Home » Sinteze » Citesti:

Orbirea totalitară. Decolonizarea şi tentaţia comunistă

Ioan Stanomir iulie 28, 2015 Sinteze
21 comentarii 1,666 Vizualizari

Istoria globală a comunismului este inseparabilă de pasiunea ideologică ce traversează graniţe şi cimentează solidarităţi. Indiferent de drapelul naţional pe care îl slujesc, comuniştii din lumea întreagă alcătuiesc o singură naţiune, definită prin ataşamentul faţă de cauza eliberării întregii umanităţi. Fie că este vorba de URSS sau de China lui Mao, veneraţia faţă de statele care au realizat ipoteza comunistă este expresia încrederii în victoria mişcărilor şi partidelor care se află de partea istoriei în mers. Orbirea totalitară este, pentru această comunitate de fanatici, forma supremă de manifestare a lucidităţii şi raţiunii.

Dispreţul faţă de umanitatea concretă şi admiraţia faţă de un ideal tip abstract, cultivarea unui şigaliovism sângeros şi a crimei ideologice, toate acestea sunt justificate în numele progresului destinat să învingă. Aliajul de mesianism şi de ştiinţificitate este suprapus peste capacitatea acestei credinţe de a mobiliza un teribil, ubicuu potenţial de ură. Marxism-leninismul, în variatele sale ipostaze locale, este vehicolul prin care resentimentul capătă chip, codificat în termenii şi dialectica luptei de clasă.

Imperialism şi capitalism

Seducţia leninismului, vizibilă în cazul atâtora dintre mişcările de eliberare naţională active în contextul decolonizării, este explicabilă prin potenţialul comunismului de a oferi nu doar o grilă de interpretare, dar şi un ghid de acţiune politic. Lectura leninistă dată imperialismului, aceea de stadiu ultim de manifestare al capitalismului, înarmează URSS, de la chiar debuturile sale, cu arma ideologică destinată să se îndrepte împotriva sistemului colonial. Lupta de eliberare naţională este, simultan, o luptă de clasă purtată la nivel naţional şi universal. Partidele comuniste din metropolă sunt laboratoarele în care se cristalizează identitatea politică a celor care vor conduce, după 1945, aceste mişcări. Traiectoria lui Ho Şi Min este simbolică: Ho este produsul sintezei dintre naţionalismul vietnamez şi teologia marxistă. Această întâlnire între vocaţia auto-determinării şi soluţiile totalitare se va dovedi definitorie pentru veacul XX.

În China, ca şi in Indochina, comunismul îşi dovedeşte adaptabilitatea sa ideologică. Apariţia ţărănimii ca factor revoluţionar, teorerizarea guerillei şi creionarea de noi tactici menite să slăbească imperialismul şi agenţii săi sunt tot atâtea inovaţii care nu anulează capacitatea leninismului de a fi factor unificator.Indiferent de context, partidul unic rămâne entitatea ce revoluţionează societatea.Comunismul este legitimat prin asumarea blazonului indepedenţei. Primul război din Indochina, purtat împotriva Franţei, este, înainte de toate, pentru comuniştii lui Ho, unul ideologic. Constituirea unei republici populare este obiectivul strategic vizat, fără ezitare. Sprijinul frăţesc dat de China şi de URSS este parte din acest efort de solidaritate. Lupta din Indochina este o anticameră ce anunţă logica “Războiului Rece”.

Laboratorul din Indochina este un fragment din acest puzzle global. URSS manipulează cauza auto-deterninării nu doar spre a lichida imperiile puterilor europene, ci şi pentru a ataca hegemonia americană. Statele Unite, mai mult decât oricare altă naţiune,sunt inamicul denunţat cu vehemenţă: naraţiunea comunistă este una seducătoare în schematismul ei. Lagărul socialist, în frunte cu URSS, este unicul aliat al naţiunilor ce se nasc pe ruinele imperiilor. Mişcările de eliberare naţională sunt salutate cu entuziasm,chiar dacă nu sunt în totalitate fidele dogmei comuniste. Duşmanul este unul: blocul imperialist, dominat de Statele Unite. Franţa, Marea Britanie, Portugalia, Africa de Sud sunt actorii ce evoluează în această tabără a colonialismului muribund.

