Home » Justitie/Ordine publica »Sinteze » Citesti:

Erdogan, naționalismul ultimului sultan

Cristian Felea martie 22, 2020 Justitie/Ordine publica, Sinteze
12 comentarii 2,130 Vizualizari

“ În Orientul Mijlociu, dacă nu te afli pe lista de invitați la un dineu important, ar trebui să consulți meniul. S-ar putea ca numele tău să fie trecut acolo.”(1)

Joi, 5 martie 2020, Recep Tayyip Erdogan s-a aflat la Moscova pentru a negocia cu Vladimir Putin o soluție pentru Idlib, acolo unde, cu două săptămâni înainte, adică joi, 27 februarie ac., în urma unui atac al aviației siriene, 33 de soldați turci și-au pierdut viața. Ulterior, Turcia a răspuns lansând o ofensivă începând cu 1 martie, în cursul căreia a atacat un aeroport militar în Nayrab, lângă Alep, și a doborât două avioane ale armatei siriene.

Așa cum s-au prefigurat lucrurile încă din anul 2015, atunci când Vladimir Putin a decis ca armata sa să intervină în Siria în sprijinul regimului lui Bashar al-Assad, cele mai mari probleme pentru Erdogan sunt create de ambițiile președintelui rus în Orientul Mijlociu .

Cu toate eforturile pe care președintele turc le-a depus pentru a-i intra în grații lui Vladimir Putin, luându-l “pe coarda sensibilă”, afișând în același timp o politică de frondă față de Bruxelles și Washington, inevitabil s-a ajuns (și nu o dată) la confruntări între forțele armate ale Turciei și cele ale Federației Ruse în Siria.

În septembrie 2018, Vladimir Putin și Recep Tayyip Erdogan au convenit asupra creării unei zone-tampon, pentru separarea forțelor guvernamentale siriene și rebelii din provincia Idlib, care trebuia să devină operațională de la mijlocul lunii octombrie 2018: a fost nevoie de o discuție de patru ore cu ușile închise pentru a se decide crearea unui spațiu de 15 până la 20 km între pozițiile rebele și cele ale armatei siriene, controlat de armata turcă și de poliția militară rusă.

În marja întâlnirii din 5 martie, de la Moscova, Timur Ahmetov, expert al think-tank-ului “Consiliul Rus pentru Relații Externe”, a declarat pentru DW(2) că părțile sunt interesate să ajungă la un acord, dar acordul nu este compromisul pe care și l-ar dori președintele turc, pentru că “...armata siriană nu ar urma să se retragă la linia de demarcație stabilită la Soci în 2018″, cel mult “Damascul ar putea retrage din zonă armamentul greu“.

Abia la următoarele convorbiri diplomatice, considera Ahmedov, ”

…se va discuta despre stabilirea granițelor zonei de securitate turcești, unde se instalează tabere de refugiați și unde Turcia ar putea avea și alte competențe, printre care dreptul aviației sale militare de a survola o parte anume din zona de securitate”.

La declarațiile publice, Erdogan a anunțat încetarea imediată a focului și a mai plusat avertizând că Ankara “...își rezervă dreptul de a replica cu toate forțele sale și pretutindeni la un atac al regimului de la Damasc”, în timp ce Putin și-a exprimat speranța că acordul va servi drept o ”…bază bună pentru încheierea luptelor din zona Idlib”, punând capăt suferinței populației civile și unei crize umanitare în creștere.

De fapt, documentul semnat la Moscova cuprinde următoarele acțiuni convenite în comun: (i) toate operațiunile militare încetează la miezul nopții; (ii) de-a lungul autostrăzii strategice M4 va fi stabilită o zonă tampon de șase kilometri pe ambele sensuri, monitorizată de Turcia (în nord) și de Rusia (în sud) și (iii) începând cu 15 martie, unitățile armate ruse și turce vor patrula de-a lungul autostrăzii pentru a separa forțele rebelilor de cele ale lui Assad.

Ultimele zile ale lui februarie 2020 l-au adus pe Recep Tayyip Erdogan într-o stare de iritare similară cu cea din iulie 2016, confruntându-se cu limitele viziunii sale în materie de politică externă. Nu este un eveniment nou în istoria Turciei, ceva similar s-a întâmplat și în 1913, atunci când Ismail Enver, alături de Mehmed Talaat și Ahmed Gemal au preluat puterea în Imperiul Otoman; și atunci cele trei pașale au crezut că vor aduce imperiului gloria de altă dată impunând doctrina excepționalismului turc.

Frustrat la culme de lovitura sub centură primită de la Moscova prin intermediul detestatului regim al lui Bashar al-Assad, Erdogan a mai luat încă o decizie ”înțeleaptă” de politică externă și a împins o parte din refugiații din taberele de pe teritoriul Turciei către frontiera cu Grecia, amenințând Uniunea Europeană cu un val de 3 milioane de refugiați care să o pună într-o criză și mai gravă decât cea din anii 2015 – 2017.

Observatorii scenei politice mondiale au taxat imediat gestul lui Erdogan ca fiind un efort de a șantaja Uniunea Europeană, pentru a-i smulge sprijinul față de politicile sale în Siria. De fapt, Erdogan se comportă pur și simplu acum ca o sălbăticiune prinsă în cursă, în așteptarea vânătorilor. Nu știe cine o vânează, doar bănuiește. Și cu cât teama îi crește, la fel cum s-a întâmplat și în 2016, cu atât devine mai imprevizibil și mai radical.

CINE ESTE DE FAPT RECEP TAYYIP ERDOGAN

Erdogan a evoluat mult ca politician de-a lungul vieții, de la un simplu simpatizant și membru al Partidului Bunăstării, islamist, al lui Necmettin Erbakan, în anii ’80 ai secolului trecut, trecând prin poziția de primar al Istanbulului din partea aceluiași partid, între anii 1994 și 1998 (până când armata a interzis partidul, iar Erdogan a fost întemnițat patru luni) și, în fine, ca întemeietor al Partidului Dezvoltării și Justiției – AKP, alături de Abdullah Gül, prin care a ajuns la putere începând cu anul 2002.

În perioada în care era membru al Partidului Bunăstării, Recep Tayyip Erdogan afișa un discurs de inspirație religioasă:

“Moscheile vor fi cazărmile noastre, cupolele vor fi scuturile noastre, minaretele vor fi baionetele noastre, iar credința soldații noștri!”

– idei care l-au și pus, de altfel, pe lista neagră a înalților ofițeri ai armatei, care l-au îndepărtat din funcție și condamnat la o scurtă pedeapsă privativă de libertate.

Experiența sa neplăcută cu interferența armatei în treburile puterii politice, după modelul de check and balance lăsat de Atatürk, i-a creat lui Erdogan o frustrare pe care o răzbună cu vârf și îndesat de patru ani încoace, și care-i provoacă în continuare cele mai negre coșmaruri, așa cum sunt de părere și experții Rand Corporation(3).

Fiu al unui ofițer din Garda de Coastă, Recep Tayyip a fost crescut într-o manieră care l-a învățat valoarea banilor și l-a îndemnat să se descurce în viață valorificându-și priceperea și spiritul antreprenorial. A urmat studiile secundare și liceale la liceul Imam Hatip, cu o programă de studii bazată într-o proporție semnificativă pe studiul Coranului și al limbii arabe, pe care l-a absolvit în 1973.

Și-ar fi dorit, se pare, să urmeze cursurile reputatei Facultăți de Studii Politice a Universității din Ankara – renumita Mekteb-i Mülkiye -, dar studiile sale liceale religioase l-au făcut incompatibil cu admiterea în respectivul mediu universitar, așa că s-a reorientat, dar a acumulat și frustrări noi, care i-au definit personalitatea și aspirațiile.

S-a înscris, în cele din urmă, la colegiul de stat Eyüp, pe care l-a absolvit, iar potrivit propriilor mărturii, ar mai fi absolvit și administrarea afacerilor la actuala Universitate Marmara (fostă Aksaray). Ce este cert, încă din studenție (1976) s-a alăturat Sindicatului Național al Studenților Turci, care avea și o orientare politică, adică un program naționalist și anticomunist.

Mai apoi a devenit liderul organizației din Istanbul a tineretului Partidului Național al Salvării, islamist, până când, în 1980, o lovitură de stat a liderilor militari a desființat partidele politice. Experiența sa de tinerețe și a procesului care a dus la întemnițarea din 1999 l-a convins că trebuie să-și schimbe formal orientarea politică.

La înființarea Partidului Dezvoltare și Justiție – AKP – orientarea a fost declarat conservatoare, centristă, cu respect pentru normele și valorile islamice. Noua orientare a făcut AKP nu doar un partid tolerabil pe scena politică, ci i-a și adus succesul în alegeri la numai un an după ce a fost înființat, cu 34% din sufragii la alegerile generale din anul 2002.

Devine premier în anul 2003, iar în anul 2014, deși cu un an înainte guvernul său fusese zguduit de un imens scandal de corupție, cu trei miniștri implicați, devine primul președinte direct ales prin vot în Turcia. În sfârșit, Recep Tayyip Erdogan obținuse ce-și dorea: pârghiile puterii. Și nu a întârziat nicio clipă să modeleze statul turc după chipul și asemănarea sa.

