Prăbuşirea învătământului umanist

Un consens tacit ne determină să accentuăm cauzele accidentale (subfinanţare, angajări fără noimă, “salarii nesimţite”, iresponsabilitate în acordarea diplomelor, etc.) ca fiind definitorii pentru degradarea situaţiei învăţământului universitar românesc. Se vorbeşte mai puţin şi mai rar (probabil dintr-un “spirit de castă”) despre modul în care pervertirea conţinutului studiilor superioare constituie o cauză esenţială a acestui proces. Concluzia acestei abordări este aceea că situaţia poate fi (cel puţin parţial) remediată eliminând – cu o anumită brutalitate calculată – accidentalul negativ care grevează asupra performanţei lumii academice. Evident, neutralizarea logicii excesiv mercantile a universităţilor e de dorit, dar s-ar putea ca ea singură să nu schimbe prea mult datele problemei. Învăţământul universitar românesc se descompune din interior şi instituţiile de învăţămînt superior sunt departe de a fi capabile să-şi producă “anticorpii” cu ajutorul cărora să reziste acestei destructurări.

Despre ce e vorba? Problema este într-o anumită masură valabilă pentru întregul spectru al studiilor universitare, însă în modul cel mai acut se pune în cazul facultăţilor cu profil umanist. Dacă domeniile tehnice rămân oarecum apărate de caracterul riguros structurat al cunoştinţelor lor (care impune o succesiune destul de stabilă a disciplinelor în programă), nu la fel se întâmplă în domeniul umanioarelor, unde programei unice i s-a substituit anarhia curriculară.

Toată lumea e de acord cu faptul că un medic sau un inginer trebuie să ştie (în sens tare) anumite lucruri legate de domeniul său şi, de asemenea, cu faptul că tocmai stăpânirea acestor lucruri face diferenţa dintre un medic sau inginer bun şi unul slab. Dar aproape nimeni nu ştie ce ar trebuie să cunoască (în chip indispensabil) un filosof sau un psiholog, ori un absolvent de studii europene, de comunicare sau de buisness. Lucrurile erau oarecum de înţeles la începutul anilor ’90, când aceste domenii au fost fie refăcute (o dată cu suprimarea disciplinelor ideologice şi dispariţia – progresivă – a schemei de gândire ce le subîntindea), fie pur şi simplu create pe model occidental.

Pe baza unor afinităţi, a unor fascinaţii şi cu aportul unor burse de studii în Vest, cadre universitare vechi şi noi au început a preda “cursuri speciale”, “facultative” şi “opţionale” cu cele mai bizare denumiri şi tratând cele mai excentrice subiecte. Universitatea se înnoia şi sclerozării anterioare (datorată în bună măsură lipsei de comunicare cu mediul academic occidental) îi era opusă diversificarea domeniilor, a metodelor şi a cunoştinţelor. Nimeni nu părea a băga de seamă că disciplinele fundamentale rămân – prin însăşi condiţia lor – în urma acestui val al apdatării şi, încet dar sigur, ajung nişte materii vestigiale. Nimeni nu părea nici a-şi pune nici problema corelării noilor abordări cu “structura de rezistenţă” a disciplinelor umane. Astfel că, în scurt timp, s-a ajuns în situaţia ca ceea ce ar fi trebuit să fie coloana vertebrală a studiilor umaniste (după caz, la fiecare secţie, dar şi în comun: istoria, filosofia, logica şi limbile clasice) să se înfăţişeze ca ceva anacronic, nereformabil şi – pe cale de consecinţă – tot mai inutil. E ca şi cum, fascinaţi de studiile de genetică moleculară, medicii ar declara că anatomia e – de acum înainte – ceva fără rost.