Leninismul oferă câteva dintre elementele centrale ale unui nou proiect de societate: monopolul partidului unic, naţionalizarea, planificarea economică,lichidarea pluralismului ca premise ale edificării statului şi naţiunii. Lichidarea moştenirii coloniale şi neocoloniale este posibilă doar prin adoptarea acestui model. În Algeria sau în Congo-ul lui Patrice Lumumba, alianţa cu naţunile comuniste este garanţia cuceririi independenţei. Martirologia internaţională îşi are , deja , panteonul ei. Universitatea de la Moscova , dedicată îndoctrinării, va fi numită după Lumumba însuşi. În lumea arabă şi în nordul Africii, logica totalitară de extracţie comunistă este pusă în serviciul anti-sionismului. Yasser Arafat sau Colonelul Gaddafi sunt eroii acestei lupte elogiată de lagărul socialist. Terorismul palestinian sau cel european sunt noile ipostaze de exprimare a ipotezei comuniste.

Expansiunea viziunii totalitare este universală şi de neoprit. Prin Amilcar Cabral sau Frantz Fanon, ea devine inspiratoarea mişcărilor politice mesianice din Africa întreagă. “Congresul Naţional African” din Africa de Sud, în epoca luptei de guerillă, este dedicat, la rândul său, acestei filosofii liberticide. În Angola, Mozambic sau Rhodesia, opoziţia, legitimă, faţă de segregare şi de dominaţia externă este factorul ce justifică edificarea unor regimuri opresive şi autocratice. Ucenicia lui Robert Mugabe, tiranul decrepit din Zimbabwe,se realizează în acest mediu dominat de mirajul leninist.

Filiera cubaneză

Istoria expansiunii comuniste nu poate fi scrisă fără a invoca filiera cubaneză: Che şi Castro sunt emblemele ce veghează, semi-divin, spre a îndruma pe cei ce luptă pentru o lume mai dreaptă. Comunismul cubanez, în pofida unui înşelător aer de carnaval, nu este mai puţin rigid şi sângeros. Controlul totalitar este un atribut central al acestei ordini politice. Che Guevara nu este doar pelerinul revoluţiei, ci şi călăul ce execută Duşmanii, în zilele de după cucerirea puterii.

Cuba este acest avanpost înconjurat de aura romantică de care URSS are nevoie spre a-şi conserva blazonul internaţionalist. Ca şi maoismul, castrismul este venerat de fidelii luptei anti-imperialiste. În Africa şi în America Latină, Cuba lui Castro este fermentul ce contribuie la expansiunea crezului comunist. Subversiunea este dublată, în cazul Africii Lusofone, de intervenţia directă. În spaţiul hispanofon, Castro fascinează prin fermitatea sa anti-americană. Obsesia yankee serveşte ca factor de coagulare revoluţiei sale.

Cuba lui Castro este şi mausoleul unei umbre, invocate în ceasuri de cumpănă: Che Guevare este zeitatea ce a indicat singura cale de urmat. Cuba se va servi, fără ezitare, de resursa mitologică pe care o reprezintă Che. Aventura africană a lui Che o anticipează pe aceea a lui Castro însuşi. Efigia rebelului este asumată de regimul stalinist din Caraibe. Castro este profetul urii ce fascinează, seduce şi converteşte.

De ce comunismul?

Comunismul este, în anii postbelici, numele unei speranţe care a devenit certitudine. Modelul sovietic este aureolat de victoria repurtată împotriva nazismului. Ordinea totalitară este resuscitată, sub deghizamentul nobil al democraţiilor populare. Expansiunea tiraniilor se va realiza în numele ataşamentului faţă de demnitatea umană. Inamicul imperialist este combătut de alianţa universală ce se revendică de la gestul leninist.

Comunismul ilustrează nu doar capacitatea unui stat cândva înapoiat, Rusia, de a-şi depăşi condiţia tradiţională de semi colonie, dar şi posibilitatea înlăturării, prin planificare şi intervenţie etatică, a provocărilor ce decurg din inegalitatea rasială. Cuba este, în acest tablou de colonizare comunistă, o piesă centrală: modelul sovietic din Caraibe întruchipează tiparul de egalitate rasială, contrapus segregării şi rasismului. Faţă de capitalismul ce generează exploatare şi suferinţe, ordinea leninistă este asociată unui nou început.

Ipoteza comunistă reuseşte să devină reperul la care se raportează construcţia noilor state. Chiar dacă nu îmbrătişează în totalitatea gramatica instituţională sovietică, naţiunile decolonizate se deschid unei sinteze politice ce recuperează elemente comuniste. Ofensiva purtată împotriva proprietăţii private, demonizată ca temelie a imperialismului, conduce la naţionalizare. Iar naţionalizarea conduce, inevitabil, la planificare etatică. Refuzul pluralismului politic, justificat prin riscul de subminare al unităţii noilor naţiuni, devine numitorul comun ce asigură coerenţa unui proiect de involuţie statală. Tirania se hrăneşte din această alegere pentru monism şi fuziunea puterilor. Seducţia totalitară este, în Africa, cea care îi va îndruma pe Kwame Nkrumah sau pe Julius Nyerere spre instituirea de regimuri ce tăgăduiesc principiile constituţionalismului. În Asia, delirul autocratic al lui Sukarno este alimentat de viziunea unui imperiu dictatorial.

Comunismul cucereşte, seduce şi inspiră, în spaţiul fostelor imperii coloniale. Cariera sa este impresionantă: mirajul leninist face ca URSS să poate exercita, în impunitate, brutalitatea sa imperială în Europa ocupată. Ramura radicală şi revoluţionară a maoismului descinde din acelaşi trunchi mesianic. Ura se reinventează, dialectic.

Ostilitatea implacabilă faţă de libertatea economică şi politică, lupta de clasă, toate aceste ingrediente devin parte a identităţii multora dintre statele şi mişcările de eliberare naţională din epoca postbelică. Auto-determinarea sfârşeşte prin a fi debutul represiunii şi al modernizării malformate,în tradiţie sovietică. Suferinţa indescriptibilă a oamenilor este moştenirea ipotezei comuniste.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "21 comments" on this Article:

  1. ion adrian spune:

    Intreb :este corect sa-l excludem pe Marx(sa-l salvam adicatelea) din acest gulash ? Oare termenul de marxism -leninism asumat chiar de cei care transportau cele patru portrete la mitinguri trebuie elminat
    In acest text dupa o referire in introduceresi doar in trecere la marxism-leninism, sintagma se inlocuieste cu leninism s ata.
    Personal gasesc aceasta abordare periculoasa chiar daca neintentionata si cred ca dl Tismaneanu mi-ar da dreptate.
    Oare cititorii acestui fir ce parere au?

    • on adrian spune:

      Erata:
      In acest text dupa o referire in introducere si doar in trecere la marxism-leninism, sintagma se inlocuieste cu leninism si atat.

    • victor L spune:

      Nu stiu cum ati tras asemenea concluzii de mare pericol.
      La dl Stanomir, si cereti ajutorul dlui Tismaneanu ;)
      Glumind, in aplicare nu s-a pus marxismul, ci leninismul. Care, nici el, nu a fost respectat in totalitate.
      Un exemplu: “Chiar dacă nu îmbrătişează în totalitatea gramatica instituţională sovietică, naţiunile decolonizate se deschid unei sinteze politice ce recuperează elemente comuniste.”
      Dupa proverbul “cite bordeie, atitea obiceie”.

    • Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

      Oricît am vrea (și chiar de l-am întreba pe Marx însuși ce părere are) NU putem separa marxismul de leninism. Că Lenin l-a simplificat la extrem și Marx nu ar fi de vină e un fel de petitio principii ultra-vicios.

      Ia gîndiți-vă că puneți mîna pe un stat imens, ce trebuie, ÎN PRIMUL RÎND, condus și SIMULTAN reformat din temelii (temelii extrem de șubrede din cauza refuzului îndîrjit al civilizației). Deci vă aflați într-o situație de maximă urgență – PĂSTRAREA PUTERII. Sub imperiul cuvintelor magice „dictatura proletariatului” treceți scurt la DICTATURA simplă și totală, aruncînd într-un viitor incert reformarea ”poporului”. Mai mult, vă inspirați din terorismul revoluției franceze și învățați din ”greșelile” lui.

      De fapt mijloacele devin scop și scopul este amînat sine die. În cîțiva ani (foarte puțini) terorismul se pietrifică și devine esența aparatului politic. ”Genialul” Stalin preia din mers tendința și o împinge pînă la limitele ei logice și ale exterminării totale (dincolo de care nu mai funcționează NIMIC). Pe parcurs banditul caucazian încurcă complet lucrurile, definitivînd conceptul ”revoluție marxistă = reeducare prin crimă neîngrădită”.

      Pe fondul unui popor ultra-primitiv (un piculeț diferit de cel francez) treaba se perpetuează la nesfîrșit (Putin & gașca).

  2. victor L spune:

    Formularea “lagarul socialist” a devenit cu timpul motiv de bancuri: traiam, fericiti, intr-un lagar.
    Cineva a atras atentia acolo sus si s-a dat dispozitie in mass media sa fie abandonata sintagma. A ramas in vocabularul lui Bula si a “fericitilor” din lagar :P
    Degeaba schimbi formularile, de la Republica Populara la Republica Socialista, de la Partidul Comunist la Partidul Muncitoresc si invers, ori din “lagarul socialist” in tarile socialiste, caci era aceiasi Marie cu alta palarie; jegoasa si rupta.
    NB,
    era un timp cind pozele (sau unele) lui Ceausescu erau luate din profil, arata mai bine ca barbat, si aparea cu o singura ureche. Bula a tras concluzia: sefu` e intr-o ureche!
    S-a aflat si au inceput sa apara pozele cu ambele urechi. Degeaba; a fost mai rau ca intr-o ureche :P

  3. Dan N. spune:

    Poate ar fi just sa vorbim de ce se intampla in Cuba lui Batista. Va aduc aminte: Cuba, ca intreaga America Latino Americana, trebuia sa intre in sfera de interese americane inca de la doctrina Monroe. Guvernele latino-americane urmau sa fie marionete ale intereselor corporatiste americane. United Fruit Company va spune ceva?

    Acum China, prinsa intr-un razboi civil crunt dupa 1905, era un fost imperiu aruncat in aer. Sa ne amintim ce capitalisti occidentali controlau coastele Marii Chinei si orasul port Shanghai la 1930. Ati citit cartea de propaganda comunist antiimperialista a lui Malraux? Dictatura militata in orasele de pe coaste + consortii francezo-britanice = foamete in mediul rural. Asa cum a aparut Mao, cel care a castigat un razboi civil.

    • Ventidius spune:

      @ Dan N.
      Pai si care era situatia in Cuba din timpul lui Batista? Din cate stiu problemele principale erau de natura politica(dictatura) nu neaparat economica(economia tarii o ducea destul de bine daca faci comparatia cu celelalte tari din America Latina sau chiar cu unele tari din Europa occidentala). Iar legat de influenta americana in Cuba si in restul Americii Latine, aceasta nu poate fi pusa la indoiala, dar nu l-a impiedicat pe Batista sa ajunga la putere in 1940, sprijinit de o alianta socialista din care facea parte si partidul comunist(partid care a continuat sa ii sprijine politica pana la finalul mandatului, in 1944), dupa ce a invins in alegeri candidatul americanilor. Deci lucrurile nu sunt chiar atat de simple.
      Influentele politice ale marilor puteri economice sunt inevitabile, ele conduc jocul, dar jocul ramane deschis oricarui jucator care accepta regulile si da dovada de abilitate. Nici una din marile puteri economice capitaliste nu s-a nascut buricul economiei mondiale. Toate au fost candva in situatie de inferioritate, incepand prin a tine trena altora, Statele unite pe cea a Angliei, Anglia pe a Tarilor de Jos, Tarile de jos pe a Venetiei sau pe a Hansei etc.
      Legat de China, situatia ei in sec. XIX-XX era datorata in primul rand incapcitatii ei de a se adapta. Japonia in 1967 era mai vulnerabila decat China, era o tara insulara iar marile erau dominate total de occidentali. In ciuda acestui fapt a facut fata cu succes provocarii, poate tocmai din acest motiv. Neavand alternative a trebuit sa joace dupa regulile occidentalilor.

      • Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

        Perfect ! Mi-ați luat vorbele din gură.

      • victor L spune:

        Subscriu si aduc obolul meu, o corectura: “Japonia in 1867, nu 1967.

        • Dan N. spune:

          Nu imi place sa fac ce anglo-saxonii numesc flogging a dead horse, dar hai sa incercam. In lumea dreptei ideologice, economica Cubei la 1940-1959 duduia in comparatie cu sudul Italiei, tarile hispanice de pe continentul american si, bineinteles, Africa. Batista era cu sindicatele, nu si cu muncitorii. Cuba era o tara in care 20 % din populatia adulta nu muncea si traia in mahalele jegoase si oribile. Cuba era o tara in care mafiotii americani veneau si se distrau cu prostituatele cubaneze si se drogau la pretul unui pachet de tigari. Cuba era aservita economic in mare masura Statelor Unite. Cuba era si locul crimei organizate cu voia de la Batista and co. Hai sa nu imaginam ca Fidel si El Comandante au aparut asa, parasutati de Moscova in spatele frontului imperialist american. Despre China in timpul unui Chiang Kai-shek si al sau sinistru Comintang putem spune doar atat: vandut Japoniei fasciste inainte de 1940 si amic la catarama cu US Army dupa 1945. Iarasi, nu eu simplific: Mao a venit pe fondul unei Chine rupte in fiefuri razboinice si controlata din afara de marile companii si holdinguri ale Imperilor de atunci. Cat despre Japonia, se stie ca atunci cand a incercat sa rivalizeze cu Occidentul a terminat-o pe schema hitlerista, iar cand nu a mai incercat, prea tarziu: era direct sub ocupatie militara americana. Asa ca hai sa vedem si problemele frontului ideologic capitalista. Nu sunt mici.

          • victor L spune:

            @ Dan N.,
            nu inteleg dece imi tii lectii politice din vremi apuse.
            E un deja vu “Asa ca hai sa vedem si problemele frontului ideologic capitalista. ”
            De pe timpul cind capitalismul era la marginea prapastiei.
            Sa priveasca la comunism, care era pe fundul ei.

            • Harald spune:

              Cred că ideea lui Dan N. e alta: ideologiile revoluționare (cu ghilimele sau fără) au succes în țări unde o mare parte a populației nu are nicio speranță de viitor. Iar Cuba lui Batista, din acest punct de vedere, nu era prea diferită de Iranul de pe vremea Șahului.