Ocazia perfectă pentru a desăvârși ce și-a propus i s-a ivit în vara anului 2016, când o lovitură de stat militară eșuată i-a permis, în sfârșit, să se răzbune pe capii armatei și să organizeze, în anul 2017, un referendum prin care să i se acorde întreaga putere în stat – să devină, altfel spus, un sultan, în buna tradiție imperială. Cu un mic amendament: Erdogan nu își dorește să reînvie doctrina otomanismului, dimpotrivă, proiectul său este unul al excepționalismului turc, un proiect de un naționalism pur și dur.

Ca o concesie făcută celor aproximativ 20% dintre alegători ce sunt conduși în acțiunea lor cetățenească de perceptele islamului, și care i-au devenit în timp susținători necondiționați, Recep Tayyip Erdogan s-a declarat un susținător al tradițiilor, a admis câteva solicitări ale islamiștilor (de exemplu a înlăturat interdicția purtării vălului islamic la femei) și nu s-a mai ferit să critice Occidentul, pe care îl califică drept un pericol pentru valorile tradiționale și ostil față de interesele naționale ale Turciei.

OTOMANISM vs. NAȚIONALISM, CALEA BĂTĂTORITĂ SPRE EȘEC

Turcia modernă se află într-un echilibru fragil între (i) trecutul unei tradiții eroice de mare imperiu, (ii) perceptele sociale și tradițiile musulmane și (iii) progresismul unei bune părți a societății, chiar dacă nu majoritară, care în buna tradiție a lui Mustafa Kemal, cel supranumit Atatürk, își dorește un stat modern și vede în conectarea cu Occidentul o cale mai bună pentru o Turcie măreață în viitor.

Un scurt excurs în istorie este necesar aici. Otomanismul reprezintă, grosso modo, o suită de idei reformiste proprii perioadei Tanzimât, în care o serie de lideri turci, unii cu educație europeană, au încercat să salveze imperiul printr-o serie de reforme.

Pe scurt, aproximativ între anii 1840 și 1870, reformele Tanzimât susținute de sultani ca Mahmud al II-lea sau Abdul-Medjid I-ul, au avut drept scop salvgardarea integrității imperiului prin modernizare politică și economică și lupta împotriva tendințelor naționaliste, centrifuge.

Integrarea nemusulmanilor sau a celorlalte naționalități ale imperiului, altele decât cea turcă, a fost unul din scopurile reformelor, reformatorii promovând și încurajând otomanismul în rândul grupurilor etnice din imperiu: otomanismul trebuia să fie opusul integrator al naționalismului dezbinator.

Practic, musulmanii și nemusulmanii, turcii și alte neamuri, indiferent de confesiune, ar fi trebuit să se bucure de drepturi egale, cu prețul renunțării la identitățile particulare în favoarea identității otomane.

A urmat o perioadă istorică complicată pentru Imperiul Otoman. Mai întâi, în 1876, s-a transformat într-o monarhie constituțională, pe baza unui program politic constituțional conceput de grupul cunoscut ca Junii Turci. În 1878 sultanul Abdul-Hamid al II-lea a suspendat activitatea parlamentului turc, pe fondul războiului cu Imperiul Țarist.

Războiul ruso-turc devenise inevitabil, pentru că rușii își doreau Crimeea înapoi, susțineau naționalismul pan-slavist din Balcani, urmăreau integrarea Moldovei în întregime în Imperiul Rus și, nu în cele din urmă, cucerirea Istanbulului și deschiderea drumului către Ierusalim.

La finele războiului Imperiul Rus și-a atins parțial scopurile, dar austriecii au ocupat Bosnia-Herțegovina, iar Britanicii au ocupat Ciprul. Întreg tabloul strategic din jurul Turciei s-a reașezat. Opozanții regimului otoman (în speță mișcarea Junilor Turci) au profitat de context, pentru a-și promova ideile progresiste, cerând reinstaurarea unui regim constituțional.

Este de menționat aici că inițial facțiunile ce se opuneau regimului otoman nu erau formate doar din turci, armenii erau foarte prezenți la rândul lor și, în parte, și kurzii. Prima întâlnire secretă a opozanților a avut loc la Paris în 1902 și a prilejuit o dispută între armeni, care au cerut ca discuțiile să se poarte în limba franceză, și turci, care s-au opus și au obținut câștig de cauză: limba folosită a fost limba turcă.

În 1907, tot la Paris, s-a întrunit un congres al opoziției, scopul fiind acela de a pune bazele revoluției și a organului său conducător, Comitetul Unității și Progresului. Vederile naționaliste, în special turce și armene, au făcut imposibilă ajungerea la o înțelegere.

În 1908, însă, când Imperiul Otoman a fost pus în situația dificilă de a accepta somația ruso-austriacă privind protectoratul asupra Macedoniei, Junii Turci au reușit să-l oblige pe sultan să accepte transferul de putere, sub forma unei guvernări constituționale.

După ce Junii Turci (Societatea Otomană a Libertății) a preluat puterea, neînțelegerile dintre membrii societății, unii de origine evreiască, au devenit manifeste și curând puterea a fost preluată de Cele Trei Pașale: Ismail Enver Paşa, Talaat Paşa și Gemal Pașa.

După cum se știe, prima izbucnire a naționalismului turc feroce a fost genocidul asupra armenilor din imperiu, al cărui autori au fost în principal Taalat și Ismail Enver. Se acreditează în general ideea că ideologul prigoanei împotriva armenilor a fost încă de la început Talaat Pașa. Este mai puțin important din perspectiva analizei de față.

Mai important este să facem aici diferența dintre diferitele forme de naționalism turc, în principal dintre naționalismul de esență socialistă al lui Mustafa Kemal, întemeietorul statului național turc modern, din rămășițele Imperiului, și doctrina naționalistă a pan-turcismului, o doctrină naționalist-mistică, care stă la originea excepționalismului turc.

Pan-turcismul este o doctrină ce s-a manifestat încă din secolul al XIX-lea și s-a opus fățiș otomanismului oficial al Imperiului, promovat în Tanzimât; această doctrină i-a influențat evident pe mulți dintre membri Junilor Turci, cu siguranță și două din cele trei pașale, adică pe Talaat, în primul rând, iar mai apoi și pe Ismail Enver. Gemal Pașa s-a delimitat destul de explicit de această abordare, dezaprobând inclusiv persecutarea armenilor.

Ei bine, Recep Tayyip Erdogan nu este un kemalist și încă din tinerețe a dezaprobat abordarea politică a stângii. Pan-turcismulși o notă de pan-islamism, mistica acestor mișcări, au stat la temelia propriei variante de excepționalism turcesc, pe care o susține cu energie din momentul în care a înțeles că este calea spre puterea absolută în stat.

AVERTISMENTUL CARE VINE DIN CALIFORNIA

În prima lună a anului 2020, Rand Corporation a dat publicității Raportul ”Cursul naționalist al Turciei. Implicații pentru parteneriatul strategic dintre SUA și Turcia și pentru Armata SUA”.

Raportul, așa cum ne-o explică autorii, a fost realizat la solicitarea Biroului adjunctului șefului Statului Major al Armatei SUA și este rezultatul analizelor realizate de Rand în cadrul Proiectului ”Dinamicile volatile ale Turciei – Implicații asupra parteneriatului strategic SUA – Turcia și asupra Armatei SUA”.

Scopul principal al proiectului a fost acela de a analiza perspectivele de evoluție ale politicilor de pe scena internă a Turciei, precum și a politicilor externă și de apărare, pentru a evalua implicațiile posibile ale acestor dezvoltări asupra unora din direcțiile strategice ale doctrinei de apărare a SUA și asupra planificării unor operațiuni militare.

Raportul este dezvoltat pe nouă capitole, care tratează evoluțiile din politica internă a Turciei, în special după referendumul din anul 2017, prin care Erdogan a primit puteri sporite în stat (aproape dictatoriale), apoi relațiile Turciei cu Iranul, Israelul, lumea arabă, Uniunea Europeană și NATO, ambițiile sale nerealizate din Caucaz și Asia Centrală, precum și, în fine, relația Turcia – SUA.

Raportul nu avea cum să nu observe că, sub autoritatea lui Erdogan, care se laudă că AKP, partidul care l-a adus la putere, are acum o bază de 10 milioane de membri, Turcia a devenit majoritar anti-americană. Dar ceea ce a stârnit interesul celor mai mulți comentatori și a stârnit o dezbatere aprinsă și la Ankara, a fost ipoteza privind teama majoră a lui Erdogan de iminența unei noi lovituri de stat dată de forțele kemaliste: armata, seculariștii cărora să li se alăture susținătorii lui Fetullah Gulen.

Nu toată lumea în Turcia a fost de acord cu această perspectivă(4). Un publicist al cotidianului (de orientare kemalistă) Cumhuryiet, Alican Uludag, consideră că scenariul privind o posibilă nouă lovitură de stat nu face decât să servească intereselor lui Erdogan, care are motive noi să întărească represiunea în țară.