Universitatea nu e alcătuită doar din cunoştinţe, ci şi din oameni şi, destul de repede, lucrurile acestea au dobândit o dimensiune umană. Confruntaţi cu exodul studenţilor către noile domenii (şi mai tinerii lor titulari), profesorii celor vechi au început să se adapteze à la roumaine: schimbând numele materiilor predate până atunci ori inventând nume noi pentru aceleaşi materii “delocalizate” pe la noile universităţi private. Ideea e simplă: numele atrage şi cu cât e mai de neînţeles, cu atât e mai misterios şi, deci, mai interesant. I se adaugă o realitate prozaică: o dată cu apariţia universităţilor private numărul cadrelor universitare (cei mai mulţi venind din învăţământul liceal ori din diverse profesii) a crescut exponenţial, dar – din păcate – nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu competenţa lor. Cei mai mulţi dintre ei au predat (sau practicat) ani întregi o anumită materie (respectiv meserie) şi cunoştinţele lor se rezumau cam la aceasta – plus ceva noutăţi la care-au ajuns prin hazardul cărţilor ce le-au căzut în mână. Astfel că, înrolaţi în învăţământul superior, nu prea aveau ce spune altceva decât lucrurile pe care le ştiau (ori pe care le buchiseau după vre-un manual autohton, el însuşi copie – uneori nu tocmai platonică – a unuia occidental). Şi pentru că la nivelul conţinutului demarcarea era greu de făcut, oamenii au ales să se deosebească după etichete. Norocul este acela că termeni precum “filosofia”, “sociologia”, “psihologia” (ca să nu mai vorbesc de “teoria”) funcţionează precum marca poştală: se lipesc de orice. Evident că la “sociologia ….” şi la “psihologia …” se face tot sociologie, respectiv psihologie generală, cu ceva colorant de circumstanţă (pe acesta din urmă fiecare dozându-l după cum înţelege). Mai mult, au apărut domenii noi în care nu cartea era la bază, ci “experienţa”: administraţia publică (cu nenumăraţi “specialişti” de prin primării), managementul, noile ştiinţe economice şi studiile politice, ba chiar diplomatice (în care nimeni n-ar îndrăzni să ignore contribuţia oamenilor politici).

Destul de rapid – între ’95 şi 2005 – orice om bine plasat într-un judeţ (plus mulţimea celor de la centru) trebuia cu necesitate să aibă titlul de doctor şi grad universitar. Trebuia, dat fiind că lucrurile acestea se trec în CV şi se pare că alegătorii sunt sensibili la asemenea detalii. Problema e: ce predau oamenii aceştia. De regulă ceea ce ştiu ei să facă (şi atât cât şi cum ştiu să facă) ambalat în denumiri la fel de generoase ca programele electorale. Totuşi, oricâte le-am reproşa, nu ei au forţat univesităţile, ci acestea din urmă i-au invitat şi i-au sedus cu titluri şi grade. Şi asta dintr-o raţiune foarte simplă: toate universităţile (cele private şi cele din provincie în mod particular) ştiu bine cât e de importantă – în anumite momente decisivă – o protecţie “de sus”. Pe de altă parte logica momentului era ea însăşi în favoarea acestei mutaţii: dintr-o dată nu se mai vorbea decât de “aplicarea cunoştinţelor” şi de “dimensiunea practică” a activităţii universitare. Şi, după cum se cuvenea, toate acestea au fost sancţionate – “în spirit european” – de Ministerul Educaţiei: în toate documentele acestuia accentul a fost deplasat de pe informaţie (asimilată “literei moarte”) pe “competenţe”, “abilităţi” şi “skilluri”. Iar acestea, la rândul lor, pendulează între două mari registre – cel managerial şi cel comunicaţional. S-a spus mereu că trebuie “să producem” absolvenţi care să-şi găsească o inserţie rapidă pe piaţa muncii şi că această piaţă e instanţa ultimă ce decide asupra calităţii formării studenţilor. Numai că absolvenţii disciplinelor umane au, în principal, ca debuşeu fie învăţământul, fie administraţia de stat. Iar statul, în ambele direcţii, le cere doar o diplomă cu parafa Ministerului.

E la modă ca universităţile să fie să fie acum amendate pentru că s-au întrecut în a distribui diplome, însă puţină lume observă că n-au făcut decât să răspundă (cu o surprinzătoare adaptabilitate) cererii pe care, în acel timp, le-o adresa piaţa locurilor de muncă – în particular aceea, în plină dezvoltare, a administraţiei publice. “Succesul în carieră”, se ştie, ţine o rudă sau de un cunoscut binevoitor şi de ceea proaspătul angajat învaţă în primele şase luni de slujbă (oricare ar fi ea). Morala: ceea ce a făcut în Universitate nu prea contează – dat fiind că pe când apuca să profeseze realităţile domeniului ţineau de alte legi si mode(le) – şi, de vreme ce aşa stau lucrurile, nici în Universitate nu prea mai contează ce se face. Astfel că aproape singurele criterii de umplere al programei au rămas a fi relaţiile personale pe la diversele catedre şi abilitatea retorică de a-i convinge pe unii sau pe alţii că o anumită propunere e mai în pas cu timpurile noi decât altele. Totuşi, ca situaţia să nu scape cu totul de sub control, universităţile au găsit două corective. Prima e pedagogia, hipostaziată în “ştiinţă a învăţării”, cu corolarul că nu mai e nevoie să înveţi ceva, ci doar “să înveţi cum să înveţi” (fapt extrem de util pe piaţa muncii unde ceva-urile se devalorizează de la o zi la alta). Totul poate fi asimilat pe bază de scheme deprinse, cu puncte şi liniuţe, la cursul scurt de pedagogie. Faptul că aceasta nu aliniază decât o colecţie de generalităţi, platitudini şi bune intenţii o face şi mai seducătoare; oamenii se recunosc în aceste cuvinte, văd că învăţarea nu e aşa de dificilă cum o impun cursurile de specialitate şi că, fără a şti prea multe, dar totuşi “cu metodă”, se pot descurca în orice situaţie.

Teoria “cosorului lui Moceanu” a ajuns obiect de studiu în universităţi, agrementată – le temps oblige – cu grafice şi power-point-uri. Pedagogia e prolifică, se revarsă în diverse metodici, metodologii, planificări, teorii ale incluziunii, etici aplicate, etc. şi, mai ales, face dovada unui delir taxonomic pe care – via Ministerul Educaţiei – vor trebui să-l îndure toţi dascălii din ţară. Dacă o iei în serios, nu poţi evita să concluzionezi că Universitatea a fost anexată de Liceul Pedagogic şi inclusă în acesta, cam ca laboratoarele de specialitate. Dinspre acestea din urmă vine a doua linie de “autoafirmare a Universităţii”. Nu e un secret pentru nimeni faptul că disciplinele umane sunt purtătoarele unui străvechi complex de inferioritate faţă de cele reale; drept care maimuţărirea acestora din urmă pare a fi devenit pedigreeul nobleţei umaniste. Cifre, cât mai multe cifre (căci – nu?, o ştim pe buzunarul nostru – cifrele vorbesc de la sine), cuantificatori, corectori de calcul, iarăşi grafice, procente – într-un cuvânt: lucruri serioase. Toate acestea stau pe metodologii care, la rândul lor, stau în campusurile americane. Iar experienţa secolului XX ne-a învăţat că cine merge pe mâna Americii câştigă. Şi, până una alta, acolo sunt celebrele “publicaţii ISI” în care ni se cere să ne probam “abilităţile” şi “competenţele”.

Tabloul e aproape complet: o groază de materii cu nume ciudate (dar fără chip), multe metodologii (cu multe cifre), eventual ceva legislaţie europeană şi pedagogia, care le adună pe toate. Vechile materii fundamentale (cele tratau istoria şi gândirea disciplinelor) au fost reduse la câte un curs de semestru (adesea facultativ), când nu au fost pur şi simplu evacuate. Cine a ales noul, trebuie să se despartă de trecut. Iar teoriile, marile teorii, o ştim bine, duc direct la totalitarism. În fine, ultima lovitură a venit din Europa noastră, în speţă de la “Conveţia de la Bologna”. Greu de ştiut cum o vor fi gândit “părinţii” ei, cert e că la noi s-a aplicat “original”. Reducând numărul anilor de la 4 la 3, pentru a putea păstra posturile şi normele fiecărei catedre, s-au eliminat aproape toate disciplinele conexe (mai puţin – cum era de aşteptat – pedagogia, care a prosperat de urma Bolognei) şi fiecare catedră s-a repliat asupra ei însăşi (proces pe care finanţarea pe departament îl va accentua). Astfel s-a zis până şi cu deschiderea pe care – cel puţin teoretic – o mai cultivau studiile universitare şi s-a ajuns la un soi de şcoală profesională în care aceleaşi cadre didactice (cu aceleaşi “skilluri”) predau aceleaşi discipline, sub nume diferite şi în mai multe runde (la licenţă, la masterat, la şcolile doctorale). Cum adesea se întâmplă la finele unui ciclu istoric, diversitatea a devenit pseudonimul stereotipiei. Iar drama învăţământului universitar a dobândit alura unei farse.

Noroc că nu mai contează. Ministerul pare închis în logica lui birocratică şi papirofagă pentru care singura realitate e cea consemnată în “rapoarte” şi “evaluari”, iar pe teren tot ceea ce are importanţă e “supravieţuirea” în contextul “crizei” şi al declinului demografic. Ca toţi bugetarii, profesorii speră să apuce o pensie de la locul de muncă şi, eventual câteva cursuri la plata cu ora. Cât despre studenţi… Ei sunt marii perdanţi ai Universităţii româneşti. Aşa cum stau lucrurile astăzi în învăţământul universitar, cei mai mulţi dintre ei – cei care nu au norocul de a întâlni un om care să-i ghideze ori ocazia de a pleca “dincolo” – nu au nici măcar teoretic şansa unui “învăţământ de calitate”. La capătul celor trei ani de pedagogii şi power-point-uri sunt aruncaţi în lume la fel de perplecşi şi de neputincioşi ca în ziua în care au călcat pragul facultăţilor. Puţinele lor cunoştinţe ţin de câteva elemente ale unui vocabular pe care cei mai mulţi nu vor apuca niciodată să-l utilizeze şi, pe cale de consecinţă, îl vor uita foarte repede. Vor şti, eventual, să facă teste şi sondaje (a căror interpretare le va reveni altora în noua “societate a cunoaşterii” multilevel) în care vor înghesui întreaga complexitate a unei lumi pe care nu mai apucă să o cunoască.

Cei mai mulţi dintre ei nu vor mai citi nimic după terminarea Facultăţii; unii, mai răsăriţi, vor priza conspiraţionismul şi parapsihologia, iar cei mai deosebiţi dintre ei îşi vor face, sporadic, timp pentru câte un eseu sau o emisiune culturală. Cei – prea puţini – norocoşi, îşi vor continua studiile în Occident şi acolo vor descoperi un alt fel de Universitate. Sau poate că nu, pentru că şi acolo “lumea e în schimbare”. Iar această schimbare, cu ritmurile ei rapide şi cu proliferarea accelerată a datelor şi a cunoştinţelor, ne-a făcut să uităm că rostul şcolii – şi al Universităţii în particular – este acela de a-l învăţa pe tânăr să gândească. Cei patru (sau trei) ani de studii au menirea de a-i forma înţelegerea, singura capabilă de a-i da o deschidere asupra lumii în care trăieşte. Iar înţelegerea nu se formează transformând cursurile în monologuri ce ambalează preţios banalităţi, nici făcând din seminarii o vorbărie incontinentă (cu menirea de a relaxa studenţii după cursuri serbede), nici reducând materiile la cele douăzeci de pagini ale “suportului de curs”.

Înţelegerea presupune în primul rând lunga asceză împărtăşită a meditaţiei asupra lucrărilor fundamentale care definesc umanitatea omului european. Ne place sau nu, universităţile spre care aspirăm sunt repere tocmai pentru că nu fac rabat la acest capitol. În schimb noi ne ascundem sub paietele unui verbiaj pretins ştiinţific contactul periferic cu textele de bază. Astăzi avem studenţi de la Litere termină fără a fi citit o pagină de Shakespeare, studenţi la Filosofie fără a fi deschis o singură lucrare a lui Aristotel, studenţi la Studii Politice care nu ştiu cine e Platon şi de Istorie care n-au auzit de Tucydide, absolvenţi de Sociologie cărora Auguste Comte nu le spune nimic şi de Ştiinţe Economice care n-au ce face cu Adam Smith – niciunul dintre aceştia nefiind incluşi în programa lor, altminteri plină de metodologii şi pedagogii.

Cândva, nobleţea Universităţii consta în a transmite mai departe lumina (venind, de la aceşti maeştri şi de la mulţi alţii) ce ne dă curajul de a înfrunta întunericul ce ne înconjoară. Ce le mai transmite astăzi Universitatea românească tinerilor ce-i calcă pragul?  Probabil un singur lucru: propriul ei gol.