joi, martie 28, 2024

Legile plagiatului sau teama de firesc

In ultima vreme apare tot mai des ideea că plagiatul ar putea fi jugulat prin votarea şi aplicarea unor nişte legi aspre. Este adevărat că fiecare ţară a adoptat la anumite momente legi dintre cele mai ciudate dar este util să se studieze cu atenţie fenomenul vizat înainte de a introduce o nouă lege. Prima grijă este aceea a faptei pentru care se introduce legea şi apoi a efectelor reale ale legii. Poate legea să facă bine sau legea nu face decât să amplifice confuzia celor care nu au alte soluţii? Plagiatul nu este în sine o faptă simplă deşi seamănă cu violul, cu scuipatul în tramvai sau cu înjuratul la coadă. In cele ce urmează vom da câteva raţiuni pentru a demonstra că astfel de legi nu sunt nici necesare şi nici utile, dar şi că problema are multe faţete pe care mulţi le ignoră în faţa unor evenimente mediatice lamentabile în care apar cetăţeni plagiatori cu funcţii politice. Totodată se descrie un set de soluţii care sunt cu totul noi şi revoluţionare în acest moment atât pentru eradicarea plagiatului cât si pentru ecologizarea Internetului.

Un altfel de istorie…

Pentru cei care se consideră neinformaţi sau lipsiţi de prevederi legale specifice care privesc plagiatul este bine să se facă unele precizări. Primele prevederi legale care privesc şi plagiatul, fără să-l numească în mod explicit, apar în Legea Presei din 1862. La art.20 din Legea asupra proprietăţii literare şi artistice din 1932, analizată în mod exemplar în [1], se fac unele precizări care nu au mai dispărut niciodată din vreo prevedere care se referă la dreptul de autor:

„…Nu constituie o atingere a dreptului de proprietate literară:

1. Citaţiunile textuale a unor pasaje izolate din o scriere deja publicată în dările de seamă sau în studiile critice şi polemice ce se fac asupra acestei lucrări…”

Iar mai departe se vorbeşte despre condiţiile preluării:

„…4. … pasaje izolate… în întregime sau rezumate cu obligaţia arătării numelui autorului şi titlului lucrării din care s’a făcut reproducerea sau rezumarea…”

Este interesantă şi utilă analiza acestei prevederi. Ea apare în contextul recunoaşterii dreptului de autor.

Potrivit cazului general al dreptului de autor, titularul dreptului dispune de modul în care consideră asupra gestiunii operei sale. In mod firesc acest drept este limitat în timp. Cine doreşte să ia pasaje dintr-o operă aflată sub drept de autor este obligat să contacteze titularul dreptului şi să convină cu acesta modul în care preluarea sau prelucrarea operei sau producţiei de creaţie intelectuală de poate produce. Convenirea, chiar sub rezerva plăţii unor sume, nu scuteşte pe cel care primeşte dreptul, să menţioneze în mod explicit autorul şi titlul producţiei de creaţie scrisă din care s-a făcut preluarea sau reproducerea.

După încetarea dreptului de autor, orice persoană poate prelua sau reproduce pasaje dar obligaţia de a se menţiona în mod explicit autorul şi titlul producţiei de creaţie scrisă din care s-a făcut preluarea sau reproducerea se menţine.

Tot din art.20 menţionat apare forma de preluare adică „…pasaje izolate… în întregime sau rezumate …„ şi destinaţia oricărei preluări sau reproduceri: numai „… în dările de seamă şi în studiile critice şi polemice ce se fac asupra acestei lucrări…”. Cu alte cuvinte, preluarea fără tratare a unor pasaje dintr-o operă nu este permisă nici când dreptul de autor există, dar nici în momentul în care aceste drepturi nu mai funcţionează.

Ceea ce este de subliniat aici şi în acest moment este că orice preluare care nu respectă condiţiile menţionate apare ca o încălcare de etică şi nu de lege şi este cunoscută sub numele de „plagiat”.

Rezultă de aici că orice încălcare a legii dreptului de autor este în mod implicit şi un plagiat fără ca orice plagiat să fie în mod necesar şi o încălcare a legii dreptului de autor.

Ceea ce mai trebuie spus că această prevedere este prezentă în toate reglementările ulterioare în materie. Raportarea s-a făcut la nivelul  anului 1932 spre a proba celor interesaţi că România nu a fost niciodată în afara lumii civilizate ca prevederi. Despre aplicarea legii însă…

De ce nu există asimilarea plagiatului cu furtul şi cine poate identifica plagiatul

Plagiatul este o încălcare a eticii creatorului şi presupune un grad ridicat de complexitate.

Plagiatul nu poate fi asimilat în mod simplu cu furtul şi nici cu simpla înşelătorie.

Prin plagiat se produc pe rând: i) o însuşire a unei proprietăţi; ii) o inducere în eroare a cititorului; iii) o deformare a realităţii privind contribuţia unei persoane la constituirea patrimoniului cultural al unei comunităţi oricât de mare sau de mică ar fi aceasta.

Faptul că pasajul preluat fără citare şi fără delimitare este publicat într-o nouă lucrare, sub o nouă identitate, care se atribuie unui nou autor face ca prejudiciul autorului autentic să fie imens şi ireparabil. Niciodată mulţimea de cititori care ia la cunoştinţă prin publicare de opera plagiată nu va putea fi convinsă că aceasta nu ar fi opera celui care se declară în mod mincinos drept autor.

Aici mai sunt de precizat nişte detalii aparent tehnice.

Primul aspect se referă la persoana care poate face identificarea unui plagiat. In mod paradoxal identificarea unui plagiat nu este apanajul unor „maşini de verificat plagiatele”, unor experţi în materie, ci unor persoane care ştiu să citească, care citesc şi care au memorie într-un domeniu de interes.

„Maşinile de verificat plagiatele” sunt doar nişte unelte care pot identifica mai eficient indicii ale unor posibile plagiate pe care cei care cunosc domeniul şi operele lui vor putea să le catalogheze ca atare.

Al doilea aspect se referă la momentul identificării unui plagiat sau a unei suspiciuni de plagiat. Plagiatul sau suspiciunea de plagiat nu se identifică la comandă. Plagiatul sau suspiciunea de plagiat se pot identifica la perioade semnificative de timp faţă de momentul în care producţia plagiată a fost publicată.

Este de remarcat că identificarea cu mare întârziere a unui plagiat nu are darul să-i reducă din gravitate. Din acest motiv, în cartea sa, Isoc precizează că plagiatul, ca faptă, nu se poate prescrie, nu se perimă, nu dispare, nu admite grade de gravitate. Mai mult efectul plagiatului se manifestă întotdeauna ca un viciu ascuns al operei scrise şi acest viciu poate fi identificat ulterior [2]. Mai mult, decât trăsăturile fapte de plagiat enunţate se pot face o serie de completări chiar mai tranşante. Astfel nici o autoritate nu este abilitată să absolve o suspiciune de plagiat. Din acest motiv suspiciunea odată deschisă sau pronunţată rămâne deschisă pentru toţi cititorii contemporani sau ulteriori. In acest fel orice decizie a unei autorităţii asupra unei suspiciuni de plagiat, dacă o astfel de decizie există, este numai posibilă şi niciodată definitivă.

O consecinţă firească a trăsăturilor plagiatului ca faptă este că prevederea unor sancţiuni este cu totul iluzorie întrucât aplicarea unei sancţiuni îndepărtează vinovăţia ulterioară asupra faptei.

Trebuie spus acum că existenţa unui plagiat identificat nu poate fi ignorată întrucât ea pătează tezaurul cultural din momentul aducerii sale la cunoştinţa publică. Revenirea la situaţia dinaintea publicării nu mai este practic posibilă.

Tot în aceste circumstanţe se poate justifica de ce tratarea plagiatului este posibilă prin prevenţie, adică identificare înaintea momentului publicării, sau prin publicitate, atunci când identificarea plagiatului s-a produs ulterior publicării producţiei de creaţie intelectuală scrisă.

Metodologic în [2] se mai justifică faptul că plagiatul este definit întotdeauna între două producţii sau opere de creaţie din care una autentică, anterioară şi una plagiată, ulterioară primei.

O istorie actuală…

In ciuda existenţei prevederilor legale la nivelul standardelor europene, România nu a fost niciodată o campioană a corectitudinii muncii creatorilor săi.

Plagiatul a fost şi este în continuare o permanenţă în cultura românească şi justificarea principală o constituie o educaţie precară şi insuficientă în ceea ce înseamnă respectul faţă de creator şi efectele muncii acestuia.

Din nefericire, s-a ajuns ca fenomenul plagiatului în România să atingă culmi greu de anticipat în ţările civilizate.

Peste fenomenul de plagiat în condiţii deosebite, România este atinsă şi de alte circumstanţe care sunt aduse odată cu globalizarea tehnologiilor de tratare şi propagare a informaţiei.

Odată cu Internetul, plagiatul revine în coordonate cu totul schimbate. Astfel Internetul devine mediu de publicare şi acces dar şi modalitate de verificare a informaţiei. Ca mediu de publicare şi acces, Internetul apare ca o sursă ieftină şi imediată de informaţie. Spunem apare ca o sursă ieftină, fiindcă înlocuieşte cărţile, bibliotecile, dar nu este o astfel de sursă fiindcă materialele accesibile sunt fără nici o asigurare de autenticitate şi de calitate îndoielnică.

Când se vorbeşte despre autenticitate se înţelege certitudinea sursei adică a declaraţiei că produsul cultural scris are un autor cert.

Ajunsă în acest punct România are de acum două probleme: plagiatul dintotdeauna şi un Internet tot mai cuprinzător şi tot mai puţin cert ca sursă de informaţie, mai ales, în zonele de informare de bază cu lucrări credibile.

Plagiatul şi ecologia

Mediul de viaţă a fiinţei umane s-a extins în ultimii ani cu o nouă componentă, dificil de anticipat în urmă cu câteva zeci de ani: mediul informaţional, mai ales, cel cu acces direct, adică Internetul.

Intrucât afectează viaţa cetăţenilor oricărei ţări Internetul trebuie inclus în mediul de viaţă şi atunci avem dreptul să vorbim despre un mediu informaţional ecologic.

Prin similitudine cu celelalte componente ale mediului, ecologia Internetului presupune condiţiile în care acesta nu dăunează calităţii vieţii. Pentru informaţie, libertatea de exprimare nu poate fi pusă în discuţie, subiectele comunicării sunt în general imposibil de controlat. Ceea ce rămâne ca obiect al ecologiei este în opinia noastră autenticitatea producţiilor de creaţie intelectuală scrise.

In acest context opinăm că este necesară intervenţia statului care să ofere cetăţenilor săi garantarea calităţii informaţiei prin garantarea autenticităţii producţiilor disponibile pe Internet [3].

Izvoarele plagiatului

Intotdeauna s-a evitat să se găsească, să se analizeze sau să se vorbească despre izvoarele reale ale plagiatului.

Motivul lipsei de interes nu este în nici un caz dificultatea abordării ci o pseudopudoare care se aşează tot mai mult pe un climat de culpabilitate complice.

Vom face o căutare simplă a acestor izvoare. O dezvoltare logică elementară indică faptul că plagiatul este indisolubil legat de creaţia intelectuală. Creaţia intelectuală este concentrată în diferitele ramuri şi activităţi ale şcolii de la cea primară la formele postdoctorale şi ale cercetării ştiinţifice.

O serie de proceduri legale şi birocratice al ministerului educaţiei impun ca persoanele angajate în funcţii didactice să intre pe posturi şi apoi să-şi susţină cariera prin depunerea unor lucrări care presupun dovada contribuţiilor de creaţie intelectuală.

In şcolile superioare, acordarea titlurilor profesionale de absolvire este condiţionată de realizarea unor lucrări de competenţă fie ele lucrări de licenţă şi/sau master.

Astfel în şcolile superioare se întâlneşte situaţia cu totul anormală ca lucrările elaborate să privească membrii corpului didactic şi în acelaşi timp să fie realizate sub conducerea sau coordonarea acestora.

O lipsă de preocupare pentru perfecţionarea în comunicarea profesională, împreună cu o serie de anomalii cum ar fi lipsa evidenţelor publice a lucrărilor elaborate de cadrele didactice sau desfiinţarea evidenţelor şi arhivelor de lucrări de absolvire mai ales după anul 1989 au transformat plagiatul într-o tehnică uzuală de lucru.

Trebuie bine înţeles: plagiatul este o tehnică de elaborare a lucrărilor atât pentru cadrele didactice cât şi pentru studenţi sau elevi.

In mod simplu am identificat izvorul plagiatului: şcoala şi numai şcoala! Pentru cei interesaţi, izvorul plagiatului nu este politica! In rândurile şcolii universităţile sunt coordonatoarele neoficiale ale deformării creaţiei intelectuale prin plagiat.

Plagiatul şi banul public

In momentul în care am identificat izvorul principal al plagiatului se impune să identificăm care sunt documentele în care se regăsesc plagiatele.

In [3] se face o clasificare a producţiilor de creaţie intelectuală scrise prin introducerea conceptului de opere sau producţii de patrimoniu care provin din :

„ – lucrări regle­men­tate prin care se va înţelege o lucrare scrisă, rea­li­zată ca lucrare de licenţă, lucrare de disertaţie, teză de doctorat şi referatele de doctorat stabilite potrivit procedurii oficiale de pregătire, teza de abi­li­­tare, lucrările de grad pentru personalul didactic şi similare prin care se do­vedeşte o competenţă profesională în virtutea unei regle­men­tări sau cu garanţii acordate de stat dar şi descrierile de brevete de in­venţie.

lucrări publice de creaţie prin care se va înţelege orice lucrare sau set de lucrări scrise realizate în urma unei licitaţii publice pentru o finanţare pu­­bli­că sau a unei finanţări publice. In această categorie se încadrează lucrările aferente contrac­telor de cercetare ştiinţifică, care se pot re­feri la cercetarea ştiinţifică sau asimilate….”

Este uşor de constatat că producţiile de patrimoniu se referă la titluri şi calităţi asigurate şi garantate de stat sau finanţate din banul public.

In acest fel ([2], [3]) aduc pentru prima dată în atenţie faptul că plagiatul afectează integritatea societăţii româneşti prin încălcarea titlurilor de stat şi prin spolierea banului public.

Patrimoniul naţional al creaţiei intelectuale

Faţă de poziţia care caută o sancţionare paleativă a persoanelor care au săvârşit plagiate prin Asociaţia GRAUR venim să propunem o soluţie de ecologizare a patrimoniului creaţiei intelectuale.

Propunerea [3], înaintată Academiei Române dar şi Parlamentului şi Ministerului Educaţiei, presupune ca toate producţiile de patrimoniu să ajungă într-un depozit electronic unic, care, în mod automat, printr-o verificare unică pentru indicii de plagiat să emită un certificat de autenticitate.

Certificatul de autenticitate astfel eliberat se depune în toate locurile şi la toate autorităţile unde se face depunerea documentelor care fac parte din patrimoniul naţional al creaţiilor intelectuale scrise şi este disponibil oricând, oricărei persoane interesate în a cunoaşte dacă o producţie de creaţie intelectuală este sau nu autentică.

Acest certificat se va oferi la cerere pentru orice producţie de creaţie indiferent de locul unde aceasta va fi publicată. In acest fel, dacă producţiile de creaţie scrise vor fi publicate pe Internet cei care le accesează vor avea certitudinea autenticităţii lor. Este o cale nouă şi originală, propusă pentru prima dată în lume pentru ecologizarea Internetului.

In loc de concluzii sau între sancţiune şi prevenire

După mai bine de 150 de ani societatea civilă, prin Asociaţia GRAUR, oferă României o soluţie viabilă şi actualizată de eradicare a plagiatului.

Este uşor de constatat că în raport cu trăsăturile plagiatului se impune tratarea unitară atât a plagiatelor istorice adică a plagiatelor care se află deja introduse în mod fraudulos în patrimoniul naţional al creaţiei intelectuale scrise cât şi al prevenirii introducerii pe viitor al altor falsuri în ceea ce înseamnă o componentă de bază a tezaurului cultural al societăţii.

Sancţiunea pentru plagiatori trebuie să fie exemplară şi la nivelul gravităţii faptei lor. In mod evident că nu există un plagiator de profesie, dar există un plagiator în raport cu fiecare plagiat constatat în parte. Nu există plagiat involuntar Se impune ca un singur plagiat să constituie un temei ca plagiatorul să fie sancţionat.

In opinia noastră sancţiunea potrivită pentru plagiatori este sterilizarea socială. Justificarea sancţiunii este gravitatea socială deosebită a faptei şi ar trebui să constea în suspendarea definitivă a dreptului de a ocupa funcţii de demnitate publică şi a dreptului de a semna pentru gestiunea resurselor din bugete publice.

Sancţiunea plagiatului împreună cu generarea şi utilizarea patrimoniului naţional electronic de creaţie intelectuală scrisă şi măsurile de educare a tineretului sunt în măsură ca într-un interval de cel mult doi ani plagiatul să fie definitiv eradicat din România.

Referinţe bibliografice

[1]  SCONDĂCESCU, B.I.; DEVESEL, D.I. şi DUMA, C.N. Legea asupra proprietăţii literare şi artistice, comentată şi adnotată. Bucureşti: Cartea Românească. 1934.

[2]  ISOC, D. Ghid de acţiune împotriva plagiatului: buna-conduită, preve­ni­re, combatere. Cluj-Napoca: Ecou Transilvan. 2012.

[3]   ISOC, D. Construirea patrimoniului naţional electronic al operelor scrise, a sistemului antiplagiat şi de ecologizare a INTERNET-ului – Iniţiativă de reglementare – Cluj-Napoca: Asociaţia GRAUR. Februarie  2015.

Distribuie acest articol

9 COMENTARII

  1. I opinia mea pozitia autorului este fundamental gresita.

    Oamenii ce se preteaza la plagait nu au nici un fel de greturi si „sterilizarea sociala” pe care o sugereaza autorul e foaie verde. Atata veeme cat pot ocupa functii alese si cat nu pierd beneficiile produse de plagiat sunt OK, in virtutea principiului ca „porcului de rasa de nimic nu-i pasa”

    Are dl Ponta plagiator dovedit vreo probema de constiinta? Evident ca nu. Daca insa ar fi riscat niscai puscarie fara termen de prescriptie pentru plagiat, probabil ca si-ar fi gasit niscai negrisori sa-i faca teza, in loc sa plagieze sau poate si-ar fi gasit alte cai de parvenire mai putin odioase.

    Chiar daca palgiatorilor dovediti li se interzice ocuparea de functii publice, cum ramane cu beneficiile obtinute deja de pe urma plagiatului?! Daca ala e dat afara la 10-15 ani dupa comitere faptei, e 0 lei 0 bani S-a intors de unde a plecat si ramane cu paralele la tescherea. La o adica poate chiar merita afacerea.

    Treaba insa se schimba daca risca puscaria si mai ales daca risca confiscarea bunurilor obtinute de pe urma plagiatului. Sa explic: un avocat (cazul lui Ponta) e primit in barou fara examen daca are un doctorat in drept. Daca teza e plagiata inseamna ca a profesat prin frauda, deci normal ar trebui sa i se impute tot ce castigat in perioada cand a profesat ilegal. La fel cu un universitar care accede la o pozitie de conferentiar, profesor etc. prin plagiat.

    A-ti imagina ca oprobiul public e ceva ce poate crea cel mai mic discomfort unui pungas inrait e ridicol si infantil. E ca si cum cineva si-ar pune speranta ca e mai util sa-i repeti de 100 de ori uni hot „Sa-ti fie rusine!” decat sa-l trimiti la inchisoare.

  2. Atunci cand focalizati pe dubletul plagiat-plagiator, d-le Isoc, sterilizati intreg dispozitivul care-l face posibil. Din momentul in care postulantul pune ceva pe hartie el este avizat de un indrumator autorizat, aprobat de o comisie de specialitate, auditat de o alta care asigura calitatea. Toti acesti 5-10 oameni, presupusi abilitati ca urmare a unui travaliu de rafinare a aptitudinilor intelectuale si deontologice, potrivit solutiei d-voastra, sunt sterilizati: nici usturoi n-au mancat, nici gura nu le miroase.
    Ca dupa publicare bunul simt comun este sesizat sau se autosesizeaza aproape ca nu mai conteaza. Prea mult timp si prea adesea ecartul dintre declaratia solemna a legilor, despre cum ar trebui sa stea lucrutile si despre cum stau ele in practica a fost indecent de mare.
    Nu cred ca oameni de buna credinta se scoala dimineata cu gandul sa mai plagieze ceva. Doar ca , daca sunt masurati cu rigla conformarii ad literam, cei care poate ca au ceva de spus se culca cu gandul de a parasi zona arida pe care o locuiesc.
    Si totusi, daca dupa 150 de ani de existenta, o asociatie propune o solutie „viabila” de eradicare a unui fenomen, inseamna ca vorba poetului: „era pe cand nu s-a zarit / azi o vedem si nu e”

  3. Regret ca toate aceste analize ale fenomenului se concentreaza in principal pe un aspect pur formal: prezenta unor pasaje copiate. Cred ca adevarata valoare a unei teze consta in originalitatea ei, aportul ideatic proaspat pe care il aduce domeniului. Multi doctoranzi, in absenta acestei contributii personale elaboreaza teze stufoase in care sau copiaza direct sau fac o compunere din alte materiale (ceeace in opinia mea e la fel de grav). As fi dispus pentru o teza bogata in idei (acestea sunt de regula mult mai rare) sa ma gandesc inainte de a-l blama pe autor de plagiat, chiar daca a facut gestul reprobabil de a nu indica sursele. Pentru mine e evident ca in toata povestea asta conducatorul stiintific poarta o vina considerabila si deasemenea membrii comisiei, daca inteleg sa-si faca treaba cu spirit de raspundere.

  4. Cu tot respectul, însă, nu știu de ce, poate este o scăpare a autorului, nu s-a adus în discuție, nici măcar în treacăt, ideea de a inocula în societate și, în primul rând, în mediul academic (cred că trebuie s-o luăm aproape „de la zero”) buna-credință, bunul-simț, caracterul, moralitatea, onestitatea, principiile, conștiința, care să-l determine pe oricine să aibă rețineri atât de puternice încât nici să nu-i treacă prin minte cuiva să copieze fie și doar o virgulă, fiindcă „nu se cade”, „nu se cuvine”! Știu că durează, dar doar așa putem pune bazele unei societăți sănătoase! De ce se aleg mereu soluții facile, aparent ușor de „implementat”? În loc să educăm oamenii să circule preventiv, îi „urmărim” cu radarele (nu zic că nu e bine să fie sancționați, dar multe accidente se pot evita și cu prevenția lor); în loc să punem camere de supraveghere la bacalaureat, să stârpim cauza, care este mult mai profundă și pornește chiar din școala generală (copiii văd că, din cauza salarizării proaste și, din păcate, în ultimii ani, chiar a slabei pregătiri profesionale a profesorilor, pot lua referate de pe net, își trec numele lor în locul celui care le postează acolo și au nota de trecere aproape fără efort!); în loc să asanăm mediul jurnalistic (care promovează false modele – pițipoance și cocălari care „s-au ajuns” prin furt sau/și pe alte căi), ar trebui să investim serios în educație, inclusiv prin a re-educa jurnaliștii să nu mai fie obedienți față de patroni, moguli sau politicieni și prin stimularea salarială a celor onești, buni din punct de vedere profesional și prin re-educarea părinților care-și dau odraslele la școală „ca să devină genii” și „intervin”, eventual, corespunzător în acest sens (iar profesorii le pun note în funcție de „așteptările”, false, iluzorii și mincinoase, ale părinților)… Societatea românească (ce suferă, cronic, de ani de zile, de cangrenă morală) trebuie schimbată DIN TEMELII, iar pentru asta ne trebuie ELITE (care să fie bine pregătite profesional, dar să aibă, în primul rând, caracter, principii, onestitate, bună credință, bun-simț, dăruire și respect față de profesie și față de semeni și care să readucă ÎNCREDEREA ÎN SEMENI printre noi, deoarece deja neîncrederea în celălalt este la cote de neimaginat), care, și ele, trebuie re-create! În acest context văd și eu, inclusiv printr-o legislație corespunzătoare (nici prea permisivă, dar care să nu dea naștere, din cauza subiectivismului și a relei-credințe a unora ce o vor aplica, la „vânătoare de vrăjitoare”), eliminarea acestei plăgi numită plagiat!

  5. Una dintre cauzele „fenomenului” , menționate aproape tacit, este chiar sistemul nostru de învățământ, în care elementele de etică generală și cu atât mai mult cele de etică informațională, precum și cele de gândire critică lipsesc, sunt eludate/au fost eliminate de vreo 67 de ani…
    Exasperat de „obișnuința” studenților mei de a prelua și reproduce fără discernământ texte – gunoaie de pe multitudinea siturilor zise de referate, a trebuit să constat că, în prea multe cazuri, așa au fost îndrumați în școală. Nu pot să uit că cum câțiva ani la rând, pe pagina Web a MEN apărea o trimitere la o astfel de „resursă educațională”, sau cum în fiecare primăvară stâlpii de prin orașe erau (mai sunt?) împânziți de oferte de lucrări de licență de toate felurile (pentru doar 100 de lei!). Activitatea de redactare-vânzare de lucrări de licență a devenit una dintre cele mai profitabile (oare o fi ajuns și fiscalizată?).
    Să mai adaug că măreața metodă didactică de „instruire prin proiecte” promovează exact reproducerea fără discernământ, adesea chiar fără minima lecturare, texte preluate de pe Web, listate și îndosariate cât mai elegant. Răsfoind de câteva ori astfel de stive prezente în sălile profesorale și constatând nu odată repetarea acelorași „gunoaie”, am ajuns să chestionez profesorii: „de ce nu le solicitați în format digital, ar fi mult mai ușor/simplu de constatat reproducerea fără discernământ”, etc… și consumul de hârtie, pădurea, etc. Răspunsul primit a fost debordant: „Nu se poate! Directorul și inspectorul de specialitate îmi evaluează activitatea măsurând dimensiunea stivei, nu urmărind conținutul…”
    Ca atare, lucrând la elaborarea unui program de studii de masterat în tehnologii Web, acum 7 ani, m-am cramponat în introducerea acolo și a unui curs de Etică Informațională, sau etică în Internet. Și am ajuns să-l și susțin singur, constatând că-i printre singurele de acest fel din țară. Deși de tematica lui se leagă și multe probleme de securitate și infracționalitate „electronică”, nu doar plagiatul „copy-paste”…
    Ce legătură are asta cu plagiatul, cu comisiile de etică? Mai copiază acum cineva, în bibliotecă, din cărți, în teza de doctorat, în lucrarea de licență, sau în dizertație?
    Îmi amintesc că dl. Funeriu, în ultimele sale zile de mandat, a formulat public cerința ca fiecare universitate să achiziționeze „câte un soft anti-plagiat”! Să achiziționeze, nu să-l folosească :-)
    Oricare profesor are la dispoziție motoarele de căutare pe Web cu care ar putea în câteva minute să descopere originea textului reprodus abuziv în lucrarea de licență sau … pe care o coordonează. Doar să dorească asta. Când ai ajuns să-ți cunoști cât-de-cât studenții, îți sar imediat în ochi anumite expresii – formulări mai elevate, sau exprimări ciudate rezultate din traducerea automată …
    Dar învestim noi, dascălii, destul timp în așa ceva?

  6. Domnule Isoc,

    Nu vorbeste nimeni insa despre o forma mai subtila si mai insdioasa de plagiat, mult mai raspandita decat plagiatul conventional si considerata de multi dintre noi ca facand parte din normalitate. Este vorba de autori mentionati pe o lucrare stintifica dar care nu au avut o contributie semnificativa sau nu au avut nicio contributie in niciuna din fazele elaborarii lucrarii. Este un lucru extrem de grav si din pacate nesanctionabil, neasimilat in mod conventional plagiatului si foarte greu de probat. Si cu atat mai greu de eliminat. Un singur exemplu: standardele minimale pentru ocuparea posturilor de conferentiar si profesor nu prevad lucrari la care candidatul sa fie prim autor/unic autor/autor corespondent. Astfel, se poate foarte usor promova doar pentru ca din diferite motive candidatul a fost mentionat ca autor pe lucrari la care nu a avut nicio contributie stiintifica. In paranteza fie spus, standardele din 2011 introduceau obligativitatea lucrarilor ca prim autor sau autor corespondent.
    Lucrul cel mai grav nu este omniprezenta acestui fenomen si faptul ca in constiinta universitarilor din Romania reprezinta un lucru absolut normal, pe care il practica toata lumea.
    Fenomenul nu e specific Romaniei. Vinther si Rosenberg [1] au investigat printr-un sondaj prevalenta autoratului nelegitim in doua jurnale medicale daneze. Cifrele nu sunt deloc neglijabile: 17% dintre respondenti au primit oferte sa fie mentionati ca autori pe lucrari la care nu contribuisera si 16% au facut astfel de oferte. O alta concluzie a studiului este faptul ca fenomenul este mai intalnit in jurnalele cu impact redus, cu audienta nationala.

    [1] Vinther, S., Rosenberg J., Appearance of ghost and gift authors in Ugeskrift for Læger and Danish Medical Journal, Dan Med J.2012 May;59(5):A4455

    • Observatie deosebit de corecta. Cazul este tratat impreuna cu „plagiatul carpatin” o specie absolut noua, originala si uluitoare: se publica aceeasi productie cand cu o echipa de coautori, cand cu alta echipa diferita de coautori. Titlul productiei poate fi acelasi sau poate fi diferit.
      Recomand pentru edificare si dovada ca ne facem datoria cu profesionalism 00205/06 si 00206/06. Deocamdata atat. Pe indelete intr-o interventie cu multe studii de caz.
      Acest articol este doar o introducere pentru un serial de studii de caz care vor dovedi adevaratele dimensiuni masurabile ale plagiatului.

  7. Caz real. ‘Profesorul’ – ghilimele ptr ca o comisie romaneasca l-a investit cu acest titlu si in consecinta este un impostor – are ore la master. Se prezinta la primul curs si cu acordul bucuros al studentilor masteranzi stabileste ca notele sa fie acordate pe baza unor conspecte dintr-o carte recomandata sau de pe internet. Profuletul in impostor nu se mai prezinta la ore dar trimite note pe conspecte la sfasitul semestrului. Note mari. Toata lumea e multumita. Mai ales profuletul impostor ptr ca pe banii de master si-a platit termopanele la noua vila. Aceasta este realitate. Filozofia dauneaza grav. Esti prins cu ocaua mica, platesti ! Problema este – cine sa te prinda ?! Toti sunt la fel, de la ministru la prof univ smecher…

    • Deja vu! Scena este absolut reala si ma alatur sa confirm acest lucru.
      Am insa o intrebare: acest „pufuletz” chiar traieste singur intr-o lume a lui?
      Cred ca este la fel ca la plagiat. „Pufuletzul” traieste intre oameni care-l lasa si-l tolereaza, fie ei colegi sau studenti.
      Indexul Operelor Plagiate arata ca se poate si altceva: se poat folosi tehnica Internetului pentru a crea o opinie, pentru a purta un mesaj, pentru a construi o atitudine.
      Noi o vrem si o facem. Veniti alaturi de noi si atunci „pufuletzii” si „pontacii” nu vor mai avea loc.
      Urmariti ce fac celelalte tari cu plagiatul. Regimul de starpire a plagiatului devine tot mai dur. Si asta in tari unde plagiatul este sub control.
      In Romania nu avem sansa controlului ci dimpotriva statul roman ocroteste plagiatul si plagiatorii.
      Oare chiar nu exista solutie?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Dorin Isoc
Dorin Isoc
Dorin Isoc, este inginer, absolvent al Institutului Politehnic ‘Traian Vuia” din Timişoara şi specialist în automatică cu orientare spre cibernetică, sisteme inteligente şi ingineria sistemelor automate. Are calificări şi competenţă naţională şi internaţională în practica proprietăţii intelectuale. In 2004 a înfiinţat Grupul pentru Reformă şi Alternativă Universitară care a abordat încă din 2006 plagiatul. In februarie 2012 a înfiinţat Indexul Operelor Plagiate în România de la adresa www.plagiate.ro pe care îl coordonează şi în prezent. Este un promotor activ al noii şcoli de inginerie şi a inovării în forme de educaţie continuă. In iulie 2008 a fost concediat disciplinar de rectorul Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca pentru că ar fi acordat ca note „cifre cu zecimale” şi că ar fi insultat instituţia când a spus studenţilor că au de-a face cu o şcoală inutilă. In februarie 2013 justiţia îl repune în drepturi iar în prezent funcţionează ca profesor universitar la Politehnica din Cluj-Napoca.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro