joi, martie 28, 2024

Intelectualul progresist şi ipoteza comunistă

Ceea ce rămâne din istoria intelectuală a veacului trecut este moştenirea orbirii ideologice. Timp de decenii, în pofida a toate şi a tututor, indiferenţi la vocea victimelor şi atenţia doar la dialectica ideilor nepătate de sânge inocent, intelectualiii devotaţi umanismului şi progresului au acordat ideii comuniste nobleţea imaculată din care s-a hrănit apetitul ei sanguinar. Ori de câte ori regimurile de democraţie populară au condamnat, au executat, au deportat, au dezonorat, au persecutat, ei, intelectualii progresişti occidentali, nu au ezitat în loialitatea lor faţă de marxism- leninism. Ofranda lor pe altarul revoluţiei a fost nu doar orbirea lor voluntară, ci şi abjecţia cu care au acceptat să cauţioneze lichidarea libertăţii, în numele libertăţii popoarelor.

Progresul şi revoluţia

Ataşamentul intelectual faţă de ipoteza comunistă ( unul niciodată stins cu adevărat, unul care palpită şi astăzi, detectabil în fraze şi în emoţii) este ipostaza în care se întrupează pasiunea utopică pentru perfecţiune şi egalitate. Ostil capitalismului rapace, ostil burgheziei cupide, ostil ţărănimii închistate şi retrograde, ostil democraţiei liberale impotente, intelectualul progresist devine un pelerin care se îndreaptă spre flacăra ce arde în depărtare.

Călătoriile rituale ale secolului XX spre cetatea idealului totalitar, cartografiate de Paul Hollander într-o magistrală sinteză, traduc acest reflex de obedienţă şi de auto-mistificare. Privirea acestor alaţi preţioşi ai comunismului este una oarbă. Ea este indiferentă la suferinţă, atâta vreme cât suferinţa este consecinţa legică a opoziţiei faţă de noul curs al istoriei. Intelectualul ce ajunge la Moscova, la Peking sau în Havana este atent la contururile pe care le înfăţişează viitorul. Din crimele prezentului se ridică marele edificiu.

Docilitatea intelectualului progresist acordă tiranilor comfortul conversaţiei pedagogice. Dictatorul are în cărturarul occidental un partener cu care poate reflecta, împreună, la viitorul umanităţii. Acea clauză a totalitarismului celui mai favorizat, evocată de Jean – François Revel, este rezultatul legic al disponibilităţii intelectuale de a justifica ceea ce nu poate fi justificat. Ficţiunea marxist-leninistă, indiferent de spaţiul geografic în care se actualizează, seduce prin perfecţiunea ei de cristal. Fidel egalităţii şi demnităţii umane, intelectualul progresist admiră opera de ecarisaj pe care socialismul real o înfăptuieşte, spre a ocroti pe cei ce muncesc. Progresul, modernizarea, drepturile sociale, iată ceea ce mişcă şi emoţionează. Concretul suferinţei este irelevant.

Această asimetrie a sensibilităţii şi a solidaritaţii îl defineşte pe intelectualul comunizant. Victimele comunismului sunt, legic, încadrate în acea familie de cazuri delicate şi dificile,a căror simplă evocare poate alimenta propaganda reacţionară. Walesa sau Havel nu pot fi eroi pop. Ei nu pot fi întipăriţi pe tricouri, asemeni lui Che Guevara. Ei nu pot fi icoanele laice în jurul cărora se adună masele pe stadioane- ei nu pot fi niciodată Nelson Mandela.

Oricât de mari ar fi erorile, un sâmbure de umanism este decelabil în ordinea comunistă. A te opune marxism- leninismului înseamnă a trăda cauza libertăţii, înseamnă a te alătura celor mai întunecate forţe fasciste. Radicalismul occidental de după 1968, cel care se întoarce spre Mao sau Che, exprimă, integral, acest potenţial de ură şi de resentiment pe care pasiunea comunistă îl cuprinde. Cauzele celebre ale intelectualului progresist abolesc judecata etică. Terorismul palestinian este arma legitimă de care se serveşte o naţiune oprimată. Bombele sunt declaraţiile prin care se afirmă un ideal de eliberare naţională.

Intelectualul progresist trece graniţa anului 1989 fără reproşuri şi fără îndoieli.Dar emoţiile sale nu îl părăsesc. Idolii la care închină, acum, sunt succesorii celor care au căzut. Revoluţia bolivariană a lui Chavez, retorica anti- colonialistă a lui Mugabe, tinereţea nepătată a celor ce ocupă pieţele din citadele capitaliste, idealul unui stat palestinian, în toate acestea se simte ceva din fervoarea religioasă a celor care nu pot trăi în absenţa acestei devoţiuni mistice. Din vechiul legământ a supravieţuit ostilitatea faţă de proprietate, faţă de piaţa liberă şi viziunea unei egalităţi care face din Stat stăpânul destinelor, prin planificare şi intervenţionism.

Intelectualul progresist a fost, în veacul XX, prezent în toate momentele în care demnitatea a fost sugrumată, spre a da naştere terorii, fricii, sărăciei. Vocea sa s-a auzit, limpede, spre a cauţiona fiecare gest al tiranilor. Acrobaţiile dialectice şi amoralitatea sa au fost etalate ostentativ, ca un semn al nobleţei etice. Moştenirea sa este elanul utopic, ce se îndreaptă întotdeauna spre Umanitate, dar niciodată spre omul concret. Intelectualul progresist este parte din acea ramură formidabilă de inamici ai libertăţii, evocate de Sir Isaiah Berlin. Umbra se se întinde, teribilă, până la noi.

Distribuie acest articol

11 COMENTARII

  1. Excelent articol.
    O nedumerire insa:
    Inteleg respingerea terorismului de catre autor, dar nu si opozitia fata de idealul unui stat palestinian.
    Pana si SUA admit ca finalul procesului de pace trebuie sa fie independenta Palestinei.

    • Problema este ca o mare parte a palestinienilor nu doresc un stat vecin cu Israelul; acesta ar trebui sa dispara. Ceea ce este greu de acceptat.

  2. Amar este adevarul si atat de greu de digerat. Articolul sintetizeaza foarte bine dezamgirea pe care simtit-o dupa revolutie, cand, abia scapat de comunism, mi-am dat seama ca elita intelectuala a occidentului nu a fost decat complicea acestuia. Atunci s-a stins definitiv simpatia mea pentru francezi si pentru cultura lor. Acum aproape tot ce are legatura cu Franta de dupa 1789 imi provoaca numai sila.

  3. Nu stiu cum sa-mi exprim mai bine satisfactia ca acest subiect sensibil incepe sa fie tratat cu responsabilitate.
    Sunt tari ca spre exemplu Franta unde marea majoritate a intelectualitatii, incluzand mediul universitar responsabil de formarea noilor generatii, este stangista. Uneori cu accente marxiste. Ramai siderat constatand ca oameni inteligenti, culti, bine intentionati pot fi atat de orbi incat sa nu vada diferenta dintre teoria si practica socialista sau comunista.
    Toti vorbesc de echitate, de solidaritate, de impartirea corecta a beneficiilor. Foarte frumos. Dar nu au nici cea mai vaga idee despre ce presupune economia reala. Nu inteleg ca bunurile trebuie mai intai produse si vandute inainte de a putea fi impartit beneficiul. Principiul „de la fiecare dupa posibilitati, fiecaruia dupa nevoi” e de o naivitate cutremuratoare, face abstractie de insasi esenta naturii umane definita de egoism si de dorinta de a se sustrage oricarui efort care nu este neaparat necesar. Poate asta ii si atrage pe intelectuali, visul unei vieti mai bune pe munca cat mai putina.
    Ai crede ca dupa prabusirea comunismului european, dupa exemplele vii ale Coreei de Nord si Cubei intelectualii au inceput sa se trezeasca. Dar nu. Cred inca in socialism. Se amagesc ca ideea e buna, dar a fost implementata gresit. Implementata gresit pe 3 continente …

  4. Cred că juxtapunerea lui Mandela alături de Havel și Walesa într-o încercare de a sugera o antinomie este binevenită, pentru că situează articolul dumneavoastră într-o zonă de orbire alimentată de alte focuri dar nu mai puțin afectată de cecitatea pe care o deplângeți. Intelectualul „progresist” ar fi fost poate mai indicat- altfel, cunosc o serie de progresiști care în măsură egală au susținut cauza celor trei de mai sus, sau un Panteon al dreptei care nu s-a sfiit să-i strângă mâna lui Mandela. Cum explicați această „confuzie”, rămâne de văzut. Nu știu dacă președintele sud-african a fost gelos pe colegul lui ceh, pentru că acesta a făcut sală plină la Harvard :), dar nu cred că este o pricină pentru a încerca să-i plasați în opoziție. Stadionul sau stadioanele umplute de Mandela după căderea apartheidului nu diferă prin entuziasm și elan de manifestările care au însoțit căderea comunismului în 1989. Iar dacă este să vorbim de stadioane în general, probabil drept un apanaj al morlocilor, trebuie relevate reacția publicului și scandările fără oprire la apariția lui Walesa în timpul meciului Lechia Gdansk- Juventus, în plin regim de lege marțială.
    Pe mine la Mugabe mă deranjează nulitatea administrării unei economii naționale cât și lipsa totală a oricărei respirații politice democratice. Dar poate este cum spuneți și ele decurg din „discursul său anti-colonial” în timp ce zecile de dictatori din lumea a III-a, corupți până în prăsele și tirani până la aberație dar care își țin pliscul, „play ball” și „vorbesc limba noastră”, sînt OK.
    Îmi place că nu v-ați îngrădit și ați vorbit puțin și despre „idealul unui stat palestinian”- presupun drept un simptom al acestei rătăciri pe care o combateți. De ce anume ar fi așa, de ce idealul sionist și prezența unui stat evreu sînt semnele unei maturități sufletești și intelectuale a celor care îl susțin iar opțiunea pentru coexistența unuia palestinian ar fi semnul unei „orbiri”, nu ne-ați explicat.
    Continuați- sînteți la un pas de a deveni port-stindardul și port-povara omului alb- doar nu conchideți cu Isaiah Berlin în acest context.

  5. Corecta concluzia ca si intreg articolul:

    „Intelectualul progresist a fost, în veacul XX, prezent în toate momentele în care demnitatea a fost sugrumată, spre a da naştere terorii, fricii, sărăciei. Vocea sa s-a auzit, limpede, spre a cauţiona fiecare gest al tiranilor. Acrobaţiile dialectice şi amoralitatea sa au fost etalate ostentativ, ca un semn al nobleţei etice. Moştenirea sa este elanul utopic, ce se îndreaptă întotdeauna spre Umanitate, dar niciodată spre omul concret. Intelectualul progresist este parte din acea ramură formidabilă de inamici ai libertăţii, evocate de Sir Isaiah Berlin. Umbra se se întinde, teribilă, până la noi.”

    Vina organica apartine unei convingeri eronate care nici macar nu este exprimata cu subiect s predicat de Machiaveli : Scopul scuza mijloacele

    Pana cand nu-l vom da la gunoi inlocuindul cu varianta corecta in spiritul libertatii umane si a dialecticii binare a foii de hartie(insa fara jucaria lui Mobius) adica cu: Scopul NU SCUZA ORICE mijloc nu vom scapa de toate aceste „isme” odioase.

    • De acord cu dvs.
      La moda e NLP-ul, dealtfel o armă psihologică deosebit de periculoasă („the stepchild of CIA/MK ULTRA human cybernetics research and development”), un instrument perfid de manipulare, un mod de utilizare perversă a puterii cuvântului, un sistem comercial bazat pe machiavelica idee că scopul scuză mijloacele.
      Citesc ca sunt atrasi de treaba asta în special indivizi interesati să îi controleze pe ceilalţi, fie din frica obsesivă de a nu ajunge ei însisi să fie manipulati, fie dintr-o avidă dorinţă de putere şi succes material.
      Iata, cum psunea cineva, ca exista un “sistem care permite să învăţăm paşii prin care putem ajunge la un obiectiv, indiferent de natura acestuia”.
      Mai nou s-a infiltrat si in psihologie, desi nu are absolut nici o legatura cu asta. Am vazut cateva teste psihologice unde aceasta idee ca scopul scuza mijloacele se tot repeta.

  6. Dacă există intelectuali progresiști, atunci trebuie să existe și unii conservatori. Înțeleg că, spre deosebire de primii, eforturile acestora se îndreaptă spre omul concret. Mie mi-e greu să-i identific. Dl Aligica e preocupat de economie și fiscalitate, dl Tismaneanu laudă decomunizarea și descentralizarea, dl Stanomir detaliază constituțional și combate elegant, dar niciunde nu se întâlnește „grija pentru omul concret”. Doar una pentru „progresiști”, însă superior disimulată.

  7. De la mostenirea orbirii ideologice la proba adevarului si invers

    „Ceea ce rămâne din istoria intelectuală a veacului trecut este moştenirea orbirii ideologice. Timp de decenii, în pofida a toate şi a tututor, indiferenţi la vocea victimelor (s.n.) şi atenţi doar la dialectica ideilor nepătate de sânge inocent, intelectualii devotaţi umanismului şi progresului au acordat ideii comuniste nobleţea imaculată din care s-a hrănit apetitul ei sanguinar. Ori de câte ori regimurile de democraţie populară au condamnat, au executat, au deportat, au dezonorat, au persecutat, ei, intelectualii progresişti occidentali, nu au ezitat în loialitatea lor faţă de marxism- leninism.”

    Interesante aprecieri despre conditia intelectualilor progresisti din Occident facute de catre profesorul Ioan Stanomir , dar in cazul intelectualilor romani umanisti si progresisti camasa ramane mult mai aproape de corp decat haina .
    Ca atare, o analiza a conditiei intelectualului umanist si progresist de la noi ar fi fost mult mai interesanta si mai utila societatii romanesti cu atat mai mult cu cat la data publicarii acestui articol si pe aceeasi platforma a aparut un articol despre legea 217 (http://www.contributors.ro/editorial/proba-adevarului/
    ) care se centreaza doar pe fascism si legionari fara sa ia in discutie caracterul ilegitim si criminal al regimului comunist definit foarte clar intr-un document oficial al statului roman(http://www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf) .

    Apologia facuta in acest caz legii 217 presupune o segregare intre victimele comunismului care pune sub semnul intrebarii statutul lor, iar prin redefinirea marturiilor acestora drept „subiective” le contesta in realitate ( pentru a câta oară ? ) dreptul la cuvant si prin aceasta dreptul la aparare .

    Din nefericire pentru initiatorii si sustinatorii ei, o lege care invoca fascismul se transforma intr-o tentativa de a rescrie si de a reinterpreta istoria in cliseele anilor `50 atunci cand regimul comunist si Securitatea in special si-au gasit, identificat , etichetat , stigmatizat si demonizat cel mai teribil si etern dusman al lor prin crearea unui mit care le-a justificat existenta si “lupta impotriva dusmanilor poporului” pentru o jumatate de secol cel putin :

    „ Prin urmare, când vorbim despre „legionari“, „fasciști“ arestați de regimul comunist, trebuie să avem permenent în minte că acesta nu făcea distincție între aderenții reali și cei presupuși (suspectați), la fel cum arestările, anchetele și condamnările nu aveau ca scop să-i disculpe pe cei din urmă, ci să le smulgă „mărturisiri“ (auto)încriminatoare.
    Termenul „fascism“, luat separat, fără legătură cu legionarismul, este și mai problematic: el nu privea adrența la vreun partid, la vreo grupare, la vreo ideologie, ci caracteriza rezistența în fața acțiunilor regimului comunist sau locul important pe care țintele îl ocupaseră în vechiul regim „burgez“.
    În plus, multe dintre arestări erau făcute pe baza deciziilor interne ale Colegiului de conducere al Securității, adică fără a le trece printr-un proces, ceea ce înseamnă că nu era posibilă – nici măcar pentru acel regim terorist – vreo legătură a arestaților cu „fascismul“, „legionarismul“, „crimele de război“, „crimele împotriva umanității“ sau altele asemenea. Ele se numeau „condamnări administrative“.
    Astfel, ceea ce regimul comunist numea „legionari“ și „fasciști“ reprezintă o realitate complexă, un ansamblu uman din care doar o mică parte erau legionari reali, și dintre aceia mulți condamnați nu pentru vreo faptă, ci pentru idei sau simpla apartenență la organizație, or solidaritate umană, botezată și ea „ajutor legionar“. Prin urmare, majoritar, aceste victime nu doar că au fost nevinovate: ele nu au avut nici o legătură cu ideile și faptele încriminate.”
    http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/08/victimele-comunismului-si-legea-memoriei.html

    Problema este cu totul alta. Conform Raportului Final , dupa 1948 si dupa arestarea , torturarea si/sau executarea tuturor legionarilor reali sau inventati , crimele au continuat timp de 50 de ani , dar de atunci si pana la Revolutie ele apartin doar regimului ilegitim si criminal respectiv regimului comunist si Securitatii care au vanat in mod oficial detinutii politici , disidentii si pe cei cu eticheta de legionar pana in 1989 , dar conform istoriei recente si dupa aceasta data :

    „În cursul după-amiezii, acţiunile violente ale elementelor extremiste de tip legionar (s.n.)s-au intensificat. Au fost atacate şi incendiate clădirile Poliţiei Capitalei, Ministerului de Interne şi Casei de Mode, personalul fiind blocat în interior. Au fost capturate arme. A fost distrus şi un număr important de automobile parcate în zonă. Au fost devastate magazine şi localuri publice. Încercările pompierilor şi factorilor de ordine de a interveni au fost sistematic împiedicate de aceleaşi elemente anarhice, legionare(s.n.). Este de acum clar că ne aflăm în faţa unei tentative organizate, pregătite din timp, de a răsturna prin forţă, prin violenţă dezlănţuită, conducerea aleasă în mod liber şi democratic a ţării la 20 mai a.c. Ne adresăm tuturor forţelor democratice ale ţării (s.n.) care şi-au dat votul pentru libertate şi stabilitate în România, cu chemarea de a sprijini acţiunea de lichidare a acestei rebeliuni legionare(s.n.), de a concura cu forţele de ordine şi cu armata pentru restabilirea ordinii, izolarea şi arestarea elementelor extremiste(s.n.) care trebuie aduse în faţa justiţiei pentru a da socoteală pentru cele comise.”
    Ion Iliescu, 13 iunie 1990, ora 21.00

    http://www.evz.ro/sa-nu-uitam-mineriada-sangeroasa-din-13-15-iunie-1990-s-a-facut-dreptate-dezbaterea-zilei.html

    Pe scurt, la 9 ani de la publicarea oficiala a Raportul Tismaneanu si condamnarea formala a comunismului , statul roman , societatea romaneasca si intelectualii ei umanisti si progresisti au revenit la bunele si vechile obiceiuri respectiv la segregarea detinutilor politici si …vanatoarea de legionari , mai exact a fantomelor lor (http://sergiusimion.blogspot.ro/2015/01/de-la-raportul-tismaneanu-la-vanatoarea_39.html).

    Din nefericire, fata de aceasta tentativa de a rescrie si reinterpreta istoria in cliseele de tip securist ale anilor `50 si de a legitima actiunile regimului comunist inchizand gura unor victime si stergandu-le practic din memoria colectiva , nu avem o reactie de constiinta profesionala si civica a specialistilor in drept , universitarilor, magistratilor, avocatilor, juristilor , etc. si cu atat mai mult a personalitatilor culturale si liderilor de opinie , ceea ce spune mult despre cinismul intelectual si social si despre mostenirea orbirii ideologice chiar in domeniul justitiei sociale :

    „Nu pot să închei, fără să dau, pentru o dată, dreptate dlui Alexandru Florian. Legea despre care vorbim, spune dînsul, e o lege antilegionară. Cine vrea o lege anticomunistă s-o facă! Fapt e că nu avem pe piaţă „iniţiatori” zeloşi ai unui astfel de document.”

    Andrei Plesu
    http://adevarul.ro/news/societate/cind-scrisul-devine-inutil-1_55d08178f5eaafab2c9114f9/index.html

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Ioan Stanomir
Ioan Stanomir
Profesor de drept constituţional la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, specializat în domeniul dreptului constituţional.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro