în URSS. Niciun proverb nu se aplică mai bine istoriei URSS decât cel ce spune să „ai grija ce-ţi doreşti, pentru că ţi s-ar putea întâmpla„. Întrebarea esenţială care interesează însă aici este cum a terminat URSS războiul mult aşteptat, prin raportare la obiectivul principal urmărit încă dinainte de izbucnirea lui, respectiv obiectivul „îndeplinirii testamentului lui Lenin”? Din orice unghi de analiză, răspunsul nu poate fi decât unul singur: într-o situaţie strategică disperată, fără ieşire.

Între 22 iunie 1941 şi 9 mai 1945, URSS a pierdut 15% din populaţie – aproape 27 de milioane, în imensă majoritate oameni tineri. Două generaţii de bărbaţi au fost în mare parte nimicite. Teritoriile europene, cele mai populate şi dezvoltate – Ucraina, Belarus, vestul şi sud-vestul Rusiei – au fost literalmente „rase la pământ”, aproape 100% din infrastructură fiind distrusă. Efortul colosal de război făcut pentru înfrângerea Germaniei naziste, combinat cu natura regimului stalinist, a redus societatea sovietică din 1945 la o epavă: zeci de milioane de strămutaţi sau deportaţi în Ural sau dincolo de Ural, în Asia, zeci de milioane de văduve, orfani, şi de familii definitiv distruse, foamete, sărăcie abrutizantă. Peste 60% din familiile nucleare existente în URSS în 1941 au pierdut cel puţin unul dintre membri până la 9 mai 1945. Preţul colosal plătit pentru acestă „victorie” a fost egalat doar de detaliile atrocităţilor conflictului.

Dacă regimul Putin consideră că bilanţul dezastruos al URSS din 1945 se poate defini ca o „mare victorie”, atunci ne putem îngrijora în mod foarte serios încercând să ne imaginăm cam ce ar înţelege acest regim prin „înfrângere”.

Ce a obţinut URSS de pe urma „marii victorii” din 9 mai 1945? Dreptul de a-şi exporta comunismul sclavagist-falimentar în 6 ţări europene ghinioniste prin geografia lor, printre care şi România, plus într-o treime din Germania – treimea cea mai săracă şi slab industrializată – şi în jumătate din oraşul Berlin, şi de a le menţine 45 de ani în dependenţă, subdezvoltare şi izolare de restul lumii. A mai reuşit să exporte comunismul şi în China, dar fără mari beneficii pentru ea în final. Aşa cum mongolii lui Kublai Khan deveniseră chinezi după cucerirea Chinei, şi comuniştii lui Mao Zedong au (re)devenit rapid chinezi după ce s-au văzut stăpâni la Beijing şi au refuzat să mai primească „indicaţii” de la Moscova. În paranteză fie spus, aici se află viciul fatal al „doctrinei eurasiatice” aflate azi în vogă la Kremlin, şi avându-l pe Alexandr Dughin pe post de „mare prelat”: o naţiune de nici 150 de milioane de oameni nu are nicio şansă să-şi menţină preeminenţa într-un continent (Asia) cu peste 5 miliarde, unde China şi India, state cu istorii, culturi şi identităţi mai mult decât solide, au fiecare aproape 1,5 miliarde.

După ce a pierdut 27 de milioane de oameni, URSS n-a obţinut la 9 mai 1945 nicio singură breşă strategică. Strâmtorile Bosfor şi Dardanele, Kattegat, Gibraltar, Hormuz, Malacca, Bab el-Mandab şi canalul Suez, au rămas, toate, sub controlul flotelor militare occidentale, împreună cu toate oceanele şi Mările Nordului şi Mediterană. După 1945, ca şi înainte de 1939, singurele porturi prin care URSS putea să acceadă (dificil) la marea liberă au rămas Murmansk şi Vladivostok. Singurele partide comuniste europene care ar fi avut şanse rezonabile de a ajunge la putere prin alegeri libere – cele din Franţa, Italia şi Grecia – au fost neutralizate de contramăsurile lansate de SUA sub „doctrina Truman” (politice în primele două cazuri, militare în ultimul caz).

Rezumând, semnificaţia zilei de 9 mai 1945 pentru URSS poate fi descrisă ca „şah mat”. Nu numai că a ratat exportul comunismului în toate statele vest-europene cu pondere continentală majoră, dar a eşuat şi în efortul de a „învinge” geografia ostilă a Eurasiei de nord prin obţinerea accesului nestingherit la oceanul planetar. În 1945, pentru o minimă şansă de succes, URSS ar fi avut nevoie cel puţin de comunizarea şi satelizarea întregii Germanii, plus a Franţei şi (nordului) Italiei. Chiar şi aşa, şansele ar fi fost limitate, cu Marea Britanie, Turcia şi Spania rămase în afara controlului său. La 9 mai 1945, ambiţiile globale ale URSS au primit lovitura de graţie. Războaiele din Coreea şi Afganistan, cele două crize ale Berlinului şi criza rachetelor din Cuba au confirmat ulterior eşecul ireparabil din 1945.

Dacă preşedintele Vladimir Putin ar fi realmente consecvent cu declaraţia sa din 25 aprilie 2005, atunci ziua de 9 mai nu numai că nu ar trebui sărbătorită cu mare fast şi „pompă”, dar ar trebui chiar declarată zi de doliu naţional. „Catastrofa geopolitică” a URSS atunci a avut loc, la 9 mai 1945, chiar dacă agonia acesteia s-a prelungit încă 46 de ani, până la 25 decembrie 1991.

Pentru că „minciuna este sufletul nemuritor al comunismului” (cum genial a surprins Leszek Kolakowski), regimul comunist de la Moscova a continuat şi după 1945 să trăiască în minciună şi negare, refuzând să admită că că mega-eşecul strategic şi uman din 1945 s-a datorat propriei sale naturi şi politicii lui Stalin de a se alia cu Hitler în 1939, pentru a facilita începerea „marelui război imperialist”. Vina pentru eşecul „revoluţiei mondiale” conduse de la Moscova a fost pusă – foarte convenabil pentru liderii sovietici – pe seama SUA, fostul aliat decisiv (halal recunoştinţă, s-ar putea spune). URSS n-a dus niciodată lipsă de experţi în dezinformare. Aşa cum „marele război imperialist” din propaganda anilor 1920 şi 1930 fusese rapid rebotezat după 22 iunie 1941 „marele război pentru apărarea patriei„, câţiva ani mai târziu „doctrina Truman”, care prevedea îndiguirea expansionismului sovietic prin metode prioritar politice, a fost prezentată populaţiei URSS ca „politică agresivă a SUA de încercuire a URSS„. Anti-americanismul a devenit în 1945 ingredientul defensiv principal al teoriei auto-justificative a regimului comunist de la Moscova, substituindu-se treptat ingredientului ofensiv mesianic din vremurile „romantice” ale revoluţiei comuniste cu aspiraţii mondiale.

SUA şi URSS – „cel mai bun inamic pe care banii îl pot cumpăra (Antony Sutton, istoric britanic)

„Măreaţă este patria noastră: însuşi globul pământesc trebuie să se învârtă 9 ore pentru ca uriaşa noastră patrie sovietică să intre în noul an al biruinţelor sale. Va veni vremea când Pământului îi vor trebui pentru asta nu 9 ore, ci 24.” (Editorialul de Anul nou, Pravda, 1 ianuarie 1941)

Maşina de propagandă de la Kremlin, specializată după 1945 în demonizarea SUA, şi a Occidentului în general, „uită” desigur să le reamintească ruşilor faptul că fără cele 18 milioane de tone de produse industriale şi agricole americane (armament, muniţie, 300.000 de camioane, locomotive, vagoane, nave, 11.000 de avioane de luptă, echipamente şi maşini industriale, piese de schimb, 6000 de tancuri, maşini blindate, metale rare, petrol şi derivate, îmbrăcăminte, încălţăminte, medicamente, ambulanţe, echipament medical, pături, corturi etc.) livrate de SUA începând din 1941 în baza Lend Lease Act, URSS ar fi riscat în mod serios colapsul în 1941-1942. În perioada culminantă a conflictului de pe frontul de Est (1942-1944), proviziile militare şi civile transportate de armata americană în URSS prin Atlanticul de Nord şi Iran puteau satisface integral consumul zilnic, pe front, a aproape 100 de divizi sovietice cu efective complete.

Din cele 18 milioane de tone de furnituri militare şi civile livrate de SUA în URSS, circa 4 milioane de tone au fost alimente, pe care „economia” sovietică nu era în stare să le producă în cantităţi decente nici pe timp de pace. Fără hrana trimisă din SUA, războiul ar fi provocat în URSS alte miloane de victime, prin înfometare, care s-ar fi adăugat bilanţului oricum catastrofal de 27 de milioane. Şi, apropo de metafora atât de „diplomatică” a „ruptului spinării” aleasă de domnul ministru Lavrov pentru a trimite în derizoriu participarea la război a aliaţilor occidentali ai URSS, să ne amintim că „spinarea” Germaniei naziste a fost ruptă şi de cele 3 milioane de tone de bombe aruncate asupra ei de aviaţiile americană şi britanică, care au transformat în moloz toate marile oraşele germane, au ucis jumătate de milion de civili, au lăsat pe drumuri alte 8 milioane, au afectat grav capacitatea industriei germane de a înlocui pierderile materiale de pe frontul de Est, şi au demoralizat grav inclusiv soldaţii germani care luptau în URSS şi care ştiau că familiile lor sunt bombardate acasă continuu, zi şi noapte. În campania de bombardament strategic asupra Germaniei, aviaţia SUA au pierdut aproape 10.000 de bombardiere, cifră care merită comparată cu cea de 11.000 de avioane militare livrate URSS pe durata războiului. Practic, pentru fiecare avion militar livrat pentru a înlocui pierderile din Europa, industria americană a livrat unul şi către URSS.

Valoarea echipamentelor şi mărfurilor livrate de către SUA în URSS pe durata războiului a fost de 11,3 miliarde de dolari, ceea ce în valoarea actuală a monedei americane echivalează cu aproape 200 de miliarde de dolari. În istoria lumii, oriunde am căuta şi oricum am analiza cifrele şi datele, nicio ţară nu a fost vreodată ajutată de o alta, aşa cum URSS a fost ajutată atunci de către SUA. Spre comparaţie, Planul Marshall, lansat în 1948, însă în beneficiul nu a unuia, ci a 17 state europene necomuniste, a costat SUA 12,7 miliarde de dolari. Ajutorul american oferit URSS în timpul războiului a reprezentat 89% din valoarea Planului Marshall oferit ulterior aliaţilor occidentali ai SUA. Şi să nu uităm că vorbim aici despre un stat – URSS – a cărui propagandă obişnuia să afirme înainte de 1941 că pregăteşte „mormântul capitalismului” şi „ştreangul plutocraţiei„. Mare noroc pe capul URSS să fi avut asemenea aliaţi „capitalişti”, mai ales că cele 200 de miliarde de dolari au rămas până la urmă un cadou din partea contribuabililor americani.

Uneori, chiar şi marii satrapi pot avea momentele lor de onestitate. În 1943, la conferinţa de la Teheran, Stalin a avut un astfel de moment, când a declarat căfără forţa economiei americane, Aliaţii nu ar putea câştiga războiul cu Germania. Astăzi, desigur, nimeni n-ar îndrăzni la Moscova să-şi amintească declaraţia respectivă, deşi cultul lui Stalin a fost reanimat la niveluri nemaivăzute după „raportul secret” citit de Hruşciov în 1956. Dacă oficialii ruşi de azi ţin atât de mult la „memoria istorică” a URSS pe cât clamează public, atunci nu Stalin ar fi trebuit reabilitat – care a ucis milioane de cetăţeni sovietici nevinovaţi şi, prin politici aventuriste, a trimis ulterior alte milioane direct în malaxorul armatelor Germaniei naziste – ci preşedintele american Franklin Delano Roosevelt, care ar merita o statuie şi cel puţin un bulevard cu numele său în fiecare oraş din Rusia. Fără colosalul ajutor american din perioada 1941 – 1945, nu este deloc sigur că URSS ar fi supravieţuit celui de-Al Doilea Război Mondial, ceea ce nu înseamnă, deloc, că Germania nazistă l-ar fi câştigat (nu avea cum, era strategic terminată chiar din momentul semnării pactului Ribbentrop – Molotov), ci doar că astăzi, foarte probabil, nu ar mai fi avut cine, la Moscova, să vânture pe sub ochii Occidentului timorat bannerul cu lozinca – „fără eroica URSS, vă mânca Hitler pe toţi„.

De la Lenin şi Stalin la „doctrina Beatles – Sinatra”

„Noi nu susţinem interesele naţionale, ci proclamăm că interesele socialismului, interesele socialismului mondial, trec înaintea intereselor naţionale şi intereselor statului. Noi suntem apărătorii patriei socialismului”

(V.I. Lenin, discurs în faţa CC al PCUS, 14 mai 1918)

După parada victoriei organizată în Piaţa Roşie din Moscova la 24 iunie 1945, timp de 20 de ani ziua de 9 mai a fost în URSS o zi lucrătoare ca oricare alta. Din perspectiva „promovării moştenirii lui Lenin” nu era absolut nimic de sărbătorit în legătură cu 9 mai 1945, şi toţi liderii sovietici, în frunte cu Stalin, erau perfect conştienţi de acest fapt. Redescoperirea în 1965 a „marii victorii” împotriva Germaniei naziste a coincis cu intrarea comunismului sovietic în faza descompunerii brejneviste, când o proptea mitologică de asemenea rezonanţă a devenit utilă discursului oficial care încerca disperat să găsească „noi” justificări ale perpetuării regimului.

Ajuns în ultima zi a anului 1999 lider al unei ţări traumatizată grav de 75 de ani de comunism şi 10 ani de „tranziţie” cleptocratică, Vladimir Putin a decis să reînglobeze tradiţia sovietică în discursul oficial şi justificativ al construcţiei politice şi statale pe care o preluase. Opţiunea nu este surprinzătoare, dar, privind retrospectiv, motivaţia principală nu a fost nostalgică, ci pragmatică. „Noul ţar” dorea, şi doreşte, un stat care să-i satisfacă ambiţiile şi, înainte de toate – în line cu obsesia sovietică născută în 1945 – ambiţia de a fi „tratat ca egal” de SUA.

Problema principală a preşedintelui Putin este că patronează o entitate politico-statală care nu mai are nicio posibilitate de a reveni la forţa şi statutul global ale URSS, dar nici nu se mai poate întoarce la Rusia pravoslavnică, ravagiile comunismului fiind mult prea mari, prea extinse temporal (75 de ani) şi uman (4-5 generaţii devastate axiologic şi biologic). Liderul rus, fixat pe obiectivul „parităţii cu SUA”, ignoră faptul că Rusia este – prin istorie şi tradiţie – un stat european, ignoră şi propriile afirmaţii făcute în rarele momente de sinceritate publică – când a admis că Lenin a fost groparul Rusiei istorice – şi acţionează în baza a ceea ce s-ar putea numi „doctrina Beatles – Sinatra”: Back in the USSR, but in My Way.

Putin a dorit cu ardoare un stat puternic, care sa-i sprijine ambiţia de „a discuta de la egal la egal cu americanii”. A crezut că nu-l poate obţine decât reactivând mitologia politică şi propaganda originare în URSS, pentru că celelalte, cele autentic ruse, nu mai spuneau nimic majorităţii societăţii. A restaurat simbolurile sovietice, a reluat imnul URSS (cu alte versuri), a schimbat manualele şcolare întru gloria lui Stalin (care a făcut „unele greşeli„, dar nicidecum crime împotriva umanităţii), a dezlănţuit o propagandă revizionistă bazată pe cultul „măreţiei URSS”, a asezonat toată această panoplie revizionistă cu ceva mirodenii „ortodoxe”, „patriotice”, „conservatoare” şi „eurasiatice” şi, inevitabil, a ajuns şi la reinterpretarea celui de-Al Doilea Război Mondial şi a „marii victorii” din 9 mai 1945.

A doua problemă a liderului de la Kremlin este că geopolitica nu este sensibilă la ambiţii, nostalgii, emoţii sau crize identitare. „Marea paradă” de 9 mai 2015 a reunit în Piaţa Roşie din Moscova 10.000 de militari. La 24 iunie 1945 defilaseră peste 40.000. Dincolo de simbolistică, cam acesta este şi raportul de forţe între fosta URSS şi Rusia de azi: cel puţin 4-1. Relaţiile între state se stabilesc, dintotdeauna, în funcţie de forţa şi influenţa lor reale, nu de ambiţiile personale ale liderilor. SUA se raportează la Rusia pe baza a ceea ce Rusia este şi face, nu pe baza a ceea ce ar dori să fie, sau să redevină, şi a ambiţiilor liderilor ei.

Pentru regimul Putin, exploatarea propagandistică a „marii victorii” împotriva Germaniei naziste reprezintă, pe „frontul” extern, echivalentul reginei de pe tabla de şah. Liderul de la Kremlin n-o va lăsa uşor din mână, pentru că ştie că îi oferă o excelentă metodă de a pune Occidentul în defensivă. Cu cinism şi tupeu, Moscova se agaţă de fantoma lui Hitler şi confruntă capitalele occidentale cu dileme serioase, care ating nu doar slăbiciunile lor inerente – trecute şi prezente – ci şi complicităţi pe care le-ar dori uitate. Kremlinul ştie, evident, că liderii occidentali au închis ochii la crimele regimului stalinist, pentru că acesta a contribuit semnificativ la înfrângerea regimului hitlerist. Speculând acest fapt, precum şi poziţiile (re)câştigate în Occident după 1990 de stânga radicală – cu precădere în universităţi şi presă – Moscova acţionează după clasica „metodă Corleone” şi le transmite occidentalilor un mesaj subtil şi implicit de tipul „sunteţi la fel de vinovaţi ca şi noi, deci nu plecaţi nicăieri!„.

Cine a început Al Doilea Război Mondial?

„Nu Germania a atacat Franţa şi Anglia, ci Franţa şi Anglia au atacat Germania, luându-şi asupra lor responsabilitatea pentru actualul război. După primele acţiuni militare, Germania s-a adresat Franţei şi Angliei cu propuneri de pace, iar Uniunea Sovietică a sprijinit sincer propunerile de pace ale Germaniei (…). Cercurile conducătoare ale Franţei şi Angliei au refuzat grosolan propunerile de pace ale Germaniei, la fel şi încercările Uniunii Sovietice de a se ajunge la o grabnică încheiere a războiului.”

(Declaraţie semnată de I.V. Stalin, Pravda, 30 noiembrie 1939)

Moscova, 23 august 1939, ziua în care Germania s-a sinucis trăgând Europa după ea. Un lider (Stalin, evident satisfăcut), un strateg (generalul Boris Şapoşnikov, al 2-lea din stânga, în uniformă), şi doi executanţi (Molotov, la masă; Ribbentrop, „constipat”, al 4-lea din stânga). Şapoşnikov a fost autorul strategiei ofensive a Armatei Roşii, şi singurul din anturajul apropiat căruia Stalin i se adresa fără „tovarăşe”, folosind numele de botez Boris Mihailovici.

Succesul relativ al Moscovei, nu doar în a promova cu insolenţă o istorie a celui de-Al Doilea Război Mondial plină de falsuri interpretative epice, dar şi în a „expedia” foarte repede peste o treime a ei (perioada 23 august 1939 – 22 iunie 1941), este facilitat inclusiv de prudenţa şcolilor de istorie mainstream din Occident în a spune lucrurilor pe nume, dublată de o prudenţă încă şi mai mare a politicienilor occidentali în a reacţiona la astfel de enormităţi propagandistice. Abilitatea Rusiei, după 1999, de a se erija în principala, dacă nu chiar singura, învingătoare a lui Hitler, dar fără a explica cum a ajuns Hitler la putere, şi cine l-a ajutat să pună inţial (1939-1941) Europa pe butuci, plus agresivitatea cu care acest slogan este promovat, acţionează ca inhibitor puternic la nivelul elitelor intelectuale occidentale, unde oricum simpatizanţii liderului de la Kremlin sunt tot mai numeroşi.

Moscova ar vrea să şteargă din memoria universală istoria primilor doi ani de război. După ce îndelungata poziţie oficială de negare a existenţei anexelor secrete ale pactului Ribbentrop-Molotov a devenit nesustenabilă odată cu dizolvarea URSS, discursul oficial rus s-a retras pe o linie de „argumentaţie” mai facilă, admiţând existenţa trocului cu Germania nazistă, pe care îl „justifică” însă prin „necesitatea URSS de a câştiga timp pentru a-şi pregătiri apărarea„. Este un „argument” care ultragiază logica elementară: dacă URSS se „temea” într-adevăr de o agresiune germană, cel mai bun lucru pe care-l putea face era să lase Polonia (aflată în relaţii ostile cu Germania din martie 1939) exact acolo unde se afla, nu s-o împartă cu Hitler în august 1939, oferind astfel armatei germane o frontieră terestră directă cu URSS. Fără o frontieră comună germano-sovietică, atacarea URSS de către Germania ar fi fost excepţional de dificilă (atât militar, dar şi politic), iar atacarea URSS „prin surprindere” ar fi fost imposibilă.

Istoria Europei în secolul 20 nu se poate înţelege fără acceptarea faptului evident că pactul sovieto-german semnat la Moscova, la 23 august 1939, a fost actul politic fondator al celui de-Al Doilea Război Mondial. Actul militar fondator al celui de-Al Doilea Război Mondal a fost atacarea Poloniei de către Germania nazistă la 1 septembrie 1939, dar Berlinul şi Moscova au intrat ca aliate în acel război. Stalin a fost (mult) mai inteligent decât Hitler, l-a lăsat pe acesta să atace primul şi să „încaseze”, două zile mai târziu, declaraţiile de război ale Marii Britanii şi Franţei. La 3 septembrie 1939 „marele război imperialist” a început, iar URSS şi-a atins apogeul geopolitic al istoriei sale, rămânând „neutră”, pe margine, pentru a urmări cum „puterile capitaliste se sfâşie între ele.

La 17 septembrie 1939, URSS a comis exact aceeaşi infracţiune gravă la dreptul internaţional ca şi Germania nazistă la 1 septembrie 1939: o agresiune militară neprovocată contra Poloniei. Aflate deja în război cu Germania, Marea Britanie şi Franţa n-au judecat cu aceeaşi măsură şi nu au declarat război şi URSS, care până în vara lui 1940, deşi intrată făţiş într-un tratat de „neagresiune şi prietenie” cu Germania nazistă, a anexat nederanjată de Occident mai mult de jumătate din Polonia, o cincime din România, cele 3 state baltice şi părţi din Finlanda. Raportarea radical diferită a democraţiilor occidentale faţă de cele două totalitarisme sanglante ale secolului 20 are ca zi oficială de naştere 17 septembrie 1939, şi este cheia înţelegerii modului timorat şi defensiv în care Occidentul răspunde, astăzi, ofensivei propagandistice a Moscovei pe subiectul celui de-Al Doilea Război Mondial.

În cele din urmă, adevărul istoric se va impune, indiferent de eforturile disperate ale Moscovei de a-l oculta şi răstălmăci, iar acest adevăr este că URSS, stat internaţionalist-socialist (comunist), a intrat în Al Doilea Război Mondial, ca stat totalitar, agresor şi revizionist, cot la cot şi în strânsă „prietenie oficială” cu Al Treilea Reich german, stat naţional-socialist (nazist), de asemenea totalitar, agresor şi revizionist. Până la 22 iunie 1941, URSS a sprijint Germania prin livrări masive: 1,6 milioane de tone de cereale, 900.000 de tone de petrol, 500.000 de tone de minereu de fier, 300.000 de tone de fontă şi oţel, 200.000 de tone de bumbac, 200.000 de tone de fosfaţi, 140.000 de tone de magneziu, 100.000 de tone de soia, 20.000 de tone de crom, 18.000 de tone de cauciuc, 2 tone de platină. Stalin a contribuit, într-o foarte mare măsură, la succesul asaltului lui Hitler asupra democraţiilor europene în perioada 1939 – 1941. Soldaţii Wermacht-ului au fost parţial îmbrăcaţi, echipaţi şi hrăniţi de livrările din URSS, iar industria militară germană a beneficiat din plin de livrările de minereuri strategice din aceeaşi URSS. Blocada economică totală impusă de flota britanică Germaniei la 3 septembrie 1939 nu a avut vreun efect notabil în primii 2 ani de război pentru că Stalin i-a livrat „camaradului său” Hitler tot ce acesta nu mai era capabil să importe de peste mări.

Propaganda rusă actuală are ca obiectiv şi ascunderea unui enorm „schelet” din dulapul istoriei recente: majoritatea celor 27 de milioane de victime sovietice din al Doilea Război Mondial au fost provocate de conflictul URSS cu cel mai apropiat „stat prieten” al său din Europa dinainte de 22 iunie 1941. Stalin şi acoliţii lui s-au jucat cu focul („revoluţia mondială” şi alianţa cu Hitler), iar naţiunile captive în URSS, începând cu cea rusă, au plătit un preţ teribil din acest motiv. „Rusia istorică” invocată astăzi la Moscova la fiecare 9 mai nu putea obţine nicio victorie la 9 mai 1945, dintr-un motiv foarte simplu: nu mai exista la data respectivă, fiind deja lichidată de satârul CEKA/NKVD/NKGB, cu ani înainte. Bătălia propagandistică şi ideologică pentru câştigarea controlului asupra interpretării istoriei războiului şi a „zilei victoriei – 9 mai 1945” se poată strict pe agenda politică post-sovietică. Faptul că azi, cei mai mulţi dintre ruşi – expuşi unor metode de dezinformare fără egal – cred altceva, nu schimbă această evidenţă.

Toată lumea este de acord azi că profilul de lider al lui Hitler a fost unul de tip criminal, cu dominante obsesiv-compulsive. Nu toată lumea îşi aminteşte însă că una dintre obsesiile sale era evitarea de către Germania a unui război pe două fronturi. Documentele sunt edificatoare: pe cât de mult îşi dorea un nou război „de revanşă” (faţă de Primul Război Mondial), pe atât de obsedat era de riscul de a-l purta pe două fronturi, conştient că Germania nu ar avea nicio şansă într-un astfel de scenariu şi ar sfârşi învinsă, ca în 1918. Manevrând strategic pe un plan mult superior, Stalin l-a eliberat pe Hitler de această obsesie la 23 august 1939, după ce pe tot parcursul verii îl perpelise la foc mic mimând, la Moscova, „negocieri militare” cu Franţa şi Marea Britanie pe care nu avea oricum intenţia să le finalizeze, dar care şi-au atins obiectivul de a speria Berlinul. Fără pactul Ribbentrop – Molotov (de fapt, un pact Hitler – Stalin care, foarte ciudat, nu este desemnat de istorici ca „Pactul de la Moscova”, după locul semnării, ca toate celelelte înţelegeri internaţionale) deznodământul din 1 septembrie 1939 nu ar fi fost inevitabil. Istoricul britanic A.J.P. Taylor, unul dintre cei mai mari experţi în originile războiului, scria despre situaţia politică din noaptea de 30/31 august 1939: „În 24 de ore, ruptura ar fi devenit completă (n.n. – între Londra şi Varşovia, ca urmare a refuzului guvernului polonez de a discuta cu Berlinul). Dar Hitler nu a acordat aceste 24 de ore. El era prizonierul propriei programări„. Ar fi rămas el oare în „prizonieratul” propriului calendar, şi a propriei fanfaronade, dacă n-ar fi avut garanţia lui Stalin că nu riscă un război pe două fronturi din cauza atacării Poloniei?

Stalin, prin ochii propagandei Moscovei din 2019: şi erou triumfător, şi nătâng. Simultan?

„TASS este împuternicită să declare că (…) în baza informaţiilor de care URSS dispune, Germania respectă în mod neabătut condiţiile Pactului de agresiune Sovieto-German, deci zvonurile privind intenţia Germaniei de a încălca pactul şi de comite un atac împotriva URSS sunt neîntemeiate. (…) URSS, în cadrul politicii sale de pace, a respectat, şi intenţionează să respecte, Pactul de neagresiune Sovieto-German, deci zvonurile privind faptul că URSS se pregăteşte de război cu Germania sunt false şi provocatoare.”

(Comunicat oficial TASS, 13 iunie 1941)

Dispunerea forţelor germane şi sovietice în teren (22 iunie 1941, în momentul atacului german)

Planul de atac sovietic asupra Germaniei şi României (în varianta aprobată de Stalin la 15 mai 1941)

Propaganda rusă resuscitată, după 1999, din cea sovietică, de regimul Putin, vrea să convingă lumea întreagă că URSS, stat „iubitor de pace”, dar „speriat” de agresivitatea lui Hitler, a recurs la semnarea pactului Ribbentrop – Molotov pentru „a câştiga timpul necesar” pregătirii apărării ţării. Asta nu explică însă de ce, atunci, „inocenta şi pacifista” URSS a comis agresiuni directe, brutale şi neprovocate la adresa Poloniei, Finlandei, Estoniei, Letoniei, Litaniei şi României, ţări care nu o ameninţau în vreun fel, călcând în picioare dreptul internaţional. URSS putea încheia pactul de neagresiune cu Germania fără să ceară nimic la schimb, dacă tot era „animată de politica de pace„. Chiar dacă pactul din 23 august 1939 poate fi denumit ca unul „de neagresiune temporară” între URSS şi Germania, el a fost un pact de agresiune făţişă la adresa Poloniei, României, Lituaniei, Letoniei, Estoniei şi – implicit – a Finlandei.

Naraţiunea oficială de la Moscova continuă prin a „explica” cum Hitler a „surprins” cu atacul său Armata Roşie „nepregătită”, inclusiv ca urmare a „ignorării” de către Stalin a rapoartelor spionajului sovietic – probabil cel mai eficient din lume, în acel timp – privind iminentul atac german. A urmat apoi „marele război pentru apărarea patriei„, în care URSS a făcut cele mai mari sacrificii dintre toţi participanţii la coaliţia Naţiunilor Unite, şi la care a avut cea mai mare contribuţie (dacă nu chiar aproape singura contribuţie) la obţinerea victoriei finale, a cărei apoteoză a reprezentat-o cucerirea Berlinului de către Armata Roşie, în mai 1945.

Singurul element integral autentic din această proză istorică fantastică este cel referitor la sacrificiile umane colosale (amintite mai sus) ale popoarelor din fosta URSS. Exact pe acest element liderii de la Kremlin au poziţia cea mai crispată şi ofensivă, şi nu întâmplător: fiind ultra-emoţional, dar şi real, poate fi folosit pentru a închide gura celor care nu acceptă „la pachet” toată istoria oficială actuală a Moscovei despre război, cu acuzaţia de „lipsă de respect faţă de memoria victimelor„. În fapt, nici la nivelul foştilor aliaţi, nici la nivelul foştilor adversari ai URSS din război, nu s-au consemnat vreodată (cel puţin nu la nivel oficial) gesturi de lipsă de respect faţă de victimele sovietice, sau încercări de negare a nivelului colosal al sacrificiilor umane din fosta URSS. Ar trebui văzut, mai degrabă, unde este „respectul” atunci când memoria a 27 de milioane de victime este instrumentată pentru finalităţi pur politice, cum este cazul istoriei „oficiale” a conflictului pe care Rusia o „rostogoleşte” tot mai insistent în ultimii ani.