              Psihopați se găsesc peste tot, dar la nivel individual ei nu ajung să reprezinte nimic. Iar la nivel național nu obțin cine știe ce suport public, atât timp cât marea majoritatea a populației are un viitor pentru care muncește și pe care și-l construiește individual. De asta englezii, olandezii sau norvegienii nu sunt tentați să o pună de-o revoluție.

              Însă dacă englezii, olandezii sau norvegienii ar fi forțați să trăiască în condițiile cubanezilor de pe vremea lui Batista sau a iranienilor de pe vremea Șahului, revoltele ar izbucni imediat. Oricât de aberant și de inept ar fi comunismul, el va convinge oamenii simpli atât timp cât le promite un viitor, când acei oameni simpli nu întrevăd vreunul în orânduirea existentă.

              Prin urmare, aceste revoluții, marxiste sau nu, sunt în mare măsură vina regimurilor precedente. Există și pe Contributors destui adepți ai unei drepte ”pure și dure”, dar dacă ei ar ajunge să conducă societatea românească, revoltele ar izbucni foarte repede. E foarte simplu să dăm vina pe naivitatea oamenilor simpli atunci când ei acceptă propaganda comunistă, însă propaganda comunistă n-ar avea niciun succes la oameni lipsiți de grija zilei de mâine. Numai sărăcia și frustrările îi fac să acorde sprijin celor care promit să dea foc la casă.

  4. Andrei A. spune:

    Câteva precizări, dat fiind că ați forțat puțin adevărul istoric, luat pe sus de elanul ideologic :
    - Războiul de independență algerian nu are nimic în comun cu marxismul- ca debut, desfășurare și urmare, tine în bună măsură de totalitarism dar nu mai mult. Nici Ben Bela și nici Boumediene nu erau marxiști sau afiliați vreunui partid cu platformă de stânga. În timpul acestui război, PCF a susținut poziția colonială iar amestecul sovietic a fost nul. Motivul, datorat venirii la putere a lui De Gaulle în 1958 și poziției lui crescânde anti-americane sau anti-NATO, tine de un calcul strategic al Moscovei- de altfel, relațiile dintre metropola comunistă și Alger au fost incomode de la bun început, tocmai datorită refuzului statului sovietic de a ajuta FLN. Partidul comunist algerian a fost interzis sub Boumediene chiar și când au fost admiși în guvern câțiva membri, fără ca aceștia să aibă vreo influență reală la putere. Soluțiile economice alese de statul algerian după independență sînt de natură socialistă (naționalizarea câmpurilor petrolifere, reforma agrară), dar bune sau proaste, ele nu țin de o genă marxistă (sau aservită Moscovei). Mexicul lui Lazaro Cardenas a adoptat politici similare, fără ca aceasta să implice o sclavie în slujba bolșevismului.
    Marea putere care a ajutat FLN într-o măsură, a fost China lui Mao. Efectul militar însă a fost minor data fiind dificultatea infiltrării acestor arme în Algeria proper (și nu doar stocarea la frontieră, în Tunisia sau Maroc)- ar trebui chiar relevat paradoxul acestui război de independență, dat fiind că din punct de vedere militar părea câștigat de Franța în ultimii ani de conflict.
    Revoluția anti-batista și să-i zicem efortul national de ieșire din regimul semi-colonial care a existat în Cuba după alungarea spaniolilor, nu este o revoluție marxistă, ci una de largă participare în care au existat și grupări cu orientare marxistă. Participarea sau ajutorul marilor hegemoni comuniști, Moscova sau Pekin, a fost nulă în această etapă. Marxistă a devenit deturnarea acestei mișcări dar nu trebuie s-o confundăm cu esența ei.
    Poate necesitatea mișcărilor de emancipare națională să fie negată sau diminuată de unii. Acceptând, măcar de dragul principiului, justețea lor, și admițând că în multe cazuri a fost necesară o luptă armată, mi se pare naiv să ne minunăm de ce mulți (dar nu toți dintre aceștia) s-au îndreptat spre Moscova (și în mai mică măsură Pekin) pentru ajutor. În fond, tot ce a frizat fascismul în lumea asta după 1945, a cerut ajutor de la Washington și nu de la Tito. Iar asta, nu pentru că pe malurile râului Potomac ar fi fost la putere naziști, ci pentru că așa se joacă ceea ce grațios Kipling numea Marele Joc.
    Mi se pare deci naiv să blamezi această orientare strategică a unora, din momentul în care nu a existat o a terța cale. Nu s-a constituit un grup de mari puteri liberale, democratice și pro-business, care să fi sprijinit vreo data emanciparea națională. În 1945-46, când au loc primele tatonări între SUA și Ho Chi Minh, acesta era deja comunist through and through. Dar faptul că era și nationalist, nu se poate atribui marxismului. Iar faptul că reocuparea Indochinei de către Franța nu s-ar fi putut înfăptui fără ajutor financiar și militar american, explică poate de ce Ho nu a avut simpatii pentru yankei :)
    Ce mi-ar place, este ca reprezentarea Marelui Joc să fie faptică și să păstreze un modicum de respect pentru “victimele colaterale”, ori mai bine zis, asumarea unor responsabilități. Deseori văd comentarii puerile de genul “ați dat voi am dat și noi”, care încearcă să nulifice semnificația unui masacru prin aruncarea altuia pe celălalt taler al balanței. Dacă luăm exemplul lui Pol Pot, China și Vietnamul de Nord poartă și ele responsabilitatea “epurărilor” în stil Khmer Rouge. Pe de altă parte, dacă în Indonezia au murit între jumătate de milion și un milion de oameni ca țara să nu “cadă pradă comunismului”, nu văd cum aceasta ar putea fi prezentat dintr-un amvon al moralității.

  5. Paganel spune:

    Da, domnule, și au apărut „salvatorii”, (im)postură în care s-au pus dictatorii comuniști/comunistoizi de pretutindeni. Dar nu v-ați gândit că există și o a „treia cale”, ca oamenii/poporul să se schimbe și să fie capabil să-și aleagă, conștient, conducătorii (pe bază de principii, moralitate, bun-simț, competențe profesionale, caracter, omenie, etc.)? Știu că sună naiv, utopic, dar este și asta o soluție! Alta decât cele la care vă referiți! Pentru că, în ambele situații exemplificate de dumneavoastră, se aplică un vechi proverb românesc: „Interesul își poartă fesul!”.

    • Paganel spune:

      Răspunsul meu era pentru Dan N

    • Ventidius spune:

      @Paganel
      Aceasta a treia cale a ta a fost sintetizata cel mai bine de indemnul unui clasic renascentist in viata: “Haideti sa facem bine ca sa nu fie rau”. Si nu mi se pare ca doar suna naiv si utopic, ci ca este cat se poate de naiv si utopic. Cel putin atata timp cat nu oferi o cale de a ridica capacitatea de intelegere a interesului propriu a celei mai mari parti a poporului. Mie mi se pare ca, deocamdata cel putin (si nu ma refer la un popor anume), nu difera de cea a unui copil de 7-8 ani, mediu inzestrat.Orice popor isi doreste sa o duca mai bine. Dar in cadrul oricarui popor, numai o minoritate este dispusa sa si faca sacrificii(munca, perseverenta, risc) in acest sens. Ca urmare, numai o parte a unui popor isi urmareste interesul prin eforturi proprii. Pentru restul, adica majoritatea, urmarirea interesului inseamna obtinerea unor beneficii cat mai mari de pe urma unor efotruri cat mai mici. Iar acest lucru inseama ca pentru orice popor interesele pe termen scurt, oricat de meschine, vor prima intotdeauna fata de cele pe termen lung, iar gaina care face oua de aur va sfarsi inevitabil in frigare sau in oala. .

      • Harald spune:

        Asta e doar o predică moralizatoare. Aveți impresia că succesul se obține muncind de dragul de a munci, cu speranța la vreo răsplată divină? Oricine caută beneficii cât mai mari cu eforturi cât mai mici și așa e normal să fie, așa apare progresul în orice domeniu și așa avansează societatea. Însă în România se muncește mult, prost și pe degeaba, asta e adevărata problemă

        Ceea ce îi irită pe oameni nu este nevoia de a depune muncă, ci altceva: succesele altora, în mod evident necorelate cu vreo muncă utilă societății. Într-o țară în care șpaga pentru un post ”la stat” a fost în mod continuu o soluție câștigătoare, cel puțin din 1993-1994 încoace, asemenea predici moralizatoare sunt pur și simplu lipsite de sens. Realitatea la care se ajunge e exact opusă: o mulțime de oameni muncesc prostește, crezând exact în astfel de predici. Și în ciuda unei mari cantități de muncă depuse, ei nu obțin nicio creștere evidentă a nivelului de trai de la un la altul.

  6. george capsunaru spune:

    Cateva precizari in legatura cu primul razboi din Indochina. Japonia stapanea de facto acolo de la capitularea Frantei in fata Germaniei in 1940, iar de la inceputul lui 1945 orice urma de guvernare coloniala franceza a fost stearsa si Imperiul Vietnamez a fost declarant, sub protective japoneza. In momentul capitularii trupele japoneze nu aveau cui sa se predea in Vietnam, cu exceptia trupelor Viet Minh, pregatite de americani in Nord, la granita cu China (nationalista!), care au coborat spre Hanoi in August 1945. Si totusi Marile Puteri au hotarat ca Franta trebuie sa reia Indochina drept colonie si luptele cu Viet Minh-ul au inceput in 1946, cand primele trupe franceze au ajuns in Hanoi. China comunista nu a aparut decat in 1949. Unde este aici razboiul ideologic al lui Ho?

    • DanT spune:

      In sept. 1945, dupa capitularea Japoniei, nordul Indochinei a fost ocupat de China nationalista si sudul a fost ocupat de britanici.
      Trupele japoneze s-au predat chinezilor si britanicilor, nu vietnamezilor.

  7. George Capsunaru spune:

    Intr-adevar in Saigon au debarcat trupe indiene sub comanda britanica, care au primit capitulates trupelor japoneze si au incercat sa opera ca razboiul civil care incepea intre mafia Binh Xuong, militiile Cao Dai, cele Hoa Hao si trupele Viet Minh. In Nord capitularea japonezilor in fata Gomindan-ului chinez a fost fictiva, impusa de Marile Puteri. In Hanoi guverna deja Viet Minh-ul si situatia l-a facut pe Ho sa exclame: ‘Mai bine mancam rahatul francez decat balega chineza’. Trupe nationaliste chineze n-au ajuns niciodata in Vietnam – erau prea ocupate cu communistii din Shaanxi si Manciuria in vremea aia

    • DanT spune:

      Te rog sa te informezi.
      Vietnamul de Nord a fost ocupat de 200.000 soldati ai Kuomintang, comandati de generalul Lu Han (Lou Han). Japonezii s-au predat chinezilor. Pe durata ocupatiei Lou Han i-a sustinut pe vietnamezii nationalisti din VNQDD.

      Generalul de Gaulle isi exprima ingrijorarea in privinta ocupatiei chineze si a instalarii gen. Lou Han ca “stapan in Tonkin”. Memoires de Guerre, vol. III-Le Salut 1944-1946, p.229-230
      https://archive.org/details/mmoiresdeguerr03gaul

      Chinezii s-au retras dupa 6 luni, cu conditia ca Franta sa renunte la concesiunile pe care le detinea in China.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Ioan Stanomir


Ioan Stanomir

Profesor de drept constituţional la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, specializat în domeniul dreptului constituţional. Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)