Ministrul turc al apărării, Hulusi Akar, a fost descris în Raportul Rand ca fiind printre foarte puținele oficialități guvernamentale cu care SUA mai poate întreține un dialog deschis și constructiv. După publicare, aceste remarci l-au pus pe Akar într-o situație delicată, determinându-l să declare public că Raportul și concluziile sale l-au întristat, fiind ”ambigue, iar afirmațiile privind armata neavând lipsite de orice bază și neserioase”.

Cu toate acestea, undeva la mijloc între ipotezele și premisele pe care se bazează Raportul Rand și nemulțumirile reale ale multor ofițeri care asistă de patru ani la o prigoană furibundă asupra membrilor armatei, se regăsesc suficiente temeiuri care să ofere o bază reală pentru temerile lui Edogan.

Și Ceaușescu a fost ”iubit” în România o perioadă, undeva între anii 1968 și 1972, când a părut un adevărat lider, dar tot ce a urmat a contribuit mai apoi la declinul imaginii sale și la ostilizare populară. Erdogan se bucură încă de o anumită simpatie internă, pe care și-a câștigat-o mizând pe cartea naționalistă și populistă. Meritul Raportului Rand este că observă că trendul s-a inversat: anul 2016 i-a adus nu doar pârghii suplimentare de putere, ci i-a oferit și ocazia de a-și tăia singur creanga de sub picioare.

PROBLEMA LUI ERDOGAN ESTE MOSCOVA, NU OCCIDENTUL

“Un videoclip de 120 de secunde difuzat de televiziunea rusă de stat a provocat indignare în Turcia. În imagini pot fi văzuți Erdogan și delegația sa așteptând la Kremlin să-l întâlnească pe Putin. Pentru a fi mai exact, sunt forțați să aștepte. Nefericirea le este întipărită limpede pe chipuri. La un moment dat Erdogan se plictisește de așteptat în picioare și ia loc. Presa pro-Erdogan a remarcat că Putin e celebru pentru acest gen de lucruri. De data asta însă, televiziunea rusă s-a asigurat că are mai multe camere în încăpere pentru a documenta scena, iar pe filmare a fost adăugat un cronometru care contoriza secundele. A fost pur și simplu o umilire.”(5)

Extrasul de mai sus provine dintr-un material publicat de Can Dundar, fost redactor șef al publicației Cumhuriyet, în The Washington Post; firește, publicistul se numără acum printre turcii exilați și vânați de regimul Erdogan ca oponenți. Am ales să deschid cu el analiza de la acest capitol, pentru că subliniază în mod semnificativ teza mea: amenințarea cea mai serioasă la adresa Turciei vine acum de la Kremlin.

De fapt, încă din momentul în care otomanii au cucerit Constantinopolul iar moscoviții s-au văzut ca fiind a treia Romă, Turcia a stat în calea proiectului rus de deschidere a unui culoar creștin către Ierusalim, protejat de Moscova. Războiul Crimeii și tot ce a urmat mai apoi în politica țarilor ruși pentru Orientul Mijlociu poate fi citit în această cheie. Până și faptul că Stalin a fost primul șef de stat care a recunoscut, oficial, în mai 1948, statul Israel, poate fi citit în această cheie.

Nu putem fi naivi și să credem că la Ankara astfel de lucruri nu sunt cunoscute, ba încă foarte bine. După ce AKP a preluat puterea, ambițiosul Erdogan, foarte încrezător în steaua sa, și-a luat în serios rolul de sultan și a visat să transforme Turcia într-o putere regională; iar dacă Rusia, Europa ori SUA nu vor fi fiind de acord cu planurile sale, n-au decât să protesteze cât doresc, pentru că vor fi puse în fața unui fapt împlinit.

Într-o oarecare măsură socotelile lui Erdogan s-au dovedit aplicabile în relația cu Occidentul: Europa a protestat și a făcut ce știe mai bine, adică a înghețat negocierile de aderare ale Turciei la Uniunea Europeană, în timp ce SUA s-a mărginit să-i susțină pe kurzi, care duceau greul luptelor anti-Daesh și să protesteze sperând că armata îl va debarca la un moment dat pe noul sultan. Putin, însă, a luat lucrurile în serios, mai ales după anul 2007.

Să ne imaginăm acum o tablă de joc ”Go”, pe care Turcia a început să mute cu piesele albe, iar Federația Rusă îi răspunde cu piesele negre. Pentru cine este oarecum familiarizat cu regulile jocului ”Go”, cred că este destul de sugestivă comparația. Practic toate mișcările regionale ale lui Erdogan au fost blocate de Rusia prin mișcări soft, la început dar și hard, mai recent.

Acesta este planul larg. Dacă focalizăm, și cu ajutorul lui Can Dundar o putem face, avem următoarea succesiune de imagini ale eșecului de proporții pe care îl suferă chiar în aceste zile sultanul Erdogan în fața țarului Putin:

Cu ajutorul unor proiecte de vitrină precum gazoductul TurkStream, menit a transporta gaze naturale rusești în Turcia, sau Akkuyu, care ar trebui să devină prima centrală nucleară a Turciei, Moscova și Ankara au trecut practic peste noapte de la rivalitate la prietenie.

Joc de ”Go” la scară regională

Siria a jucat un rol important în această relație nouă. Rusia a umplut vidul lăsat de decizia SUA de a se retrage din Siria. Turcia, simțindu-se amenințată, a cerut rachete Patriot de la SUA, însă a fost refuzată cu consecvență.

Aceasta a fost perioada în care Putin l-a prins pe Erdogan în gheare, invitându-l alături de Iran la discuțiile de la Astana pe tema Siriei. El a reușit astfel să atragă un aliat din NATO de partea sa, consolidându-și propria poziție.

În iulie 2017 Erdogan a alarmat NATO anunțându-și acordul cu Rusia pentru a cumpăra sisteme defensive anti-rachetă S-400. Era pentru prima dată când un membru NATO semna un astfel de acord de procurare de armament cu Rusia. Erdogan a ignorat criticile; el socotea că face un joc magistral, semnalându-i Vestului că are alternative.

Pe măsură ce Turcia își slăbea legăturile cu Occidentul, Putin a început să insiste ca Erdogan să renunțe la animozitatea sa față de regimul lui Bashar al-Assad și i-a cerut să nu mai susțină miliții islamiste radicale. Atacul de luna trecută împotriva soldaților turci a fost consecința logică. Putin a sesizat că Erdogan a rămas fără alte opțiuni în afară de Rusia.

Prima reacție a Occidentului a fost să-i amintească lui Erdogan că noul lui prieten nu e un om pe care să te poți baza. Aflat la strâmtoare, Erdogan și-a jucat ultima carte și a deschis frontiera pentru refugiați, pe care îi folosește de multă vreme pentru a șantaja Europa. Dar chiar și această ultimă mutare, care a pus în joc sute de mii de vieți, a avut un rezultat contrar celui scontat.

ÎNTOARCEREA SPRE EUROPA?

Pot spune încă de la început că Recep Tayyip Erdogan nu este tipul de lider cu care Uniunea Europeană să poată stabili înțelegeri durabile, întrucât dialogul cu liderul statului turc nu are o bază sinceră și fundamentată pe valori comune; Erdogan, ca și Putin, este un gambler, în căutare permanentă de oportunități, și îi este imposibil să respecte un gentlemen’s agreement pe termen lung.

De altminteri, după întâlnirile de luni, 9 martie ac., Charles Michel, președintele Consiliului European, a definit exact această paradigmă în declarația de final:

“A fost important cu această ocazie să schimbăm păreri diferite pe diferite subiecte legate de relația dintre Turcia și Uniunea Europeană. Am avut ocazia să împărtășim opiniile noastre diferite.”(6)

Vizita lui Erdogan la Bruxelles, unde a purtat discuții cu oficialii Uniunii Europene și cu cei ai NATO, vine după mutarea pe care o făcuse, total neinspirat, la granița greacă a Uniunii, unde a permis masarea a câtorva zeci de mii de migranți, dar și după umilirea de care avusese parte la Kremlin, cu patru zile înainte.

Cu toate că știa foarte bine în ce situație delicată va purta dialogul la Bruxelles, nu a renunțat în declarațiile sale premergătoare la retorica păguboasă care l-a făcut indezirabil față de Occident, pretinzând accelerarea negocierilor pentru accesul Turciei la Uniunea Vamală, relaxarea regimului de vize pentru cetățenii turci care călătoresc în statele membre și plata directă către guvernul turc a circa 3 miliarde de euro, diferența încă neplătită față de cele 6 miliarde angajate în 2016.

Față de NATO, Erdogan a cerut sprijin militar pentru operațiunile unilaterale ale armatei turce în Siria.

Vizita la Bruxelles nu a adus pe niciunul din obiectivele de mai sus vreo promisiune în sensul așteptat de Erdogan, dar se pare, în schimb, că s-au formulat mai multe refuzuri. Izolarea regimului său a devenit evidentă.

Europa, Occidentul în general, ar putea fi o soluție pentru Erdogan, dar prețul care trebuie plătit este cel al reîntoarcerii la democrație. În schimb, confruntarea cu Rusia ridică miza ceva mai mult, este o chestiune de securitate pentru statul turc.

La întrebarea pentru ce va opta Recep Tayyip Erdogan, răspunsul, în buna tradiție a diplomației rafinate turce, ar putea fi următorul: va face alegerile care să-i lase neatins orgoliul. Cine știe, poate un conflict deschis cu Rusia, chiar dacă va implica sacrificarea unor vieți de militari și civili turci, i-ar acorda o nouă oportunitate să-și prelungească accesul la putere.

NOTE_____________

1 Dicton al diplomației turce, citat de Can Dundar, fost redactor șef al Cumhuriyet, în prezent aflat în exil, în articolul semnat în The Washington Post

https://www.dw.com/ro/%C3%AEnt%C3%A2lnire-putin-erdogan-ce-se-va-%C3%AEnt%C3%A2mpla-mai-departe-la-idlib/a-52646825

https://www.rand.org/pubs/research_reports/RR2589.html

https://www.middleeasteye.net/news/us-think-tank-report-ignites-new-military-coup-concerns-turkey

https://www.hotnews.ro/stiri-international-23732348-cum-pierdut-turcia-rusia-occidentul.htm

https://cursdeguvernare.ro/tayyip-erdogan-la-bruxelles-ue-nu-face-nicio-concesie.html

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , , , , ,



Currently there are "12 comments" on this Article:

  1. Bug spune:

    Semn ca politica UE se schimba ,pana anul asta erau “interzise” subiectele Turcia-Arabia Saudita ( exceptand cele de preamarire ,evident).
    Felicitari atat pentru articol cat si pentru reusita de a nu-l jigni grobian pe Putin si/sau pe rusi ( nu stiu daca asta e tot directiva UE sau pur si simplu autorul e civilizat)

  2. Nick spune:

    Înainte de orice trebuie citită cartea lui AD Xenopol:
    https://historic.ro/a-d-xenopol-razboaiele-dintre-ru-i-i-turci.html

    E clar că turcii sunt încercuiți de ruși: și M Neagră și Siria sunt ale rușilor.
    Erdogan a cerut ajutorul prea târziu UE, Nato și USA, după ce le-a dat cu tifla de ani buni încoace.
    Nu-i rămâne decât să-și mute tezaurul la Moskova, ca Asad și să ceară să devină o republică sovietică, pardon, să intre în CSI.

    • Rahan5 spune:

      Catre @ Nick : Vezi ca semeni in comentarii cu caraghiosul de Ahmetov.
      Turcia nu a cerut ajutorul NATO sau a UE ca sa-i poata bate pe Putin si pe Assad in Idlib. In Idlib (si in restul Siriei) nu are ce cauta NATO. Bateriile Patriot ale SUA, daca sunt aduse in sudul Turciei, pot sa doboare bombardiere rusesti venite ca sa atace Turcia si fara sa tina cont de NATO. Oricum, prezenta Armatei SUA in Siria si Irak nu are nici o legatura cu NATO decat, cel mult, propagandistic.
      Armata turca a solicitat, daca e posibil pentru armata SUA, sa trimita ceva anti-aeriana cu raza lunga de actiune in sudul Turciei in situatia in care lui Putin ii vine in cap sa atace Turcia cu bombardierele pe care le are pe aeroporturile lui Assad. Rusia poate lansa rachete de pe bombardiere deasupra Mediteranei contra Turciei, din afara razei de actiune a rachetelor
      anti- aeriene turcesti cu raza medie Hawk .
      Faptul ca SUA a refuzat sa trimita rachetele AA in sudul Turciei nu inseamna ca armata Turca nu-i poate bate pe Assad si pe Putin in Idlib la orice ora.

      • dan1804 spune:

        Nu uita! “armata rusa nu poate fi invinsa pe campul de lupta” este declaratia lui Putin cand SUA si UE au decis sa inarmeze Ucraina, in urma invaziei Ruse. O aluzie directa la arsenalul nuclear. Ca a fost luata in serios, este evident; decizia de a inarma Ucraina a fost abandonata.

      • dan1804 spune:

        Articol excelent, felicitari.

      • Nick spune:

        Înțeleg că Xenopol nu se găsește așa ușor, dar măcar istoria din 2014 încoace nu se cunoaște?
        nu voiau F35? Sau Patriot?
        Nu voiau să intre în UE? nu voiau bani de la UE? Când și de câte ori a șantajat Europa cu emigranții?
        Turcii nu vor o susținere Nato?
        Repet trebuie citită cartea lui Xenopol, produce revelații…

  3. Rahan5 spune:

    In propozitiile lui Ahmetov : “…armata siriană nu ar urma să se retragă la linia de demarcație stabilită la Soci în 2018″, cel mult “Damascul ar putea retrage din zonă armamentul greu“.

    Abia la următoarele convorbiri diplomatice, considera Ahmedov, ”

    ,, …se va discuta despre stabilirea granițelor zonei de securitate turcești, unde se instalează tabere de refugiați și unde Turcia ar putea avea și alte competențe, printre care dreptul aviației sale militare de a survola o parte anume din zona de securitate”.

    Deci, in articol se insista pe o idee de genul :

    ,,Ce-o să fie, ce-o să fie,
    straşnică minunăţie!
    Din fântâni, va curge, vere
    numai lapte şi cu miere, ” ………

    Si desigur ca ce a scris Ahmedov nu are nic o legatura ce a cu ce s-a semnat la Moscova pe 5 martie 2020.

    Apoi in articol se mai intalnesc expersiile ca Erdogan :
    ,,se umileste” ; ,,izolarea regimului său a devenit evidentă” ; ,,Erdogan și-a jucat ultima carte”;
    ,,Erdogan a rămas fără alte opțiuni în afară de Rusia” ; …și-a tăiat ,,singur creanga de sub picioare” ; ,,……… februarie 2020 l-au adus pe Recep Tayyip Erdogan într-o stare de iritare similară cu cea din iulie 2016, confruntându-se cu limitele viziunii sale în materie de politică externă “; ,, Un videoclip de 120 de secunde……… În imagini pot fi văzuți Erdogan și delegația sa așteptând la Kremlin…… A fost pur și simplu o umilire “;

    Adica Acordul de la 5 martie 2020 , unde tacit Rusia recunoaste dreptul Turciei sa aduca militari in numar nelimitat in Idlib ……….este ,,o umilire” ?!.
    Cati rusi sunt in teritorille ocupate de Assad ? Raspuns: cateva mii. Cati mai pot venii ? Raspuns: inca cateva sute, altfel va costa prea mult.
    Cati miliitari (inclusiv rezervele) are Turcia?
    Raspuns: vreo 20 de milioane .
    Cati militari turci pot sa mai vina in Idlib ?
    Raspuns: chiar si 1 milion de militari nu e ceva imposibil din punct de vedere Legal,….. comform Acordului din 5 martie 2020 !
    Deci ? Cine e ,,umilitul” ? Erdogan ?……………. /

    • Nick spune:

      Tactica cu ieniceri și spahii 100 000 , 200 000 sau 1 000 000 , câtă frunză, câtă iarba, a apus demult. Acum cu niște atacuri cibernetice, niște drone și rachete de coazieră ții în șah o armată oricât de mare.

  4. Cristian Felea spune:

    @Rahan5
    Dacă aveți informații care le completează sau le nuanțează pe cele din articolul meu, împreună cu sursele lor de informare, sunt onorat dacă nu le puteți împărtăși.
    Va mulțumesc!

    • Cristian Felea spune:

      Erata. Corect este: “sunt onorat dacă ni le puteți împărtăși”
      Îmi cer scuze.

      • Rahan5 spune:

        Eu niciodata in viata nu am asteptat scuze de la nimeni, si cu atat mai putin ma intereseaza o ortografie corecta. Important e ce vrei sa zici si nu cat de ortografic zici.
        Nu imi imaginez prea mult ca ,,v-am insultat / suparat ” la fraza cu :
        ,,Deci ? Cine e ,,umilitul” ? Erdogan ?……………. Hai sa radem cu ,,Stan si Bran” ! ”
        ………si totusi m-ati cenzurat, desi (intamplator) rimeaza expresia ,,Stan si Bran” foarte bine ! .

        Eu sunt un om vesel si imi place latura umoristica si satirica a Analizelor Politice Internationale despre ,,Razboaie” . Mi-e ,,imi trece veselia” numai la ,,Razboaie Mondiale”. Deocamdata nu pare ca ajungem pana acolo.
        Va multumesc pentru mesaje !.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Cristian Felea


Cristian Felea

Doctor în ştiinţe inginereşti, domeniul: „Mine, Petrol şi Gaze” - Universitatea din Petroşani. Ofițer SRI în rezervă Colaborator al publicaţiei „Revista Minelor... Citeste mai departe


Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Mai e un aspect, poate si mai grav. De fapt trei, daca ma gandesc mai bine. Primul, la concret, A...

de: MirceaM

la "Îmbogățiții de război"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

martie 2020
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Feb    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)