Acceptarea naraţiunii oficiale a Moscovei despre război, se izbeşte, inevitabil, de două inconveniente majore. Primul este de ordin intern (relativ la Rusia) şi presupune preluarea întregului „pasiv” sovietic, ca o piatră de moară agăţată de gâtul naţiunii ruse. Cum s-ar putea imagina desprinderea Rusiei de moştenirea regimului comunist, sau măcar a celui stalinist, şi vindecarea societăţii ruse de efectele înspăimântătoarelor crime împotriva umanităţii comise de acel regim, dacă Moscova oficială îl transformă pe Stalin în „eroul de la 9 mai 1945” şi „părinte vitreg fondator” al „noii Rusii”? Cum vrea să convingă propaganda actuală de la Kremlin restul lumii că nu­-şi găseşte liniştea pentru că memoria celor 27 de milioane de victime din război „nu ar fi onorată corespunzător”, când ea însăşi nu varsă o lacrimă pentru cele 15-20 milioane de victime ale aceluiaşi regim, care nu sunt legate de războiul Germania nazistă? Nu sunt vieţile oamenilor, în sine, egale ca valoare? Sau are Moscova cunoştinţă de vreo „grilă” de ierarhizare a valorii vieţii umane, în funcţie de cine au fost criminalii?

Al doilea inconvenient este de ordin extern, în sensul că priveşte alte state, cărora actuala naraţiune fantastică a Moscovei despre Al Doilea Război Mondial le impune obligatoriu şi acceptarea capitolului „eliberării Europei Centrale şi de Est de către Armata Roşie„. Evident, nu surpinde pe nimeni faptul că naţiunile care au experimentat timp de 45 de ani, pe propria lor piele, „beneficiile eliberării” de către URSS în 1944-1945, nu acceptă o astfel de interpretare a istoriei recente. Ceea ce poate, cu adevărat, surprinde, este aroganţa Moscovei în a insista cu o „poveste” care este nu numai falsă, dar şi profund jignitoare pentru cei cărora le este destinată. În definitiv, ceea ce Moscova solicită astăzi statelor foste satelite ale URSS din Europa Centrală şi de Est, este echivalent cu a cere unei familii care şi-a pierdut un membru ca urmare a unei crime să stea cu portretul criminalului pe peretele din sufragerie. Dacă tot insistă continuu cu „suveranitatea” în discursul său anti-occidental, Rusia ar putea să înceapă prin a înţelege că şi alte state şi naţiuni sunt suverane, şi au dreptul la propria interpretare a istoriei recente. Dacă nu-şi doresc statui ale „ostaşului sovietic eliberator” în pieţele publice din oraşele lor, asta nu înseamnă „lipsă de respect”, ci dimpotrivă, respect pentru propria istorie şi pentru memoria două generaţii distruse fără vina lor, într-un război decis peste capetele lor, şi prin consecinţele acelui război.

Vindecarea rănilor încă incomplet închise ale războiului nu este şi nu va fi posibilă fără asumarea integrală a adevărului istoric, de către toţi participanţii, inclusiv a părţilor acestui adevăr neplăcute politic sau care nu se înscriu în categoria „motivelor retrospective de mândrie naţională”. Dacă Germania şi-a asumat integral responsabilitate pentru crimele abominabile împotriva umanităţii comise de Al Treilea Reich german între 1933 şi 1945, dacă statele central-est europene – inclusiv România – şi-au asumat responsabilitatea integrală a istoriei lor recente, inclusiv realitatea tragică a implicării în, şi participării la, Holocaust în anii alianţei cu Germania nazistă, sau dominaţiei acesteia pe teritoriile lor naţionale, în schimb Rusia nu numai că nu a făcut vreun pas spre asumarea istoriei sale recente, dar persistă, cu tendinţă evidentă de agravare în ultimii ani, în manipularea istoriei prin glorificarea unui regim criminal, cu scopuri evident (geo)politice. Un criminal în masă (viclean şi calculat) care ucide un alt criminal în masă (psihopat şi isteric), fost complice întru crimă, nu devine prin asta, automat, „model şi stâlp de bază al societăţii”, chiar dacă nimeni nu-l plânge pe criminalul ucis. Moscova ar trebui să se străduiască mai mult în a pătrunde acest adevăr elementar, cât mai este timp.

Sunt multe alte elemente insuficient lămurite în legătură cu „marele război patriotic” transformat în mit politic (re)fondator de regimul Putin. În 1812, armata lui Napoleon care a invadat Rusia a mărşăluit 2 luni şi jumătate până a reuşit să angajeze prima bătălie cu armata rusă. Ţarul Alexandru I, care dispunea de informaţii mult mai sumare despre inamic decât cele pe care Stalin le-a avut în 1941, a adoptat o strategie defensivă, retrăgându-şi forţele mult în interior pentru a-i epuiza pe francezi, reuşind astfel să câştige războiul cu pierderi rezonabile. În ce priveşte situaţia din 1941, propagandiştii de la Kremlin nu au nicio explicaţie logică pentru faptul că 14 armate sovietice (primul eşalon strategic al Armatei Roşii, cu 171 de divizii şi 3 milioane de soldaţi) erau „lipite” de frontierele de vest ale URSS la 22 iunie 1941, iar alte 3 armate (al doilea eşalon strategic, cu 57 de divizii şi aproximativ 1 milion de soldaţi, aflat în faza de completare a efectivelor) se aflau în faza finală de mobilizare la circa 100-200 de kilometri spre est. Toate au fost victime sigure, fiind încercuite şi distruse sau devastate în primele săptămâni ale blitzkrieg-ului german. Din cei 11 milioane de militari pierduţi de URSS în război, 40% au fost pierderile provocate de asaltul iniţial german, între iunie şi noiembrie 1941. O cifră frapantă, care trimite la o mare întrebare: de ce era grosul armatei sovietice din 1941 masat la frontierele de vest ale URSS?

La mijlocul lunii iunie 1941, odată terminate pregătirile pentru ofensiva contra URSS, Germania avea „lipită” pe frontiera de est (mai exact pe linia de demarcaţie rezultată din pactul Ribbentrop-Molotov), o armată de 3,8 milioane de soldaţi (cifră care includea efectivele aliate, româneşti şi finlandeze). Pentru o armată care pregătea o ofensivă, dispunerea în teren era firească. Ciudăţeniile apar însă la analiza dispunerii Armatei Roşii, adică a armatei unui stat care – ne spune până azi istoria oficială de la Moscova – era „iubitor de pace”, se pregătrea „de apărare” şi „se temea” de agresiunea Germaniei naziste (suficient de mult încât să încheie pactul din 1939 pentru „a câştiga timp”). La 21 iunie 1941, URSS avea 3 milioane de soldaţi „lipiţi” de frontierele cu Germania şi România, încă 1 milion puţin mai spre est, şi alţi 1,5 milioane deja încorporaţi, rezultând un total de 5,5 milioane de soldaţi, sensibil mai mulţi decât Germania şi aliaţii ei. În plus, ordinele de încorporare fuseseră trimise spre alţi 14 milioane de cetăţeni sovietici, conturând tabloul unei mobilizări totale de război, lansate evident înainte de atacul german din 22 iunie 1941. Spre comparaţie, Germania avea să introducă mobilizarea totală a populaţiei şi economiei pentru efortul de război abia în februarie 1943, după înfrângerea de la Stalingrad.

Analiza dispunerii Armatei Roşii în teren, în iunie 1941, nu sugerează intenţii defensive. Dacă URSS „se pregătrea pentru apărare”, şi având în vedere că era statul european cu cel mai vast teritoriu, deci avea cea mai amplă „adâncime strategică” şi cele mai bune opţiuni tactice pentru a evita „lovituri prin surprindere” la frontieră, ce căutau atunci 3-4 milioane de soldaţi sovietici „aglomeraţi” la frontrierele de vest, sau în apropierea acestora, în poziţii extrem de expuse, unde au şi fost nimiciţi sau luaţi prizonieri de armata germană în primele săptămâni de război? Orice student la o academie militară care ar propune un „dispozitiv defensiv” de tipul celui pe care URSS l-a avut în 1941, ar fi îndrumat imediat spre o carieră civilă. Să fi fost conducerea sovietică din 1941, în frunte cu Stalin, alcătuită din nătângi şi incompetenţi? Stalin trimisese la moarte, în anii Marii Terori (1936-1938), zeci de mii de ofiţeri ai Armatei Roşii, pentru greşeli imaginare sau minore, sau pur şi simplu pentru a-i „motiva” pe cei lăsaţi în viaţă să execute imediat şi fără comentarii orice ordin. Cu toate acestea, ofiţerii superiori sovietici care au condus mobilizarea din 1941 şi desfăşurarea Armatei Roşii în apropierea frontierelor de vest – fapt care a contribuit decisiv la dezastrul din primele luni de război şi la ocuparea unei mari părţi a teritoriului european al URSS de către armata germană – nu au fost deranjaţi de Stalin nici cu o „mustrare scrisă”, mulţi terminând războiul cu grade de mareşal sau general, încărcaţi de onoruri şi decoraţii. Stalin a trimis la moarte milioane de cetăţeni sovietici nevinovaţi, dar cu comandanţii săi militari care au „gestionat” între iunie şi decembrie 1941 un dezastru militar în care URSS a pierdut aproape 5 milioane de soldaţi şi în care a fost la un pas de colaps, a fost „milos” şi le-a mai dat o şansă.

Săptămânile premergătoare atacului „prin surprindere” al Germaniei naziste au consemnat o serie de „ciudăţenii” fără precedent, pe care istoriografiile recepte actuale din Occident (pentru a nu mai vorbi de cea oficială rusă) nu reuşesc de 80 de ani să le „pună cap la cap” şi să le explice coerent. La 5 mai 1941, într-o cuvântare în faţa absolvenţilor academiilor militare sovietice din acel an, Stalin iese din „reţinere” şi anunţă că „Germania este cel mai probabil inamic al URSS în viitorul război, care poate începe cel mai devreme în 1942„. Discursul a fost clasificat „secret de stat”, dar lista benefeciarilor, incluzându-i pe comandanţii de mari unităţi şi unităţi din Armata Roşie, a ajuns la câteva mii de persoane. Îşi făcea Stalin vreo iluzie că un „secret” diseminat la câteva mii de beneficiari mai rămâne secret mult timp după aceea? Atunci, de ce a „scăpat” totuşi mesajul? A doua zi, 6 mai 1941, misterul s-a adâncit vertiginos: Stalin a preluat oficial funcţia de „preşedinte al Sovietului Comisarilor Poporului„, care în jargonul sovietic desemna funcţia de prim ministru al URSS. Ca secretar general al PCUS din 1922, Stalin avea, după moartea lui Lenin în 1924, puteri discreţionare, prin care putea ordona în impunitate orice „pe linie de partid”, răspunderea revenind însă, integral, „tovarăşilor cu funcţii pe linie de stat”, respectiv „comisarilor poporului” (miniştrilor), comandanţilor militari, şi subalternilor acestora. Stalin, neavând nicio funcţie oficială în stat, era „deasupra” sistemului, aruncând constant responsabilitatea pentru „efectele colaterale” ale dictaturii sale asupra executanţilor, care erau cel mai adesea „lichidaţi” pentru „sabotaj”, „trădare”, „spionaj” etc. Ce l-a determinat, în aceste condiţii, pe Stalin să-şi asume oficial, în văzul întregii URSS, responsabilitatea pentru guvernarea ţării, tocmai în mai 1941, când informaţiile privind apropiatul conflict cu Germania „curgeau” din toate părţile?

La 13 iunie 1941, „conducerea URSS” (adică Stalin) a remis spre publicare agenţiei oficiale de presă TASS comunicatul care, practic, anunţa că zvonurile cu privire la pregătirea unei agresiuni germane contra URSS sunt „neîntemeiate”, iar zvonurile privind pregătirea unei agresiuni sovietice la adresa Germaniei sunt „false şi provocatoare”. Reţine atenţia, din start, catalogarea diferită a celor două „categorii de zvonuri”: pentru oricine este familiarizat cu jargonul represiv-totalitar sovietic, diferenţa dintre „neîntemeiat” şi „provocator” era cam aceeaşi cu diferenţa dintre (cel puţin) 10 ani de muncă silnică în Gulag şi un glonţ în ceafă, limbajul ales indicând, în mod evident, furia mult mai mare a liderului sovietic faţă de zvonurile referitoare la intenţiile sale, decât faţă de zvonurile referitoare la intenţiile lui Hitler. Privit retrospectiv, din perspectiva atacului german care a avut loc o săptămână mai târziu, comunicatul TASS din 13 iunie 1941 pare opera unui nătâng sau arierat mintal. Însă chiar în aceeaşi zi, unităţile primului eşalon strategic al Armatei Roşii, au primit ordin de deplasare în imediata vecinătate a frontierelor de vest ale URSS. Stalin era renumit pentru natura paranoică, bazată pe neîncredere şi suspiciune, căreia i-au căzut victime sute dintre colaboratorii săi apropiaţi şi mii de lideri bolşevici din „vechea gardă” de la 1917. Iar naraţiunile istorice care domină actualmente „piaţa” (începând cu cea de la Moscova) vor să-şi convingă audienţele că, dintre toţi cu care „a lucrat”, Stalin a avut o singură persoană în care a avut încredere – Hitler. Dacă Stalin a emis un comunicat oficial la 13 iunie 1941 în care a spus că are încredere că Hitler „respectă neabătut pactul de neagresiune” din 1939, asta nu înseamnă că a crezut o clipă ce a declarat, ci doar că a avut un motiv foarte serios „să facă pe prostul” în mod public.

La 16 iunie 1941 Stalin a primit de la şeful informaţiilor externe din NKVD informaţia – având ca sursă un ofiţer superior din Luftwaffe, aviaţia militară a Germaniei – că atacul german asupra URSS „poate începe în orice moment”. A rămas celebră rezoluţia pusă de Stalin pe raportul respectiv, prin care serviciul de spionaj sovietic era îndrumat „să-şi trimită sursa dezinformatoare la originea mamei lui” (în rusă, suna mult mai rău). La momentul respectiv, informaţiile din surse de intelligence de primă mână „curgeau” la Moscova de luni bune, adăugându-se informaţiilor oferite (gratis) de SUA şi Marea Britanie, care susţineau acelaşi lucru. În paranteză fie spus, armata şi serviciul diplomatic din Germania erau „sită”, fiind penetrate de spionajul sovietic în toate punctele cheie. În mod constant, Stalin primise informaţiile respective cu neîncredere, ceruse supra-verificări, lămuriri etc., ocazional reacţionase nervos. Rezoluţia vulgară pusă de Stalin pe raportul din 16 iunie 1941 nu „demonstrează” însă că acesta a refuzat „până la final” să accepte realitatea concentrării armatei germane la frontiera de vest a URSS. Nu exista nicio şansă ca dictatorul sovietic să fi ignorat acest fapt, iar furia sa arată doar că nu avea nevoie de o astfel de informaţie exact în acel moment, când ordonase Armatei Roşii să se concentreze „simetric” de cealaltă parte a frontierei, şi când „avea nevoie să creadă” că logica sa era corectă.

În fapt, Stalin nu a „ignorat” nici un rapoart de intelligence care i-a ajuns pe birou înainte de 22 iunie 1941, şi nu a avut vreun dubiu că Hitler îşi masează trupele pe frontiera cu URSS, dar interpretarea sa a fost una „politică” (o încercare de intimidare din partea lui Hitler) pentru că, pur şi simplu nu a crezut că Germania, prinsă deja într-un război cu Marea Britanie (în „spatele” căreia se aflau SUA, cu resurse practic inepuizabile), ar fi putut risca un război şi cu URSS.

Dacă în 1939 Hitler a fost păcălit de viclenia lui Stalin, în 1941 Stalin a fost cel păcălit, de nebunia lui Hitler. Istoricii care insistă pe „orbirea” lui Stalin din 1941 „uită” să amintească că din sutele de rapoarte primite de la NKVD şi GRU, Stalin îşi formase o imagine de detaliu, corectă, asupra armatei germane din acel moment (ceea ce nu era deloc cazul cu Hitler, relativ la armata sovietică), deci ştia că Armata Roşie este net superioară Wermacht-ului la toţi indicatorii, superioritate care mergea până la 8-1 la tancuri, 3-1 la aviaţie şi 5-1 la artilerie, fără a mai menţiona rezerva sovietică de recrutare pe termen scurt de 14 milioane de oameni, la care Germania putea doar visa. Alt detaliu, doar aparent minor: agenţii recrutaţi de GRU în Ministerul Economiei de la Berlin au raportat la Moscova că, până în iunie 1941, armata germană nu lansase către industrie comenzi pentru hainele de iarnă necesare celor aproape 4 milioane de soldaţi masaţi la frontiera URSS. Trăgând linie, Stalin nu avea cum să creadă, aplicând logica de bază, că Hitler va ataca cu 3.300 de tancuri o armată care avea 24.000 de tancuri, şi nici că-şi va trimite soldaţii în URSS doar cu haine de vară în dotare. În logică „liniară”, Hitler „nu putea” să atace, şi totuşi a făcut-o. Şi inclusiv sursele sovietice de după 1945 (memoriile comandanţilor militari, de exemplu) indică aceeaşi concluzie: dezastrul militar al URSS din 1941, care a stat la baza pierderii a 27 de milioane de cetăţeni, s-a datorat faptului că armata germană a atacat ”în cel mai prost moment cu putinţă” pentru armata sovietică, respectiv când aceasta era în proces de concentrare-organizare pe frontiera de vest şi de mobilizare generală în interior. Cu siguranţă, mişcările Armatei Roşii din prima parte a anului 1941 nu au vizat „strângerea recoltei”: nici Hitler, nici Stalin, nu au avut vreun moment intenţia să respecte pactul Ribbentrop-Molotov, în principal pentru că regimurile totalitare, de factură criminală, nu-şi respectă, prin „definiţie”, angajamentele. Pentru Europa însă, consecinţele au fost funeste.

Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX” (descrisă de Alexandr Soljeniţîn în cartea omonimă), conţine o concluzie valabilă şi pentru înţelegerea celui de-Al Doilea Război Mondial: sursa principală a relelor abătute asupra Rusiei este politica externă tradiţional eronată a Moscovei, bazată pe mesianisme iluzorii şi fără speranţă (în trecut „a 3-a Romă” şi „revoluţia comunistă mondială”, astăzi „eurasianismul”). Rusia nu a avut însă niciodată soft power-ul necesar pentru a inspira şi, mai ales, susţine asemenea mesianisme. Dacă ar fi ca Rusia să extragă o concluzie din istoria (reală a) războiului, ar fi aceea că singura sa opţiune reală constă în acceptarea originilor europene şi occidentale ale ţării, în lichidarea cultului mumiei lui Lenin şi regimului fondat de acesta (cu excepţia lui Gingis Han, nimeni n-a făcut ruşilor mai mult rău decât Lenin, dar Moscova oficială îl onorează în continuare, ceea ce spune multe), şi în alăturarea sinceră la concertul naţiunilor democratice europene – ca stat mare şi important, fără îndoială, dar nu „special”, nici „mesianic”, şi nicidecum privilegiat. Singura ieşire a Rusiei din dezastrul comunist, este spre Vest, prin – şi cu – Europa. Iluziile „eurasiatice”, adică „joaca de-a Asia” pentru a impresiona SUA, antrenează riscuri cu potenţial grav în primul rând pentru Rusia. Cel târziu la orizontul anului 2050 Asia va fi în măsură să „înghită” (fără probleme de digestie) o Rusie auto-izolată de Europa şi Occident. Decidenţii ruşi ar trebui să ştie asta…dar şi Stalin ştia multe, înainte de 22 iunie 1941.

Drumul lui Hitler spre putere: „planul Young” şi tovarăşii Stalin şi Thälmann

„Cu excepţia lui Hitler, Lenin a fost cel mai mare om, iar diferenţele dintre comunism şi concepţia lui Hitler sunt foarte mici” (Joseph Gobbels, citat de corespondentul New York Times în Germania, în ediţia din 28 noiembrie 1925, articolul „Revolte hitleriste la Berlin„, pag. 4)

„Dacă la un oarecare capăt va începe zguduirea revoluţionară a Europei, acesta va fi Germania, iar victoria revoluţiei în Germania înseamnă victoria revoluţiei internaţionale” (I.V. Stalin, 1923)

„Nu se poate termina cu capitalismul, fără să se termine mai întâi cu social-democraţia” (I.V. Stalin, editorial în Pravda, 7 noiembrie 1927)

Hitler, încă umil, sub privirile dispreţuitoare ale preşedintelui Hindenburg (1933)

Majoritatea covârşitoare a manualelor de istorie utilizate în şcolile democraţiilor occidentale continuă să propage o idee nu mult diferită de cea prezentă în manualele utilizate în timpul războiului rece în statele comuniste: „Pe fondul efectelor provocate în Germania de criza mondială a sistemului capitalist, izbucnită în 1929, Hitler a ajuns la putere în 1933 prin alegeri libere„. Criza economică mondială dintre 1929 – 1933 a fost cât se poate de reală, dar şocul ei iniţial a fost resimţit în special în SUA, nu în Europa. Ceea ce a făcut din Germania o victimă majoră (şi sigură) a crizei a fost „planul Young” din ianuarie 1930, care a „restructurat” reparaţiile de război datorate de Germania puterilor învingătoare din 1918, conform Tratatului de la Versailles, fixate în 1921 la ameţitoarea sumă de 132 miliarde mărci-aur, respectiv 250% din PIB-ul Germaniei în 1913. Această „notă de plată”, care a avut un rol determinant, încă dinainte de 1929, în subminarea democraţiei parlamentare a Republicii de la Weimar (1918 – 1933), prin alimentarea celor două extremisme – naţional-socialist şi comunist – rezultase din 3 cifre: la 12 miliarde mărci-aur au fost evaluate distrugerile provocate de armatele germane pe teritoriile ocupate ale Aliaţilor (inclusiv în România); 38 de miliarde mărci-aur constituiau datoriile făcute de Franţa şi Marea Britanie în SUA, pentru a-şi finanţa cheltuielile de război, datorii care au fost, astfel, „transferate” Germaniei învinse; partea cea mai consistentă, de 82 miliarde mărci-aur, avea caracter strict punitiv, şi nu avea altă justificare în afară de articolul din Tratatul de la Versailles care atribuia Germaniei „întreaga responsabilitate pentru declanşarea” Primului Război Mondial (ceea ce reprezenta o exagerare serioasă în interpretarea evenimentelor din 1914, şi care a constituit principala sursă de alimentare a propagandei revizioniste a Partidului Naţional Socialist al Muncitorilor Germani – NSDAP/nazist, condus de Adolf Hitler).

„Planul Young” a redus factura totală a Germaniei la 112 miliarde mărci-aur, eşalonând plăţile pe 58 de ani (cifră care, odată anunţată, a inflamat şi mai mult propaganda nazistă, care a denunţat „înrobirea a trei generaţii germane de către străini”), şi a fixat o rată anuală de rambursare de 2 miliarde mărci-aur (3% din PIB-ul Germaniei în 1930), din care o treime absolut obligatorie şi prioritară faţă de orice altă plată a statului german, inclusiv faţă de plăţile în contul datoriei externe. Deşi însoţit de unele concesii – promisiunea Franţei de a-şi retrage trupele de ocupaţie din Renania în 1930, cu 5 ani mai devreme faţă de prevederile Tratatului de la Versailles, încetarea „supervizării” de către Aliaţi a Băncii Naţionale şi a căilor ferate germane, şi dizolvarea Comisiei Aliate pentru Reparaţii – „planul Young” a dat o lovitură nimicitoare economiei germane, deoarece i-a distrus, practic, capacitatea de finanţare prin împrumuturi externe.

În plină criză economică mondială – care făcuse deja creditele externe mai scumpe şi mai greu de obţinut – constrângerea Germaniei, printr-un tratat internaţional, să achite anual, „fără discuţii şi fără excepţie”, cel puţin 650 milioane mărci-aur, înaintea oricăror altor plăţi externe sau interne, a avut ca efect imediat dispariţia creditorilor externi, care s-au speriat – justificat, din perspectiva lor – că după plaţile respective bugetul Germaniei nu va avea capacitatea de a rambursa şi împrumuturile de la bănci private. În plus, guvernul german, confruntat cu o astfel de „plată obligatorie anuală” începând chiar din 1930, a fost obligat să ia măsuri imediate de reducere a cheltuielilor pentru a forţa un excedent bugetar, adică exact ce nu trebuia făcut în timpul unei recesiuni economice. S-a deschis astfel o spirală a subfinanţării şi decapializării, care a condus, în vara anului 1931, la prăbuşirea unei mari părţi a sistemului financiar-bancar din Germania (mai multe bănci mari au falimentat) şi la o încetare parţială de plăţi.

Este cel puţin ciudat că naraţiunile istorice ale ascensiunii lui Hitler la putere insistă pe criza economică declanşată în SUA în 1929, dar nu intră în detaliile crahulului financiar-bancar din 1931, din Germania, care a fost unul dintre cele mai mari dezastre economice ale istoriei moderne. Pentru a evita o catastrofă totală, guvernul de la Berlin a fost obligat să adopte măsuri de austeritate draconice (cei care jonglează azi, politic, în Europa, cu „denunţarea austerităţii”, ar putea să analizeze mai atent istoria Germaniei în perioada 1930 – 1932, pentru a pătrunde mai bine sensul termenului „austeritate”). Urmările s-au văzut în 1932: producţia industrială s-a prăbuşit cu 42% faţă de 1928, iar numărul şomerilor a sărit la peste 6 milioane, reprezentând peste 30% din forţa de muncă (înainte de introducerea „planului Young” erau 1,5 milioane de şomeri). În 1932, zeci de milioane de germani „făceau foamea” la propriu, iar mulţi chiar mureau, la 14 ani după război, ca urmare a mizeriei economice generale.

Efectele politice au fost inevitabile şi spectaculoase. După aproape un deceniu de propagandă „turbată”, revizionistă, populistă, antisemită etc., NSDAP-ul lui Hitler era încă, în 1928, un partid „de buzunar”. La alegerile din 20 mai 1928, a obţinut 2,6% din voturi şi 12 deputaţi, ultimul loc (8 din 8) între partidele parlamentare. Spre comparaţie, la aceleaşi alegeri, organizate într-un perioadă când economia germană „duduia”, KPD (comuniştii germani, afiliaţi – şi subordonaţi – Cominternului stalinist) a obţinut 10,6% din voturi şi 54 de deputaţi, respectiv locul 4 din 8.

Următoarele alegeri au avut loc în Germania la 14 septembrie 1930, când efectele conjugate ale crizei economice mondiale izbucnite în octombrie 1929 şi ale „planului Young” din ianuarie 1930 deja „muşcaseră” adânc. Naziştii au obţinut 18,3% din voturi, respectiv 107 deputaţi – de departe cel mai mare salt din istoria electorală a Republicii de la Weimar: de 7 ori mai multe voturi, respectiv de 10 ori mai mulţi deputaţi, în 2 ani. În 1930, dintr-un partid marginal şi zgomotos, ignorat de imensa majoritate a societăţii germane, NSDAP a ajuns al doilea partid parlamentar, după social-democraţi (SPD). Comuniştii s-au descurcat şi ei bine, obţinând 13,1% din voturi şi 77 de deputaţi, respectiv locul 3 între partide.

Fără criza economică izbucnită în 1929 şi manevrarea greşită de către democraţiile occidentale a problemei reparaţiilor de război datorate de Germania, NSDAP nu ar fi ajuns niciodată un partid de mari dimensiuni, cu „acoperire” şi audienţă naţională. Aici, toată lumea este de acord. Problema este – ca în multe alte cazuri – că diavolul se ascunde în detalii, şi mulţi fac următorul pas în raţionament greşind grav. Dacă NSDAP a ajuns al doilea partid parlamentar în 1930 ca urmare a crizei economice mondiale şi efectelor exacerbate ale acesteia în Germania, asta nu înseamnă că există un determinism care să valideze afirmaţii de genul: „În contextul efectelor crizei economice, popularitatea naziştilor a crescut masiv, aceştia reuşind să cucerească puterea prin metode democratice”. Rezumând, DA, este adevărat că datorită crizei economice NSDAP a intrat, ca partid, în 1930, în „prima ligă” a politicii din Germania, dar NU este adevărat că acest partid „a câştigat la urne” puterea în Germania, şi mandatul de cancelar pentru liderul său, Adolf Hitler. Oricum, nu numai la urne.

Lămurirea modului în care Hitler a ajuns în situaţia de a fi numit Cancelar al Germaniei la 30 ianuarie 1933, este mult mai importantă decât pare. Ca „simplu politician” – oricât de extremist, agitator, demagog şi plin de ură era – Hitler nu ar fi putut să­­-şi pună în aplicare obsesiile revanşiste, revizioniste, antisemite, rasiste care au condus, între altele, la decizia de acum 80 de ani (atacarea Poloniei la 1 septembrie 1939) care a dat foc Europei, distrugând-o în final de la un capăt la altul, nici să trimită la moarte 7 milioane de evrei, nici să lichideze preeminenţa Europei şi civilizaţiei sale la nivel mondial (pentru ca Al Doilea Război Mondial asta a făcut, în esenţă). Hitler a fost capabil să treacă la „fapte” şi să comită aceste crime în masă şi „crime istorice” doar pentru că a ajuns în poziţia de conducător suprem al celui mai populat şi (potenţial) puternic stat european. De aceea, înţelegerea exactă a mecanismului prin care Hitler a obţinut puterea de stat în Germania este esenţială oricărui efort de înţelegere reală a acelui război.

Ajungem astfel la fascinantul an 1932, decisiv pentru soarta Europei până azi, şi – surprinzător prin raportare la acest fapt – ocolit în general „poveştile istorice la modă”. A fost nu doar anul de vârf al crizei economice din Germania, dar şi anul în care au avut lor trei exerciţii electorale naţionale majore – alegerile prezidenţiale din martie-aprilie, respectiv alegerile parlamentare din 31 iulie şi 6 noiembrie – care „au făcut cărţile” şi au pavat drumul spre deznodământul din 30 ianuarie 1933.

Cei care continuă să circule, până azi, afirmaţii de genul „Hitler a ajuns la putere prin alegeri libere”, uită (sau se prefac că uită) că Republica germană de la Weimar a fost gândită ca una semi-prezidenţială. Ales prin vot direct de întreg electoratul german, preşedintele ei (Reichspräsident) avea puteri executive calibrate corect la legitimitatea sa democratică maximă, printre care puterea de a dizolva Parlamentul (Reichstag) şi de a convoca alegeri legislative anticipate în termen de 2 luni, puterea de a emite legi şi decrete de urgenţă, cu aplicabilitate imedată (pe care Reichstag-ul le putea însă anula în termen de 60 de zile prin majoritate simplă), puterea (exclusivă) de a numi cancelarul (primul ministru) şi comanda supremă a forţelor armate (Reichswehr). În istoria Republicii de la Weimar, nici un politician nu „a ajuns” Cancelar „doar trecând pe la urne„, ci prin numirea lui în funcţie de către şeful statului, care nu era obligat de Constituţie să-l numească automat cancelar pe liderul partidului care obţinea o majoritate relativă a voturilor. Fapt cu atât mai evident cu cât, din 1925, preşedinte ales al Republicii de la Weimar era Paul von Hindenburg, fost feldmareşal şi comandant militar suprem al armatelor germane în Primul Război Mondial, considerat de mare parte din populaţie ca erou naţional, şi beneficiar al unei poziţii de autoritate morală neegalată pe timpul vieţii sale de vreun alt politician german.

Primele alegeri germane din 1932 au fost cele prezidenţiale, care s-au derulat în două tururi, la 13 martie şi 10 aprilie. Hindenburg a candidat pentru realegere, avându-i ca oponenţi principali pe liderii NSDAP, Adolf Hitler, şi KPD, Ernst Thälmann. Vom reveni imediat la povestea tovarăşului Thälmann, beneficiarul până azi al unui adevărat mit eroizant total nemeritat la nivelul „stângii progresiste” din Germania şi Europa de Vest, dar să reţinem deocamdată că în campania electorală din primăvara lui 1932, Hitler şi Thälmann nu s-au atacat aproape deloc unul pe celălalt, rezervându-şi toată „muniţia” pentru Hindenburg. Cu tot dezastrul provocat de criza economică, Hindenburg a a fost reales preşedinte cu 53% din voturi şi aproape 20 de milioane de susţinători. Pentru Hitler însă, „înfrângerea” cu 37% din voturi (peste 13 milioane de susţinători şi majoritate în 6 landuri) s-a transformat într-o victorie propagandistică personală, validându-l aparent ca principal challenger „aritmetic” la funcţia de Cancelar.

În evocarea perioadei imediat premergătoare „ajungerii” lui Hitler la putere, confruntarea politică şi electorală foarte dură Hindenburg – Hitler din primăvara anului 1932 este aproape întotdeauna trecută cu vederea, ceea mai plauzibilă explicaţie fiind aceea că invalidează teza Cominternului, prezentă până azi nu doar la Moscova, dar şi în istoriografia occidentală, conform căreia „cercurile capitaliste şi reacţionare din Germania l-au adus pe Hitler la putere”. La o analiză atentă, se observă imediat notele false din această „partitură”. Hindenburg era liderul incontestabil al dreptei naţionalist-conservatoare din Republica de la Weimar. Există o abundenţă de surse care susţin, concordant, că Hindenburg nu doar că în detesta pe Hitler ca politician, dar îl şi dispreţuia ca individ, în conversaţiile cu apropiaţii săi referindu-se deseori la acesta cu apelative precum „caporal austriac” sau „ţărănoi”. Hindenburg l-a perceput de la început pe Hitler – în mod corect – ca pe un intrus şi impostor în familia politică a dreptei conservatoare germane, ca pe un revoluţionar „sub acoperire patriotică” care urmăreşte să lichideze democraţia constituţională, Hitler însuşi nefăcând vreau efort notabil de a-i atenua această percepţie şi insistând continuu asupra caracterului „socialist” şi „transformist” al „mişcării” pe care o conducea.

Până azi, termenul „nazist”, care este un acronim al titulaturii „Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei – NSDAP / Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani” din care s-au ales, întâmplător, acele litere care evidenţiază naţionalismul, dar evită caracterul „socialist” şi „muncitoresc”, serveşte scopurilor originare, respectiv de a proteja de palpitaţii audicenţele delicate din Occident, dar şi de a închide rapid gura celor tentaţi de „curiozităţi academice” (e „foarte clar” că e de „extremă dreapta”, „fascist”, şi cu asta discuţia s-a încheiat). Cine îşi mai aminteşte azi că acest partid s-a numit la începuturile lui (1919 – 1920) „Deutsche Arbeiterpartei /Partidul Muncitoresc Germani” şi că Hitler, după preluarea conducerii acestuia, intenţionase să-i schimbe numele în „Partidul Revoluţiei Sociale din Germania”, fiind cu greu convins de anturajul său să opteze pentru varianta NSDAP, mai puţin înfricoşătoare pentru alegători?

Primele alegeri parlamentare germane din 1932 au avut loc la 31 iulie şi au provocat „marele şoc”: cu 37,4% din voturi şi 230 de deputaţi, NSDAP a devenit primul partid din Germania. Practic, partidul a egalat performanţa şefului său la alegerile prezidenţiale din primăvară şi şi-a atins punctul maxim de sprijin popular în condiţii democratice, de alegeri libere şi corecte. Chiar dacă rezultatul de 37% nu era rău deloc pentru un partid care în urmă cu 3 ani nu reuşea să obţină nici 3%, evidenţa sare imediat în ochi: nici în cel mai groaznic moment al crizei economice, NSDAP nu a beneficiat de sprijinul majorităţii electoratului german, care să-i permită „accederea la guvernare prin mijloace democratice”. De la 37% la 51% era încă o cale lungă, pe care partidul lui Hitler n-a putut niciodată să o parcurgă la urne atât timp cât alegerile au fost libere. Stânga politică a obţinut 36,2% din sufragii (social-democraţii 21,6%, comuniştii/KPD 14,6%), cu un total de 222 de deputaţi, doar 8 mai puţini decât naziştii. Partidele centriste şi regionale au obţinut, împreună, 16,7% din voturi şi 101 deputaţi, iar partidele dreptei tradiţional-conservatoare au obţinut 7% din voturi şi 44 de deputaţi. Problema principală deschisă de alegerile din 31 iulie 1932 nu a fost transformarea NSDAP în primul partid (ca dimensiune parlamentară) din Germania, ci faptul că naziştii şi comuniştii, cele două forţe politice extremiste care „canibalizau” puternic criza economică şi socială pentru a câştiga voturi, au obţinut, împreună (în sensul „aritmeticii” parlamentare) 52% din voturi şi din mandatele de deputat din Reichstag. Rezultatul alegerilor din 31 iulie 1932 a însemnat că nici un guvern german bazat pe o majoritate parlamentară (în spiritul Constituţiei Republicii de la Weimar, chiar dacă nu şi obligatoriu în litera ei) nu mai era posibil cu excluderea simultană de la guvernare a NSDAP (naziştilor) şi KPD (comuniştilor).

La 1 august 1932, sistemul politic din Germania a „sărit” brusc de la un „jucător” principal (preşedintele Paul von Hindenburg) la trei: Hindenburg, Adolf Hitler şi Ernst Thälmann. De aceea, înţelegerea exactă a ceea ce s-a întâmplat între 1 august 1932 şi 30 ianuarie 1933, nu poate evita răspunsul la o întrebare simplă: cine era tovarăşul Ernst Thälmann?

Dezertor, în Primul Război Mondial, din armata germană de pe frontul de vest (1918), activ în aripa de extremă stânga a Partidului Social-Democrat, Thälmann a avut un rol major în sciziunea, apoi fuziunea acesteia cu noul KPD (Kommunistische Partei Deutschlands/ Partidul Comunist German), pe platforma politică a aderării necondiţionate la Comintern (Internaţionala Comunistă, cu sediul la Moscova şi controlată cu mână de fier de Lenin, apoi de Stalin, al cărui obiectiv asumat oficial era „răsturnarea prin orice mijloace, inclusiv forţa armată, a burgheziei internaţionale, în vederea stabilirii Republicii Mondiale Sovietice”. Cu asemenea „opinii”, Thälmann a avansat rapid în ierarhia KPD: în 1920 a fost ales membru al Comitetului Central, iar în 1921 a fost unul din delegaţii KPD trimişi la cel de-al 3-lea congres al Cominternului de la Moscova, unde Lenin însuşi şi-a făcut timp pentru a-i acorda o întrevedere.

În 1923, Thälmann a jucat un rol central în organizarea şi desfăşurarea celei de-a doua insurecţii comuniste din Germania (prima avusese loc în 1919), conducând personal operaţiunile din Hamburg. După lichidarea tentativei de puci de către armata germană, dispare „de pe radar” o vreme (fusese concediat din postul de funcţionar public german încă din 1921, dar Moscova îl preluase pe statul ei de plată imediat), şi reapare la Moscova, în ianuarie 1924, unde „jeleşte câteva zile” la catafalcul lui Lenin. Doliul după Lenin, şi revenirea la Moscova, i-au dat un nou imbold în carieră în februarie 1924, când Thälmann a devenit vicepreşedinte al KPD, deputat comunist în Reichstag şi, la al 5-lea congres al Cominternului de la Moscova, a fost „ales” în Comitetul Executiv al organizaţiei.

Anul 1925 a marcat intrarea lui Thälmann, cu adevărat, în marea politică din Germania. În situaţia de subordonare în care se afla KPD faţă de Moscova, este evident că turnura vertiginoasă a carierei lui Thälmann din acel an nu ar fi avut loc fără sprijinul direct al noului lider de la Kremlin, Iosif Stalin. Uvertura a avut loc în februarie, când a devenit comandant al RFB („Alianţa Luptătorilor Frontului Roşu”, organizaţia paramilitară a KPD, similară, până aproape la nivel de uniformă, organizaţiei paramilitare SA din NSDAP). La alegerile prezidenţiale din aprilie, KPD l-a desemnat candidat pe Thälmann, deşi era evident că un candidat comunist separat de cel susţinut de social-democraţi nu are nicio şansă. Chiar şi cu şanse zero de succes, în sine, candidatura lui Thälmann a contat însă enorm pentru celelalte două, cea a dreptei – Paul von Hindenburg, atunci intrat în premieră în politica Republicii de la Weimar – şi cea a coaliţiei de centru-stânga dintre SPD (social-democraţii), centrul catolic şi Partidul Democrat – Wilhelm Marx, politician catolic de centru. Thälmann a obţinut „doar” 6% din voturi, care au fost însă decisive având în vedere că Hindenburg a obţinut 48%, iar Marx 46%. „Rupând” 6% din voturile stângii, Thälmann i-a asigurat în 1925 lui Hindenburg alegerea ca preşedinte al Republicii de la Weimar, ceea ce nu poate însemna decât că Stalin avea opinii cât se poate de clare cu privire la rezultatul respectivelor alegeri. Aviz celor care astăzi încearcă să înţeleagă „influenţarea de căre Rusia a alegerilor din Occident”: „băieţii” de la Moscova au cam 100 de ani de experienţă consemnată în domeniu, timp suficient pentru ultra-perfecţionare.

Pentru ca totul să fie foarte clar, comuniştii germani n-au fost deloc supăraţi că Thälmann a „pierdut” alegerile cu „doar” 6% din voturi, ba chiar l-au „recompensat” în octombrie acelaşi an (1925) cu alegerea în funcţia de preşedinte al KPD. Thälmann avea protectori foarte puternici, nu doar Cominternul fiind în spatele lui, ci şi Stalin personal, care – lucru rar – a intervenit direct pentru „alegerea” lui. Protejatul lui Stalin s-a dovedit o „carte câştigătoare” pentru marea strategie a Moscovei. Thälmann a aliniat total partidul la politica Moscovei, inclusiv la politica enunţată la cel de-al 6-lea congres al Cominternului din 1928, la care deasemenea a participat, prin care, pe „linia” prefigurată de Stalin încă din 1927, social-democraţia şi partidele social-democrate din Europa, în frunte – se înţelege – cu cel german, au fost desemnate, sub eticheta „demascatoare” de „fascism social„, ca „duşmanii principali ai intereselor proletariatului şi ai revoluţiei mondiale„, şi ca „o variantă a fascismului„.

Momentul 1928 este important în înţelegerea ascensiunii lui Hitler la putere. Tovarăşul Thälmann a înghiţit fără să clipească „doctoria” din linguriţa lui Stalin şi a direcţionat toată maşinăria politică şi organizatorică a KPD împotriva SPD. De dragul adevărului, să menţionăm că unii comunişti germani – cei care, la acel moment, încă se iluzionau că partidul lor se ocupă de „interesele clasei muncitoare”, nu de cele ale lui Stalin şi ale URSS – au încercat să reziste grozăviei politice dictate de Thälmann la ordinele Moscovei, conştienţi fiind că fără o alianţă cu social-democraţii, KPD nu avea nicio şansă să ajungă la putere, oricum nu prin alegeri. Greşeala lor, a tuturor, a fost că nu s-au gândit că politica lui Stalin s-ar putea să nu urmărească aducerea lor la putere, ci manipularea KPD într-o „combinaţie operativă” mai amplă. Ceea ce, pe majoritatea lor, inclusiv pe Thälmann, i-a costat viaţa după 1933.

Tot în 1928 s-a consemnat şi ultima şansă a KPD de a „scăpa” de politicle toxice ale lui Thälmann, care – după ce a încercat să „acopere” un amic care devalizase banii partidului – a fost dat afară din toate funcţiile de conducere. A fost nevoie de a doua intervenţie personală a lui Stalin (deja mult mai puternic la Moscova decât în 1925, la prima intervenţie), pentru reinstalarea lui Thälmann la cârma KPD. Drept mulţumire, de la tribuna congresului KPD din 1929, Thälmann a anunţat o politică de „confruntare totală” cu SPD, la care nu a renunţat până în 1933 când, ajuns la putere, Hitler a distrus atât KPD, cât şi SPD.

Revenind la alegerile din 31 iulie 1932, acestea nu au putut produce o majoritate parlamentară funcţională. Hitler a solicitat zgomotos funcţia de cancelar, de pe poziţia liderului „celui mai mare partid parlamentar”, ceea ce preşedintele Hingenburg a refuzat, preferând să menţină în funcţiune „guvernul prezidenţial” condus de Franz von Papen, de orientare conservatoare. Hindenburg i-a propus lui Hitler funcţia de vice-cancelar, pe care acesta a respins-o pe principiul „totul sau nimic”. Stânga şi centrul ar fi avut împreună 53% în Reichstag, dar politica KPD, care era de fapt politica Moscovei, a blocat orice soluţie din direcţia respectivă. Criza economică s-a amplificat, iar violenţele de stradă dintre organizaţiile paramilitare ale NSDAP şi KPD au generat percepţia că ţara se afla în prag de haos şi război civil.

Într-o încercare disperată de deblocare a impasului parlamentar, Hindenburg a uzat încă odată de prerogativa de dizolvare a Reichstag-ului şi a convocat noi alegeri la 6 noiembrie 1932. Naziştii au ieşit „zdruncinaţi” serios. Deşi au rămas primul partid parlamentar, au pierdut 2 milioane de voturi faţă de alegerile din 31 iulie, obţinând „doar” 33,1% şi 196 de deputaţi. Comuniştii însă au făcut un salt semnificativ faţă de alegerile anterioare, obţinând 17% din voturi şi 100 de deputaţi, devenind astfel al doilea partid parlamentar, şi devansându-i pe social-democraţi, care au obţnut doar 20% şi 121 de deputaţi. Tragismul alegerilor din 6 noiembrie 1932 a fost ilustrat de faptul că cele două partide extremiste din Germania au obţinut primele două locuri (fapt explicabil, în primul rând, prin dezastrul economic şi social din acel moment), dar concluzia politică de la alegerile din 31 iulie a fost revalidată: nu se putea alcătui un guvern bazat pe o majoritate parlamentară cu excluderea simultană a naziştilor şi comuniştilor.

Să privim întâi cifrele. „Stânga” (SPD şi KPD) şi centrul (două partide) aveau împreună 50%, iar dacă ar fi cooptat la guvernare şi partidul bavarez (regionalist) ar fi avut 53%. „Dreapta” (NSDAP şi două partide naţionaliste) avea 44%. Concluziile sunt clare: alegerile din 6 noiembrie 1932 au blocat NSDAP într-un „punct mort”, iar pe Hitler l-au scos temporar din joc. Decizia reală s-a restrâns de la 3 la 2 persoane: Hindenburg şi Thälmann. Hindenburg avea de partea sa puterile constituţionale ample, care-i permiteau să dea decrete de urgenţă şi să dizolve Reichstag-ul (puteri de care uzase deja până spre limită), iar Thälmann avea „cheia” unei coaliţii de centru-stânga, împreună cu SPD, care ar fi dat o lovitură, probabil mortală, NSDAP, şi ar fi permis accederea, în premieră, a unor miniştri comunişti în guvern. Hindenburg afirmase, până în acel moment, de nenumărate ori, că nu-l va numi pe Hitler cancelar, dar nu afirmase niciodată că nu va accepta o coaliţie între SPD şi KPD. A existat o singură problemă: Thälmann nu era politician autonom, ci omul Moscovei, mai exact al lui Stalin – care acţionase inteligent ani de zile pentru a-l „dirija” într-o astfel de poziţie – şi executa „orbeşte” ordinele primite din URSS. Iar în faţa persistenţei blocajului politic din Germania în 1932, după două alegeri parlamentare succesive inconcludente, ordinele Moscovei au rămas neclintite: KPD nu intră în alianţă cu „fasciştii sociali” din SPD.

Aici este, de fapt, esenţa înţelegerii cauzelor celui de-Al Doilea Război Mondial. NSDAP, cu Hitler în frunte, s-au forţat până aproape de apoplexie, în 1930-1932, pentru a câştiga alegerile cu un „scor” suficient de mare pentru a face pretenţia lor de a prelua puterea în stat de nerefuzat. În special în 1932, partidul nazist a contractat credite interne uriaşe pentru finanţarea campaniilor electorale şi plata activului de partid şi a SA şi SS, credite acordate „sub semnătura privată” a lui Hitler, evident în speranţa creditorilor că odată ajuns cancelar acesta le va rambursa. Pentru NSDAP, alegerile din 6 noiembrie 1932 au fost, literalmente, un dezastru. Reculul de la 37% la 33% a însemnat eşecul „strategiei electorale” şi contemplarea dezastrului. Mai mulţi acoliţi ai lui Hitler din conducerea NSDAP au făcut în jurnalele lor consemnări sumbre ale acelor zile, cu trimiteri la dispariţia iminentă a partidului şi la intenţiile suicidale ale lui Hitler.

În aceste condiţii, ce a urmărit Moscova cu modul de „dirijare” a KPD şi liderului acestui partid, Ernest Thälmann? Hitler nu făcuse nici un secret, afirmase de sute, poate mii, de ori, inclusiv în public, că intenţionează să-i distrugă pe comunişti, dar şi pe social-democraţi, odată ce va prelua puterea (ceea ce a şi făcut, fără să piardă timpul, în 1933). Fără îndoială, atât Stalin, cât şi Thälmann, erau la curent cu ameninţările pe care Hitler le profera de ani de zile prin toate colţurile Germaniei şi prin presă. Cu toate acestea, în momentul decisiv, când era clar că democraţia parlamentară a Republicii de la Weimar „crăpa din toate încheieturile” şi că preşedintele Hindenburg rămânea rapid fără opţiuni viabile, iar Constituţia „se mai ţinea într-un singur şurub”, ordinele Moscovei pentru KPD au rămas aceleaşi: nicio alianţă cu „fasciştii sociali” din SPD, nicio intrare la guvernare. Până la sfârşit (inclusiv al lor), comuniştii germani au fost obligaţi de URSS să stea cu ochii fixaţi pe „pericolul social-democraţiei”, şi să ignore pericolul, real, din partea naţional-socialiştilor lui Hitler. Prin asta, Thälmann şi tovarăşii săi din KPD s-au sinucis, la propriu, în afară de un mic număr dintre ei care au apucat să fugă în URSS şi au format, din 1945, „nucleul conducător” al RDG. Dacă în cazul comuniştilor germani se poate suspecta orbirea indusă de fanatismul „pentru cauză”, care i-a împins să execute fără ezitare ordinele primite de la Moscova, în cazul lui Stalin lucrurile sunt mult mai neclare: de ce ar fi vrut el să-i „sinucidă” pe comuniştii germani, în loc să-i lase să-l termine pe Hitler?

În vârstă de 85 de ani, bolnav (avea să moară un an mai târziu), exasperat şi consiliat tot mai greşit de apropiaţii săi, Hindenburg a alunecat din decembrie 1932 spre prăpastie. Era conştient că dizolvarea Reichstag-ului la fiecare 3 luni, şi convoca noi alegeri care duceau la rezultate similare (cu naziştii şi comuniştii blocând cel puţin jumătate din mandate), reprezenta un abuz de puterile sale constituţionale. Ultimul cancelar „prezidenţial”, numit peste voinţa partidelor, generalul Kurt von Schleiter, după câteva încercări eşuate de a „rupe o aripă dizidentă anti-Hitler” din NSDAP, i-a sugerat lui Hindenburg o ultimă opţiune: utilizarea poziţiei de comandant suprem al armatei pentru a ordona Reichswehr-ului să treacă la „represiunea totală” a ambelor partide extremiste – NSDAP şi KPD – urmată de scoaterea lor în afara legii. Deşi redus la 100.000 de oameni prin Tratatul de la Versailles, Reichswehr-ului era o forţă militară profesionistă care ar fi reuşit, foarte probabil, să neutralizeze forţele paramilitare ale celor două partide. Hindenburg a refuzat însă rolul de „dictator pentru salvarea democraţiei” şi a cedat „asigurărilor” din anturajul său că Hitler „va putea fi controlat” şi că este „singura soluţie” în faţa unei „iminente insurecţii comuniste”. La 30 ianuarie 1933 dezastrul a avut loc, Hitler fiind numit cancelar de Hindenburg, care a cedat în cele din urmă argumentului „liderului celui mai mare partid parlamentar”.

Dacă punem însă cap la cap, cu atenţie, toate detaliile istoriei premergătoare celui de-al doilea război mondial, „filmul” arata cam aşa: în 1925, Stalin l-a dirijat pe Thälmann astfel încât să asigure victoria lui Hindenburg la preşedinţia Republicii de la Weimar, în dauna candidatului susţinut de centrul catolic şi de social-democraţi; în 1932, Stalin l-a dirijat pe acelaşi Thälmann astfel încât să facă imposibilă o majoritate parlamentară fără partidul lui Hitler, ceea ce l-a adus la exasperare pe Hindenburg şi l-a „ajutat” să ia decizia fatală din 30 ianuarie 1933; în 1939, acelaşi Stalin l-a „ajutat” pe Hitler, prin pactul Ribbentrop-Molotov, să ia decizia atacării Poloniei, care a dus la un nou război intra-occidental între Germania, Marea Britanie şi Franţa, la doar 20 de ani după Primul Război Mondial. Se spune, cu foarte mult temei, că „odată poate fi o întâmplare, a doua oară poate fi o coincidenţă, dar de la treia oară în sus este în mod sigur ceva planificat”. În cei 15 ani care au precedat scufundarea Europei şi a lumii în catastrofa celui de-Al Doilea Război Mondial au avut loc atât de multe „coincidenţe”, încât înţelegem prea bine declaraţia liderului rus din 21 august 2019, conform căreia „…în anumite țări sunt încercări de a rescrie cauzele celui de-al Doilea Război Mondial în numele unor interese economice și politice personale”. Singura problemă cu declaraţia respectivă este că domnul preşedinte Putin a omis să spună cine sunt, concret, acele „anumite ţări”, şi a optat pentru ţinerea în continuare a audienţelor occidentale în suspans.

În martie 1933, Thälmann a căzut victimă primului val de represalii de masă lansate de naziştii ajunşi la putere. A fost arestat, torturat şi aruncat în închisoare. I s-a deschis un „proces”, dar Hitler a ordonat în 1935 oprirea acestuia, deşi ar fi putut impune orice „verdict”. După semnarea pactului Ribbentrop – Molotov soţia lui Thälmann a depus la ambasada URSS din Berlin (unde nu a fost împiedicată de Gestapo să intre) un memoriu către Stalin, căruia îi cerea să intervină pe lângă Hitler, în virtutea „relaţiilor de prietenie şi cooperare” tocmai stabilite între cele două regimuri totalitare, pentru eliberarea soţului ei. Stalin nu a mai mişcat însă un deget în favoarea celui pentru care intervenise personal de două ori, în 1925 şi 1928, pentru a-i salva cariera în KPD, între foarte rarele cazuri în care şi-a devoalat interesele. A acţionat exact cum le sugerase „în glumă” delegaţilor la ultimul congresul al Partidului Comunist al URSS dinainte de Marea Teroare: „V-am spus de atâtea ori: puteţi să faceţi ce vreţi, dar nu lăsaţi urme!”. Delegaţii comunişti sovietici au râs atunci cu poftă, dar chiar şi aşa Stalin i-a trimis ulterior pe 90% dintre ei la moarte. Thälmann era un martor de prim rang la evenimentele care au condus la instalarea lui Hitler la putere în Germania. Stalin nu avea nevoie de martori, ceea ce ştia toată lumea în URSS, dar nici nu dorea, în mod special, să „rezolve” el problema cu un „erou al Cominternului”. Aşa că l-a lăsat pe tovarăşul Thälmann în puşcăriile şi lagărele lui Hitler, care, interesant, a ezitat 5 ani până a dat, în august 1944, ordinul de asasinare a fostului său rival. De asemenea interensant, după execuţie propaganda hitleristă a anunţat public că Thälmann „a murit într-un raid de bombardament al SUA”. Călăii lui Hitler nu s-au deranjat aproape niciodată să-şi acopere crimele. În cazul lui Thälmann au făcut una dintre puţinele excepţii.

Ironia sorţii, Thälmann are până azi statui în Germania, inclusiv la Berlin, dar şi la Weimar, locul de naştere al nefericitei republicii democratice germane din 1918, pe care s-a străduit din toate puterile sale, alături de şefii lui de la Moscova, să o distrugă. Până când europenii nu vor dori să înţeleagă exact istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, începând cu originile sale obscure, nu vor reuşi să se elibereze pe deplin de consecinţele lui.
Opiniile exprimate aparțin exclusiv autorului și nu angajează MAE român.”

Referinţe bibliografice (selective)

Benjamin Carter Hett, „The death of democracy. Hitler’s rise to power„, Penguin Random House, London, 2018

Tobias Straumann, „1931: debt, crisis and the rise of Hitler„, Oxford University Press, 2019

A.J.P. Taylor, „Originile celui de-al doilea război mondial„, Polirom, Bucureşti, 1999

David E. Murphy, „What Stalin knew. The enigma of Barbarossa„, Yale University Press, London, 2005

Mark Solonin, „Butoiul şi cercurile. 22 iunie 1941 sau când a început Marele Război pentru Apărarea Patriei„, Polirom, Bucureşti, 2012

Constantin Pleshakov, „Stalin’s folly: the tragic first 10 days of WW2 on the Eastern Front„, Houghton Mifflin Company, New York, 2005

Viktor Suvorov, „The chief culprit„, Naval Institute Press, Annapolis, Maryland, 2008

Antony C. Sutton, „The best enemy money can buy„, Liberty House Press, 1986

Albert L. Weeks, „Stalin’s other war: Soviet Grand Strategy, 1939-1941„, Rowman & Littelfield Publishers Inc., New York, 2002

Joachim Hoffmann, „Stalin’s war of extermination, 1941-1945„, Theses & Dissertations Press, Capshaw, Alabama, 2001

Peter Hitchens, „The phoney victory: the World War II illusion„, I.B. tauris & Co., London, 2018

Christopher Andrew & Oleg Gordievsky, „KGB. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe, de la Lenin la Gorbaciov„, Editura All, Bucureşti, 1994

Distribuie acest articol

174 COMENTARII

    • @Ioan, v-am rugat frumos sa va mai adăugați ceva la pseudonim, sa nu fim confundați. Întâmplător sunt de acord cu părerea dvs. despre acest articol. Mă bucură exprimarea publica a părerii autorului despre situația închisă în care se afla Rusia azi și despre futilitatea încercărilor sale de a juca peste capacitățile ei în zona Asiei. Și eu sunt de părere că ar trebui să renunțe la fantezia destinului său misionar și să se alieze rapid cu cei de același fel.

  1. Daca imi dati voie, caci n-o spun cu rautate, ci cu uimire si admiratie: dvoastra v-ati ratacit prin Europa, Romania.
    Azi marele dusman este SUA, atit pentru Rusia, cit si pentru Germania. La care se adauga o parte a Europei.
    Sincere felicitari pentru articol (e drept, l-am citit in „reprize” :D )

    • @victor L.

      Cel mai mare contribuitor la bugetul UE este dusmanul Americii zici tu? Chiar asa?
      https://www.youtube.com/watch?v=UTRNYhEcCkE
      https://www.youtube.com/watch?v=fhse6js54aw

      P.S. Stiai ca aproximativ 50% din cresterea economica a Poloniei de exemplu se datoreaza fondurilor UE? Adica stranepotii lui Ribbentorp muncesc si contribuie din greu la refacerea infrastructurii si a economiilor din estul UE, promoveaza pacea si prosperitatea pe continent.Iar voi, ce faceti voi (care este contributia voastra?) Va schimonositi la ei (cu lectii de istorie) cand va arata obrazul ca sifonati prea multi bani si sa fiti mai seriosi in privinta statului de drept. In Ungaria populistului Viktor Orban de exemplu se sifoneaza mai multe fonduri decat in Romania sau Bulgaria, iar decand cu PiS polonezii au luat-o si ei pe ulei. https://polska.pl/economy/investments-projects/eu-funds-poland/

      P.P.S.
      Udi, Cocosii, Ghita, Dan Andronic, Bica et al ce mai fac (ei sunt bine mersi, nu-i asa?)

      • Pai Polonia era (ca nu mai e) saraca in 1989 datorita invaziei germane. Nemtii au beneficiat de proiecte supergrase din ce s-a construit recent in Polonia, ca ue nu face filantropie. (Sau credeti ca face sau ar trebui sa faca?)
        E foarte graitor ca nemtii si-au cerut scuze de abia acum pentru ca au ras localitati intregi si au omorat 6 milioane de oameni in Polonia. Daca le-au luat 80 de ani pt asta, e fff clar ce constiinta morala au si de cata omenie sunt capabili sefii ue.

        • @Mihai

          „E foarte graitor ca nemtii si-au cerut scuze de abia acum pentru ca au ras localitati intregi si au omorat 6 milioane de oameni in Polonia. Daca le-au luat 80 de ani pt asta, e fff clar ce constiinta morala au si de cata omenie sunt capabili sefii ue.”

          Domnule, din pacate la unii oameni sunt cam „graitoare” interpretarile eronate, dupa ureche, sau ma rog… dupa plac.

          Incepand cu anul 1970, cam toti cancelarii si presedintii germani au promovat reconciliera Germaniei cu Polonia (ingenunchierea din Varsovia a lui Willy Brandt „Der Kniefall von Warschau”) https://www.youtube.com/watch?v=QTHft_6HjpA

          Helmut Kohl a fost si el de doua ori in Polonia https://www.deutscheundpolen.de/personen/person_jsp/key=helmut_kohl.html

          Fostul cancelar Schröder si-a intrerupt chiar vacanta pentru a participa la a 60a comemorare a Rascoalei de la Varsovia (60. Jahrestages des Warschauer Aufstandes) .
          https://www.spiegel.de/politik/deutschland/schroeder-in-warschau-wir-beugen-uns-in-scham-a-311254.html

          Merkel a participat si ea in 2014 la slujba de reconciliere de la Kreisau. https://www.bundeskanzlerin.de/bkin-de/mediathek/25-jahre-versoehnungsmesse-kreisau-601904!mediathek
          _______

          Asadar, copii, nepotii si stranepotii nazistilor si-au cerut mereu iertare pentru pacatele inaintasilor, iar astazi, promoveaza reconciliera si contribuie financiar la reconstructia infrastructurii si a economiei poloneze (cu vreo 13 miliarde pe an). In contrast, nepotii si stranepotii veteranilor (comunisti) polonezi nu doar ca sunt cam zgarciti la vorba despre pacatele comise in urma razboiului (anexari de teritorii inclusiv „epurarea etnica” a acestora) ci se mai si schimonosesc in fata „stranepotilor” lui Ribbentrop sa plateasca daune aditionale (de parca stranepotii ar avea vreo vina). Asta e, la unii oameni, lipsa bunului simt nu are limite!

          P.S. Scopul principal al proiectului UE (valorile UE, integrarea etc) este tocmai evitarea repetarii istoriei pe continent (marcata de razboaie si conflicte perpetuale, suferinte, epurari etnice si milioane de morti). Cine intelege participa, iar cine nu intelege este liber sa se retraga (initiatorii proiectului sunt hotarati sa-l duca pana la capat).

          P.P.S. istoriceste vorbind, englezii au profitat mereu de pe urma conflictelor intre europenii de pe continent… nu de putine ori au bagat chiar si batul prin gard (fapt recunoscut si de Churchil, unul din vizionarii si activistii ai UE de astazi). In contrast, polonezii s-au cam numarat mereu printre victime (precum si restul europenilor de altfel), din pacate insa, ei n-au incetat sa spere ca vor deveni ceea ce nu au fost si, ceea ce nu vor putea fi: o putere. Exista un proverb in romana cu prostul si fudulul.

        • Asta cu „promovat reconcilierea” si cu ratoiala la cine e de alta parere nu convinge, mai ales ca merge paralel cu tone de calomnii dejectate in presa germana (si romana de altfel) despre Polonia. Eu vorbeam de omenie, de intelegere a tragediilor, iar nemtofilii raspund „administrativ”, vorba lui Vanghelie.
          Nu stiu de ce te plangi de comunistii polonezi, ca Germania se intelege perfect cu stanga poloneza, care tocmai din comunisti se trage. Problema voastra e cu oamenii din Solidaritatea, Macierewicz, Morawiecki, Kaczyński, cu englezii si cu americanii. Poate nu stii, dar Schroeder si Brandt, marii impaciuitori, sunt scosi cu acte din buzunarul rusilor. Uite, de asta nu va cred polonezii.
          Pentru problemele teritoriale, a se adresa lui Hitler si Stalin. Polonezii nu au anexat nimic.
          Stii? Una e sa faci proiecte (cu bani ue care se intorc la tine), discursuri, sa dai bani cu carul, ca doar ai si arati ca esti puternic, si alta e impacarea. Impacarea e ceva intre oameni, nu intre proiecte. Departe Griva de iepure si Germania de azi de proiectul lui Adenauer. Exista lume in ue care nu vrea ca greselile colosale ale lui madam Merkel sa fie integrate pe tot continentul si nici nu lesina dupa zambetele lipsite de continut ale lui Ursula.

        • @Mihail

          1. UE este o multitudine de culori (si de pareri) domnii Vanghelie, Kaczyński, Duda, Viktor Orban et al, doresc totusi sa respecte clauzele aderarii la UE in general si „respectera statului de drept” in mod special.

          2. Germanii nu au probleme cu americanii sau cu englezii asa cum insinuati (dimpotriva). In contrast, noul val de populism (Cambridge Analytica, Trump, Farage, Steve Bannon, Salvini, Viktor Orban, Kakczinsky, Duda, sa numim doar cativa dintre ei) au o problema cu UE si cu ordinea liberala care a domnit in perioada ultimilor 70 ani (asa cum mentioneaza si autorul articolului de altfel).

          3. Willy Brandt a fost spionat de KGB (deci o victima) iar Schröder este fila de poveste si departe de a fi un motiv de neincredere, dat fiind ca el a parasit de mult scena politica in favoarea sectorului privat. Cat despre teritoriile pierdute (anexate Poloniei ca drept despagubire de razboi in urma WW2), Germania nu a deschis niciodata subiectul – este departe de sentimentele revizioniste. Tocmai Polonia este cea care pretinde astazi bani (de la stranepotii nazistilor) ca drept despagubire pentru daunele WW2. Germania este rea!

          4. Cum am scris si in poastarea anterioara, germanii au promovat si promoveaza mereu impacarea, chiar daca euroscepticii Kaczynski, Duda et al sunt cei care intorc spatele. Dupa ce au incalecat „statul de drept” si mass media, s-au imbufnat ca actionariatul privat al companiilor BASF, Total, Wintershall si OMV nu a fost deacord sa investeasca cateva miliarde in plus pt a transofrma compania poloneza de stat (deci statul polonez) in hub european de gaze. In opinea mea, numai un stat lipsit de bunul simt poate pretinde actionariatului privat nu doar sa faca investitii aditionale ci sa-si majoreze si cheltuielile anuale de transport, servicii, etc (ipocrizie este putin zis).

          P.S. Despre aluziile ca Germania ar fi beneficiarii principali ai fondurilor UE alocate Poloniei sau altor tari imi prezerv comentariile.

          • @Renew Europe „Ordinea liberala” este liberala doar cu numele, pentru ca liberalismul s-a subordonat cu totul socialismului in anii de dupa razboi. Traim o situatie paradoxala – de unde liberalismul era privit de sovietici ca marele dusman, ce aparea in caricaturi ca un grasan nasos, cu trabuc si joben, cocotat pe un sac de dolari si care exploata muncitorul slabanog, in prezent marxistii cu mutra lui Che pe tricou si cu capul impuiat de carticica rosie se prezinta in public ca „liberali” ! Numele de liberal a devenit doar un nume de scena pentru socialisti. E o substituire care deruteza pe multi si care a fost construita treptat tocmai pentru a fi un alibi pentru marxisti care sustin ideile lui Lenin, Stalin, Mao, Pol Pot etc. dar nu vor sa imparta cu ei oceanul de sange varsat.

        • A-i pune in aceeiasi oala pe Vanghelie cu restul listei arata fie habarnism flagrant, fie dorinta de conflict.
          Germania are probleme mari cu trecutul pe care nu le-a rezolvat. Inca si acum plateste pensii agentilor nazisti din WW2. https://www.lesoir.be/208095/article/2019-02-21/18-collaborateurs-du-regime-nazi-touchent-une-pension-de-guerre-allemande Situatia nu s-a schimbat de la Voegelin. https://portalconservador.com/livros/Eric-Voegelin-Hitler-and-the-Germans.pdf Sefa ue nu are constiinta morala. Si in Romania nemtii au facut un rau imens si nici nu sunt constienti de asta.
          Chiar asa, nemtii gigea 100%, restul cah? AfD ce e? Problema nu e cu ordinea liberala, ci cu dezordinea produsa de legislatia proasta, de hotararile arbitrare ilegale ale lui Mutti, de aroganta si tupeul dictatorial al lui Macron, de nesocotirea mai multor referenda, de amorul pentru comunisti si rusi. Ordinea relativa a domnit doar in cateva tari din ue actuala. In alte parti a fost haos si nenorocire, inclusiv datorita piromanilor nemti. Dar nu conteaza, sunt doar statistici, nu?
          Brandt a fost o cazatura filorusa, cf. arhivele Mitrokhin. Rusii l-au ajutat si au incercat sa il mai mentina la putere si dupa ce s-a facut de ras (afemeiat, betiv, depresiv etc,) pentru ca le era favorabil. Asistentul lui personal, Günter Guillaume, era spion stasi dovedit. Schroeder a fost primit la gazprom, DUPA ce a facut servicii rusilor tot timpul cat a facut politica in Germania, ca nu face Putin favoruri degeaba si nici nu cheama pe oricine in boardul gazprom.
          Ba da, Germania a facut agitatie in Silezia inainte de aderarea Poloniei si Cehiei la UE. Si, da, a omorat 6 mil de polonezi, a ras localitati poloneze si trebuie sa plateasca, cum a platit si altora pagubele. Poate asa o sa se gandeasca si la un examen de constiinta.
          Ati ca Polonia importa gaz lichefiat din SUA, spre marea ciuda a rusilor.

  2. Wooow. Amazing.

    Mi-a luat ceva vreme sa citesc dar a meritat.

    Materialul asta ar trebui sa fie scriptul unui documentar detaliat (si cu actori pt a-l face mai captivant publicului :) ) pe Discovery si multe alte canale occidentale.

  3. Excepțional articol, vă felicit !

    Intenționez să-l distribui. Aveți disponibilă și varianta acestuia în engleză, vă rog ? Vă mulțumesc anticipat.

  4. D-le Alexandru Dodan, prima parte cu pornirea WW2, in care justificarea este exemplara și curajoasă, imi amintesc implicațiile asupra romanilor, cărora pactul ne este încă pe suflet, nevindecat, perversitatea de a ne impune rusii nouă să ne sărbătorim 23 august în ziua semnării lui, prin care ne-au luat tot nouă o parte din patrie, pe lângă ce a luat de la patriile polonezilor și balticilor, după care să-și numească lupta de a-și menține cotropirile ca mare război de apărare a aceste patrii hrăpărețe. Propaganda este cu atât mai credibilă, cu cat este mai vulgară și mai gogonată. Că Lenin, Stalin și Hitler, poate și Thalman au fost asa bune calculatoare, mă cam îndoiesc, dar și-au valorificat șansele pe care învingătorii WW1 le-au permis prin neînțelegerea suferințelor învinșilor. Mai puțin americanii, care și-au știut măsura și au făcut din dușmanul mai slab aliat să-l doboare pe cel puternic și nici n-au lăsat Europa de izbeliște după victorie. Doar ca a durat prea mult revenirea la normal și noua generație nu înțelege ce repede se poate dărâma o construcție pe care trebuie să o înțelegi și să o îngrijești permanent. De asta, studiul istoriei este o arma extraordinar de eficientă.

  5. ” Serghei Lavrov, care a afirmat că “este un fapt că popoarele Uniunii Sovietice au fost cele care au rupt spinarea celui de-Al Treilea Reich“” – corect, din moment ce 80% din soldații germani morți în luptă au murit pe Frontul de Est:
    ”Eastern Front: 2.7 million deaths in active service, 0.7 million deaths in captivity, 3.4 million deaths in total.
    Other Theaters: 0.8 million deaths in active service, 0.1 million deaths in captivity, 0.9 million deaths in total.
    All Theaters: 3.5 million deaths in active service, 0.8 million deaths in captivity, 4.3 million deaths in total.”
    https://www.quora.com/During-WW2-what-percentage-of-German-soldiers-died-on-the-Eastern-Front

    ”Ce a obţinut URSS de pe urma “marii victorii” din 9 mai 1945?… ziua de 9 mai nu numai că nu ar trebui sărbătorită cu mare fast şi “pompă”, dar ar trebui chiar declarată zi de doliu naţional.” – popoarele sovietice au câștigat un lucru esențial – supraviețuirea. Principalul obiectiv al lui Hitler era cucerirea ”spațiului vital” pe teritoriul sovietic. Dacă Hitler ar fi câștigat războiul, pe sovietici îi așteptau sclavia și exterminarea. Aceeași soartă le pregătea Hitler și polonezilor – prin comparație Polonia comunistă a fost chiar acceptabilă.

    ”cultul lui Stalin a fost reanimat la niveluri nemaivăzute după “raportul secret” citit de Hruşciov în 1956. Dacă oficialii ruşi de azi ţin atât de mult la “memoria istorică” a URSS pe cât clamează public, atunci nu Stalin ar fi trebuit reabilitat…” – uite care e de fapt opinia lui Putin despre Stalin:
    „The positives that undoubtedly existed were achieved at an unacceptable price. Repressions did take place. This is a fact. Millions of our fellow citizens suffered from them. Such a way of running a state, of achieving results is unacceptable, this is impossible. We have not only lived through the personality cult but also witnessed mass crimes against our own nation.”
    https://www.reuters.com/article/idUSGEE5B21J6

    • Despre responsabilitățile privind începerea războiului:
      În 1935-1939 URSS a dus o politică ferm anti-nazistă, a încheiat în 1935 pacte cu Franța și Cehoslovacia. E perioada ”Fronturilor Populare” – coaliții politice între comuniști și forțele democratice de ex. în Franța guvernul condus de Leon Blum și implicarea sovietică de partea Republicanilor spanioli.
      Ar fi trebuit ca într-un articol atât de amplu să apară și problema conciliatorismului britanic și francez față de Germania nazistă. În 1938 URSS a oferit ajutor militar Cehoslovaciei, dar Polonia și România au refuzat tranzitul trupelor sovietice, iar Marea Britanie și Franța au preferat să se înțeleagă cu Hitler la Munchen, sacrificând Cehoslovacia.
      Din punctul de vedere al sovieticilor aceasta însemna că britanicii și francezii încearcă să-l împingă pe Hitler spre Est, către atacarea URSS.
      ”dacă URSS se “temea” într-adevăr de o agresiune germană, cel mai bun lucru pe care-l putea face era să lase Polonia (aflată în relaţii ostile cu Germania din martie 1939) exact acolo unde se afla, nu s-o împartă cu Hitler în august 1939, oferind astfel armatei germane o frontieră terestră directă cu URSS” – după Munchen încrederea URSS în Franța și Marea Britanie a dispărut. Din punctul sovietic de vedere, dacă n-ar fi încheiat Pactul Ribbentrop-Molotov și n-ar fi ocupat estul Poloniei, atunci întreaga Polonie ar fi fost ocupată de germani, iar aceștia ar fi ocupat astfel poziții mult mai favorabile pentru atacarea URSS. Dacă ofensiva germană din 1941 ar fi pornit cu 300 km. mai spre Est, de la granița interntebelică dintre Polonia și URSS, atunci Moscova ar fi fost cucerită.
      ”Analiza dispunerii Armatei Roşii în teren, în iunie 1941, nu sugerează intenţii defensive” – doctrina militară sovietică prevedea ca în cazul în care țara e atacată, atunci Armata Roșie să treacă imediat la contraofensivă și să ducă războiul pe teritoriul inamic. Adică în 1941 nu era dispusă pentru atac, ci pentru contraatac. Desigur, era o strategie eronată, care a dus la încercuirea și distrugerea forțelor sovietice. Strategia rațională era să cedeze treptat teren, lungind astfel liniile de aprovizionare ale germanilor și așteptând iarna.

      • Unele idei din comentariul dvs se regasesc intr-o carte a lui Ivan Maisky, ambasador rus la Londra, destul de apropiat de Churchill, carte numita Cine l-a ajutat pe Hitler, tradusa si in limba romana inainte de 89.
        Sunt unele elemente de adevar in cartea lui Maisky, dar realitatea este ca politica de conciliere fata de Hitler („appeasement”) dusa de britanici, dar si de francezi, se datora epuizarii acestor tari dupa primul razboi mondial. In plus UK nu mai putea conta pe sprijinul coloniilor, in India l-au incarcerat pe Gandhi care cerea independenta.
        Multi britanici priveau cu simpatie fata de cererile lui Hitler, Germania fusese supusa la Vesalilles la un tratament extrem de dur, desi tehnic Germania nu pierduse razboiul, trupele alaite nu ajunsera in Alemania in Nov 1918. Acest tratament foarte dur s-a facut in special la insistentele lui Clemenceau si W Wilson si a dus si la unele frontiere foarte artificiale. In Cehoslovacia regiunea sudeta era majoritar germana (dupa 1945 cehii au operat o curatire etnica uriasa cu crime de nedescris), coridorul polonez era la fel de natural precum este azi enclava ruseasca de la Kaliningrad / Koenisberg.

        Nu toti au fost de acord cu aceasta politica de cedare, in UK, inca din 1936 Churchill declara ca daca Hitler nu va incepe primul razboiul, UK il va incepe. Inca din timpul lui Louis XIV britanicii n-au acceptat niciodata sa existe o mare putere pe continent.

        Totusi tranzitarea trupelor rusesti pe teritoriul Romaniei sau Poloniei pentru sprijinirea Cehoslovaciei, mentionata de dvs, era greu de acceptat bazat pe experiente anterioare ale celor doua tari. Cine s-a fript cu tzarii nu putea crede in bunele intentii ale lui Stalin.

        • Germania nu ar fi inceput razboiul fara sa fie incurajata de o intelegere cu sovieticii. Se temea de ei mai mult decat de occidentali. In timpul ocuparii Poloniei tremura de frica lor. Abia dupa semiesecul sovietic din Finlanda si neasteptatele sale succese in vest, care i-au ridicat moralul pana la cer, si-a schimbat optica cu totul si a prins curaj nebunesc, uitand de disproportia de forte si resurse.
          Doctrina sovietica prevedea „contraofensiva” cand era „atacata” de tari ca Estonia, Finlanda, Romania , vecinele ei. Daca punea si Germania in aceeasi categorie de adversari inseamna ca era foarte sigura de superioritatea ei. Nu iti masezi aviatia si trupele la granita nici daca vrei sa faci contraofensiva. Risti sa nu mai ai cu ce sa o faci, asa cu s-a si intamplat dealtfel. Stalin era de fapt in postura pradatorului care a simtit miros de sange si care isi pregatea atacul pe indelete si sigur pe el, temator doar sa nu-si sperie victima. Nu se temea de miel, nu avea de ce. A dat insa peste un miel turbat, se mai intampla uneori.

        • Vesticii erau demoralizati de pierderile din primul razboi si de propaganda pacifista, coordonata uneori chiar de sovietici. Nu erau capabili sa mai duca un razboi.Mimau statutul de mare putere, dar nu credeu cu adevarat in el. Erau tinte minunate pentru bullyng-ul practicat de Hitler. Scopul lui Stalin era dominatia asupra Europei, dar fara a ajunge la o confruntare pe fata, pe viata si pe moarte, cu puterile occidentale, care ar fi dus la mobilizarea acestora. Ideea unei puteri pacifiste aflata concomitent in conflict ideologic total cu restul lumii(telul explicit era suprimarea acesteia) e cel putin nastrusnica. URSS atata razboiul mimand propagandistic interesul pentru pace, nu era totusi ceva nou. Germania lui Hitler nu era o mare provocare sau un adversar serios inainte de razboi. Era inarmata in pripa, de mantuiala, vreme de numai 6 ani. Economia ei nu iesise din criza, avea o gramada de lipsuri, si nu nunai la capitolul resurse. Industria constructoare de masini, esentiala pentru inarmare, era subdezvoltata in comparatie chiar si cu Italia, fata sa mai vorbim de America, neavand o adevarata productie de masa. Cu putina hotarare, chiar si Cehoslovacia sau Polonia singure ar fi invins-o fara probleme in primii ani dupa venirea lui Hitler, poate chiar si mai tarziu. De occidentali nu mai vorbesc. Dar lipsea curajul moral de a incepe un razboi sustinut. Pacifismul l-a facut probabil viabil pe Hitler. Si jocurile sovieticilor.

    • Autorul se refera la ce a obtinut URSS ca stat in urma razboiului, comparatia fiind facuta cu obiectivele si cu pregatirile premergatoare implicarii in razboi, nu la ce au obtinut popoarele sovietice. Aspiratiile si interesele acestora nu aveau mai multa legatura cu ambitiile statului sovietic decat au ambitiile unui comandant de puscarie cu aspiratiile detinutilor. Mi se pare evident ca URSS nu a facut asemenea eforturi titanice de a se inarma(avea o armata mai puternica decat cele ale restului statelor lumii cumulate) doar pentru a impune comunismul in cateva tari vecine de importanta secundara. Razboiul a compromis obiectivele sovietice, din acel moment a devenit un stat bolnav asemeni Spaniei in sec. XVII sau asemeni imperiului otoman in secolul urmator. Aparent impresinonant dar putred si fara speranta. Fara experimentele absurde ale lui Mao, China ar fi facut irelevant URSS in cateva decenii dupa razboi. Asa a avut timp sa construiasca acest mit al razboiului castigat. Poti sa spui ca razboiul a fost un esec pentru Imperiul Britanic dar un succes pentru popoarele sale, pentru URSS a fost insa un dezastru.

      • Dacă ar fi câștigat germani, ar fi distrus și statul și popoarele sovietice. Așa că și statul (oficialii) avea toate motivele să sărbătorească.//
        Stalin era adeptul ”socialismului într-o singură țară” – spre deosebire de Troțki, adeptul ”revoluției permanente”
        https://en.wikipedia.org/wiki/Socialism_in_One_Country
        Imensa armată sovietică era absolut necesară pentru apărarea țării – așa cum s-a văzut clar în timpul războiului.

        • Scopul final al lui Stalin era identic cu cel al lui Trotski, impunerea socialismului la nivel mondial. Ce diferea era metoda prin care se atingea acest deziderat. Chemarea la revolutie a popoarelor era considerata ineficienta si avea un rol secundar, subminarea statelor capitaliste in folosul Uniunii Sovietice. Socialism intr-o singura tara nu insemna ca Uniunea sovietica urma sa traiasca in buna pace cu statele capitaliste, ci doar ca socialismul urma sa se consolideze acolo astepand sansa sa invinga capitalismul prin razboi, profitand de slabiciunile acestuia. Insemna ca prin impunerea comunismului la nivel mondial va rezulta o singura tara, o Uniune Sovietica – unic stat la nivel planetar, si nu o multitudine de state comuniste posibil concurente, rezultate din revolutii disparate.Era o schimbare de strategie ca urmare a esecului evident al revolutiilor comuniste dupa primul razboi, scopul insa ramanea identic, succesul revolutiei mondiala prin starpirea statelor capitaliste si impunerea generalizata a socialismului.
          Ori ratarea sanselor in razboi a insemnat tocmai ratarea acestui scop, care nu mai putea fi atins odata ce America s-a inarmat devenind hegemon militar incontestabil si odata cu aparitia concurentei statului comunist chinez, cu toate ezitarile acestuia. U.R.S.S. nu putea spera sa mai ajunga intr-o situatie favorabila precum cea premergatoare razboiului. Adica ocident dezbinat si naiv, cu o America dezarmata si izolata voluntar. Economia nu ii permitea sa concureze bugetul militar american nici daca aloca 80% din pib inarmarii. Justificarea stalinismului si a doctrinei „comunismului intr-o singura tara” au disparut deodata. Faclia a preluat-o peste ani China comunista care are azi resursele si oportunitatile pe care le avea Stalin in 1940. Plus oportunitatea capitalismului controlat pe care sovieticii nu se puteau baza, din motive demografice si socioeconomice.
          Popoarele sovietice au castigat sansa porcului care a scapat de pesta porcina si poate asteptarea linistit venirea craciunului. Statul sovietic urmarea tot distrugerea popoarelor sale si a indivizilor sai, societatea fara clase nu se putea realiza altfel.

          • @Ventidius
            Ai dreptate 100%. Nu știu cum de a prins așa de puternic intoxicarea cu „socialismul intr-o singură țară”….. Este evident manipulator. Stalin chiar se pricepea la chestii de-astea.
            O explicație ar fi că a fost folosită de politica occidentală ptr.a justifica alianța cu un regim atât de criminal. Trebuia să-i spele groaznicele păcate cumva….

  6. O analiza pertinenta, de care Europa va trebui sa tina seama, daca nu doreste sa ajunga mai rau decat in urma Celui de-al Doilea Razboi Mondial.

  7. Un scurt comentariu pentru cititorii care ar putea pune sub semnul întrebării problemele expuse de domnul Alexandru Dodan.
    La sfârşitul anilor ’50 s-a renunţat în România la sintagma „lovitura de stat de la 23 august 1944” în favoarea celei de „insurecţia armată de la 23 August 1944”. O explicaţie inedită a fost oferită de generalul Leontin Sălăjan la şedinţa plenară a activului de partid din armată (Bucureşti, 6 mai 1964) şi aceasta este legată de atitudinea afişată de militarii sovietici faţă de România după încheierea celui de-al doilea război mondial: „Dar în alte activităţi în care … că nu prima oară am făcut observaţiunea aceasta – de atâta ori am făcut-o, că nu se poate fără ştirea – când era cu introducerea rachetelor – dar nu pot să introduc rachete în România fără aprobarea conducerii, cum îţi închipui că am să semnez acolo numai aşa, ca să scriu Sălăjan, păi partidul meu nici nu ştie. Ce rachete domnule, acum auzim prima oară că vrea să ne ofere rachete. Se poate în felul acesta trata? Şi atunci le-am zis – «tovarăşi, lucrurile acestea trebuie pregătite, trimise din vreme, studiate de organele care sunt competente în ţară şi pe urmă am dezlegare şi n-avem nevoie de discuţiile astea». Lucrurile astea le-am mai spus-o nu numai o dată, dar se vede că au meteahnă veche, acum ies la iveală cam cum ne priveau ei pe noi, vă iese din broşurile acestea. Voi, să vă pară bine că mai trăiţi pe lume, aşa era în concepţia lor. Ce, românii mai au pretenţii şi ei să ridice glasul [?] Căci ei considerau – noi v-am eliberat Bucureştiul, noi v-am eliberat pe toţi, voi n-aţi făcut aproape nimic. Păi sigur, dacă ai concepţia asta despre o ţară – că ai venit tu şi ai eliberat-o, dar chiar o ţară capitalistă – eu i-am spus odată direct lui [Rodion] Malinovski. El făcea o aluzie că «eu care am eliberat, pot să vin să stau cât vreau în România». L-am invitat din politeţe şi nu numai din politeţe, «şi ce, numai pentru câteva zile [?]» – a zis. «Păi d-aia am eliberat eu România?». Stai omule că n-ai eliberat-o pentru dumneata! Dar în capul lor aşa este. Noi am eliberat România, noi avem dreptul aici să facem ce vrem, să ne amestecăm în treburile din România aşa cum vrem noi. Se vede că asta era concepţia, de asta i-a şi dus la stările acestea care acum explodează”.

  8. Felicitari pentru articol. Stufos dar bine documentat, am tot gasit referinte in ultimii ani legate de intentia lui Stalin de a invada Europa, culminand cu cartile lui Suvurov, dar expunerea asta leaga multe informatii.

  9. Un artcol cu unele detalii interesante, unele necunoscute publicului larg (de exemplu planul de atac asupra Germaniei si Romaniei, elaborat de Stalin in mai 41).
    Planuri de atac asupra Romaniei au existat si mai devreme, in 1935 armata sovietica (corpul ucrainean) avea un plan sa ajunga pe culmile Carpatilor in 3 zile.
    Totusi autorul face o afirmatie transanta si total gresita:
    „Valoarea echipamentelor şi mărfurilor livrate de către SUA în URSS pe durata războiului a fost de 11,3 miliarde de dolari, ceea ce în valoarea actuală a monedei americane echivalează cu aproape 200 de miliarde de dolari. În istoria lumii, oriunde am căuta şi oricum am analiza cifrele şi datele, nicio ţară nu a fost vreodată ajutată de o alta, aşa cum URSS a fost ajutată atunci de către SUA.”
    Ajutorul facut de USA catre UK in perioada razboiului a fost mult mai mare decat fata de Rusia. „$31.4 billion ($354 billion) went to Britain and its Empire, $11.3 billion ($127 billion) to the Soviet Union”.
    Pentru britanici acest ajutor a fost vital, fara el n-ar fi putut rezista pana in 1944, dar datoriile au fost greu de platit si s-au incheiat abia in 2006.
    Rusii nu prea si-au platit datoriile fata de USA in schimb au beneficiat de sume uriase de reparatii de razboi din partea Romaniei, Germaniei si a altor tari ale Axei.
    Un detaliu pe care autorul il ignora este contributia firmelor din US la constructia marilor obiectivelor industriale din URSS in anii 20-30. Marea hidrocentala de pe Nipru a fost construita de Stalin cu specialisti americani (unii au si fost premiati cu Steaua Rosie) si cu generatoare furnizate de General Electric. Specialisti de la Ford au ajutat la constructia de masini. Ca si chinezii anilor 90 rusii i-au folosit pe specialistii americani si apoi au copiat masinile si tractoarele americane.

  10. „la 25 aprilie 2005, în discursul privind starea naţiunii, Vladimir Putin a rostit propoziţia cheie, fără de care nu poate fi înţeleasă politica Rusiei din ultimii ani: “Prăbuşirea URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX“. Se referea la ziua de Crăciun a anului 1991, când URSS se “dizolvase” relativ paşnic, iar steagul cu secera şi ciocanul fusese coborât de pe Kremlin. ”

    A fost exact pe dos cum zice Putin. În 1991 europenii au ratat ocazia istorică a marii reunificări europene, preluând principiile americane (într-un fel a fost o victoria finală americană asupra celei de-a doua puteri anti-europene, după victoria asupra Germaniei). Dar atunci nu au fost învinse pe deplin forțele trecutului, care au revenit prin Putin și alte manifestări naționaliste.

    Astăzi S.U.A. este mult mai egoistă și nu mai vede întărirea Europei ca interes propriu. Europa + Rusia devin mai degrabă un teren de dispută cu China. De-aceea susținea Trump revenirea Rusiei în G8.

    • Cind faci o asemenea afirmatie „Astăzi S.U.A. este mult mai egoistă și nu mai vede întărirea Europei ca interes propriu”, ai luat in considerare „atitudinea” Germaniei si Frantei fata de SUA si fata de Rusia?
      Cred ca esti la curent cu declaratia lui Macron, ca o armata a UE trebuie infiintata pentru a se apara fata de Rusia, China si chiar fata de SUA.
      Si atunci ce mai chichgirez gilceava de interes propriu fata de Europa? Chiar nu ajunge cit au facut SUA fata de Europa?

      • @victor L

        Incetati cu imprastierea minciunilor si a stirilor false! Macron nu a spus niciodata ca armata europeana trebuie infiintata pentru a se apara de SUA (voua chiar nu va este rusine sa mintiti oamenii in fatza?)

        https://www.elysee.fr/emmanuel-macron/2017/09/26/initiative-pour-l-europe-discours-d-emmanuel-macron-pour-une-europe-souveraine-unie-democratique

        Traducerea in engleza http://international.blogs.ouest-france.fr/archive/2017/09/29/macron-sorbonne-verbatim-europe-18583.html

        • @Renew Europe – discursul de la care ai pus tu link-ul spre elysee.fr e cu un an mai vechi decât cel incriminat. Al tău e din 26 septembrie 2017, iar discursul incriminat e din 18 noiembrie 2018.

          Textual, în noiembrie 2018, Macron a spus: ”Nous nous devons nous protéger à l’égard de la Chine, de la Russie et même des Etats-Unis d’Amérique.” Tu cum ai traduce asta?

          Dincolo de asta, e treaba Franței de cine dorește să se apere (protejeze, whatever) dar România nu dorește să se protejeze de Statele Unite și nici nu are de ce. End of story.

          • @Harald
            Ca să parafrazăm un dicton cunoscut: in relațiile internaționale nu există nici dușmani permanenți nici prieteni permanenți, există doar interese permanente…… US, Rus., CHN uzează din plin de acest raționament. Se vede foarte clar. Iar in ceea ce privește prietenii permanenți……cazul US/Trump e evident.
            De ce să nu procedeze și ceilalți la fel ca aceste mari puteri?!? De ce să nu se ghideze, strict, in funcție de interese. Sau nu e voie?!!?

            • Interesele Germaniei sunt daunatoare intereselor Romaniei, atat pe plan intern, cat si pe plan extern. Poti face echipa cu Rusia, cu China si cu Iranul, dar nu te astepta sa primesti laude pentru asta. Iar avioanele americane de la Campia Turzii si Kogalniceanu sunt acolo independent de vointa ta.

            • @Harald
              „Interesele Germaniei sunt daunatoare intereselor Romaniei, atat pe plan intern, cat si pe plan extern” este simplă o afirmație…. Nu e susținută de nimic, poate doar de prejudecăți și porniri ce pot fi examinate, doar, psihologic……
              Nu știu dacă ai realizat vreodată dar aici NU suntem un grup/conclav/adunare care trebuie să ia decizii cu impact asupra vieții/securității unor state/popoare. No way. Suntem simpli comentatori care își dau cu părerea. De aceea nu înțeleg ce ne oprește să reflectăm și să opinăm mai puțin îndârjit.
              Personal, incerc să fiu onest cu mine însumi și cu ceilalți…. Altfel demersul/dezbaterea de aici nu are utilitate. Se transformă în ceva steril ptr.imbogătirea orizontului cultural/intelectual dar f.fertil ptr.cearta la „mica ciupeală”…..

          • @Harald

            Fraza la care faci tu trimitere este scoasa din context si „interpretata gresit” bineinteles (din rea intentie). Un exemplu par excellence de manipulare crasa, nimic mai mult. https://romania.europalibera.org/a/semi-fake-news-nu-macron-nu-a-cerut-o-armată-europeană-ca-să-apere-europa-de-sua/29745923.html

            In ceea ce priveste formarea unui centru comun (European) de aparare cibernetica, nu pot decat sa agreez cu propunerea lui Macron… in contextul in care, in perioada protestelor cu „vestele galbene” din Franta, nr trolilor si volumul postarilor manipulatoare din Rusia (dar si de peste ocean) a fost extrem de mare. Aici in UE, oricine poate manipula si perceptia publica si agita cu stiri false, minciuni, interpretarea eronata a unor fraze scoase din context (sau cum vrea muschiul lor). Protestul vestelor galbene din Franta sau campania Brexit /LEAVE.EU din UK sunt doar doua exemple in acest sens.

            Cat despre Common Security and Defence Policy (CSDP) si eficientizarea trupelor UE (aici) , nu este un subiect nou… asa cum incearca unii manipulatori sa-l impacheteze. Chiar si Germania, care a fost mai reticienta din acest punct de vedere (din considerente istorice) intelege ca acest proiect a devenit o necesitate. Mai multe detalii (aici). pentru vorbitorii de germana.

            In privinta administratiei Trump ce putem spune? Un om lipsit de bunul simt care manipuleaza cu nerusinare cetatenii, militantii, etc, agita spirituel imprastiind ura, minciuni grosolane de genul ca UE este un „foe” care face SUA de bani „We have been ripped off by European Union” (aici), „Franta propune o armata Europeana pentru a se apara de SUA”, „Germania este rea”, etc (soricul gros de doua degete este putin zis…)

            Una peste alta, eu cred ca datoria membrilor UE, printre care se numara si Romania, este sa apere ordinea liberala a ultimilor 70 ani (aici) sa respinga protectionismul, populismul, minciuna si nationalismul primitv de grota (care s-a extins ca raia prin Occidentul de odinioara). End of Story!

            P.S.
            Ursula v.d. Leyen nu a fost numita in mod intamplator Presedintele CE. Spre deosebire de Mutti Merkel si de domnul fin Junker, v.d. Leyen nu se intimideaza in fata mitocanilor, stie pe ce ton sa le raspunda (aici) si (aici)..

            • Sigur ca Ursula nu fost numita intamplator, a fost planul lui „Mutti” (care nu are copii) de a-i pacali din nou pe bavarezi. In urma cu un an, cand s-a discutat despre sefia CDU, Ursula nu mai era interesata de politica. Dupa ce „Mutti” i-a dus cu presul pe bavarezi, in intelegere pe sub masa cu Macron, Ursula a devenit brusc persoana ideala, mai progresista chiar decat „Mutti”.

              Asa cum anticipam in urma cu un an, solutia lui „Mutti” nu a fost retragerea, ci trimiterea de postaci mai agresivi pe forumuri. Partea pe care n-am prevazut-o nici eu si nici ea a fost ca e mai util ca Germania sa intre in recesiune cu Merkel la conducere, decat cu succesorul ei. Have fun! :)

            • @Renew Europe – foarte bune poveștile cu trollii din Rusia. Despre cei de la Paris, Berlin și Bruxelles – nimic, nimic? :)

            • @Harald

              Ma bucur cel putin ca ne-am lamurit cu „trollii” care deformeaza adevarul (de genul poevestilor cu Macron si armata Europeana dedicata pentru a se apara de de America). In rest numai de bine, V.D. Leyen promite ca va forma un centru ciebernetic comun, avand ca scop apararea democratiiilor europene de atacurile trollilor bazate pe minciuni si stiri false.

              https://ec.europa.eu/commission/sites/beta-political/files/political-guidelines-next-commission_en.pdf

            • @Renew Europe – uite că presa românească are jurnaliști cu și mai mult chutzpah decât în comentariile tale:

              Europa are deja o nouă sală de comandă (…) Iar preşedinta sa aleasă, Ursula von der Leyen (…)

              Deci nu e suficient să-i păcălești pe bavarezi cu un Spitzenkandidat pe care nu-l mai vrea Macron după alegeri, mai poți scrie și ulterior în presă că Europa are o președintă aleasă. După care vă mirați că există atât euroscepticism.

            • @Harald

              Viktor Orban a refuzat Spitzenkandidatul bavarez Manfred Weber, apoi Kakczinsky, Orban si altii l-au refuzat pe belgianul Frans Timmermans (a fost prea progresist pentru gustul lor) iar dupa un lung maraton, reprezentantii celor 27 membri au fost de comun acord cu numirea Ursulei v.d. Leyen. Acum jurnalistii pot scrie ce doresc ei, este dreptul lor sa-si exprime opiniile.

              https://www.dw.com/en/hungarys-orban-rescinds-support-for-manfred-weber-in-eu-vote/a-48624873

          • @Harald

            Chiar si Ronald Reagen l-a invitat pe Gorbaciov „Let’s see if we can start a conversation. Not necessarily a friendship, but a negotiation.” Iata ca recent Rusia si Ucraina au facut schimb de prizonieri (sa fie oare rezultatul negocierilor si al conversatiilor?)

            P.S. Cam toate multinationalele petroliere (americane si europene) au avut investitii in Rusia, pana a inceput Putin sa cante la vioara nationalista melodiile alea cu „vin strainii sa ne dezmembreze si sa ne fure bogatiile”. Cateva companii europene, Wintershall (BASF), Total, OMV, au reintrat in joc cu investitii, chiar daca conceptul nationalist-protectionist impus de Putin (cu JV, 50/50, etc) este contrapructiv, in cele mai multe cazuri chiar un impediment.

            P.P.S. Dependenta Poloniei de gazul rusesc este in proportie de circa 70% (este evident ca dependenta lor sarea peste 80%-90% daca Nordstream-ul trecea pe la ei). In fine, companiile germane cu capital privat nu au fost de acord sa investeasca in transformarea unei firme poloneze de stat (deci „statul polonez”) in hubul lor de gaze. Asta este, Kackzinsky et al trebuie sa se consoleze cu ideea. Amuzant este ca si UK importa mai mult LNG direct din Rusia decat din alte parti (se simte cineva deranjat ca UK-ul ii ocoleste?) https://europa.eu/rapid/press-release_IP-19-1531_en.htm

            https://ec.europa.eu/eurostat/cache/infographs/energy/bloc-2c.html

          • Daca va citim pe dvs ajungem sa credem ca Brandt si Schroeder erau cei mai conservatori rusofobi si Reagan campion la Ostpolitik.
            Ati uitat pozitia de baza a lui Reagan fata de Rusia:
            “Here’s my strategy on the Cold War: we win, they lose.”
            „As for the enemies of freedom, those who are potential adversaries, they will be reminded that peace is the highest aspiration of the American people. We will negotiate for it, sacrifice for it; we will not surrender for it, now or ever.”
            „It is the Soviet Union that runs against the tide of history by denying human freedom and human dignity to its citizens.”
            „Mr. Gorbachev, open this gate! Mr. Gorbachev, tear down this wall!”
            „How do you tell a Communist? Well, it’s someone who reads Marx and Lenin. And how do you tell an anti-Communist? It’s someone who understands Marx and Lenin.”
            https://web.archive.org/web/20040609055415/http://www.presidentreagan.info/speeches/empire.cfm

  11. „Deşi au rămas primul partid parlamentar, au pierdut 2 milioane de voturi faţă de alegerile din 31 iulie, obţinând “doar” 33,1% şi 196 de deputaţi. Comuniştii însă au făcut un salt semnificativ faţă de alegerile anterioare, obţinând 17% din voturi şi 100 de deputaţi, devenind astfel al doilea partid parlamentar, şi devansându-i pe social-democraţi, care au obţnut doar 20% şi 121 de deputaţi.”

    Un articol foarte bun, după părerea mea.

    Îndrăznesc totuși să observ că în contextul citat cifrele arată o oprdine ușor diferită, fără însă ca acest fapt să aducă un prejudiciu argumentării în ansamblul său.

    https://en.wikipedia.org/wiki/November_1932_German_federal_election

  12. Formidabil text, care ar trebui, cu ceva adăugiri, să fie consemnat într-o carte de referinţă pentru istorici şi pentru public. Da, ne place sau nu, Europa încă este sub consecinţele WW2. Nimeni nu vrea să accepte vinovăţia pentru cataclismul Europei din WW2, Europa de Vest tace cu ipocrizie, Rusia nu se poate împăca cu înfrângerea din „războiul rece”. Şi ne place sau nu, au apărut deja poziţii revanşarde faţă de consecinţele WW2 şi enumerăm aici Rusia, Germania, Franţa, Hungaria, Polonia şi chiar România.
    Omagiu SUA+UK care au învins în WW1, WW2 şi „războiul rece” ideologiile totalitare care au însângerat Europa.
    România după WW2 a fost declarată ţară învinsă şi a pierdut teritoriile prevăzute în Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939. Vreau să spun că pentru România WW2 încă nu s-a încheiat….

    • Europenii au probleme mai mari decat consecintele celui de al doilea razboi. Ei se afla in situatia celor din Constantinopol si, la fel ca acestia, discuta tot despre problema sexului ingerilor(redefinita ca egalitate de gen). Poate pentru ca, la fel ca si aceia, doar atata mai pot rezolva.

      • În final, Europa de Vest, salvată de două ori în WW1 şi WW2 de SUA+UK, a fost marea beneficiară a victoriei din „războiul rece”, câştigat tot de SUA+UK. Europa de Vest a acaparat ce era mai bun din economiile fostelor state comuniste şi acum se ridică în contra salvatorilor săi SUA-UK , pentru asta vroind a apela tocmai la Rusia, oripilând fostele state comuniste. Noroc cu aceleaşi SUA+UK…..

        • @Lucifer – ar trebui să facem distincție între națiunile vest-europene și regimurile aflate la conducerea fiecăreia dintre ele. Regimurile respective sunt astăzi pro-rusești, nu națiunile ca atare.

          Exemplul meu favorit e RFG-ul lui Willy Brandt și Helmut Schimdt. Erau trup și suflet pentru Uniunea Sovietică, dar venirea la putere a lui Helmut Kohl a schimbat semnificativ lucrurile. De unul singur, François Mitterrand (l’ami de l’assassin) a contribuit la implementarea gorbaciovismului cât a putut, însă bazele americane de astăzi din România sunt dovada că nu i-au ieșit prea bine lucrurile.

          Practic, regimurile de la Paris și Berlin continuă astăzi povestea cu ”casa comună europeană, de la Atlantic până la Urali”, însă cetățenii vest-europeni nu sunt deosebit de încântați de perspectiva asta.

          • „Practic, regimurile de la Paris și Berlin continuă astăzi povestea cu ”casa comună europeană, de la Atlantic până la Urali”…”

            Opinia mea este că „povestea” este dacă ceea ce se află dincolo de Urali face parte tot din Casa Comună Europeană…

            Dacă nu, iar Federeația Rusă are dorința de a-și regăsi locul european, firesc ar fi să lase Asia și popoarele ei să-și hotărască singure drumul în istorie. Până atunci, toate poveștile astea sunt doar povești.

          • @Harald

            Cancelarul Helmut Schmidt a fost pionierul negocierilor in privinta dezarmarii armelor nucleare (cu raza medie de actiune) de pe continentul European. Disputele initiate in 1981, s-au sfarsit prin asa numita solutie „dublu-zero” din 1987: cand fostul presedinte american Ronald Reagan si presedintele sovietic Gorbaciov au convenit demontarea rachetelor nucleare (cu raza medie de actiune) din Europa. Doi ani mai tarziu, fostul sceptic de odinioara (Dr. Helmut Kohl) a fost cancelarul care a cules roadele strategiei „Friedenspolitik” initiata si promovata de predecesorii Willy Brandt & Helmut Schmidt. https://www.youtube.com/watch?v=DRVyDpyqUP4

            _____

            Einsatz für „beiderseitige Null-Lösung
            Als Wegbereiter und Befürworter des Nato-Doppelbeschlusses sagte Kanzler Helmut Schmidt sowohl an die Adresse der Opposition als auch an parteiinterne Kritiker und Demonstranten gewandt: „Ich werde mir das Wort Friedenspolitik und den Inhalt unserer Friedenspolitik von niemandem abhandeln lassen.”

            Der Beschluss der Nato habe zu „Verhandlungen zwischen den Weltmächten” geführt, zu denen es „sonst nicht gekommen wäre”, so der Kanzler. Er wolle sich dafür einsetzen, dass bei diesen Gesprächen das „Gleichgewicht der militärischen Kräfte” gewahrt bleibe – allerdings auf „niedrigerem Niveau als bisher”. Dies sei eine „realistische Friedenspolitik”.

            Als „ideales Verhandlungsresultat” bezeichnete Schmidt zudem eine „beiderseitige Null-Lösung”, bei der die Nachrüstung der USA entfiele, weil die UdSSR den „Zustand ihrer Hochrüstung bei den nuklearen Mittelstreckenraketen” selbst beseitige.

            „Beendet wurde die Streitfrage um die amerikanischen und sowjetischen atomaren Mittelstreckenraketen erst durch die so genannte Doppel-Nulllösung von 1987: Der damalige US-Präsident Ronald Reagan und der sowjetische Präsident Michail Gorbatschow vereinbarten den Abbau aller nuklearen Mittelstreckenraketen in Europa.”

            Sursa: https://www.bundestag.de/dokumente/textarchiv/25482592_debatten09-200098

            • Nu e un secret pentru nimeni ca Willy Brandt si Helmut Schmidt sunt idolii progresistilor germani de astazi, chiar daca in 1991 SPD si-a recunoscut legaturile cu Stasi si si-a cerut public scuze. Mai tii minte ca nici macar posturile TV private nu erau permise in RFG inainte de Helmut Kohl?

  13. Cateva informatii disparate aveam. Citind articolul domnului Dodan, lucrurile se leaga mult mai bine.Sunt niste facturi importante platite in toate directiile de-a lungul istoriei si ele demonstreaza concret interesele din spatele tuturor mizeriilor ce le poate trai, un popor sau o natiune, intr-un timp dat. Asta dincolo de faptele istorice prezentate de fiecare, dupa cum il avantajeaza politic. Asadar este de inteles ca democratia actuala are facturile ei.Poate citesc si eminentele care ne conduc pentru cultura proprie acest articol.Se va afla candva la judecata istoriei si despre ei, daca sub semnaturi oficiale au fost corecti cu natiunea pe care conduc, acolo unde este cazul. Avea domnul Alexandru Paleologu o vorba: „Romania nu este o tara de imbecili, ci o tara in care imbecili decid.”si ar fi tare bine sa se mai schimbe cate ceva in privinta asta in viitor.

  14. În sfârșit, un articol în care este citat Sutton. Numai cu o carte, dar e un bun început. Felicitări!
    Rescrierea istoriei este ocupațiunea principală a tuturor celor care construiesc „viitorul luminos”. (Ba, unii cred că vremurile se pot întoarce (acea parte a lor care ne place) aducând cu ele măreția începutului epocii petrolului.)
    Nu s-a terminat, așa că urmează alte variante, deși credința că nu mai există un viitor este tot mai răspândită. Ca un fel de agitație în stupul omenirii. Cel mai bun mod de comemorare ar fi să citim ziarele de acum 80 de ani fix și să facem o plimbare virtuală prin (să zicem) Dresda acelor vremuri, care nici nu bănuia că-n patru ani va fi transformată în incinerator. O plimbare prin gulag se poate face la propriu, ca turist. Dacă scoatem capul din Nirvana cibernetică, constatăm că nu suntem condamnați la progres.

  15. Suedia și Elveția nu au participat la măcelurile și atrocitățile continentului în secolului 20, nu au fost involvați în WW2 + WW1. Cetățenii în Suedia și Elveția de azi cunosc pace, libertate și propsperitate de un secol.

    Vestul Europei a folosit 75 de ani de libertate, de pace după 1945 pentru reconciliere, pentru asociere în NATO și UE. Locuitorii în vestul continentului cunosc de 75 de ani libertate, pace și prosperitate asociați puternic „supranațional” în NATO și UE.
    Cu totul altfel e în estul Europei, în special la granițele cu URSS/Rusiei. Centrul Europei eliberat 1989 din imperiul sovietic a aderat voluntar 2004/2007 la asociația „supranațională” UE. Unele atribuții ale statelor au fost delegate la Bruexelles/UE. Azi privim dintr-un punct destul de privilegiat înapoi spre catatrofele secolului 20 cu măcelurile și extremismele WW2 + WW1. Sunt 100 de ani care nu au voie să se repete! Azi la Varșovia sunt peste 40 de delegații care comemorează atacul nazist de la 1 Septembrie 1939 asupra Poloniei (după 3 săptămăni Stalin/URSS a atacat și a ocupat Polonia de est în Septembrie 1939).
    Cred că textul autorului e bine venit, în special pentru elevi, studenți, tinerii de azi care cunosc libertate, pace și democrație ca ceva normal. In comparație cu dezastrul WW2+ WW1 ale secolului 20 situația de azi în centrul și estul continentului pare sigură și promitătoare. E așa?
    Conflictele de interese sunt starea normală în democrație. Dezbaterea în spațiul public documentează interesele și conflictele de interese în interiorul societății și în raport cu vecinii și exteriorul țării. Cred că multe prezentări pe contributors sunt parte folositoare în dezbaterile din sfera publică românească.

    UE e un proiect „supranațional” de pace, de libertate, de prosperitate și bună vecinătate. Scindarea de azi în UE în urma conflictelor de interese, în urma unor politici contradictorii ne pune azi în situația de a clarifica interesele și practicile interne și externe. Bratislava 2016 (Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria) înseamnă refuzarea „principiilor normative comunitare” ale UE din est în relația cu Bruexelles/UE și vestul/Paris. In care direcție se va transforma UE.27? Libertatea și pacea e asigurată la începutul secolului 20. O deosebire esențială și importanta față de secolul 20, în special în estul continentului.
    La Varșovia s-au comemorat azi 80 de ani de la începutul WW2. Pare ceva normal în partea liberă a continentului asociat în NATO și UE?
    Privit mai atent apar conflicte de interese care acum câțiva ani erau mai puțin accentuate. Guvernul polonez cere azi în mod public 800 miliarde Euro reparații de război WW2 din partea RFG (budgetul federal pe an e de 357 miliarde Euro) , cerere refuzată categoric definitiv de oricare guvern german (au mai fost cereri de la Varșovia în ultimii 2 ani) până azi.

    Ce va urma in partea liberă a Europei? Cetățenii UE.27 se vor apropia mai mult de bunăstare, prosperitate și belșug ca în Suedia & Elveția sau se va pierde încă mult timp până când UE își găsește locul în concertul mondial de blocuri strategice și continente în permanentă schimbare, locul în lume nu numai ca gigant economic?

  16. excelent articol, poate cel mai bun pe care l-am citi vreodata pe aceasta tema. Felicitari autorului si mai astept si altele. L-am copiat ca sa-l mai citesc de citeva ori. Incredibil de bun, trebuie sa repet.

  17. Autorul se invarte in jurul problemei dar ezita sa pune degetul pe rana. Cauza principala a razboiului de dupa 1939 a fost Versailles. Orice istoric serios stie ca aici a fost sadita de francezi, in principal, si de britanici samanta razboiului urmator.
    Alemania, o tara care nu fusese invinsa militar, care era poate la fel e vinovata ca si Francia sau Engleteria de inceputul primului razboi (toate marile puteri se inarmasera pana in dinti si doar asteptau semnalul de start) a fost pedepsita cu reparatii de razboi uriase si cu pierderi teritoriale, pe alocuri contrare pana si doctrinei wilsoniene.
    Indiferent ce ar fi facut sau nu Thälmann peste 12 ani revansa germana ar fi venit, poate nu sub comanda caporalului Hitler, poate sub un militar profesionist, poate mai civilizata, poate chiar mai eficienta, dar un razboi era inevitabil, asa cum este astazi inevitabil un razboi intre USA si China.
    Prima tara care a respins sistemul de la Versailles, Sevres, Trainon a fost Turcia. Pedepsirea Turciei a fost de asemenea brutala si contrara in totalitate principiilor wilsoniene. Aici puterile promotoare ale sistemului de la Versailles (Francia, Engleteria, Italia, Grecia) s-au dovedit impotente si asta a dat un exemplu prost pentru viitor. Reocuparea regiunii renane si lipsa de riposta a francezilor a fost alt exemplu prost. Orice parinte stie ca atunci cand pedepsesti un copil obraznic nu dai inapoi si-l incurajezi sa faca si mai multe magarii.
    Nu venirea la putere a lui Hitler a declansat razboiul, ci lipsa de reactie a francezilor si britanicilor. Deja in 1935 se semnase acordul germano-britanic care-i pemite lui Hitler sa-si contruiasca o flota militara la 35% din cea britanica. Pentru britanici era OK, dar asta era mult peste prevederile de la Versaliles si asta l-a incurajat pe caporal sa nu mai dea doi bani pe limitele armatei germane prevazute la Versailles (in fapt reinarmarea Germaniei incepuse cu mult inainte de 1933, mai mult in secret, in special cu sprijinul rusilor). Hitler avea toate sansele sa ramana un cancelar anonim daca in 1936 francezii se puneau in miscare si respingeau remilitarizarea Renaniei.
    Chiar si dupa 1 sept 1939 au trecut aproape 6 luni de drole de guerre pe frontul de vest pana cand francezii si britanici sa se puna in miscare.
    Ceea ce nu remarca multi observatori este ca Stalin nu a indraznit sa trimita ultimatumul pentru cedarea Basarabiei decat la 5 zile dupa capitularea Frantei. Republicele baltice au fost de asemenea ocupate militar cu putin inainte de si dupa capitularea Frantei. Asta arata ca uncle Joe, cum il numea Churchill pe Stalin, nu era sigur de victoria lui Hitler si se temea de reactia occidentalilor. Capitularea Frantei, fuga in dezordine a contingentului miliar britanic si neutralitatea americana au lasat Europa pe mana a doi macelari, unul mai periculos decat celalalt.

      • Nu-mi aduc aminte ca nemtii sa fi ascultat telefoanele de la Casa Albă, dar se stie ca telefoanele cancelarului german au fost ascultate de aliații de peste garla.
        Revanșa germană a venit prin clădirea unei economii f puternice, într-o țară distrusă. N-au mai investit in arme ci un oameni si tehnologii. Nu s-au angajat în aventuri militare pe aiurea. De la Bismark inca au un sistem de asigurări de sănătate de invidiat.

        • @Cinicul – după isprăvile ultimilor doi cancelari germani, ascultarea telefoanelor lor ar trebui să fie obligatorie, din rațiuni de securitate națională.

    • Logica ta e cauza celui de-al doilea razboi nu a fost tratamentul nedrept aplicat Germaniei. Orice tara e frustrata de infrangeri si daca are ocazia isi revansa indiferent cat de nedrepta sa nu e pacea. Niciodata invinsii nu sunt multumiti, uneori nici imvingatorii. Italia spre exemplu. Germania a declansat al doilea razboi in primul rand pentru ca a putut. Daca ar fi fost dezmembrata in 12 state independente si dezindustrializsta nu ar fi putut. Asta ar fi insemnat ca a fost tratata mai corect? Chiar si asa, razboiul nu ar fi izbucnit daca invingatorii ar fi urmarit consecvent respectarea tratatului. Ce razboi sa declansezi cu o armata de 200.000 de oameni?

      • Este sdevarat, invinsii nu se impacs usor cu gustul amar al pozitiei de perdant.
        Totusi ramanr un fapt ca trstsmentul aplicat Germaniei s gost extrem de dur. Dacă Alemaniei nu i se impuneau reparații de război nerealiste criza din 1929 n-ar fi lovit atât de grav aceasta tara si este mai puțin probabil să fi ajuns al putere caprarul Hitler.
        Exemplul pe care l-am dat mai sus cu Land Lease in care englezii si-au platit datoriile față de americani in 41 ani arată cât de greu este să plătești datorii de război și, nota bene, UK nu era o țară învinsă. Dacă americanii ii forțau pe britanici sa-si plateasca datoriile in max 20 ani era șansa ca un partid extremist ss ajunga la putere chiar și pe la Londra.
        In Germania republicii de la Weimar nemtii mergeau la cumpărat paine cu o roaba de mărci. Nu te poti astepta la un comportament rational de la oameni împinși la atata disperare și umilinta.

    • @Cinicul – pare foarte la modă teoria asta cu războiul inevitabil dintre Statele Unite și China, iar întrebarea mea ar fi cine o promovează și în ce scop? Că de promovat, e promovată insistent.

      China nu va fi pregătită mai devreme de 2050 – 2060 pentru o confruntare serioasă cu Statele Unite, iar Taiwan-ul nu e Hong Kong, nu poate fi anexat peste noapte. În afară de Taiwan, care ar fi miza? E greu de presupus că trupele americane pleacă din Okinawa. Deși relațiile cu localnicii nu sunt dintre cele mai bune, alternativa lor ar fi trupe chineze în Okinawa și e mai greu de crezut că își doresc așa ceva.

      • @Harald
        Nu vad de ce trebuie sa vezi o conspiratie. Razboiul este inevitabil daca devine mult prea tentant. O tara care aspira la dominatia mondiala nu poate exclude razboiul din calcul, acesta reprezentand cea mai simpla si sigura metoda de a obtine aceasta dominatie nedisputata. Faptul ca pana de curand China nu a putut decat sa-si propuna obiective modeste(Taiwan, Hong Kong) nu insemna ca va da cu piciorul sansei de a da marea lovitura. Armata SUA e de fapt singura piedica. Odata ce China va ajunge la un PIB echivalent cu cel al Statelor Unite, nerabdarea va aparea si tentatia va fi prea mare. Statele Unita aloca 3% din PIB cheltuielilor militare. La nevoie isi poate dubla sau tripla acesta cota. O tara comunista insa poate aloca chiar si 30% sau chiar mai mult din PIB acestui scop, chiar si pe timp de pace. Nici o suprioritate nu poate supravietui mult timp unui astfel de decalaj financiar. In acel moment razboiul va fi evitat doar daca Statele Unite capituleaza de buna voie. Rezonabil ar fi din partea Americii sa declanseze un razboi preventiv acum, cat mai detine inca superioritatea militara. Rezonabil dar nu si probabil.

        • @Ventidius – războaiele nu sunt despre PIB. Niciodată.

          Am scris chiar eu despre epoca de prosperitate generalizată care va urma în perioada 2025 – 2060 și despre un posibil război între China și Statele Unite cu care se va încheia această epocă prin 2060. Între timp, Xi Jinping a mai făcut încă un pas spre scenariul de tip iugoslav, optând pentru a fi președinte pe viață, la fel ca Tito.

          Întrebarea mea era de ce este promovată teoria asta acum (în 2019 that is) dinspre Germania. Ăsta e scopul, să fie prezentate Statele Unite drept agresor? Nu le trebuie americanilor baze militare la Fuzhou sau la Xiamen, e destul Kadena la un car de oale, ar fi spus bunică-mea :)

        • @Ventidus
          Nu, nu e „rezonabil” dar ar fi rațional și logic….. Deocamdată încearcă să le submineze baza economică. Cât de mult succes o să aibă rămâne de văzut.

  18. Chiar daca nu toate afirmatiile din text se leaga logic ( si din acest punct de vedere nu sunt total credibile ) este interesant sa citesti punctul de vedere al autorului articolului.

    De regula,atunci cand exista un singur invingator intrun razboi, acela rescrie istoria dupa cum ii convine lui.

    Problema se complica cand exista mai multi invingatori pentru ca fiecare doreste sa-si aroge mai multe merite.
    Cand avem de-a face cu un razboi mondial lucrurile devin de-a dreptul dramatice !

  19. Excelent articol, felicitări! Aș completa cu faptul, relatat de Nicolae Baciu, în cartea „Agonia României”, că Roosevelt știa că Stalin avea nevoie disperată de ajutor în decembrie 1941. Un raport al Departamentului de Stat îi recomanda lui Roosevelt să condiționeze ajutorul american dat lui Stalin de recunoașterea, de către dictatorul sovietic, a tuturor frontierelor interbelice. Kremlinul ar fi recunoscut orice (nemții erau cu armatele în fața Moscovei), inclusiv, să zicem, intrarea URSS ca stat component al SUA :) , dar Roosevelt a ignorat raportul Departamentului de Stat, dând rușilor ajutorul, necondiționat. Nu era prima ipocrizie americană: o parte a electrificării URSS în perioada interbelică s-a făcut de către firma americană General Electric, iar sovieticii au plătit cu petrol, exportat în SUA. Acesta a fost un motiv (nedeclarat de americani) al nerecunoașterii Unirii Basarabiei cu România de către Washington (se adăuga și o intensă, continuă, propagandă, anti-românească a diasporei ex-țariste – ruse, ucrainene -, prezentă în SUA, după 1917).
    În concluzie, înainte de a-l acuza doar pe Churchill, cu procentele de la Ialta (înțelegere ipocrită, prin care perfidul Albion ne-a vândut Moscovei), să-l adăugăm, chiar în fața britanicului, pe Roosevelt, care a pecetluit soarta Europei Central-Estice, încă din decembrie 1941!
    Legat de articol, dar și de atitudinile ipocrite ale vestului, astăzi (mai ales al celor cu „political correctness” în gură!), referitoare la condamnarea (și a) comunismului, cum s-a făcut cu nazismul, parafrazând un cunoscut slogan comunist, putem spune: „Ipocriți din toate țările, uniți-vă!”

    • Nu vinzi decat ceea ce iti apartine, daca Churchill a vandut ceva la Yalta poate fi invinuit doar de escrocherie. A obtinut Grecia vanzand tari pe care Stalin le detinea deja si nu ar fi renuntat la ele decat printr-un si mai mare razboi pe care americanii nu voiau sa il duca iar britanicii nu puteau. Asta cu vanzarea de la Yalta e teorie de salon. Britanicii ii puteau vinde pe italieni, pe francezi, pe vest-germani lui Stalin. Atat. Romania, Ungaria, Polonia puteu fi vandute doar dupa ce le ocupau in prealabil.

      • Vanzarea Europe de Est nu s-a facut la Yalta, ea a inceput la intalnirea de la Moscova din Oct 1944. Aici Churchill a impartit la propriu cu Stalin Balcanii si Europa de Est. Amercanii n-au fpost implicati in acesata magarie.
        Mai grav este ca Churchill isi daduse acordul pentru mutarea frontierelor Poloniei si cedarea Poloniei de E catre URSS. A uita insa sa anunte guvernul in exil al Poloniei aflat la cateva km de 10 Downing street. Polonia era un stat aliat, pilotii polonezi luptau de 3 ani in armata britanica.

      • Scuze dar expuneti o teorie sterila. Si Turcia a dat Rusilor Basarabia care nu era a lor dupa razboiul pierdut. Deci realitatea e cu totul alta – cum e scris deasupra de Paganel.

        • Nu e chiar asa, Turcia putea ceda parti din teritoriul principatelor romane pentru ca juridic acestea ii apartineau. Principatele erau considerate parti ale imperiului otoman administrate autonom. Relatiile externe erau monopolul Portii. Abia tarziu, dupa razboiul Crimeei acestea au dobandit un statut special, atunci cand interesul marilor puteri fata de gurile Dunarii le-a facut pe acestea sa intervina si sa solicite acest statut. Pana atunci Turcia putea ceda fara probleme teritorii si a si facut-o, cedand Oltenia si Bucovina Habsburgilor si Basarabia catre Rusia. Daca Marea Britanie ar fi cedat sovieticilor la finalul razboiului drepturile sale asupra Malayeziei atunci puteam vorbi de vanzare, chiar daca acest teritoriu nu mai erau ocupate efectiv de englezi ci de japonezi. Dar nici MB, nici USA nu aveau tutela asupra tarilor din est.
          Singura tara care ar avea motive sa se planga ar fi Polonia, fata de care Marea Britanie avea obligatii asumate. Nici macar ea nu e foarte indreptatita, deoarece acele garantii se refereau strict la agresiunea Germaniei, nu si la Uniunea Sovietica.
          Problema modificarii frontierelor fara acordul guvernului polonez din exil e intr-adevar discutabila. Insa Polonia a iesit castigata, compensatiile teritoriale din vest intrecand cu mult ca importanta pierderile din est.

          • @Ventidius
            Dumneavoastră ați citit ceva despre „capitulații”? Acele acorduri între domnitorii Țărilor Române și sultani, prin care un Mircea cel Bătrân (în Țara Românească, la 1417) sau un Ștefan cel Mare (în Moldova, după 1484), au plătit un fel de „taxă de protecție” (= tribut), pentru ca turcul să ne apere granițele contra oricui altcuiva decât el (care și-a „permis” să mai ia, acolo, o raia – Turnul, Giurgiu, Brăila, Tighina… – sau un pașalâc – Dobrogea, Timișoara, Oradea…)! Până și Ardealul a acceptat aceleași condiții, după ce, în 1526, la Mohacs, Ungaria a pierdut și a dispărut (devenind, în bună parte, pașalâc, până spre 1700)! Asemenea acorduri au avut și aromânii cu turcii, fiind respectate până în veacul al XVIII-lea, fapt ce a dus la prosperitatea elementului românesc balcanic, pe baza păstoritului și a chervănăritului (comerțului). La schimb, același turc, nu avea voie să schimbe Legea (Religia) Țării (care a rămas creștină, inclusiv sub fanarioții greci, ortodocși din Fanarul Constantinopolului!) și nici să dețină proprietăți în Țările Române! Cât timp Imperiul otoman a fost „tare” (asediul Vienei, 1683), NIMENI altcineva decât otomanii n-au ocupat teritorii românești. Pe urmă – Dumnezeu cu mila! Mai întâi, în 1699, Viena i-a „păcălit” pe ardeleni, care au „schimbat” principele propus de Dieta ardeleană și, de regulă, acceptat de Poartă, cu guvernatorul (im)pus de Viena (de aici – și Războiul Curuților, 1703-1711, sprijiniți de Pintea Viteazul). Apoi, aceeași Vienă a ocupat Banatul (și Oltenia, doar temporar, până în 1739), la 1718. În fine, aceeași Vienă a anexat, în 1775, și Bucovina, pentru ca, la 1812, să „prindă curaj” și rușii, care au „eliberat” (prima dată, din păcate, nu și ultima!) teritoriul moldovenesc pruto-nistrean, denumit, hoțește, Basarabia! Dimitrie Cantemir a intuit primul, după ce a pierdut la Stănilești (1711), că turcii au intrat în declin, dovadă titlul lucrării „Historia incrementa et decrementa Othomanicae Aulae” („Istoria creșterii și descreșterii Porții otomane”), scrisă în Rusia, spre 1720… Dacă aveți curiozitate, pe site-ul Bibliotecii Naționale a României – http://www.dacoromanica.ro (sper să mai fie asta adresa!), veți găsi aceste capitulații, publicate de intelectualii români (nu doar în română, ci și în franceză), după Unirea Principatelor, într-o colecție de volume intitulate (cu ortografia vremii) „Documente privind istoria renascerei României”!
            Iar, despre „cedarea” din 1941 (Roosevelt)/1944 (Churchil), prin „vânzare” a unei părți importante a Europei, eu am înțeles/înțeleg, trădarea, de către democrațiile occidentale a principiului statuat (de Wilson, în 1918, privind dreptul la autodeterminare al popoarelor asuprite), după primul război mondial și legiferat în 1919-1920, la Conferința de Pace de la Paris – principiul inviolabilității frontierelor recunoscute internațional! Adică, în 1941/1944 a primat „regula”: ne salvăm noi interesele, imperiul (axat, în principal, pe partea apuseană și mediteraneană a Europei, plus alte zone ale Lumii), dându-i dictatorului de la Kremlin, „cadou” o mare parte a Estului Europei! Vesticii au încercat, apoi, să o „dreagă” – vezi Planul Marshall, NATO și doctrina „containement”-ului occidental față de sovietici, „Războiul Rece” (1948-1989) și primirea, în grabă, pe „nemestecate” a majorității statelor (foste comuniste) din Europa Central-Estică, în NATO și UE, după 1990! Dacă ar mai trăi Maniu, Mihalache, Bebe Brătianu, Titel-Petrescu, v-ar povesti multe despre „promisiunile” Vestului legate de „alegeri libere și corecte” după 1944!… Dacă ar fi știut, la 23 august 1944, că va fi „debarcat”/„abdicat” de ruși, prin „coloana a V-a” a Kremlinului (pcdr – care, prin fsn/fdsn/pdsr/psd) „conduce” și azi România, tot teleghidat de la Kremlin, Regele Mihai l-ar fi lăsat pe Antonescu să lupte până-n „pânzele albe”, alături de nemți!… Și ar mai fi, multe de povestit!…

            • @Paganel
              Nu am auzit de capitulatiile incheiate de Mircea cel Batran sau de Ștefan cel Mare cu Poarta. Doar de capitulatiile incheiate de Poarta cu Franta si alte mari puteri ale timpului. Si binenteles, de celebrele capitulatii incheiate de vreun pretins Mircea sau Stefan(sic) in sec. XVIII la dictarea rusilor si care au fost prezentate de acestia din urma la Kuciuk-Kainargi, spre stupefactia turcilor. Falsul acestora insa a fost demonstrat demult. Nu credeam ca le mai ia cineva in serios. Poate cateva site-uri de dacopati.
              Oricum, chiar daca turcii ar fi fost incheiat astfel de tratate sau unele asemanatoare cu domnitorii romani in sec. XIV-XV, acestea ar fi cazut cu totul in desutudine in sec. XVIII. Asta pentru ca intre timp statutul tarilor romane se schimbase categoric. Populatiile non-islamice din imperiul otoman beneficiau de un tratament special doar daca negociau sa se supuna voluntar protectiei Sultanului, nu si in cazul in care avea loc o pacificare a acestora efectuata cu succes de armata otomana. Ori astfel de actiuni politienesti ale armatei otomane s-au tot succedat in tarile romane in secolele urmatoare, deteriorand inevitabil statutul lor. In sec. XVIII nu mai era vorba de nici un fel de tratate incheiate de Sultan cu principatele dunarene, doar de cate un berat sau alt decret imperativ. Tarile romane erau doar teritorii ale sultanului administrate direct prin intermediul fanariotilor sai, la fel ca insula Chios, spre exemplu. Fanariotii erau simpli executanti mutati dupa bunul plac al sultanului din post in post. Nici vorba de autonomie reala.
              Nu prea inteleg tirada de final, e un secret faptul ca oamenii de stat urmaresc inainte de toate interesul tarilor proprii? Nu e normal sa fie asa? Care-i relevanta faptului ca la finalul primului razboi statele occidentale au aderat mai mult sau mai putin in sila la principiile incluse in tratatul de pace la insistenele unui american exaltat? America insasi a refuzat sa semneze tratatul considerand ca acesta incalca ipocrit tocmai principiul enuntat al autodeterminarii, e drept ca fata de Germania. Consideri ca principiile sunt mai importante decat interesele proprii? Atunci de ce pierzi vremea pe net, de ce nu esti in Hong Kong sa protestezi sau in Africa sa salvezi copii de Boko Haram? De ce iti vezi ipocrit de interesele tale marunte?
              Daca regele Mihai nu a stiut ca va fi fortat sa abdice odata ce tara ocupata de sovietici era ori prost gramada ori era o lichea si jumatate. Si mai prost a fost daca si-a inchipuit ca occidentalii ii vor multumi pentru faptul ca a facilitat avansarea sovieticilor in inima Europei.

          • Regele Mihai l-ar fi lăsat pe Antonescu să lupte până-n „pânzele albe”, alături de nemți??? Nu exista dovezi. Sau spuneti „pana in panzele albe”, pentru ca toata tara ar fi fost un mormant in acest caz si deveneam RSS Romineasca sau Valahiceasca sau etc.

            • @Mihail – nu înțelegeți politica externă a Imperiului Țarist și nici pe cea a lui Stalin. Filozofia lor era una tipic imperială, să împartă diverse națiuni în țări diferite, nu să le unească. Nici măcar sub umbrela proprie.

              Deci nu, nu ar fi existat o RSS Romînă (cu î din i, evident). Trupele sovietice au ocupat România până în 1958, până când noul regim de la București s-a dovedit suficient de loial. Merită remarcat că în Ungaria, Cehoslovacia și RDG mai erau trupe sovietice chiar și în 1990, în România nu. În anii ’80, RSS Moldovenească o ducea vizibil mai bine decât România, tocmai ca dovadă că regimul de la București era exact ce trebuia pentru Brejnev.

              Deci românii au fost printre puținii care s-au dovedit destul de loiali Kremlinului încât Hrușciov să retragă trupele sovietice de ocupație. Iar asta nu s-a schimbat prea mult nici astăzi, o doamnă candidat la președinție ne spune că trebuie să fim alături de Rusia, pe motiv că suntem împreună în NATO. Deci viitorul e asigurat :)

            • 1. ce nevoie aveau de trupe in Romania daca aveau trupe in toate tarile, care erau si ele conduse de obedienti (in afara de Tito, care era tot crimial, dar pe cont propriu) din jurul Romaniei?
              2. trupele sunt scumpe
              3. tratatul, care era destul de abuziv, prevedea sa plece

  20. Insa, toate cele prezentate si discutate, sunt de fapt consecintele Primei Conflagratii MONDIALE, tin sa va atrag atentia!
    Cum ar fi aratat ROMANIA, in viziunea Frantei!, dupa incheirea Primului Razboi Mondial, cand principalul ALIAT al ANTANTEI era Imperul Rus? Va asigur, nu mult diferita de cum arata ea azi, daca rusii ar fi respectat tratatele si s-ar fi retras – din Moldova, desigur. Ceea ce ma indoiesc ca ar fi facut-o fara sa primeasca ceva in schimb, ca: UCRAINA Taranscapatica, o bucata din Delta Dunarii, toata Campia de Vest plus Timisoara, de ce nu!
    (Bessarabia Tzarista fiind pierduta pe veci, ca si Cernautiul – stiti ca rusii s-au batut sa ia Cernautiul in WW1?

    • Cernăuți Bucovina e un exemplu pentru continentul nostru în flăcări în secolul 20 cu WW2 + WW1. Cernăuți 1917, 1939, 1949, 2019: același oraș cu alți locuitori după fiecare conflagratie mondială, după fiecare schimbare radicală bruscă.
      Libertate, pace, democrație înseamnă azi foarte mult pentru locuitorii de azi din Cernăuți.

      • Cernauti.
        Cel mai mare, dezvoltat si frumos oras al Romaniei Interbelice – dintre cele 4, care treceau binisor de 100 de mii de locuitori, in afara capitalei, asa era.
        (cele 4 erau toate in MOLDOVA – pentru cei care nu stiti)
        Rusii cu siguranta cu l-ar fi cedat nimanui, daca pana la urma l-ar fi luat!
        Din cate imi amintesc armata sirba a bombardat Aradul dupa/La incheierea RAZBOIULUI si controla probabil Timisoara pana la interventia trupelor/ fortelor expeditionare franceze – dar nu sunt istoric… Mie-mi parea rau de Lemberg si ma intreb daca statul polonez ar fi fost lasat de rusi sa se reinfiinteze!
        (evident, daca nu avea loc Revolutia din OCTOMBRIE care a dus si la infiintarea Republicii SOVIETICE socialiste? BAVARIA&Bremen, daca nu ma insel, in vremea Republicii SOVIETICE Ungare)

        • E mai greu de crezut că își amintește cineva despre ce făcea armata sârbă în 1918 :) La fel și regretele pentru Lemberg și dubiile privind reînființarea Poloniei :)

          • Doar 4 orase, LA 100 de ani DUPA – avand aproximativ aceeasi populatie, in urma Primei Revolutii industriale victorioase din istoria omenirii – momentul in care ANGLIA avea peste 20 de orase care treceau de 100 de mii de locuitori plus Capitala Metropola IMPERIALA tentaculara?
            (cand noi abia azi, la doua secole DUPA, avem vreo 20 de orase care sa treaca de 100 de mii de locuitori, cand in 1990 aveam cca 25! Azi, cand populatia ANGLIEI de atunci s-a multiplicat de 4-5 ori ocupand mai toate continentele si insulele mai importante, iar noi suntem intr-o scadere vertiginoase dupa o crestere relativa nesemnificativa in TOTAL?

          • Cred că vă înșelați. ARADENII, bănățenii în general , îsi amintesc foarte bine despre bombardarea Aradului la 1918 ,despre prizonierii din Cetatea Aradului, despre ocupația franceză a acestui teritoriu si despre toate câte s-au întâmplat atunci în zonă. Chiar si nepoții celor care le-au suportat , pentru că li s-a spus de bunici sau chiar părinți. Marea prietenie a românilor cu sârbii jugoslavi si titoiști au… schimbat ”starea” si ”perceptia ”,dar de suprafață. Pentru că , dacă mergi mai …în adânc, atunci vezi cum stau lucrurile de fapt . Până si în Banatul sârbesc se vorbeste până azi despre ce s-a întâmplat în BANAT la 1918. Vizitați-i și stați de vorbă cu ei , si vedeti apoi ce va spun si ce aflați . Am fost între ei de la Novisad la BOR (TIMOC) nu o dată, Si nu i-am provocat in niciun fel să-și spună ”păsurile ” românești . Mi le-au spus ei singuri când am aflat că sunt …român din România. Sunt foarte mulți, chiar și din cei ”sârbizați ”, care trăiesc un sentiment acut de abandonare din parte României la 1918.

            • @Polilogu – oamenii aceia ar trebui să aibă astăzi măcar 110 ani, ca să poată să-și amintească evenimente din 1918. Își amintesc ce li s-a povestit, dar chiar și asta e deja reconstruit cel puțin de două ori: odată de ei înșiși, iar încă o dată de povestitor.

              Am mai povestit și eu ce îmi povestea o soră de-a bunicii despre evreii împușcați pe străzile din Iași în 1941. Ea chiar văzuse personal acele scene, dar asta nu înseamnă că astăzi ”oamenii din Iași își amintesc”.

    • @Corect
      Stimate domn, sunteți într-o mare eroare! Antanta cuprindea ȘI Rusia, alături de Franța și Imperiul britanic, în vreme ce, Puterile Centrale nu se limitau doar la Germania și Austro-Ungaria, ci cuprindeau, până în 1914, și Italia și România. Când a început războiul, în 1914, ambele s-au prevalat de o prevedere a Tratatului care stipula că sunt obligate să intre în luptă doar dacă Austro-Ungaria ar fi fost atacată. Doar că Viena fusese cea care atacase, declarând război Serbiei, așa că, mai întâi, Italia și România s-au declarat neutre și apoi au trecut de partea Antantei (Italia, în 1915, România, un an mai târziu)! Interesant este că și în al doilea război mondial, Italia și România au început războiul într-o tabără (cu Hitler) și l-au terminat în cealaltă (Italia a trecut de partea americano-britanicilor, în 1943, iar România a întors armele contra Germaniei, tot un an mai târziu, în 1944!).
      Apoi, nu înțeleg ce vreți să spuneți aici: „daca rusii ar fi respectat tratatele si s-ar fi retras – din Moldova, desigur.” Dacă vă referiți la Basarabia, aflați că nici un moment, până în 1917-18, adică până la prăbușirea Imperiului țarist, nimeni, nici cel mai „optimist” român, nu s-a gândit că Basarabia ar putea fi „luată” de la ruși. Iar granițele promise României de Antanta (acceptate ȘI de ruși!) se refereau la Bucovina, până la Prut (deci, și cu Cernăuții, care deveneau oraș de graniță), tot Maramureșul, până la Carpații Păduroși, toată Crișana și tot Banatul, până la Tisa! Dacă aliații vestici (englezii și, mai ales francezii), au recunoscut, în mare parte ȘI după război, aceste regiuni, ca fiind ale României, cu granițe mai spre interior, la vest de Carpați, dar cu toată Bucovina lăsată României – deci, până la Nistru, rușii au semnat doar așa, fiind siguri că România va capitula repede, fără ajutorul lor (promis, dar neacordat – a se vedea dezastrul din Dobrogea!), familia regală, guvernul, tezaurul vor fi „refugiate” la ei și acolo vor avea rușii „grijă” de ce a mai rămas din conducerea „fără țară” a României! Noroc cu Revoluția din 1917, pentru că, după ce Lenin a cerut pace, basarabenii s-au desprins de Rusia și apoi s-au unit cu România!… Între timp, rămași singuri pe frontul de est, cerusem și noi pace Puterilor Centrale (semnată la Buftea), care, ca să mai consoleze România cu pierderea Dobrogei, a liniei Carpaților și față de menținerea ocupației în Muntenia și Oltenia, chiar ne-au încurajat să luăm Basarabia. A venit, însă, capitularea, pe rând, a Puterilor Centrale, sleite de război, ultima fiind Germania, la 11 Noiembrie (cu o zi mai devreme, la sugestia Generalului Berthelot, România a reintrat în război contra Puterilor Centrale), și Bucovina și Ardealul au putut face și ele ce făcuse Basarabia în primăvara lui 1918. Mai multe, în cartea lui Constantin Kirițescu – „Războiul pentru Întregirea României”!
      Ar fi multe de spus, dar mă opresc doar la acest fragment: scris tot de dumneavoastră: „Ceea ce ma indoiesc ca ar fi facut-o fara sa primeasca ceva in schimb, ca: UCRAINA Taranscapatica, o bucata din Delta Dunarii, toata Campia de Vest plus Timisoara, de ce nu!”
      Și vă întreb; când ați scris toate astea, v-ați uitat pe o hartă?

      • Unii se uita la HARTA ca Mitza-n CalendaruL, fara poze, daca nu ca la pictograme si hieroglife/ cuneiforme…
        Dar, cum va explicati faptul ca Armatele ruse dislocate in Moldova si DOBROGEA (cea a Dunarii), nu au trecut niciodata dincolo de Milkov – strimtoarea romaneasca Siret-Namoloasa-Galati -, sau efectiv pe teritoriul bullgaresc, sau Cadrilater, chiar daca li s-a solicitat asta?
        Au trimis un singur CORP de armata ca raspuns la cererile insistente ale lui Prezan care a organizat apararea Bucurestilor – un corp de armata care a ramas insa mai mult pasiv si a refuzat/ evitat? sa se implice activ in operatiunile care au avut loc!

        • @ corect:
          Reiau textul la care am făcut referire când v-am întrebat dacă v-ați uitat pe o hartă:

          Ar fi multe de spus, dar mă opresc doar la acest fragment: scris tot de dumneavoastră: „Ceea ce ma indoiesc ca ar fi facut-o fara sa primeasca ceva in schimb, ca: UCRAINA Taranscapatica, o bucata din Delta Dunarii, toata Campia de Vest plus Timisoara, de ce nu!”

          Ca să „vă desenez” că, așa, poate pricepeți: cum ar fi administrat Rusia (presupunând că nu abdica țarul și nu veneau bolșevicii la putere), Câmpia Tisei, până în Banat (revendicat de sârbi), fără să supere pe unguri, austrieci și, poate pe nu mai știu cine în Europa (și nu numai)??? Când ați scris rândurile astea, nu v-a durut nimic???… Ați auzit de „geopolitică”, „geostrategie”, de „echilibru european”???
          Iar, în rest, doar atât:: „cel mai deștept cedează!” și „despre nulități – numai de bine!”…

          • învingătorul ia totul, chiar si când vorbim de state – state civilizate!
            Iar daca rușii nu ieșeau din razboi, corpul expediționar aliat probabil nu se forma si nimeni nu s-ar fi interpus intre cei doi aliați care doreau o granita comună.
            Interesant de observat steagurile Turciei si si URSS, unde semiluna nu mai e de aur si fondul devine rosu – cu exceptia daltoniștilor, toti puteti observa diferentele si similitudinile!?

  21. Dupa 80 de ani cred ca e timpul sa lasam pe seama istoricilor sa poarte aceste discutii si ar fi mai util sa privim catre viitor numai ca viitorul e mult mai greu de anticipat decat analiza trecutului.
    Se spune ca fara trecut nu exista prezent si nici viitor asa cum se spune din trecut nimeni nu a invatat mare lucru.
    Atat Polonia cat si Grecia astazi inca mai cer plati compensatorii Germaniei de pe vremea celui de-al 2 lea Razboi Mondial cu toate ca , capitolul juridic este inchis insa din considerente nationaliste si politic oprtuniste capitolul este deschis dupa cine este la putere in tarile respective.
    Occidentul a inchis de mult acest capitol, esticii fiind cei care tot rascolesc trecutul si a-si dori sa sa.i vad pe acei politicieni occindetali care ar cere scoterea statelor respective si UE si returnarea fondurilor europene obtinute.
    Se vede ca multi inca n-au inteles care este proiectul UE si scopul sau , evitarea celor petrecute acum 100 si 80 ani in urma.
    Rusia e alta problema care insa si ea trebuie abordata pragmatic prin instalarea capitalsmului real de piata si in tara respectiva astfel incat nostalgia trecutului sa fie facuta uitata.
    Cu cat tara este tinuta in izolare cu atat mai mult nationalsimul si pozitii antioccidetale vor pune pune stapanire pe ea, pozitiile americane nefiind productive iar europenii inca nefiind destul de emancipati pt pozitii proprii, urmatorul dezastru fiind asfel programat.

    • „Dupa 80 de ani cred ca e timpul sa lasam pe seama istoricilor sa poarte aceste discutii ”
      Poate ca zici bine, dar asta dece nu se aplica si pentru tine?

      Ai citit?
      „Alexandru Dodan este un diplomat român cu 23 de ani de experienţă în domeniul relaţiilor internaţionale, dintre care 17 ani în serviciul extern al MAE. A efectuat misiuni diplomatice de lungă durată în Danemarca/Islanda, Grecia, Maroc/Mauritania şi Marea Britanie, iar în centrala ministerului a lucrat la Direcţia Europa de Vest, Divizia SUA-Canada, Divizia Afaceri Politice şi Direcţia Analiză şi Planificare Politică. ”
      Nu crezi ca un asemenea om are dreptul „sa poarte aceste discutii „? de vii tu cu sfaturi.

      • @victorL.- asta-i fraza ta standard de la articolele domnului Cranganu, fraza cu care le dai tu peste nas noilor veniți care își exprimă îndoielile fata de unele afirmatii din articol. Ce frumos citezi tu din CV-ul autorului!
        În cazul în care nu te-ai prins, acest articol are câteva fraze cheie, intre care:
        „sursa principală a relelor abătute asupra Rusiei este politica externă tradiţional eronată a Moscovei, bazată pe mesianisme iluzorii şi fără speranţă (în trecut “a 3-a Romă” şi “revoluţia comunistă mondială”, astăzi “eurasianismul”). Rusia nu a avut însă niciodată soft power-ul necesar pentru a inspira şi, mai ales, susţine asemenea mesianisme. Dacă ar fi ca Rusia să extragă o concluzie din istoria (reală a) războiului, ar fi aceea că singura sa opţiune reală constă în acceptarea originilor europene şi occidentale ale ţării, în lichidarea cultului mumiei lui Lenin şi regimului fondat de acesta (cu excepţia lui Gingis Han, nimeni n-a făcut ruşilor mai mult rău decât Lenin, dar Moscova oficială îl onorează în continuare, ceea ce spune multe), şi în alăturarea sinceră la concertul naţiunilor democratice europene – ca stat mare şi important, fără îndoială, dar nu “special”, nici “mesianic”, şi nicidecum privilegiat. Singura ieşire a Rusiei din dezastrul comunist, este spre Vest, prin – şi cu – Europa. Iluziile “eurasiatice”, adică “joaca de-a Asia” pentru a impresiona SUA, antrenează riscuri cu potenţial grav în primul rând pentru Rusia. Cel târziu la orizontul anului 2050 Asia va fi în măsură să “înghită” (fără probleme de digestie) o Rusie auto-izolată de Europa şi Occident. ”
        Fragmentul de mai sus îți explică în mare parte motivele strategice ale menținerii cooperarii economice limitate a germanilor și francezilor cu Rusia, în contra abordării abrupte a actualei administrații americane, speranta că pacea în Europa va fi instaurată, definitiv prin alăturarea rușilor la civilizația căreia îi aparțin. Că se va face sub presiunea Chinei și Indiei, asta este alta poveste.
        Te-ai pierdut printre aceste comentarii, du-te vezi pe unde ti-s tovarășii Svejk , Harald și Absurdistan, acest articol conține teme sensibile pentru americani ( UE până la Vladivostok) și nu e bine sa facă valuri.

        • Unde dai si cine zbiara.
          Ce scriam eu, si ce balmajeala insiri tu; cu atacuri la persoana/e. Plus atac la autor, tu, un ilustru anonim. Ti-ai „scris Istoria” ta si o fluturi cu deviza „nu stiti nimic”.

        • @Ioan – dacă UE va include și Rusia, va deveni probabil un nou CAER. Așa că ”nein, danke”.

          Probabil peste vreo 30 – 50 de ani, UE va include într-adevăr Rusia, dar pentru asta Rusia trebuie dezmembrată. Când Rusia o să fie cam cât Ucraina de azi, poate să facă parte și din UE, nicio problemă.

          • @Harald, – tu stii ca Rusia nu va fi niciodata cat Ucraina, oricat ai dezmembra-o. Si cine sa -o dezmembreze? Vecinii? Nu stiu exact daca doar la tine sau si la Svejk am mai auzit aceste narative despre dezmembrarea Rusiei si a Chinei. Haideti sa fim seriosi! Vrabia malai viseaza.
            Imi pare ca te pregatesti sa te muti in Germania, altfel nu-ti inteleg exersarea expresiilor nemtesti.
            Iti raspund cu o alta expresie celebra, dar care a adus numai necazuri autoarei : „Wir schaffen das!”

            • @Ioan – nu contează ce știu și ce nu știu eu, contează că ajungi să susții pe față cârdășia dintre Germania și Rusia. Exact ceea ce era de demonstrat. Asta îi leagă pe toți postacii Berlinului, nu altceva.

              Propaganda ruso-germană de astăzi a trecut de etapa jumătăților de adevăr, a ajuns în faza în care nu mai prezintă doar minciuni, prezintă exact opusul adevărului. Dacă președintele Germaniei e omul rușilor pe față și dacă liderii progresiști europeni au relații mai bune decât ar fi cazul cu Rusia, iar asta în detrimentul țărilor est-europene, soluția lor e să isterizeze publicul cu pretinsele relații dintre Trump și Rusia :)

              Cât privește dezmembrarea Rusiei, se va întâmpla în timpul vieții noastre, ai să ai ocazia să vezi cu ochii tăi. Iar până atunci n-ai decât să faci liste cu ”dușmanii poporului” până te plictisești. De ce crezi că se manifestă disperarea asta, de stabilă ce e situația? :) Putin ține șandramaua în picioare de unul singur și cu cât rămâne el mai mult la putere, cu-atât prăbușirea Rusiei va fi mai spectaculoasă după.

            • Putin are ceva in comun cu Tito – amindoi fiind oameni destul de oribili dar si cu o anumita forta personala pentru a tine o situatie instabila in friu, temporar. Numai ca, asa cum spuneti, prabusirea va fi cu atit mai violenta.

              Cit despre filo-putinismul si filo-maoismul anti-americanilor „eurofili”, nu e de mult o noutate. Agenti ai unor puteri violente, represive, retrograde, acesti trepadusi fara rusine detesta Europa civilizata (in masura in care se mai tine inca pe picioare) inca mai mult decit urasc Romania.

            • @Harald- ce frumos m-ai infierat, cu manie proletara as spune. /
              Nu prea imi dau seama de ce l-ai bagat si pe Trump in discutie. Probabil pentru derutarea cititorilor neatenti.
              Imi pare rau pentru tine ca UK a decis sa-si paraseasca locul de la masa deciziilor din UE si sa devina vasala SUA, dar geografia si economia Europei sunt asa cum sunt si nu le putem schimba. Pe tine te asteapta epoca „Global Britain”, cu revigorarea spiritului de corsari al englezilor. Pe noi ne asteapta o lupta impotriva incercarilor fatise de dezmembrare a UE, la care patria ta adoptiva va lua parte cu siguranta, numai sa iasa afara.
              UE nu are nevoie in aceasta situatie de o Rusie umilita si pusa cu spatele la zid, asa cum a fost cazul Germaniei interbelice.
              Exista anumite similitudini intre situatia actuala si blocajul din Marea Britanie si lupta pentru putere din Germania anilor ’30. Il avem pe Jeremy Corbyn pe post de Ernst Thälmann, avem si partide extremiste, UKIP si Brexit, si eminente cenusii care isi urmaresc scopurile prin orice mijloace, ce ar trebui sa faca UE in aceasta situatie, sa inflameze relatia cu Rusia?
              Vad ca situatia din Italia se mai linisteste. Poate lucrurile vor reveni in cativa ani la un fel de normalitate.
              Cum am mai spus este posibil ca dupa un timp, o alta administratie americana cu ceva mai multa sofisticare, sa inteleaga ca suntem de acelasi fel si este nevoie de cooperarea SUA-UE-Japonia-Australia-Canada in mentinerea unei ordini mondiale multilaterale pentru a indigui emergenta Chinei si Indiei. Nu este vina Chinei ca SUA si UK sunt dezindustrializate, vina o poarta fluxul constant de capitaluri si dezvoltarea disproportionata a servciilor financiare in economiile celor doua tari. Nu ii poti blama pe americani si pe englezi ca viseaza la joburi pe Wall Street si in City si nu se inghesuie la otelarii si santiere navale. Restul lumii nu are luxul comisioanelor din sectorul financiar bancar al celor doua tari anglo-saxone. Cand se va schimba atitudinea administratiei americane fata de dorinta UE de a-si continua atat integrarea cat si expansiunea in zonele de interes strategic ( Balcanii de Vest de ex.), si comentariile mele isi vor schimba tonul cu siguranta.

        • @Ioan – te contrazici cu propria persoană ca să abați atenția sau ce încerci să faci? Îmi scrii mie că nu-i pot blama pe americani și pe englezi?! N-am scris nimic pe tema asta, e tot din parohia ta. Cel mai recent schimb de opinii e pe marginea viitoarei dezmembrări a Rusiei, nu știu dacă ai remarcat.

          • @Harald- ar trebui sa citești cu mai multă atenție, formularea ” nu îi poți blama…” este la modul general, nu îți este adresată tie in particular.
            Citesc destul de multa presa internațională, cat sa pot spune clar că aceste fantezii despre dezmembrarea Chinei și Rusiei nu exista nicăieri ca teme de discuție. Nici măcar la Breitbart. La regimurile actuale din Rusia și China, apariția și dezvoltarea unor curente secesioniste nu au cum sa se întâmple. Nu mai au nici minorități suficient de numeroase și de capabile să facă față statului autoritar. În Rusia bogățiile naturale sunt departe de zonele locuite, prin Siberia , pe malul Oceanului Arctic. Te duci tu să-ți faci o țărișoara in peninsula Yamal?
            Aducerea în discuție a Brexitului a fost făcută datorita unor asemănări între situația din Germania anilor ’30 și blocajul instituțional din Marea Britanie de azi, cu cele două partide tradiționale căzute în mână unor extremiști, cu agende ascunse .

            • @Ioan – de câte ori ai citit în presa anilor ’80 despre viitoarea dezmembrare a URSS, a Iugoslaviei sau a Cehoslovaciei? Există teme pe care presa nu le poate aborda, iar alte teme nu pot fi abordate nici măcar pe forumuri. În urmă cu 3-4 ani am avut chiar aici niște comentarii despre Iran care nu au trecut de moderare, asta ca să nu-ți mai povestesc și despre Deutsche Welle :)

              Am mai scris și cu alte ocazii, așa îmi testez eu teoriile: îmi păstrez toate comentariile în niște fișiere text și învăț o mulțime de lucruri despre site-ul pe care ele nu trec de moderare sau despre interlocutorii care se activează în replică pe unele teme, dar nu și pe altele.

            • @ Harald- nu stiu ce ai facut tu in anii ’80, da eu n-am avut acces la presa internationala ca sa citesc despre dezmembrarea diverselor tari enumerate de tine. Oricum ele au fost niste constructii relativ recente si fara mare coeziune, populatii mimnoritare semnificative procentual, si peste tot au existat abuzuri de putere a natiei dominante. China este o civilizatie multimilenara relativ omogena iar din Rusia nu poti desprinde halci mari de teritoriu pe niciun criteriu.

              Eu nu sunt adeptul teoriilor conspirationiste pan-globale, nu cred ca intr-o exprimare aluziva nu poti sa-ti spui parerea. despre subiecte care nu se prea discuta. Si mie mi-au fost blocate comentarii anti Trump&co. in primele sale luni de mandat, cand nu era clar daca face sau numai vorbeste, dar pe masura ce situatia a mai evoluat in sensul celor spuse de mine, comentariile au trecut fara probleme deosebite.
              Referitor la cine se activeaza sau ba, nu consideri obositor, nu consideri ca este o mare pierdere de timp sa-ti dai cu parerea pe orice tema? Ce se poate spune in cateva randuri? Si mai si risti sa vine cate unul sa-ti dea peste nas. Hai ca la politica toata lumea se pricepe, dar chiar la toate articolele. Eu ma mai relaxez, de obicei in week-end, cu cateva comentarii provocatoare pentru unii, pe doua-trei teme constante.

            • @Ioan – mai bine vezi câte națiuni de peste 1 milion de locuitori trăiesc în China și câte dintre ele sunt menținute sub control prin forță militară. După care le poți ține lecții tibetanilor și uigurilor despre omogenitate.

              Cât despre considerațiile la adresa altor comentatori, nu crezi că îți asumi prerogative care te depășesc? Nu ești nici primul și nici ultimul care îmi numără comentariile, dar te-ai întrebat vreodată dacă satisfacția de a face asta contribuie la echilibrul psihic sau dimpotrivă? :)

            • @Harald- faptul că îți dai cu părerea peste tot nu îți dă o legitimitate sporita. Dacă îți vei reciti comentariile din ultimii ani, s-ar putea să-ți dai seama că rata de realizare a previziunilor tale tinde către zero. Ceea ce înseamnă că ori nu înțelegi ce se întâmplă, ori ai misiunea de a repeta o placa la nesfârșit. Deunazi, presa germană spunea că Mutti rămâne cel mai popular politician din Germania, în ciuda unor decizii discutabile din ultimii ani. Daca spun asta înseamnă că sunt postac berlinez?
              Există două idei considerate până de curând tabu, dar care încet, încet își fac loc pe acest forum: prima este că posibilitatea ca SUA sa devina un inamic veritabil al UE e diferita de zero și trebuie luata în considerare, și a doua, că Rusia ar putea sfârși in UE dând naștere unui colos cu resurse umane și naturale mult superior SUA.
              Chiar daca mi-am spus părerea despre cei câțiva comentatori care mi se pare că nu vorbesc în nume propriu, eu v-am etichetat in niciun fel. Nu te-am făcut postacul nimănui, niciodată, ceea ce ar trebui să-ți de-a o idee daca sunt sau nu echilibrat. Exista un fel de sciziune logica in comentariile tale, pe orice subiect care nu are legătură cu politica UE as spune că sunt în ordine, după care brusc îți apar comentariile ranchiunoase la tot ce reprezintă civilizația europeană continentală.
              Cred că ai văzut numărul imens de vizualizări ale acestui articol. Aproape 50.000. De zece ori numărul mediu al vizualizărilor la alte articole de interes. Asta îți arată care sunt temele de interes real pentru români, dar și aprecierea pentru calitatea articolului.

          • @Harald- am trimis din greșeală comentariul incomplet.
            Numărul imens de vizualizări ale acestui articol în coroborare cu conținutul acestuia și a majorității comentariilor, îți arată că abordarea simplistă promovată de tine și de cei asemenea ție la adresa construcției europene nu au ecou la nivelul cititorului român.

            • @Ioan – nu mi-ai acorda atâta atenție, dacă nu te-ar deranja conținutul comentariilor mele :)

              Pentru informarea ta, am scris despre viitoarea apartenență a Rusiei la UE pe vremea când tabăra ta nu voia să admită că ăsta e obiectivul, iar despre neo-marxism și despre agenda activiștilor LGBT am scris încă pe vremea când comentariile pe tema asta nici nu treceau de moderare. A fost greu să ajungem aici, dar măcar acum discutăm cu cărțile pe masă :)

              Merkel poate să fie cât de apreciată vrea ea și n-are decât să rămână la conducerea Germaniei cât timp rămâne și Putin la conducerea Rusiei. Dar prețul va fi însăși existența UE, iar asta nu se rezolvă cu comentarii furibunde ale postacilor berlinezi trimiși pe forumurile de limbă română :)

              Tu ai remarcat agresivitatea în creștere a comentariilor tale și ale tovarășilor tăi? Crezi că asta denotă încredere în viitorul luminos al UE sub conducerea Germaniei, cel pe care îl promovați voi? :)

            • @Harald- Cred ca nu realizezi ca tu esti cel care cauta sa dea tot timpul replica si deasemena nu realizezi ca asa zisele revelatii ale tale nu prind la publicul larg, dovada fiind rezultatele ultimelor voturi interne ( in Romania ) si europene in cea mai mare parte.

              Ma bucur ca ai reusit sa-ti treci agenda draga sufletului tau de cenzura, dar ar fi cazul sa nu pozezi in martir pentru ca nu am senzatia ca ai fi persecutat pe aici.

              Cred ca am ajuns sa ne citim intre noi, asa ca te las pe tine sa tragi cortina, n-am ambitia ta si a lui Svejk sa am mereu ultima replica… si ne vedem la urmatorul articol de interes comun.

            • @Ioan – de data asta n-ai mai avut nimic de spus, nici despre Germania însăși, nici despre binefacerile europene sub conducerea ei înțeleaptă. Cam rudimentare jocurile tale psihologice, dar sunt interesante din alt motiv: nu le practici doar tu, le practică și colegii tăi întru propagandă furibundă pro-Berlin. Le practicați în aceeași formă rudimentară, după care tot voi vă victimizați. Vi se predau la instruire sau vă selectează după faptul că le știți deja? Cum de ajungeți să le practicați toți?

    • Din nefericire, orice abordare asa-zis constructiva a fost considerata de Rusia ca un semn de slabiciune. Oricum, escamotarea adevarului nu poate fi baza pentru conciliere-reconciliere (chiar daca vorbim de evenimente de acum 80 de ani pe care Rusia incearca sa le interpreteze in scopuri politice). Nu poti inghiti galusca sperand ca Dnul Putin (personificarea Rusiei de astazi) te va trata mai bine si isi va directiona agresivitatea in alta parte, asta nu e decat naivitate.

  22. In urma semnarii pactului Ribentrop-Molotov, comunistii europeni au ramas fara obiectul muncii; dusmania lui Hitler. Acum erau pretini.
    NB,
    un caz similar s-a intimplat in politica romaneasca, atunci cind PNl a facut alianta cu PSD, sub numele de USL.Dintr-odata, din dusmani, liberalii si pesedistii pupat piata endependentii :P
    Cam atit a durat si tratatul germano-rus, cit alianta USL.

    • La 1 Septembrie 2019 la Varșovia s-a tras clopotul în memoria atacului nazist aupra Poloniei, începutul WW2: „memorie și avertizare”!
      Primul la clopot a fost Președinetele Poloniei A. Duda, a urmat Președintele german F.W. Steinmeier și Vicepreședintele american Pierce (D. Trump nu a fost la Varșovia). Rușii nu au fost printre cei 40 invitați (în anul 2009 rușii au fost printre invitați la Varșovia, 70 de ani WW2) 2019.

      Comuniștii francezi au fost în dilemă în August 1939 după semnarea tratatului Stalin-Hitler de către Molotov-Ribentrop. Comuniștii francezi au rămas fideli Moscovei după revoltele antisovietice anticomuniste 1953 Berlin, 1956 Budapesta, 1968 Praga până în anii 1970 (Sarte contra A. Camus. Cartea liberalului M.V. Llosa 1981: Entre Sartre y Camus).

      PNL & PSD de pe malurile Dâmboviței are altă dimensiune dar același gust.
      Cartea liberalului M.V. Llosa „ La llamada de la tribu” 2018 Alfaguera Madrid demască ideologia comunistă. E scrisă în urma lecturii cărții anticomuniste a lui Edmund Wilson „ Auf dem Weg zum Finnischen Bahnhof- Pe drum spre gara Finlandeză”.

    • In politica romaneasca nimic nu este ceea ce pare. Filiere subterane ii leaga pe multi dintre exponentii diferitelor partide. Publicul este intotdeauna tratat de mameluc si i se infatiseaza o commedia dell’arte care nici de calitate nu este, nici hazlie cum pare la prima vedere. Politicienii romani din epoca post-Ceausescu sunt, cu rare exceptii, oameni de principii si de caracter. Foarte multi sunt niste saltimbanci, niste comedieni de proasta calitate. Nu conteaza ca unii isi spun pesedisti, altii aldisti, altii liberali etc. Ejusdem farinae. Probe avem nenumarate ca ei mint publicul intr-un mod incalificabil, dar tolerat aici la noi. Toti vin din subteranele obscure ale puterii comuniste, abolite formal, dar nu si in esenta ei. Liberalii nu au nici o legatura cu partidul Bratienilor, sunt o clona de factura foarte indoielnica. Taranistii lui Pavelescu nu au nici ei vreo legatura cu partidul lui Maniu. Ca politica romaneasca dinainte de epoca dictaturii comuniste avea carente este un fapt, dar liberalii de atunci chiar erau liberali, iar taranistii chiar erau taranisti si nu ar fi fuzionat niciodata cu adversarii lor ideologici, asa cum face acest inenarabil Pavelescu sau cum a facut Crin Antonescu, un alt inenarabil. Ce sa mai zicem cand vedem cum Norica Nicolai, Victor Ciorbea etc., pe care oamenii contau odata ca pe niste taranisti de marca, autentici, azi sunt mana in mana cu neocomunistii din PSD. Sau schimbarea la fata a lui Mircea Diaconu, in 1991 pus in staff-ul Aliantei Civice (se ocupa, omul, de inzestrarea tehnica a taranilor romani abia iesiti din colhozuri) si care de multa vreme are un comportament de securist sadea? Minciuna adminsitrata publicului pe toate canalele si caile posibile, cu o mass media rusinos de infeudata politic de partea PSD-ului, nu are cum sa ajute Romania in eforturile pe care presupunem ca le face pentru a se recupla cu Europa, rupand filierele care o legau candva foarte strans de Uniunea Sovietica, azi „spatiul euroasiatic” falimentar si primitiv.

      • @FLORIAN D. MIREA
        Cu toate slăbiciunile și neajunsurile după eliberarea din naționalcomunismul ceaușist 1989 tinerii de azi au un viitor în țară. DNA și doamna Kövesi au demonstrat că se poate altfel, au arătat că noua generatie românească e altfel. Prin DNA și doamna Kövesi românii au câstigat simpatia și admirația vecinilor și al partenerilor în UE.
        Nimic nu e pierdut definitiv în România europeană.

      • Pai exista o explicatie pentru Ciorbea, Nicolai si Diaconu, ei nu erau ceea ce trebuia sa credem ca sunt…Ce a iesit din palaria evenimentelor din ’89 e mai simplu decat credem, exista nu numai un esalon 2 al partidului unic (reprezentat de Nastase, Basescu, Stolojan si altii) ci si un esalon ascuns, in umbra, de colaboratori sau chiar membi plini ai serviciului secret (un exemplu este Mona Musca, desi nu prea potrivit pentru ca, odata demascata, si-a asumat raspunderea si a demisionat). Mai toti conducatorii de institutii si intreprinderi comuniste aparuti dupa ’89 din spuma „revolutiei” fac parte din acest esalon. Multi fosti si actuali parlamentari sunt in aceeasi situatie. Toti cei care si-au schimbat brusc profesia, devenind oameni ai legii din ingineri/ profesori/ tractoristi si promovand „peste rand” la conducerea institutiilor, in consiliile locale, Parlament sau mai stiu eu unde, sunt, cred eu, dubiosi in sensul celor de mai sus.

        • Sunt unii care au un nume de localitate drept nume de familie :)

          Procedeul e beton, în felul ăsta numele sună foarte românește, dar respectivul n-are niciun văr pe nicăieri. Poate ar trebui întrebat fiecare despre numele bunicului patern, ar apărea multe surprize.

  23. Articol foarte binevenit.

    Atenție, însă, la cifrele date pentru alegerile din noiembrie 1932 și chiar la argumentația internă, pentru că s-au strecurat câteva greșeli:

    „Comuniştii însă au făcut un salt semnificativ faţă de alegerile anterioare, obţinând 17% din voturi şi 100 de deputaţi, devenind astfel al doilea partid parlamentar, şi devansându-i pe social-democraţi, care au obţnut doar 20% şi 121 de deputaţi. Tragismul alegerilor din 6 noiembrie 1932 a fost ilustrat de faptul că cele două partide extremiste din Germania au obţinut primele două locuri (fapt explicabil, în primul rând, prin dezastrul economic şi social din acel moment), dar concluzia politică de la alegerile din 31 iulie a fost revalidată: nu se putea alcătui un guvern bazat pe o majoritate parlamentară cu excluderea simultană a naziştilor şi comuniştilor.”

    În realitate, alegerile au dat următoarea configurație (primele locuri):

    – NSDAP: 33,1% (pierderi de 4,2% în raport cu alegerile din iulie), 196 deputați;
    – SPD: 20,4% (pierderi de 1,2%); 121 de deputați
    – KPD (comuniștii): 16,9% (mai mult cu 2,6% decât în iulie), 100 de deputați.

    Deci: comuniștii reprezentau a treia forță în noul Reichstag, nu a doua. Pe primul loc erau NSDAP, pe al doilea – SPD (social-democrații). Poate corectați ce e de corectat, articolul e foarte bun și ar fi păcat să rămână cu inexactități. Mai sunt câteva greșeli de limbă, minore, dar sunt (poate de tehnoredactare).

  24. Excepțional! Multumim pentru efortul de a pune pe foaie această pledoarie pentru adevărul istoric !!! Va rugam sa o mai faceti si cu alte ocazii. Cu respect domnule Dodan!

  25. Foarte frumos sintetizati cele scrise de cel mai mare istoric al celui de-al Doilea Război Mondial, Viktor Suvorov/ Vladimir Rezun. Recunosc formulările din cele trei cărți fundamentale ale acestuia, „Spărgătorul de gheață”, „Ziua M”, „Ultima republică”. Cam toți cei care scriu despre WWII în această cheie (Mark Solonin included) de la el se inspiră. Vă felicit că promovați ideile sale și în România- nu doar școlile istorice occidentale sunt ipocrite când e vorba să recunoască rolul decisiv al URSS în declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, dar nici istoriografia română „oficială” nu e mai îndrăzneață.

    Ca precizare- cred că v-a scăpat o inadvertență: Al Doilea Eșalon Strategic al RKKA avea 7 (șapte) armate, nu trei. Trei armate avea al Treilea Eșalon Strategic (Wehrmacht-ul s-a lovit destul de repede și de acesta, pe la sfârșitul lui iunie începutul lui iulie, cred). Cele trei armate ale celui de-al Treilea Eșalon Strategic erau formate din trupe NKVD, în cea mai mare parte din trupele de grăniceri, apoi cele de pază și escortă. Atacul sovietic planificat pentru 6 iulie 1941 cerea utilizarea tuturor forțelor țării, inclusiv a celor din Extremul Orient (cea mai mare parte), inclusiv trupele NKVD. E, cred, unul din motivele pentru Katyn (și restul masacrelor de prizonieri polonezi, finlandezi, estonieni, letoni, lituanieni, moldavo-români etc.)- pur și simplu trupele afectate pazei lagărelor erau necesare pentru „ofensiva istorică”.

    • As adauga:
      V. Suvorov: Epurarea

      Ernst Nolte: Razboiul civil european: 1917-1945. Aparuta acum vreo 10 ani la ed.Corint. Ca fapt divers, E.Macron a citit-o si chiar a folosit sintagma din titlu cu ocazia comemorarii sfarsitului WW1. Cand l-am auzit citând titlul nu-mi venea sa cred. Am zis ca nu mai inteleg franceza… :-))

  26. Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani (partidul lui Hitler)
    Partidul Social-Democrat al Muncii din Rusia (partidul lui Lenin, Stalin)
    similar partidul lui Mussolini

    Dupa mine au fost toti de stanga, si s-au batut intre ei pentru dominatie. Toate au fost socialiste-muncitoresti, toate au fost dictatoriale si s-au bazat pe constrangeri. Toate in final trebuiau sa ajunga in URSS si sa mearga mai departe cu republici sovietice noi incorporate in URSS. Ar fi mult de discutat, si mi-ar parea bine sa fie discutat in Romania, cel putin la anumit nivel sa se inteleaga bine si incet, incet sa deschida ochii si maselor.

    Daca credeti ca in vest nu se stie, se stie, descoper cu surprindere ca acei mai in varsta dar si tineri, au citit majoritatea referintelor, sunt in limba engleza. Dar in manuale peste tot e scris altceva, la scoala se preda altceva.

  27. Acest excelent articol ar avea nevoie de un motto. Imi permit sa il propun pe urmatorul, poate nu este 100% corect, dar e graitor pentru epoca respectiva: „Moartea unui singur om este o tragedie, moartea unui milion este o statistica”. Cred ca unul din „eroii” de mai sus este marele „filozof”.

  28. O noutate pentru mine este contributia reusita (si decisiva) a lui Stalin la venirea la putere a lui Hitler, prin pionul Thalmann. Asta inchide cu adevarat rationamentul care explica declansarea WWII prin colaborarea Germania-Rusia (sau Hitler-Stalin). Declansarea WWII ca si eveniment catastrofic pentru democratiile europene, cu profitul celui care priveste si da, mai apoi, lovitura de gratie, era solutia lui Stalin si a Rusiei pentru declansarea revolutiei mondiale si pentru instaurarea dominatiei rusesti asupra lumii. Multumesc autorului, cred ca articolul asta trebuie sa aiba o circulatie mai mare decat forumul Contributors!

  29. Am citit pe nerasuflate…am uitat si de berea de pe masa, lucru nemaivazut pana astazi :P
    Si mi-am adus aminte de o discutie cu un neamt, fost mare mahar (iesise la pensie) prin anii 90.
    Dupa ce ne-am mai imprieteni (a facilitat o „vizita de lucru” la cateva companii mari din Germania… apoi am baut o rachie la mine in pivnita, memorabila chestia, tipul a inceput sa cante nu`s ce melodie din tinerete, asta dupa ce nu reusise sa taie gasca umpluta cu portocale pe care o pregatise sotia in onoarea lui, cu mare fast, dar iesise tare ca opinca, scosese din buzunar un briceag militar (?) cu care a taiat gasca ca un laser :P ), ei bine dupa o vreme mi-a spus , cam cu juma de gura, ca Hitler este, daca nu admirat, del putin respectat de o mare parte din nemti si astazi. Care trec cumva peste crimele oribile pe cre le-a pastorit si se gandesc la soselele facute de el si care mai rezista si astazi si la faptul ca a fost cel care a redat onoarea Germaniei, intr-o peroada in care era umilita la maxim. Sigur ca si oligarhia finaciara iudeo-americanesca era bagata si ea pana-n gat Cam ciudat mi s-a parut atunci, neverosimil, ce are oligarhia cu palaria? :P Fixisme de rit vechi!
    Nu spun poveste ptr ca as fi de acord cu el, ci pentru ca a adus cumva vorba de ce spuneti si dvs aici: germania a fost umilita si neamtul de rand asta percepea. Si neamtul batran pare ca mai percepe si acum
    Apoi mi-am adus aminte ca nu prea se vorbeste de bani, asa, mai pe larg.
    Cifrele dvs referitoare la povara uriasa rezultata dn tratatul de la Versailles si planul Young cred ca pot fi „imbunatatite” si cu lacomia celor care cumparau bonduri nentesti … dobanzi „bune”
    https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cum-a-scapat-germania-de-plata-reparatiilor-dupa-primul-razboi-mondial-si-a-aruncat-lumea-in-criza-economica
    si ma gandesca ca primii ani de razboi ,cei in care occidentul a fost extrem de timid, pot fi explicati si prin prisma riscului de a nu mai vedea o letcaie din banii imprumutati (pe care oricum i-a cam luat dracu din cauza inflatiei)
    Sigur, este doar o impresie, mi-am adus aminte de discutia cu nemtul meu, poate ceti lamuri intr-un articol viitor modul in care si-a finantat Germania inarmarea si efortul de razboi…
    Foarte tare articolul dvs…abia acum trec la bere, una rece ca aia „programata” s-a trezit de tot :P

    • „Sigur ca si oligarhia finaciara iudeo-americanesca era bagata si ea pana-n gat”

      Acest cliseu antisemit e spus de dumneavoastra sau de „fostul mare mahar: din Germania?

      • De fostul, am spus cred suficient de clar…am ramas mirat vizibil si eu cand l-am auzit, a bagat de seama (probabil ca i-a scapat) si n-a mai insistat prea mult.
        Am adus in discuie asta ptr a arata ca si acum mai sunt oameni care cred asa ceva ce sa mai vorbim de anii aia naspa ptr neamtul de rand, care cauta explicati de ce o duce atat de rau.
        Hitler, Goebbels, seful propagandei (era un minster ptr „lamurirea populatiei”) s-au folosit din plin de eiurelile astea
        Uneori ma gandesca ceva oarecum asemnator, mai soft, este si pe la noi
        Pllaca asta si variatiuni de tot felul o auzim in fel si chip -nu doar cu evreii care sunt capul rautailoravem, asta e „fumata” acum avem si mexicani, Soros, progresistii mai nou :P
        Niste degenerati, decrepiti, chiar aici pe platforma avem tonul asta strident, si nu o data…
        De aia americanul obisnuit nu are loc de munca (chit ca somajul e la minime istorice), din cauza mexicanilor
        De aia sunt deficite atat de mari, ptr ca progresistii neo marxisti au pus taxa pe carbon, liliteaza bla, bla ptr limita o incalzire inchipuita etc
        De aia si neamtul de atunci o ducea greu ptr ca marea finanta iudeo-americaneasc a luat caimacul si a lasat Germania saraca, in inflatie galopanta, Hitler a rezolvat treaba, a dat de lucru oamenilor etc….cam asta mi-a dat sa inteleg „maharul” (care chiar era un fost mahar, fost director la Bosch si Metabo)in scurta discutie pe tema asta. Cum am zis, cred ca i-a scapat, probabil era ceva intim care nu se spune…doar cu juma de gura si la o rachie :P

        • @MirceaM – dacă ONG-urile finanțate de Soros nu ar trimite postaci pe forumuri, genul ăsta de comentariu ar trece de moderare pe un alt forum. Și totuși nu trece.

          Însă cea mai recentă strategie progresistă asta pare să fie, într-adevăr, a lua în derâdere comentariile despre progresiști și despre Soros. Ce ziceți, reacțiile furibunde care apar la orice sugestie privind înlocuirea cancelarului german nu sunt oarecum suspecte, având în vedere că oficial reprezintă o tabără creștin-democrată?

          Oamenii simpli ar zice că ”faptele vorbește” (sic) iar credincioșii știu ei niște povești despre pomul care cunoaște după roade.

  30. O situație similară cu evenimentele relatate de autor s-a petrecut în România exact peste 5 ani. În dec 37 Maniu încheie un pact cu C Z Codreanu și după alegeri nici un partid nu ajunge la 40%. Gardă de Fier obține 17% din voturi devenind al treilea partid tparlamentar. Liberalii + taranistii faceau 57% din voturi. Regele Carol profita de situație su instaurează dictatura personală. In Germania de azi marile partide parlamentare pot trece peste diferențele dintre ele, ceea ce nu se intampla in alte tari (vezi situația de azi din UK) și nu s-a întâmplat în România în 1937.

    • Situatia nu e deloc similara. Legionarii nu au ajuns la putere in urma alegerilor. Daca nu intelegem asta, nu intelegem nimic.
      Pactul de care vb nu era pentru colaborarea la alegeri si dupa, ci pentru ca semnatarii sa se abtina de la atacuri reciproce, tocmai pentru ca nu se putea face o alianta intre democrati si legionari.
      „Pactul de neagresiune electorală” a fost semnat de Partidul Naţional Ţărănesc (Iuliu Maniu), Partidul Naţional Liberal (Gheorghe Brătianu), Totul pentru Ţară (Corneliu Zelea Codreanu), Partidul Socialist (Iosif Jumanca), Uniunea Agrară (Constantin Argetoianu) şi Uniunea Evreilor (dr. Wilhelm Filderman).
      Rezultatele au fost 36 % voturi pentru liberalii din guvern, care organizasera alegerile, 20,40 % pentru ṭărăniṣti ṣi 15,58 % (nu 17!) pentru legionari. Goga, care a fost pus de Carol 2 sa faca guvernul, luase 9%.

      • Situatia este similara. Incapacitatea partidelor democratice de a ajunge la un compromis a netezit drumul spre dictatura, mai intai regala si apoi militaro-legionara.

        • De aia sunt partide politice, reprezentand segmentul lor populational. Altfel inseamna ca 50% din populatie e pentru ceva uniform. Atunci pentru ce sa mai existe partide si mini-partide? Ideea este exact asta: fiecare profil de alegator sa fie reprezentat cumva. daca ii ceri sa adere la ce vrea alt grup degeaba ai alegeri si partide.

        • Istoria e simpla daca mortul e tras mereu pe Academiei.
          Ai amintit de Maniu care ar fi facut pact cu legionarii si ai facut o relatare incorecta a lucrurilor dand de inteles ca de asta s-a ajuns la dictatura. Carol 2 a fost un ticalos si un mincinos, nu s-a tinut de cuvant niciodata. El si camarila erau deja f abuzivi in 1937. Tatatascu era liberal si a adus tara in situatia din 1937, dar tu ai ce ai cu taranistii, ca asa e partitura de 80 de ani.
          Partidele democratice au fost unite in 1937 si de asta s-a facut pactul de neagresiune, tocmai ca sa impiedice dictatura. In 1938 e vb de dictatura lui Carol2, nu a legionarilor. Peste asta a venit agresiunea germano-rusa. E inutil sa visam acum ce i-am fi strivit noi pe nemti si pe rusi concomitent daca ne bateam pe 2 fronturi. Solutia a fost Antonescu (atunci era un erou din WW1, care s-a impotrivit lui Carol 2), care s-a aliat cu legionarii. De abia atunci au venit legionarii lui Sima la putere, pe care Antonescu i-a plesnit de le-au sarit ochii in cateva luni.

  31. Pentru acei care comenteaza, as recomanda sa cititi cartile din referinta. Puteti incepe cu Viktor Suvorov, Mark Solonin, Hoffman, si tot mai departe. In privinta romaniei, sunt multe necunoscute, nelamuriri, mituri. Noi vorbim de rege de antonescu, dar nu stim ce armata aveam, de ce s-a trecut peste nistru, o gramada de detalii tehnice, evenimente si probleme care erau actuale.

  32. Nu doar stafia comunismului a bintuit Europa, ci si cea a nazismului; erau rude apropiate.
    Intelectualii Europei, multi, prea multi, simpatizau pe fata cu URSS. Pina la pocinogul cu tratatul Ribentrop-Molotov. Atunci au trebuit sa-si reprime pornirea de ura contra lui Hitler, si sa o transforme in iubire impartita spre tatucul Stalin si Hitler, iar ura (ca nu era sa dispara!), au canalizat-o contra capitalismului. Si asa Hitler a „mediat” Diktatul de la Viena, apoi ocuparea Basarabiei a a unei parti din Bucovina. Dar mintea scurta naste repetitii.
    Dupa incalcarea tratatului amintit, comunistii si-au gasit un alt aliat: tocmai capitalismul americano-britanic. Ca doar Lenin spuse ca pina treci puntea, te aliezi si cu dracul (mensevicii)
    Si dupa al doilea mondial iintelectualii vestici ridicau osanale comunismului sovietic si celui din „lagarul socialist”.
    Ca atare, dupa `90, progresimea si guvernele vestice nu au dorit condamnarea comunismului, ci doar a nazismului. Ca nu era sa se condamne pe ei :D
    Azi privirea e indreptata tot spre rasarit, de acolo, dupa cum ne spunea un invatat roman, ne vine lumina.
    Capitalismul anglo-american e iarasi marele dusman al Evropii.
    Pina se intimpla iarasi un „incendiu” pe continentul European. Caci apropierea Rusia-Germania asta a produs de-a lungul Istoriei. In fosta Iugoslavie l-au stins.

  33. D-le Dodan,
    Ar trebui să traduceți acest art.si să îl publicați (pe web) undeva unde există suficientă audiență internațională. Chiar merită !

    • Aceasta „suficientă audiență internațională” isi chiar este suficienta, caci de stiut stie, dar nu vrea sa recunoasca.
      Pentru „audienta internationala” doar crimele nazismului conteaza, crimele comunismului au fost floare la ureche.
      Sa stii ca si in revistele Magazin istoric ori Lumea, cind mai „atipeau” cenzorii (caci si Homer cica mai atipea) ori se dadea „voie de la politie”, apareau stiri de genul celor din articol.
      Nu pe prima pagina ori de breaking news, dar apareau.

      • “suficientă audiență internațională” nu înseamnă neapărat specialiști/istorici ci un public mai larg din rândul pasionaților de istorie, cititori de websites și forumuri axate pe istorie, geopolitică, abonați ai Revue d’histoire, History magazine, reviste (de profil) germane, rusești (de ce nu?!? Rușii sunt cei care au suferit primii, direct și cel mai mult ororile comunismului…….).
        Specialiștii au considerentele lor de carieră, de acces (ușor) la edituri, etc. Unii au avut o tinerețe militant-comunistă pe care o doresc, azi, mai discret prezentă.

        Da’, magazin istoric și Lumea mai publicau diverse chestiuni destinate publicului cunoscător….. După ’85 aveau perioade/luni de zile în care erau de necitit. Chiar și ultimele 2-3 pag. erau tot cu „realizărili” și contribuțiile inestimabile ale lui Nicolae si Elenei Ceaușescu.

  34. D-le Dodan,
    Adaug câteva observații, întrebări și concluzii personale.

    „Pacalirea” lui Stalin; 22 iunie ’41
    Astăzi știm că Stalin a fost avertizat despre atacul iminent de către: Churchill, Sorge, sursa GRU menționată în art., etc, etc. Se pune problema obstinației lui Stalin de a nu crede in aceste avertizări.
    Astăzi e ușor să spunem că a fost un nătâng. Avem perspectiva istorică. Dar la momentul acela evaluarea acestor avertizări era ceva f.complex. Nu cred că îi poate fi imputat (rațional vorbind) lui Stalin că n-a ținut seama de ele.
    1. Churchill era un dușman ideologic de cursă lungă, prim-ministru al unui imperiu global cu interese total opuse. Convertirea lui in prieten ardent care dezvăluie URSS secrete teribile are șanse de a fi crezută?!?! Acest nou și incredibil de bun prieten, perceput întotdeauna ca viclean, avea interesul de a muta povara războiului pe alți umeri…… URSS era, de departe, candidatul perfect. Nu costa nimic ba dimpotrivă. Și…..erau șanse ca cele doua sisteme dictatoriale să se încleșteze de moarte. Rezultatul rămânea deschis. Oricum, UK putea spera la un respiro pe seama URSS.
    Care erau șansele ca info din această sursă să fie altceva decât o intoxicare?!?! Să evaluăm cu ochii și mintea cuiva de-atunci.

    2. Sorge era (considerat) un spion dezertor/trădător deoarece refuzase ordinul de întoarcere in URSS. Ce credibilitate aveau info de la el?!? Este probabil să facă jocul altora?!!? Vezi UK sau chiar DE&Jap. …..

    3. Raportul GRU venea pe fondul unei serii întregi de avertizări din alte surse. La cât de suspicios, neîncrezător, viclean și ascuns era Stalin era firesc să se mire de cât de penetrat informativ/cât de sită este înaltul comandament german, cât de slobod pot vorbi ofițerii superiori într-un stat DICTATORIAL și (bașca) aflat in stare de război. Potopul de info.ajuns la serv.info.ale URSS seamăna a operațiune de intoxicare. Semăna tare !

    4. Situația concretă.
    URSS depășise, cu puțin dar esențial, înțelegerea din protocolul secret privind sferele de interes alocate exclusiv: nordul Bucovinei. Dacă nu greșesc, acolo se aflau un nod de cale ferată și linii importante ptr.transferul garniturilor de tren la ecartamentul european.
    Când Molotov l-a vizitat pe A.H. acesta i-a cerut retragerea URSS pe aliniamentul agreat prin Pact. Molotov nu a răspuns…… A.H. a înțeles semnificația refuzului tăcut și a ordonat (aparent chiar in acea seară) elaborarea directivei rebotezată Barbarossa.

    In rest, URSS mima credibil buna vecinătate colaborare loială, etc.
    Mobilizara secretă a ec.si Armatei Roșii au fost mascate destul de bine. Dimensiunea build up nu putea fi bănuită de germani deși observaseră acumularea continuă și aflaseră de mișcări de trupe. Acestea rezultă din jurnalele de front ale comandanților germani și din discuțiile ulterioare lui A.H. cu diverși interlocutori (g-ral Otto E.Remmer, etc).
    Stalin știa că Hitler știe că Armata Roșie este superioară numeric și ca înzestrare. De asemenea, rezervele erau incomparabile. Dar nu putea fi bănuit nr.urias de tancuri și de avioane.
    Astfel, rațional era ca Hitler să nu atace sau să atace după o perioadă de pregătire (așa cum bine reiese din art.), mobilizare și trecerea la ec.de război. Or nu erau semne de așa ceva in DE. In lipsa acestor pregătiri problema deschiderii ostilităților e o chestiune de șansă. Doar disperarea poate scuza o astfel de declanșare a atacului.
    E plauzibil?!? Poate. Cert e că Stalin a exclus eventualitatea.

    Acum, chiar și cu info parțiale pe care le aveau, A.H.&co.au înțeles că, la un moment dat, un showdown va avea loc. Prin urmare, in condițiile date, o lovitură preventivă era preferabilă, din considerente tactice evidente. Mai rămânea de ales momentul…… Dar rațional era „mai bine mai devreme decât mai târziu”…..
    In opinia mea, chiar germanii au fost surprinși de cât de bine au ales momentul atacului.

    5. Așa cum reise din hărțile inserate in art. dispunerea, practic, simetrică a forțelor la 22.06.’41 denotă o poziționare ofensivă de ambele părți. De ce numeroși istorici consideră că cele germane dovedesc intențiile agresive iar cele sovietice un comportament defensiv și pacific nu știm?!?! E clar dublu standard.
    Subiectul e sensibil și poartă asupra unor situații politice care se prelungesc și astăzi așa cum subliniază și art.

    Consider că sustinerile lui A.J.P. Taylor (“În 24 de ore, ruptura ar fi devenit completă (n.n. – între Londra şi Varşovia, ca urmare a refuzului guvernului polonez de a discuta cu Berlinul). Dar Hitler nu a acordat aceste 24 de ore. El era prizonierul propriei programări“) sunt niște speculații menite să disculpe UK „for a huge strategic blunder”. Din martie până in septembrie a fost suficient timp ptr.presiuni, pertractări, negocieri. După 23 august ’39 UK&FR au răspuns cu formalizarea garanției ptr.Polonia in 25 august…… (Asta in condițiile in care col.Beck, in vizita din aprilie la Londra, refuzase să garanteze, alături de UK&FR, granițele Ro. ….. Știm sigur.)
    După 25 august, cu toate presiunile UK, PL a refuzat să negocieze Danzig-ul (dar cu păstrarea unei iesiri la Baltica ptr.Polonia prin coridor). A refuzat să trimită un negociator….. Mă rog, au considerat că au tot dreptul să nu facă concesii teritoriale….. Îndreptățirea, d.p.d.v.al dreptului internatioal, le aparține. Au vrut să reziste cu arma în mână!!! Evident, bazându-se si pe garanția fermă a UK&FR. Acum, ce a ieșit știm cu toții…….

      • @A.Tudor
        Da, ai dreptate 100%.
        Parcă ar fi vreo miză teribilă…?!!?
        Poate fi o discuție, chiar in contradictoriu/de pe poziții diametral opuse, interesantă. Consider că parti pris-urile, prejudecățile, obstinația ideologică nu își au locul.

  35. In fata articolului fluviu al d-lui Dodan aduc un argument lacoonic : aproape 9 din 10 soldati germani morti in lupta pe toata durata WW2 au murit luptand pe frontul rusesc.
    Punct.
    Trageti acum concluzia pe care o doriti – ce scriu mai departe nu are mare importanta.

    (https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/povestea-nespusa-a-celui-de-al-doilea-razboi-mondial dar va pot da o lista intreaga de surse, majoritatea occidentale)

    Dincolo de speculatii, de cultura si de inteligenta fiecaruia, de numarul de carti citite, de partialitatea fiecaruia (bunicul meu patern a murit luptand contra rusilor la Cotul Donului), baza care ne uneste, limbajul simplu care ne permite inca sa comunicam unii cu altii in ciuda diferentelor – un milionar si un somer, un liberal si un stangist, un absolvent de Harvard si un pensionar de CAP, un roman si un ungur de exemplu – ramane bunul simt.

    9 din 10 ! Credeti in bunul dvs. simt si trageti o concluzie, mie imi este complet indiferent care va fi aceea caci n-am pretentia ca eu as detine adevarul ultim…

    De minciuna, manipulare si crima s-au folosit toate partile implicate iar banii dati de americani (atat pentru sovietici cat si apoi pentru planul Marshall) n-au fost dati din considerente umanitare ci pentru a evita versiuni ale istoriei in care ar fi existat riscul de a se varsa si mai mult sange american si de a cheltui inca si mai mult decat a fost deja cazul in derularea evenimentelor care a avut pana la urma loc.

    Intotdeauna bogatii zilei i-au platit pe cei saraci sa se bata in locul lor, asa a fost invins si Napoleon de catre Anglia, pentru cei care au citit asupra acelei epoci.

    Pierderile colosale ale rusilor s-au datorat in parte faptului ca germanii nu-i considerau pe soldatii rusi ca si prizonieri de razboi normali, asa cum faceau cu aliatii in Vest, ci ii cazau de exemplu pe un camp gol incojurati doar de sarma ghimpata si ii lasau sub ploaie sau ninsoare sa moara de foame, de frig si de boli. Asta nu s-a intamplat niciodata cu americanii sau englezii luati prizonieri. Trebuie spus ca armata germana, in general foarte competenta, a capturat armate intregi de soldati sovietici insa foarte putini au supravietuit prizonieratului, lucru care nu s-a intamplat in Vest.

    Pierderile in randul populatiei civile se justifica in mare parte la fel : propaganda nazista considera in mod oficial slavii ca „suboameni” iar nazistii jefuiau, ucideau suspectii si ardeau satele fara nici un scrupul, lucru care nu s-a intamplat decat in cateva cazuri in Vest si care au facut un imens scandal acolo, aceste localitati sint considerate si astazi localitati martir si se comemoreaza si se condamna in fiecare an salbaticia nazista carora i-au cazut victime (Oradour-sur-Glane de exemplu in Franta). Dar astfel de cazuri, rare in Vest, erau la ordinea zilei pe frontul rus, ardeau localitati intregi in fiecare zi, ce putea sa i se intample unei populatii sarace de batrani, femei si copii carora nazistii le ardeau casele, proviziile si putinele bunuri in mijlocul iernii ruse ? De unde milioanele de morti civili.

    Ca aviatorii americani s-au remarcat bombardand mai ales tinte civile nu cred ca poate fi un titlu de glorie, ca si in cazul Hiroshima si Nagasaki a fost probabil necesar dar in nici un caz glorios !

    Sunt nesfarsite detaliile pro sau contra si nu ne-ar ajunge o viata sa ni le aruncam unii altora.

    De aceea repet, ca sa facem simplu, retineti doar doua cifre pe care nimeni nu le contesta astazi : 9 din 10 !

    Si trageti concluzia pe care o vreti apoi…

    • Un ordin care m-a socat, și ar fi trebuit să șocheze generalii nemți carora le era adresat. Hitler a ordonat sa nu fie acceptată o capitulare in termeni civilizati a marilor orașe rusești, avem nevoie de aceste orașe goale nu locuite de ruși. Generalii profesioniști din armata germană ar fi trebuit sa-l împuște încă de atunci pe Hitler.
      Nu numai Hitler a aruncat la gunoi regulile unui război civilizat, Stalin a făcut la fel, dar și britanicii și americanii. De japonezi nu mai vorbim.
      Trist este ca astăzi este la fel. Imaginati-va ca tara x il cheamă pe ambasadorul tarii y și îi face o declarație de război și peste 10 min se declară ostilitățile. Astăzi se procedează cum a făcut Hitler la 1 Sept 1939, se gasesc tot felul de pretexte și se face un atac surpriza.

      • @Cinicul
        E posibil, ba chiar probabil că „Hitler a ordonat sa nu fie acceptată o capitulare in termeni civilizati a marilor orașe rusești, avem nevoie de aceste orașe goale nu locuite de ruși.” Dar poți indica o sursă, ceva?!? E un subiect interesant.
        După câte știu eu (n-am o sursă la îndemână dar caut) Stalin interzisese orice capitulare a orașelor. Parcă Vasilievski propusese o abandonare a Harkov-ului (a III-a bătălie ptr.Harkov, 1943) dar Stalin a refuzat și numeroase trupe sovietice au fost încercuite și înfrânte de Manestein……

        • Am citit asta cu ani in urma intr-o carte despre procesul de la Nuremberg scrisa de Joe Heydecker si Johannes Leeb. Din pacate nu am acum timp sa caut pasajul respectiv.

          Iata o referinta din Wikipedia;
          On 21 September, German High Command considered how to destroy Leningrad. Occupying the city was ruled out „because it would make us responsible for food supply”.[37] The resolution was to lay the city under siege and bombardment, starving its population. „Early next year we enter the city (if the Finns do it first we do not object), lead those still alive into inner Russia or into captivity, wipe Leningrad from the face of the earth through demolitions, and hand the area north of the Neva to the Finns.”[38] On 7 October, Hitler sent a further directive signed by Alfred Jodl reminding Army Group North not to accept capitulation.[39]

          • @Cinicul
            Da, merci. E un subiect interesant. Nebunia sau/și prostia pot fi infinite….la orice nivel.
            Dar ptr.obiectivitate aș vrea să adaug ceva.
            Cam cât de prosti trebuie trebuie să fi fost A.H.&O.K.W. ca să nu țină morțiș să folosească baza industrială a orașelor, muncitorii calificați existenți, etc. ??!!? Știm sigur că așa (și nu prostește prin distrugere inutilă) au procedat în toate orașele pe care le-au cucerit. Este logic, rațional și firesc în sensul continuării planurilor pe care le aveau…. Oricum s-ar înscrie logica cuceririi spațiului vital din est. Altfel un „spațiu vital” distrus doar ptr.a-l distruge?!!? Care ar fi sensul?!!? Mă rog….dacă vorbim despre nebunie….
            Dar că lucrurile sunt mai complicate stă mărturie și faptul că atât DE, URSS și JAP au mizat pe bombardierele (tactice) de asalt/in picaj. Singurele care puteau asigura o precizie rezonabilă. Asta pentru că aveau de gând să cucerească și să folosească baza economică a dușmanului nu să o distrugă. Încă înainte de război au respins ideea bombardierelor strategice care făceau covor de bombe și „rădeau” locurile atacate.
            Dar dezvoltarea masivă și aproape exclusivă a aviației tactice este o dovadă a intențiilor de cucerire.

            Încă un lucru. Citatul din Wiki preia din acte/documente din cadrul proc.de la Nuremberg.
            Nu știm, dar dacă sunt dintre cele prezentate de URSS (ca probe necesare) în actul de acuzare….. permiteți-mi să le iau „sub beneficiu de inventar”….. Nu contest posibilitatea, dar URSS nu are a very good record in the matter.

    • Sigur ca nemtii au fost niste fiare, dar nici rusii nu s-au lasat mai prejos, ca problemele dintre ei nu au fost de principii morale, ci de putere.
      Sa nu uitam ca Stalin credea ca gulagurile sunt eficiente si ieftine, asa ca le-a umplut in timpul ww2 cu civili sabotori si acolo procentul de supravietuitori a fost foarte mic.
      Prizonierii rusi au fost impuscati de camarazii lor cand i-au „eliberat”. http://www.contributors.ro/cultura/mor%c8%9bii-nimanui-din-lagarul-prizonierilor-de-razboi-de-la-ruga%c8%99e%c8%99ti-jud-cluj/#comments

      • Sa nu amestecam lucrurile eu ma refeream la intentia declarata a lui Adolf de a decima populatia civila.

        Referitor la comentariul dvs: o parte din cei impuscati au facut parte din armata lui Vlasov, care a dezertat si trecut la nemti si care a capitulat in fata americanilor in Franta. Americanii le-au facut un pustiu de bine si i-au predat lui Stalin.

      • Sa nu strecuram soparlite. Vlasov a avut o armata de cateva mii de aomeni, max 200.000 pt o perioada f scurta. Victimele civile din urss in ww2 sunt de ordinul milioanelor (+/- 10 mil datorita luptelor si 6 mil datorita bolilor si foametei – acestia din urma sunt si ei in foarte mare parte tot pe constiinta lui Stalin, pentru cruzimea, incompetenta si ineficacitatea partidului). Cifrele astea nu se explica fara NKVD si gulaguri. NKVD a impuscat combatanti rusi in timpul luptelor si a omorat si trimis in gulaguri proprii soldati cazuti prizonieri dupa ce i-a „eliberat” de nemti.
        Daca rusii nu i-ar fi ajutat politic si militar pe nemti, nu ar fi avut de ce sa se planga. Nu-l mai acoperiti pe Stalin.

  36. Încet,încet textul devine ARTICOLUL ANULUI 2019 ,prin numărul de vizualizări si cel al comentariilor ! O performanță extraordinară și ea în sine ! Si asta într-o săptămână !

  37. @Ventidius:

    Stimate domn,
    Chiar dacă susțineți că respectivele capitulații nu au existat, asta nu vă dă dreptul la insulte de genul: „Poate cateva site-uri de dacopati.” NU sunt nici „dacopat” și nici nu urmăresc asemenea site-uri. Era suficient, pentru un om civilizat să precizați ce aveați de spus în legătură cu capitulațiile: nu sunt nici oligofren, nici bătut în cap și pot purta o discuție, în contradictoriu, dacă ea se desfășoară civilizat, fără atacuri la persoană! Iar, pe de altă parte, dacă tot n-ar fi existat capitulațiile, cum se face că turcii au transformat în pașalâc aproape tot ce era prin Balcani (mai puțin colțul nord-vestic al peninsulei) și o mare parte a Ungariei, dar nu și Principatele Române??? Sau, cum se face că nici măcar nu și-au permis să își lase supușii să dețină proprietăți la nord de Dunăre? Sau că i-au lăsat pe români cu Legea lor creștinească (ceea ce nu s-a întâmplat în Balcani, unde, în procente diferite, există și bulgari musulmani – pomacii, sârbo-croați musulmani – bosniecii, albanezii sunt majoritar musulmani și chiar o parte a românilor balcanici au fost constrânși să treacă la Islam – meglenoromânii din Nânta, în secolul al XVIII-lea)??? Giurăscu a zis că, fiind reconstituiri, erau „falsuri patriotice”, dar, dacă analizăm elementele de care vă întreb eu mai sus, sunteți sigur 100% că n-au existat??? Ați fost de față CÂND NU S-AU SEMNAT, în veacul al XV-lea??? Sau CÂND S-AU RECONSTITUIT, în secolul al XVIII-lea??? Că văd că „LE ȘTIȚI PE TOATE!” Există o singură categorie de oameni care are doar CERTITUDINI, nu întrebări, îndoieli și eu NU FAC PARTE DIN EA!
    Scrieți: „Care-i relevanta faptului ca la finalul primului razboi statele occidentale au aderat mai mult sau mai putin in sila la principiile incluse in tratatul de pace la insistenele unui american exaltat? America insasi a refuzat sa semneze tratatul considerand ca acesta incalca ipocrit tocmai principiul enuntat al autodeterminarii, e drept ca fata de Germania.”
    Serios??? Dar, de faptul că pe Wilson l-a „înfundat” Congresul (republican) refuzând aderarea la Liga Națiunilor (președintele era democrat) ați auzit??? Iar „izolaționismul” american a fost doar „politic” (oare?), continuând oarecum „doctrina Monroe”, dar, cum, economic, financiar, erau prezenți peste tot, ce fel de „izolaționism” mai era acesta???
    Iar acest fragment dovedește, din plin, că vă place atacul la persoană:
    „Consideri ca principiile sunt mai importante decat interesele proprii? Atunci de ce pierzi vremea pe net, de ce nu esti in Hong Kong sa protestezi sau in Africa sa salvezi copii de Boko Haram? De ce iti vezi ipocrit de interesele tale marunte?”
    În primul rând, ținând cont de limbaj, NU VĂ PERMIT să mă luați la „per tu”! Am o vârstă, o experiență profesională care nu dau dreptul oricui „să se tragă de șireturi” cu mine. Nu am jucat împreună fotbal în curtea școlii și nici nu am ciocnit valiza în gară când mergeam în armată! Poate, dacă ați fi comunicat într-un limbaj civilizat, mai treceam cu vederea, dar așa – NU! Iar legat de „principii”, tocmai cvasi-dispariția lor, a bunului-simț, a onestității, a bunei-credințe, a „celor șapte ani de acasă”, a OMENIEI practicată de secole de țăranii români, vor duce la degradarea societății umane! Vedeți-vă de propriile interese, fraieriți-i pe alții, fiți fățarnici, egoiști. călcați pe cadavre și veți vedea rezultatele! Dacă va mai apuca să le vadă cineva! Iar în privința a cât sunt eu de „ipocrit”, ne cunoaștem cumva, ca să vă permiteți asemenea aprecieri??? Ce știți dumneavoastră de cum îmi „pierd” eu „vremea pe net”??? Sau ce fac eu cu așa-zisul „timp liber”??? Și dacă ar fi să fac ceva folositor altora (și fac!) nu aș spune unuia ca dumneavoastră, din cel puțin două motive: 1 – nu dau socoteală unuia lipsit de bună-cuviință și respect față de semeni; și 2 – după cum mi-a spus cineva în tinerețe: „când îți face cineva un bine, să-l ții minte toată viața, când faci cuiva un bine – să-l uiți în clipa în care l-ai făcut!” Eu nu fac BINELE ca să mă afișez pe net sau mai nu știu pe unde cu el și mai e o vorbă care spune „Să nu știe stânga ce face dreapta!”
    Dar, sunt convins că nu înțelegeți asemenea idei, preocupări și nici nu vă interesează, în calitatea DUMNEAVOASTRĂ de „a-toate-știutor”!…

  38. Na! Ca pana si eu uit!!

    Cum mai stam cu desecretizarea dosarului Hess?!
    Nu de lata dartatal meu, unchii mei, prieteni ai tatalui toti zicea ca eu o sa vad.
    Al doilea termen a fost implinit acum 2 ani.
    Nimeni nu intreaba ce este cu dosarul Hess …. cat de mare poate fi gunoiul dacda 75 de ani nu au fost suficienti?

  39. Ar mai fi de adăugat ca primele lagăre pentru evrei in Europa au fost înființate in Rusia țaristă, iar Pogromul ne vine din rusa! (inseamnă probabil represiune armata a statului impotriva unei populatii care prezinta anumite caracteristici.

  40. /

    Faptul că URSS (adică Stalin) a încercat înainte de pactul Ribbentrop-Molotov un pact similar cu occidentalii, pe care aceștia l-au refuzat, e un fapt. Ce au de zis occidentalii?…
    Faptul că URSS s-a oferit să ajute Cehoslovacia, în baza tratatului de amiciție, atunci când a fost dezmembrată, dar cu condiția de evidentă necesitate ca Polonia să lase Armata Roșie să îi traverseze teritoriul (la acel moment Cehoslovacia nu avea frontieră comună cu URSS) e, iarăși, un fapt. Ce are de zis Polonia?…
    În plus, faptul că Polonia era inamic istoric al URSS, cu care URSS avea dispută teritorială, e, iarăși, un fapt (de unde și aberația supoziției că Stalin ar fi trebuit să facă altceva decât a făcut, și anume să nu profite de slăbiciunea Poloniei când a avut ocazia să o facă).
    Faptul că „războiul ciudat” pe frontul de vest a existat e, iarăși, un fapt. Ce au de zis occidentalii?… Un general german a și recunoscut la Nurnberg că dacă Franța și Anglia își făceau treaba în toamna lui 1939, războiul se încheia de atunci…

    Cu toate acestea este clar că propaganda rusă scoate în evidență lucruri care, dacă s-au întâmplat, ar trebui băgate sub preș, nu scoase sub preș. De pildă numărul uriaș de victime: dacă numărul de victime civile e de înțeles având în vedere mărimea teritoriului ocupat de Germania și aliații săi și natura barbară a ocupației, cel al victimelor militare e de neînțeles dacă lucrurile nu sunt puse în adevărata lumină. Numărul imens de militari pierduți se datorează mai ales primelor 6 luni, când Armata Roșie lupta cu comisarii în ceafa și nu se admitea nici un fel de retragere. Chestia asta, în condițiile în care germanii aveau inițiativa pe toate planurile și superioritatea tehnică și militară, a dus la adevărate dezastre.

    Din fericire pentru Armata Roșie, numărul victimelor din rândurile proprii a scăzut drastic după Bătălia Moscovei, când militarii au preluat comanda. Grosul pierderilor Armatei Roșii (40%) din tot războiul mondial au avut loc în acele prime 6 luni de război și o mare parte dintre ele puteau fi evitate dacă pe front s-ar fi acționat militar, nu politic. În ceilalți 3 ani și jumătate de război s-au înregistrat restul pierderilor (60%).

    Uman, ne înclinăm în fața sacrificiului acelor oameni, dar judecând la rece, mulți dintre ei au murit degeaba, doar fiindcă satrapul de la Kremlin credea că sunt carne de tun, nu oameni.

    • Nici măcar n-ai citit tot articolul cu atenție!
      Toată armata sovietică era masată la 22 iunie 1941 la granița de vest în vederea atacului care era prevăzut pt 6 iulie 1941 ( nu 1942 cum zicea Stalin ca să-i păcalească pe toti) și nu aveau cum să se retragă pt că au fost INCERCUIȚI. Sunt și niște harți cu dispunerea trupelor tot în acest articol.
      Da, e un arricol f lung și lumea le știe pe toate, nu trebuie să mai citească nimic.

  41. Respectul meu, Domnule Dodan. Va multumesc pentru adevărurile pe care la cei 78 de ani nu le cunosteam. Odată si odată aceste adevăruri trebuiau spuse !

  42. Intrun rezumat mai mare Nemti lau adus pe furis din exil pe Leniin in Rusia si apoi datorita Germaniei Rusia a devenit comunista a urmat cele doua razboae mondiale provocate de Germani la ultimul leam fost aliati Germaniei,razboiul sa pirdut si ca consecinta am cazut sub inflenta rusiei si am devenit comunisti cum Rusi care si ei fara ajutorl Germaniei nu deveneau comunisti daca Nemti nu il aduceau pe Lenin din Elvetiea unde era exilat si Nemti au finantat intoarcerea lui Lenin care afost introdus in Rusiea prin tarile nordice se gaseste ce
    le de mai sus in cercetarile isorice care au fost prezentate chiar de Nemti in diferite programe istorice.Deci romnia a devenit comunista nu datorita Rusiei ci datorita Nemtilor care leam fost aliati in ultimul razboi modial si Nemti lau pierdut cu bravura si penru acest rezultat am platit si noi .

  43. Asa mai aflam si noi cum se ajunge in MAE ministru plenipotententiar la Ambasada de la Londra. Doamne-fereste sa fii cetatean roman si sa ai nevoie de asistenta, taietorii astia de frunze la caini nu sunt in stare de nimic. In schimb au timp sa faca propaganda aberanta pe zeci de pagini, de zici ca am fi in razboi cu rusii doar ca n-am aflat.
    Sigur, afirmatia de baza ca WWII a fost un dezastru cumplit pentru URSS e adevarata dar in rest rar am vazut o asemenea poliloghie impanata cu minciuni, franturi de adevar si manipulari mai subtiri sau mai grosolane.
    Un singur exemplu: oare ce o fi mai plauzibil, ca n-au priceput nemtii nici pana azi cine era Thälmann si ca au nevoie sa vina unu’ Dodan din Romania sa le ia ceata de pe ochi, sau ca intreg scenariul construit de plenipotentiarul dambovitean e o enormitate in timp ce adevarul e mult mai simplu? Dupa ce la sarisera de la 14,6% la 17% in doar cateva luni, in timp ce NDSAP picase de la 37,4% la 33,1% in acelasi scurt interval de timp, nu e mai plauzibil ca prin partidul comunist se faceau deja planuri pentru un succes si mai mare la un al treilea scrutin, eventual combinat cu aparitia unui climat revolutionar samd? Asta cu atat mai mult cu cat intr-adevar Hindenburg repetase de nenumarate ori ca nu il va numi pe Hitler cancelar samd.
    Cu alte cuvinte, oare planul comunistilor germani (si al sefului lor de la Moscova – Stalin) nu era mai degraba o revolutie in Germania, decat un razboi mondial? Bineinteles ca aceasta teorie este MULT mai plauzibila, dar desigur ca nu te poate ajuta sa ajungi plenipotentiar la Londra…

    • Am citit următoarele din referințele bibliografice ale articolului:
      Mark Solonin, „Butoiul şi cercurile. 22 iunie 1941 sau când a început Marele Război pentru Apărarea Patriei„, Polirom, Bucureşti, 2012

      Viktor Suvorov

      Confirm că aceste cărți sunt revelatoare. Nu-l acuzați de teorii pe autorul articolului, ele există în aceste cărți. Si nu sunt neaparat teorii ci fapte care s-au întâmplat.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Alexandru Dodan
Alexandru Dodan
Alexandru Dodan este un diplomat român cu 26 de ani de experiență în domeniul relațiilor internaţionale, dintre care 20 ani în serviciul extern al MAE. A efectuat 4 misiuni diplomatice externe de lungă durată, ca adjunct al ambasadorilor României în Danemarca/Islanda, Grecia, Maroc/Mauritania şi Marea Britanie, iar în centrala ministerului a lucrat la Direcția Europa de Vest, Divizia SUA–Canada, Divizia Afaceri Politice, Direcția Analiză şi Direcția Strategii Diplomatice şi Planificare Politică. Este licențiat (1996) al Facultății de Istorie din cadrul Universității București, specializarea istorie contemporană universală, cu o teză privind economia şi societatea SUA în perioada 1945–1960.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro