Se împlinesc în aceste zile 50 de ani de la prima vizită în România a unui preşedinte al S.U.A. Decizia lui Richard Nixon de a ajunge la Bucureşti şi de a discuta cu Nicolae Ceauşescu, în perioada 2-3 august 1969, despre problemele foarte grave care afectau în acel moment relaţiile politice internaţionale a fost surprinzătoare pentru publicul neiniţiat în tainele diplomaţiei şi i-a deranjat vizibil pe liderii politici sovietici.
Contextul în care a avut loc vizita respectivă era marcat de războiul din Vietnam, de conflictul din Orientul Mijlociu care nu s-a încheiat după Războiul de Şase Zile (5-11 iunie 1967), de disputele ideologice dintre autorităţile sovietice şi cele chineze şi, nu în ultimul rând, de invadarea Cehoslovaciei în luna august 1968, la ordinul Moscovei, de către armatele a cinci ţări membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia – excepţiile fiind România şi Albania. Liderii politici comunişti ai celor două state menţionate nici măcar nu au fost invitaţi să participe la discuţiile privind organizarea şi desfăşurarea acelei operaţiuni militare deoarece încrederea sovieticilor faţă de aceştia era extrem de limitată din motive obiective şi subiective, pe care le vom aborda pe larg cu o altă ocazie.
Aroganţa, ignoranţa şi mefienţa politicienilor de la Moscova faţă de omologii lor de la Bucureşti şi Tirana nu erau o noutate pentru autorităţile de la Washington, iar paşii făcuţi de Nicolae Ceauşescu şi Ion Gheorghe Maurer în direcţia stabilirii unor relaţii politice, diplomatice şi culturale echilibrate şi pragmatice cu Republica Federală Germania şi Israel în anul 1967, trecând peste limitele impuse de către Kremlin, au fost apreciaţi la adevărata lor valoare atât de preşedintele democrat Lyndon B. Johnson, cât şi de succesorul său la Casa Albă, republicanul Richard Nixon.
Acesta a fost contextul în care, spre exemplu, George Macovescu l-a informat la 27 octombrie 1967 pe Nicolae Ceauşescu despre faptul că Robert Francis Kennedy, fratele fostului preşedinte John Fitzgerald Kennedy (asasinat la 22 noiembrie 1963, în cursul unei vizite la Dallas), intenţiona să efectueze o călătorie în statele din Europa de Est în luna ianuarie 1968. Cu acel prilej, senatorul american – candidat din partea Partidului Democrat la alegerile prezidenţiale care urmau să aibă loc în S.U.A., în noiembrie 1968, dorea să viziteze şi România, împreună cu soţia sa, Ethel Skakel.
Într-un document aflat în prezent la Arhivele Naţionale Istorice Centrale există câteva amănunte privind intenţiile lui Robert Kennedy, precum şi opinia adjunctului ministrului român al Afacerilor Externe cu privire la vizită. Pe baza acelui document, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat în şedinţa din 31 octombrie 1967 propunerea Ministerului Afacerilor Externe şi ambasadorul României la Washington, Corneliu Bogdan, a fost „autorizat să comunice senatorului R. Kennedy că este binevenit în România (subl.n.)”.
Din păcate, informaţiile privind preconizatul turneu al lui Robert Kennedy în Europa de Est, inclusiv în România, se opresc aici deoarece principala preocupare a senatorului american era legată de înscrierea sa în cursa pentru alegerile prezidenţiale din toamna anului 1968. Ezitările sale publice privind demararea acelei campanii s-au încheiat în momentul în care forţele Viet Cong-ului au declanşat „Operaţiunea Tet” în Vietnamul de Sud (30 ianuarie 1968) – o operaţiune militară comunistă despre care vom mai aminti în materialul de faţă.
Tentativa lui Robert Kennedy de a ajunge numărul 1 la Casa Albă a luat sfârşit brusc în noaptea de 5 spre 6 iunie 1968, când Sirhan Bishara Sirhan, un palestinian în vârstă de 24 ani, a tras cu un revolver împotriva sa, rănindu-l mortal. Fostul procuror general al S.U.A. a decedat la spitalul „Good Samaritan” din Los Angeles, după 26 de ore de la atentat.
Intenţia lui Robert Kennedy de a vizita România demonstrează că politicieni americani erau interesaţi de acţiunile autorităţilor comuniste de la Bucureşti desfăşurate pe plan intern şi internaţional. Acest aspect a devenit vizibil după un an şi jumătate de la asasinarea lui Robert Francis Kennedy, când Richard Nixon, câştigător al alegerilor prezidenţiale din 4 noiembrie 1968 din partea Partidului Republican, a ajuns la Bucureşti (2-3 august 1969), iar Leonid Ilici Brejnev a amânat vizita sa în România şi semnarea noului Tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre U.R.S.S. şi R.S. România.
După cum se cunoaşte, în cursul întâlnirii dintre Corneliu Mănescu şi Leonid Ilici Brejnev (Moscova, 9 aprilie 1969), secretarul general al P.C.U.S. a sugerat ministrului român al Afacerilor Externe că avea în vedere acceptarea invitaţiei făcute de Nicolae Ceauşescu la consfătuirea Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (Budapesta, 17 martie 1969), pentru a participa la Bucureşti, în iunie sau iulie 1969, la ceremonia reînnoirii Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre URSS şi R.S. România – ca semn al reconcilierii româno-sovietice, după evenimentele dramatice din noaptea de 20 spre 21 august 1968, soldate cu ocuparea Cehoslovaciei de către unităţi militare sovietice, est-germane, poloneze, ungare şi bulgare, precum şi cu condamnarea în termeni foarte duri a operaţiunii respective de către liderul suprem al P.C.R. (Bucureşti, 21 august 1968).
O lună mai târziu, membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. au stabilit ca şedinţele Congresului al X-lea al P.C.R. să se desfăşoare în perioada 4-9 august 1969 şi, evident, se preconiza ca Leonid Brejnev să asiste la acestea. Discuţiile referitoare la subiectul respectiv au avut loc în ziua de 13 mai 1969 la Bucureşti, astfel:
„Tov. Nicolae Ceauşescu: În legătură cu Congresul este propunerea să stabilim data de 4-9 august 1969, ca să nu ne apropiem prea mult de 23 august, ţinând seama că la 23 august va fi a 25 aniversare a eliberării patriei şi vom avea şi delegaţii de stat şi atunci să avem o distanţă, ca să ne putem pregăti.
Deci aceasta este propunerea în legătură cu data [desfăşurării] Congresului.
Tov. Gheorghe Stoica: Dacă aceasta este raţiunea ca să vină [delegaţii] şi din alte state burgheze.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Ne-am gândit să invităm şi alte state, totuşi noi avem o sărbătoare naţională, în coaliţia antihitleristă au fost şi francezii şi englezii şi americanii, aşa că o să invităm ceva şi dintre aceştia. De aceea am propus în acest sens, să facem aşa. Este bine ca să terminăm Congresul să ne putem odihni puţin şi să facem şi celelalte pregătiri, primii secretari să poată merge la judeţe să facă pregătirile necesare.
De acord? (Toţi tovarăşii sunt de acord)”.
După încheierea convorbirilor dintre Leonid Brejnev şi Nicolae Ceauşescu (Moscova, 16 mai 1969), liderul comunist român a primit prin Aleksandr Vasilievici Basov (ambasadorul URSS în România) o scrisoare a secretarului general al P.C.U.S. şi a prim-ministrului Aleksei Kosîghin – semnată la 19 iunie 1969 şi înmânată lui Nicolae Ceauşescu la 24 iunie 1969. Liderii sovietici anunţau decizia lor privind efectuarea călătoriei în România pentru a participa la ceremonia semnării Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre URSS şi R.S. România (eveniment programat pentru ziua de 15 iulie 1989). Nicolae Ceauşescu a insistat ca vizita respectivă să dureze mai mult şi a reuşit să stabilească, de comun acord cu autorităţile de la Moscova, primirea celor doi oaspeţi sovietici la Bucureşti în perioada 15-16 iulie 1969.
Potrivit unei declaraţii făcute de Paul Niculescu-Mizil în timpul convorbirilor lui Ion Gheorghe Maurer cu prim-ministrul Zhou Enlai şi Li Xiannian (Beijing, 7-8 septembrie 1969), tratatul româno-sovietic era deja pregătit, cu câteva luni înainte de vizita planificată de Leonid Ilici Brejnev şi Aleksei Kosîghin în România, fiind necesară doar semnarea acestuia. Parafarea documentului avusese loc la Moscova, la 13 iunie 1968, însă ceremonia semnării oficiale s-a amânat foarte mult din cauza deteriorării relaţiilor româno-sovietice după criza cehoslovacă din august 1968.
Situaţia respectivă s-a schimbat radical după ce Nicolae Ceauşescu s-a opus în mod categoric exprimării de opinii critice la adresa Chinei, în timpul consfătuirii partidelor comuniste şi muncitoreşti (Moscova, 5-17 iunie 1969), iar Richard Nixon a confirmat public intenţia sa de a ajunge la Bucureşti (28 iunie 1969). Cu două zile înainte de anunţul public al preşedintelui american, Nicolae Ceauşescu a trimis la Moscova un mesaj în care anunţa despre vizita oaspetelui american în România. Răspunsul liderilor de la Kremlin a sosit două săptămâni mai târziu. La 10 iulie 1969, I. Ilin, însărcinatul cu afaceri a.i. al URSS în România, a înmânat lui Ion Gheorghe Maurer o scrisoare semnată de Leonid Ilici Brejnev şi Aleksei Kosîghin, în care aceştia invocau faptul că sunt ocupaţi cu rezolvarea unor probleme importante şi erau nevoiţi să-şi amâne călătoria în România. În consecinţă, ceremonia încheierii tratatului româno-sovietic a fost contramandată sine die şi prim-ministrul sovietic l-a semnat un an mai târziu (Bucureşti, 7 iulie 1970).
La 16 iulie 1969, membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. au discutat într-o şedinţă, timp de o oră, despre rezultatele obţinute la cele 20 de conferinţe extraordinare ale organizaţiilor de partid judeţene (care s-au desfăşurat în zilele de 12 şi 13 iulie 1969). În întreaga ţară se dezbăteau Tezele C.C. al P.C.R. şi proiectul „Directivelor Congresului al X-lea al P.C.R. privind planul cincinal pe anii 1971-1975 şi liniile directoare ale economiei naţionale pe perioada 1976-1980”.
La aceeaşi reuniune, Nicolae Ceauşescu a prezentat concluziile rezultate în urma vizitelor pe care le-a efectuat în judeţele Cluj, Maramureş, Satu Mare, Bihor şi Arad. Totodată, liderul partidului i-a anunţat pe membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. despre faptul că urmau să primească la începutul săptămânii următoare proiectul său de raport pentru Congresul al X-lea al P.C.R. şi, în aceeaşi săptămână, era planificată o şedinţă a Comitetului Executiv, pentru dezbaterea şi aprobarea documentului respectiv. De asemenea, Nicolae Ceauşescu a propus şi participanţii la reuniune au aprobat amânarea, până în toamna acelui an, a vizitei în România a delegaţiei de partid şi guvernamentale a Uniunii Sovietice – aşa cum se consemnase în scrisoarea primită la 10 iulie 1969 de la Leonid Ilici Brejnev şi Aleksei Kosîghin.
În cursul discuţiilor din 16 iulie 1969, Emil Bodnăraş a insistat să se răspundă la propunerea părţii sovietice pentru fixarea perioadei de desfăşurare a vizitei, astfel încât „să nu lăsăm impresia unui sentiment de supărare”. Nicolae Ceauşescu a fost de acord cu ideea lui Emil Bodnăraş, iar şedinţa Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. a luat sfârşit fără să existe vreun indiciu în legătură cu surpriza care urma să aibă loc.
În ziua următoare, având definitivat programul vizitei preşedintelui Richard Nixon la Bucureşti (aprobat la reuniunea din 7 iulie 1969 a Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R.), Nicolae Ceauşescu a convocat o şedinţă de urgenţă a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. pentru a se aproba decalarea cu două zile a perioadei de desfăşurare a Congresului al X-lea al P.C.R. Cum s-a adoptat acea decizie, cât au durat dezbaterile şi cine a insistat pentru modificarea datei de începere a congresului? Sunt întrebări la care putem răspunde cu ajutorul protocolului şi stenogramei şedinţei extraordinare din 17 iulie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R.
Importanţa vizitei efectuate la Bucureşti de preşedintele Richard Nixon a fost amintită de acesta la sfârşitul lunii octombrie 1969, în cadrul întâlnirii de la Casa Albă cu astronauţii navei Apollo 11 (care au ajuns pe Lună în iulie 1969). Craig Nelson, fost vicepreşedinte al editurii „Harper & Row, Hyperion, and Random House”, a consemnat despre acel eveniment, astfel: „The men returned to the United States, first stopping at the White House, where Pat Nixon gave them a tour of her husband’s collection of historic gavels, and the president commented that night at dinner that Romania’s President Ceauşescu had finnaly agreed to a state meeting in wake of Apollo 11, a diplomatic breakthrough that Nixon believed was worth the cost of the entire space program”.
La rândul său, în cursul convorbirilor cu Zhou Enlai şi Li Xiannian (Beijing, 7-8 septembrie 1969), prim-ministrul Ion Gheorghe Maurer a declarat despre vizita în România a preşedintelui Richard Nixon astfel:
„Tovarăşul Ceauşescu v-a comunicat prin ambasadorul dumneavoastră [de la Bucureşti despre] conţinutul acestei vizite. I-am spus însă ambasadorului că sunt aspecte care pot să fie mai bine lămurite în cadrul unei discuţii directe şi de aceea, eu am să mă ocup de această vizită. Sigur, în cadrul acestei vizite au fost discutate – pentru că discuţiile cu Nixon au fost destul de lungi – o serie întreagă de probleme. Unele dintre ele, cum ar fi securitatea europeană, probabil că vă interesează mai puţin; altele vă sunt mult mai apropiate.
Înainte de toate, Nixon a manifestat, fără nici un fel de rezervă, dorinţa lui de a găsi posibilitatea să normalizeze relaţiile cu China. A spus acest lucru foarte clar şi ne-a cerut, dacă putem, să-i dăm o mână de ajutor. Nu ştiu ce mână de ajutor putem să-i dăm (zâmbind); i-am spus că ce putem face este să informăm conducerea chineză despre această discuţie. I-am mai spus însă că ni se pare că sunt o serie de probleme faţă de care există o poziţie luată de conducerea chineză şi cărora ar trebui să le găsiţi soluţii, şi poate, căutând soluţii pentru aceste probleme, găsiţi şi drumul apropierii şi normalizării relaţiilor cu China. Una dintre aceste probleme este Taiwan-ul (Zhou Enlai a râs).
Sigur, n-am intrat în discuţii de detaliu, ce trebuie de făcut cu Taiwan-ul, ce nu trebuie făcut; nu este treaba noastră să discutăm acest lucru. Dacă va fi o dată de discutat, această discuţie va fi între dumneavoastră şi ei, dar omul a manifestat această dorinţă.
Impresia noastră a fost că această dorinţă este sinceră, adică corespunde unor interese americane pe care oamenii aceştia le apreciază. Care sunt aceste interese americane cărora le corespund aceste dorinţe, noi n-am putut să ne limpezim. Ştim bine că în opinia publică americană dorinţa normalizării relaţiilor cu China există de mai multă vreme. Despre această dorinţă ni s-a vorbit de mai multe ori. La un moment dat, prin [John Kenneth] Galbraith, am primit exprimarea dorinţei lui Robert Kennedy, pe vremea când trăia, de a veni şi de a discuta cu noi, printre altele, şi această problemă: ce părere avem noi despre această situaţie. Vizita nu s-a produs atunci din anumite împrejurări; după aceea nu s-a mai produs, pentru că a avut loc sfârşitul tragic al lui [Robert] Kennedy.
Preocuparea aceasta de a stabili relaţii normale cu China am întâlnit-o în discuţiile cu [William Averell] Harriman. Eu am avut cu Harriman o discuţie destul de îndelungată. […]
În legătură cu acest lucru s-a discutat şi despre ascuţirea conflictului dintre China şi Uniunea Sovietică. Nixon a afirmat categoric că în nici un fel el nu înţelege să sprijine Uniunea Sovietică dacă aceasta ar avea vreo intenţie agresivă împotriva Chinei”.
În concluzie, decizia lui Nicolae Ceauşescu – aprobată de toţi participanţii la şedinţa din 17 iulie 1969 a Comitetului Executiv – a avut un caracter propagandistic antisovietic evident, deşi liderul român a încercat în acelaşi timp să evite escaladarea disputelor sale cu autorităţile de la Moscova. Pentru prima şi singura dată, congresul unui partid comunist european a fost amânat din cauza unei vizite oficiale efectuate de „inamicul public nr. 1” al comunismului într-o ţară din blocul sovietic. Pentru liderii politici şi militari de la Kremlin, schimbarea datei de începere a Congresului al X-lea al P.C.R. a constituit încă o dovadă a faptului că Nicolae Ceauşescu era periculos pentru unitatea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, iar Leontin Ilici Brejnev a fost nevoit să-şi contramandeze vizita programată să se desfăşoare în România, în vara anului 1969. Ulterior, liderul sovietic a demonstrat prin atitudinea sa că nu este de acord cu o serie de opinii şi acţiuni ale autorităţilor de la Bucureşti în domeniul politicii extrene, amânând până la 22 noiembrie 1976 orice fel de călătorie oficială în România. În aceeaşi perioadă, Nicolae Ceauşescu a încercat cu diferite prilejuri să-l convingă pe Leontin Ilici Brejnev de buna sa credinţă şi de spiritul de înţelegere al românilor deoarece diferite instituţii din U.R.S.S. blocau în mod repetat cooperarea economică dintre cele două ţări, invocând diferite pretexte.
În altă ordine de idei, una dintre problemele importante pe care preşedintele Richard Nixon a dorit să o analizeze împreună cu Nicolae Ceauşescu a fost conflictul din Indochina. După cum am menţionat la începutul acestui material, forţele Viet Cong-ului au declanşat la 30 ianuarie 1968 „Operaţiunea Tet” în Vietnamul de Sud, atacând unităţile fidele regimului de la Saigon, precum şi trupele americane (circa 500.000 militari), sud-coreene (50.000), thailandeze (11.570), australiene (7670), filipineze (2060) şi neo-zeelandeze (550) – care se aflau în ţară pentru a nimici pe insurgenţii comunişti şi unităţile nord-vietnameze infiltrate în Vietnamul de Sud. Obiectivul principal urmărit de generalul Vo Nguyen Giap a fost iniţierea insurecţiei generale a populaţiei împotriva regimului corupt de la Saigon.
Din păcate pentru planificatorul acelei ofensive, aceasta a eşuat din punct de vedere militar deoarece a fost eludat principiul elementar al concentrării eforturilor. Drept urmare, forţele Viet Cong-ului şi unităţile nord-vietnameze au suferit pierderi imense. La rândul lor, autorităţile de la Casa Albă au pierdut atunci sprijinul opiniei publice din S.U.A. faţă de trimiterea unor noi trupe americane în Vietnamul de Sud şi s-au declanşat proteste de masă ale cetăţenilor în scopul încetării războiului şi revenirii în patrie a tuturor unităţilor americane aflate în Indochina.
Eşecul militar al ofensivei respective i-a determinat pe politicienii de la Hanoi să solicite din nou sprijinul mişcării comuniste internaţionale în scopul refacerii potenţialului de luptă al unităţilor nord-vietnameze care au participat la „Operaţiunea Tet”. Prim-ministrul Fam Van Dong a trimis în acest sens o scrisoare şi omologului său român, Ion Gheorghe Maurer (10 aprilie 1968). Anexele acesteia, scrise în limbile vietnameză şi franceză, conţin informaţii extrem de interesante despre necesităţile de înarmare ale armatei nord-vietnameze şi ale unităţilor de insurgenţi din Vietnamul de Sud, precum şi despre ajutorul economic pe care îl aşteptau autorităţile de la Hanoi din partea României.
Drept urmare, autorităţile comuniste de la Bucureşti au întocmit o notă recapitulativă privind ajutoarele pe care le-au acordat Republicii Democrate Vietnam în perioada 1965-1968. Documentul respectiv, strict secret, îl prezentăm în continuare.
Revenind la anexele scrisorii trimise la 10 aprilie 1968 de prim-ministrul Fam Van Dong lui Ion Gheorghe Maurer (şapte pagini în limba vietnameză şi tot şapte pagini traduse în limba franceză), vom menţiona acum doar câteva dintre produsele civile şi militare pe care guvernul de la Hanoi le dorea din România după eşecul „Operaţiunii Tet”, sub formă de ajutor militar în anul 1969 şi precizările Ministerului român al Forţelor Armate pentru anumite cazuri particulare:
– aruncătoare de grenade antitanc AG-7: 2600 de bucăţi (în valoare totală de 26.419.000 lei), din care Ministerul român al Forţelor Armate putea asigura doar 1300 de exemplare din cauza capacităţilor de producţie mici existente în România pentru acel produs;
– aruncătoare de grenade antitanc AG-2: 200 de bucăţi (244.000 lei), care nu puteau fi livrate de Ministerul român al Forţelor Armate;
– pistoale-mitralieră AKM: 30.000 de bucăţi (46.905.000 lei), din care puteau fi livrate de către M.F.A. doar 10.000 de exemplare în anul 1969 din cauza capacităţilor de producţie mici existente în România;
– carabine SKS, cal. 7,62 mm: 20.000 de exemplare (25.080.000 lei); Ministerul român al Forţelor Armate a refuzat livrarea deoarece produsul respectiv s-a fabricat în România, sub licenţă sovietică, doar în perioada 1957-1962, pentru acoperirea necesarului intern;
– puşti-mitralieră RPD, cal. 7,62 mm: 1300 exemplare (7.144.000 lei), care nu puteau fi livrate de Ministerul român al Forţelor Armate deoarece nu se fabricau în acel moment în România;
– puşti-mitralieră RP-46, cal. 7,62 mm: 500 de bucăţi (3.004.000 lei), care nu puteau fi livrate de Ministerul român al Forţelor Armate deoarece nu se fabricau în acel moment în România;
– mitraliere SG-343, cal. 7,62 mm: 300 de exemplare (5.049.000 lei), care nu puteau fi livrate de Ministerul român al Forţelor Armate deoarece nu se fabricau în acel moment în România;
– puşti cu lunetă, cal. 7,62 mm: 1000 de exemplare (1.053.000 lei), care nu puteau fi livrate de Ministerul român al Forţelor Armate deoarece nu se fabricau în acel moment în România;
– pistolete, cal. 9 mm: 2000 de exemplare (1.778.000 lei), care nu puteau fi livrate de Ministerul român al Forţelor Armate deoarece nu se fabricau în acel moment în România;
– pistoale de semnalizare cu două ţevi, cal. 26 mm: 500 exemplare (300.000 lei), care nu puteau fi livrate de Ministerul român al Forţelor Armate deoarece nu se fabricau în acel moment în România. Autorităţile de la Bucureşti propuneau în schimb 500 de pistoale de semnalizare cu o ţeavă, cal. 26 mm (300.000 lei), aflate în stocul M.F.A.;
– aruncătoare de bombe, cal. 82 mm: 600 bucăţi (7.250.000 lei), care nu puteau fi livrate de Ministerul român al Forţelor Armate deoarece nu se fabricau în acel moment în România;
– aruncătoare de bombe, cal. 120 mm: 50 bucăţi (1.963.000 lei), care puteau fi livrate de Ministerul român al Forţelor Armate din stocul său;
– grenade pentru aruncătorul antitanc AG-7: 285.000 de exemplare (257.250.000 lei), din care Ministerul român al Forţelor Armate putea livra 21.300 bucăţi din cauza capacităţilor de producţie mici existente în România;
– grenade pentru aruncătorul antitanc AG-2: 50.000 de exemplare (15.050.000 lei), din care Ministerul român al Forţelor Armate putea livra 14.000 bucăţi din cauza capacităţilor de producţie mici existente în România;
– muniţie pentru aruncătoarele de bombe, cal. 82 mm: 380.000 bucăţi (57.000.000 lei), care nu putea fi livrată de Ministerul român al Forţelor Armate deoarece nu se fabrica în România;
– muniţie pentru aruncătoarele de bombe, cal. 120 mm: 22.000 bucăţi (10.956.000 lei), Ministerul român al Forţelor Armate putând livra din stocul propriu toată cantitatea de bombe solicitată de nord-vietnamezi;
– cartuşe pentru pistolul-mitralieră AKM şi puşca-mitralieră, cal. 7,62 mm: 35 milioane de bucăţi (40.250.000 lei), din care puteau fi livrate doar 5 milioane din cauza capacităţilor de producţie mici existente în România;
– grenade de mână defensive: 200.000 bucăţi (5.800.000 lei), care se livrau în întregime din stocul Ministerului Forţelor Armate;
– grenade de mână ofensive: 100.000 bucăţi (2.400.000 lei), care se livrau în întregime din stocul Ministerului Forţelor Armate;
– centrale telefonice de campanie cu 10 numere: 30 bucăţi (184.000 lei), care se livrau în întregime din stocul Ministerului Forţelor Armate;
– telefoane de campanie: 200 bucăţi (180.000 lei), care se livrau în întregime din stocul Ministerului Forţelor Armate;
– cablu telefonic C-275: 3000 km (1.383.000 lei), care se livra din stocul Ministerului Forţelor Armate;
– măşti contra gazelor: 50.000 bucăţi (9 milioane lei), care puteau fi livrate în întregime în anul 1969;
– pumnale, model RDV: 100.000 exemplare (13,2 milioane lei), care puteau fi livrate în întregime în anul 1969;
– echipament complet pentru 2000 de ofiţeri şi 18.000 de soldaţi, în valoare totală de 48.150.000 lei, care se livra în întregime în anul 1969 (pături, bonete, pantaloni, veste, bluze, cămăşi, chiloţi, ciorapi, tenişi, ghete, pânză pentru sacii de spate, hamace, prelate individuale, pânză pentru bluze, apărători împotriva ţânţarilor, bluze de trening, săculeţi pentru orez, centuri de pânză, curele pentru pantaloni, port-hărţi, ştergare, mantale, gamele bidoane de apă şi castronaşe pentru orez);
– lopeţi de infanterie, model RDV: 200.000 bucăţi (3 milioane lei), care puteau fi livrate în întregime în anul 1969;
– târnăcoape de infanterie, model RDV: 150.000 exemplare (4,5 milioane lei), care puteau fi livrate în întregime în anul 1969;
– topoare portabile militare: 5.000 bucăţi (300.000 lei), care puteau fi livrate în întregime în anul 1969;
– autocamioane SR-114: 100 bucăţi (10 milioane lei), din care puteau fi livrate doar 50 de exemplare;
– autoturisme de teren M-461: 100 bucăţi (5.328.000 lei), din care puteau fi livrate doar 15 exemplare.
În total, guvernul de la Hanoi dorea un ajutor militar în valoare de 974.083.000 lei (306.119.000 lei valută sau 45.895.000 ruble), iar autorităţile de la Bucureşti putea livra în anul 1969 doar 26,35% din cantităţile şi produsele solicitate – în valoare de 256.731.000 lei (din care 21.783.000 lei proveneau de la Ministerului Forţelor Armate).
Pe lista cu produsele solicitate de R.D. Vietnam şi posibil de trimis de autorităţile de la Bucureşti în cadrul ajutorului economic pentru anul 1969 se aflau seminţele de porumb (10 tone în valoare de 2000 ruble), săpunul de menaj (400 de tone în valoare de 70.000 ruble), hârtia de ziar, soda calcinată, produsele chimice industriale, pneurile pentru camioane şi tractoare, unsoarea Solidol, şinele de cale ferată uzate (1500 de tone în valoare de 90.000 ruble), autocamioanele SR-132 (150 bucăţi în valoare de 420.000 ruble), autoturismele de teren M-461 (100 de exemplare în valoare de 160.000 ruble), tractoarele (200 bucăţi în valoare de 650.000 ruble), rulourile compresoare (100 bucăţi în valoare de 800.000 ruble), remorcile auto (1000 bucăţi în valoare de 1,3 milioane ruble) etc. Sperăm ca toate listele complete cu aceste ajutoare militare şi civile acordate de România pentru Republica Democrată Vietnam să le putem publica în viitorul nostru volum, aşa cum am procedat în cazul cărţii apărute recent la Editura Trei şi intitulată „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)”.
În actualul stadiu al cercetării putem doar să presupunem faptul că autorităţile americane de la acea vreme aveau cunoştinţă despre sprijinul pe care regimul comunist de la Hanoi îl primea din România – fără a ştii însă detalii despre cantităţile de armament, muniţii, tehnică militară şi produse economice pe care autorităţile de la Bucureşti le-au aprobat pentru livrarea în R.D. Vietnam în cursul anului 1969.
Notă privind ajutoarele economice şi militare pe care România le-a acordat Republicii Democrate Vietnam în perioada 1965-1968 (17 mai 1968).
STRICT SECRET
Notă cu privire la ajutoarele acordate de R.S.R. în anii 1965-1968 R.D. Vietnam
Ca urmare a situaţiei create în Vietnam, începând din anul 1965, Guvernul R.D.V. s-a adresat în fiecare an cu cereri de ajutor Guvernului R.S.R., atât pe linie economică cât şi pe cea militară.
Situaţia ajutoarelor acordate de R.S.R. în această perioadă este următoarea: (în mil. ruble)
1965
– pe linie economică 1,5 ajutor nerambursabil
– pe linie militară 1,8 [ajutor nerambursabil]
Total: 3,3
1966
– pe linie economică 4,5 ajutor nerambursabil
– [pe linie economică] 6,0 credit pe termen lung
– pe linie militară 4,2 ajutor nerambursabil
– pe linia căilor ferate 0,5 ajutor nerambursabil
Total: 15,2
1967
– pe linie economică 17,0 ajutor nerambursabil
– pe linie militară 14,0 [ajutor nerambursabil]
Total: 31,0
1968
– pe linie economică 25,0 ajutor nerambursabil (din care 20,7 mil.rbl. cu livrare în 1968 inclusiv 2,6 mil.rbl. cheltuieli de transport şi restul cu livrare în 1969-1970 – textul dintre parantezele rotunde este o notă de subsol în documentul original, consemnată pe aceeaşi pagină – P. Opriş)
– pe linie militară 22,7 [ajutor nerambursabil]
Total: 47,7
Din ajutoarele sus-arătate, cele din anii 1965-1967 au fost executate, iar cele pe anul 1968 s-au realizat până în prezent în proporţie de peste 70% pe linie economică şi 63% pe linie militară.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Ce se discuta mai putin : Nixon avea o relatie/simpatie particulara cu Romania. Motivul ? In vara lui ’67 Richard Nixon, „persoana particulara” la aceea data, neluat in seama ca probabil candidat republican la presedintia USA a facut o vizita la Bucuresti, neanuntata de presa. Eu l-am intalnit absolut intamplator la hotelul Lido unde era cazat impreuna cu cativa „amici”. (Era inscris in registrul hotelului, receptionerul – interogat de mine – se facea ca nu stie cine e. !?) Nu se stie ce-a discutat atunci cu NC dar dupa un an, ajuns Presedinte a hotarit sa viziteze Romania. A fost impresionat de primirea ce i s-a facut la Bucuresti, nu cea oficiala ci cea facuta de popor, liber odata sa-si manifesteze simpatia pentru americani si sperantele pe care si le (mai) puneau in ei !
Intr-adevar in cartea lui Pacepa „Orizonturi Rosii” apare o scurta mentiune despre vizita lui Nixon in Romanioa dinainte de a deveni presedinte. La fel si intr-una din cartile lui Kissinger (cred ca in „Diplomatia”). Ambii autori afirma insa ca Nixon ar fi fost primit cu onoruri aproapiate de cele ale unui sef de stat, in epoca pe care Nixon insusi a numit-o mai tarziu „traversarea desertului” cand era vazut ca un politician ispravit, ratat si fara niciun viitor, inclusiv in propiul partid.
Om vanitos , ce a indurat cu greu perioada sa de obscuritate, nu a fost primit niciunde in turneul sau european din 1967 cu deferenta datorata unui fost vicepresedinte al SUA. cu exceptia Bucurestilor. Nixon nu ar fi uitat modul deosebit in care ar fost primit la Bucuresti si asta ar fi cantarit foarte mult in balanta atunci cand adecis sa viziteze Romania in 1969 (prima vzita a nui sef de stat american intr-o tara comunista), la cateva luni dupa inaungrarea sa ca presedinte.
Vizita la care vă referiţi a avut loc în perioada 21-23 martie 1967, iar stenograma acelei întâlniri dintre Richard Nixon şi Nicolae Ceauşescu a fost publicată în urmă cu câţiva ani. Ca document istoric în sine, stenograma respectivă este importantă, însă discuţiile propriu-zise nu aduc nimic nou în cercetarea istorică deoarece s-au rezumat la schimburi de amabilităţi şi o reluare unor puncte de vedere general cunoscute despre problemele care existau în relaţiile internaţionale.
Ser pare ca Nixon avea programata o intrevedere de max 30 minute .. inclusiv sedinta cu fotograful.
Intrevederea a durat 3 ore ….
Interesant aricolul, ca de obicei.
Ce m-a frapat a fost costul unui AG-7 de peste 10000 de lei la nivelul anilor ’60 in conditiile in care un AG-2 era vreo 1000 de lei (ceea ce suna rezonabil), iar o arma de asalt AKM costa cam 1600 de lei. Nu prea vad de ce un AG-7 ar trebui sa fie mult mai scump ca o arma de asalt.. si in niicun cz de 10 ori mai scump ca un AG-2. La o adica e o tulumba invelita in lemn sau platic cu un percutor simplu si un aparat de ochire optic primitiv. Sunteit sigur ca nu e o eroare la pretul AG-7? Or fi avut cumva manere de fildes :) ? I-am luat baiatului mai mare un Colt 45A1 cand a facut 18 ani. Era din ultima seire fabricata, nichelat, cu manere de fildes, cutie din lemn scump, certificat de autenticitate, etc. Dar nici macar asa nu ajungea sa fie mai mult de triplul pretului unui Colt 45A2 de serie inca in fabricatie.
Nu cumva e vorba de AG-9?
Am scris cu mare atenţie toate preţurile deoarece bănuiam că vă interesează. Da, este chiar AG-7, cu un preţ de 10161,15 lei/bucată. Scump.
„Băieţii veseli” de la noi au dorit să trimită în Vietnam AG-9 în locul pieselor de artilerie solicitate de guvernul de la Hanoi, dar au renunţat.
Multumesc pentru raspuns.
Stiti cumva ce anume facea ca AG-7 sa fie asa de scump? AG-7 s-a fabricat totusi in serie destul de mare in Romania. E o arma extrem de simpla. In orice caz ar trebui sa fie la un pret comparabil (eu as zice mai mic) cu cel al AKM-ului. Mai ales ca AG-2 (acelasi nivel de complexitate, dar mai mic) costa rezonabil pe la 1000 de lei.
Si apropos, s-a fabricat AG-9 in Romania? Daca imi amintesc corect, cele pe care le aveam in armata aveau inscriptionari in rusa. Acum nu-i vorba ca si mitraleirele decompanie model 1966 aveau si ele inscriptionari in rusa, cu toate ca astea stiu cu siguranta ca s-au fabricat in Romania.
După semnarea de către Ion Gheorghe Maurer şi Alexei Kosîghin a unui protocol de colaborare economică dintre cele două ţări (Moscova, 29 mai 1970), autorităţile române s-au pregătit pentru noi tratative cu URSS, în scopul fabricării unor produse speciale după licenţe sovietice. În cadrul întâlnirii de la Moscova (20-24 octombrie 1970), reprezentanţii români au fost informaţi despre faptul că autorităţile sovietice erau de acord să pună la dispoziţie, în termen de două luni până la 12 luni, „documentaţia tehnică de fabricaţie şi modelele de referinţă pentru următoarele produse solicitate la şedinţa din 29 mai 1970: mitraliera cal. 7,62 mm, tip PKS şi PKT, aruncătorul de grenade a.t. reactiv AG-9, proiectilul reactiv a.t. dirijat de tip 9 M 14 M, 3 tipuri de mine (2 maritime şi 1 terestră) şi avertizorul de substanţe toxice tip GSP [… şi] 42 de tipuri de tehnică militară solicitate de partea română anterior întâlnirii de la 29 mai a.c.”.
Mitraliera cal. 14,5 mm (destinată TAB-urilor 71) şi aruncătoarele de grenade antitanc AG-7 şi AG-9 s-au realizat în România, sub licenţă sovietică, după semnarea Protocolului nr. 19/1969 al Comisiei permanente a statelor membre ale C.A.E.R. pentru industria de apărare, iar mitraliera antiaeriană cal. 12,7 mm a fost produsă în România, tot sub licenţă sovietică, după încheierea Protocolului nr. 26/1973 al comisiei respective. Sursa: Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 159/1973, f. 148.
Se poate sesiza o discrepanţă cronologică între aceste informaţii şi datele pe care le-am găsit în documentul din luna mai 1968 privind exportul de arme în R.D. Vietnam, preconizat pentru anul 1969. Ministerul Forţelor Armate a precizat în 1968 că putea asigura doar 1300 de aruncătoare de grenade AG-7 pentru nord-vietnamezi din cauza capacităţilor de producţie mici existente în România pentru acel produs, însă licenţa de fabricaţie a primit-o după semnarea Protocolului nr. 19/1969 al Comisiei permanente a statelor membre ale C.A.E.R.
Nu am reuşit să aflu date despre un aruncător de grenade P-27, pe care MFA dorea să îl trimită în R.D. Vietnam în anul 1969, fără ca guvernul de la Hanoi să solicite o asemenea armă. Este vorba despre 950 de exemplare, care valorau în total 1.763.000 lei, precum şi muniţie pentru acestea (36.000 de lovituri, în valoare totală de 3,6 milioane de lei).
Aţi amintit de pistolul fiului dumneavoastră. 2000 de exemplare „Steyr” (nu s-a precizat modelul şi calibrul armei) erau oferite de M.F.A. împreună cu muniţia aferentă, fără să fie cerute de nord-vietnamezi, tot pentru anul 1969. Preţul unui pistol: 700 lei. Preţul total al muniţiei: 300.000 lei (500.000 de cartuşe).
Va multumesc pentru raspunsul detaliat si documentat.
Posibil ca in suma respectiva sa fi fost inclus si un set initial de munitie, la genul AG7 1000 lei + 10 lovituri a 900 bucata („grenade pentru aruncătorul antitanc AG-7: 285.000 de exemplare (257.250.000 lei)”)
Si acuma cumperi la set lansatorul plus 5 Spike LR, nu prea cumpara nimeni lansatoare chioare pt ca nu prea are ce sa faca cu ele :)
#rocketscience
Am verificat din nou documentul. Este vorba despre AG-7, care se livra cu completele 1/81 şi 1/19.
Poate este vorba si de „minunile” evidentei „socialiste”
Adica AG 2 ramasese „prins” cu costurile initiale .. dessi mai crescusera lefurile, preturile …
Insa cand s-a trecut la AG 7 …. ei bine aici s-au conatbilizat si „actualizarile” …
Si ceva cu pretul AKM ului.. „neoficial” am auzit (in timpu servicului militar) ca pretul „de catalog” ar fi fost de 10.000 lei (normal .. la Beirut costa 2000 franci francezi cf unor ziare franceze) . si de platot sew platea „pe de 3” adica 30.000 (plt de comopanie explicandu-ne de ce trebuia sa tinem AKul „mai strans decat gagica” ptr ca „dupa ce faci vreo 2 ani de puscarie munceti 3 ani numai ca sa il platesti!”….
Si tot la minuni ….in 1972. un camion Bucegi costa 70.000 lei (catr o Dacia 1300) insa un Roman 210.000 … Ori era prea ioeftin Buceagul pro preqa scump Romanul…
Da intr-adevar preturile in comunism era adesea aiurea si fara legatura cu realitatea.
Oricum AKM-ul trebuie sa fi fost o afacere buna atata vreme cat nu mergea in „tarile fratesti” . Cu mult timp in urma am gasit un catalog vechi de arme din a doua jumatate a anulior ’80. Un AKM romanesc „sportiv” (fara foc automat, ca ala al Grazilor Patriotice) costa atunci in SUA $250. Cum dealer-ii de arme au in general un adaos de 30% si daca socotim costurule de trasport pe la vreo $25 inseamna ca Romania incasa vreo $150. Cum in termeni reali dolarul facea atunci vreo 100 de lei inseamna ca de fapt AKM-urile de Cugir exportate in SUA aduceau 15000 de lei… Azi AKM-uruile simple de Cugir sunt pe la $350. Dar variantele sofisticate (WASR 2000 de exemplu) cu tot soiul de accesorii pot ajunge si la $1000. In orice caz ai nostii mai au si acum de invatat negustorie.
Evreii au copiat AKM-ul si-i zic „Galil”. Eu nu am asa ceva, dar are un amic. Am tras cu Galil. Practic nu pare cu nimic mai destept ca AKM-ul romanesc, polonez, rusesc sau unguresc, dar se vinde de $950 in sus, modelul in pielea goala… E drept ca e un pic mai ingrijit ca AKM-urile clasice dar nu de $600 cat e diferenta de pret. Mde, cine stie negustorie…
In 1973 la Beirut in piata AKM ul costa 2.000 fr francezi (cca 350 $)
Insa naiba stie cat facea dolarul ……
In 1972 in modful cel mai oficial dolarul era pe la 6,ceva (scuze dar 47 de ani!!) . Turistu strain primea pe de doi , adica curs cu prima – cca 12 lei
Ptr import (rulmenti, tigari samd) se folosea un „curs de revenire” de cca 6,4 . Adica inmulteai dolaru cu 6,siceva (am lucrat nitel la serviciul import rulmenti din Tehnoimport)
Prin 1983-85 se mai admiteau cursuri de revemire ptr dolaru obtinut prin export. La covoare manuale de accepta dolaru la … 70 lei! (Conditiile din RSR erau mia bune decat alea din fundul uitat al Anatoliei sau zonele uitatedr de Allah din Iran …. Adica in RSR casa cu 3 camere – e drept cam painata- cu lumina electrica in fiecare camera , nobila, cu televizor samd. In zonele uitate si de Mohamed insa o camera, hai 2, lampa de gaz , o masa si un radio cu tranzistori) ….
Deci o pliralitate de cursuri ale dolarului …….
Pe strada .. ei pe strada … Covaci parca (unde erau consignatii) daca doreai sa cumperi blugi, casetifon, magnetofon in 1975 doaru era parca 30 lei (pretu din shop * 30). Dolaru hartie , valuta adica era 35 lei . Dolaru valuta a ajuns 45 prin 87 si la 75 prin iunie 1990. In oct era 100 , dar zau asa… Cum sa iti zic .. eu cu , cica , 33 $ lunar (adica 3.300 lei) cumparam lunar resviste de … 35? (Paris Match, Express) Si atunci din ce mai fumam ?!!! Fumam Dacia .. insa aveaam colegi care fumau Lucky Strike si Camile … un pachet pe zi si mai cumparau si benzina …
Deci , deci Nici Dracu si nici tac-su nu pot zice cat era dolarul „pe bune”.
100 era pretul dolarului hartie cumprata de la biznitar . Dar ptr tigari made in Richmond , blugi Rob Roy si Lewis’s erau alte cvursuri ptr acelasi dolar
PS . Nu eram busnitar … nu agream insa ma interesau preturile …. Nu de alta dar doream si eu benzi AGFA , blugi Lee situtun de pipa Amphora rosu… Si numa un prtopst le-ar fi platit cu 100 de lei per dolar!@!
Completare:
Prin anii ’82-83 am vazut ca leul este de doua feluri: „leu-valuta” si „leu-tramvai” asa se exprimau cei de la Serviciul Aprovizionare cand ne faceau preturile pentru materiale de import.
(ceva cam ca yuani verzi pentru straini si yuani rosii pentru chinezi)
Raportul era, pentru calcul rapid 3 lei tramvai = 1 leu valuta.
Bineinteles ca, bagati in ecuatie, cu factor de conversie arbitrar rezultatul era aberant. Ce calcul sa mai faci?
De exemplu, daca un circuit integrat de la mama lui (Philips din Olanda) costa 11 lei dar se fabrica un echivalent si in Romania/Microelectronica, erai fortat sa-l cumperi pe cel „produs” aici cu pretul de 112 (deci de zece ori mai mare!! – sau raportul 3/1 era de fapt 10/1 ?)
La sfârşitul anului 1973, preţurile cu amănuntul la câteva autovehicule fabricate în România erau următoarele: autocamion SR-113 – 75.000 lei (21.000 lei-valută, în cazul exporturilor în R.P. Chineză); autobasculantă SR-116 – 100.000 lei; tractor „U 651” – 74.000 lei; autobuz „TV 71” – 185.000 lei; „Dacia 1300” – 75.000 lei (1850 dolari); „Aro 240” – 62.000 lei (1530 dolari); furgonetă „TV 51 F” – 68.000 lei. Sursa: A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 194/1973, f. 111. Iar o „Volga” (modelul cel nou) se vindea pentru ambasade cu 95.000 lei.
Am încercat să fac o legătură între preţurile respective, însă nu am reuşit să găsesc o soluţie până acum.
„Am încercat să fac o legătură între preţurile respective, însă nu am reuşit să găsesc o soluţie până acum”.
Cum zicea poetul? nu cerceta aceste legi, c-ajungi nebun de le-ntelegi :D
Pentru ca e mentionat termenul SKS, am o amintire personala legata de el, chiar daca nu in acest context, ci in cel legat de invazia in Cehoslovacia. In ’68 eram in scoala de ofiteri de la Brasov si aveam in dotare carabine de acest tip, pusti mitraliere din aceiasi familie, care se comportau foarte bine, erau precise. In toamna, cand ne-am intors din vacanta am fost dotati un an de zile cu „balalaice”, arma ruseasca din razboiul doi mondial, cu incarcator tip sector, pusti mitraliere 7.92 ZB, arme intens folosite inaintea noastra, tot pentru un an de zile, dupa care am primit AKM-uri. Am banuiala ca noi nefiind unitati operative, armele ne-au fost luate in vederea dotarii ipotetice a unor trupe operative.
Dacă îmi aduc bine aminte, pe data de 11 septembrie 1968 s-a discutat în Biroul Politic despre formarea unor mari unităţi noi şi, la sfârşitul acelei luni, au apărut primele unităţi noi de Vânători de Munte şi nucleele unor unităţi de tancuri (din care s-a alcătuit Divizia 57 Tc). Evident, armamentul şi muniţiile s-au luat de la unităţile neoperative (gen şcoli militare, ateliere), iar o parte din T-urile 34 care trebuia scoase definitiv din dotarea armatei române în anul 1970 au „migrat” la noile unităţi, lăsând în urmă batalioane mai slabe la unităţile de bază (reorganizate la rândul lor). Greu de spus ce a fost în sufletul şi mintea celor de la logistică în acea perioadă.
Apropos de SKS-uri cred ca chienzii si sarbii le scot in sfarsit din dotare. Gem magazinele de arme la mana a doua de SKS-uri chinezesti si sarbesti (Zastava). Alea chiezesti (ce par a fi mai rele ca cele sarbesti) au cazut la sub $200. Astea sarbesti rezista eroic la minimum $300. Numai la Fleet Farm cred ca aveau vreo 30-40 de bucati pe alese. Cam tot asa si la Military Surplos Store si Cabella’s. Unele pareau nou-noute si niciodata utilizate, cu baionetele sclipitoare si fara nicio zgarietura.
Autorităţile de la Bucureşti au aprobat reînfiinţarea Brigăzii 2 Vânători de Munte la 1 noiembrie 1964 şi punerea sa în subordinea Armatei a III-a. Această mare unitate avea prevăzute aproximativ 3500 de funcţii şi era organizată pe trei batalioane de vânători de munte, fiecare cu câte 1007 militari. Comandamentele celor trei subunităţi au fost instalate la Braşov, Predeal şi Sfântu Gheorghe, în timp ce comandamentul brigăzii şi subunităţile logistice erau cantonate la Braşov.
În scopul aplicării regulilor stricte de protecţie contrainformativă, generalul-colonel Alexandru Drăghici a aprobat înfiinţarea la 1 decembrie 1964, în cadrul serviciului de contrainformaţii al Armatei a III-a, a unui birou de contrainformaţii al Brigăzii 2 V.M., prevăzut cu cinci funcţii de ofiţeri (două la brigadă şi câte una la fiecare batalion) şi o funcţie de subofiţer (registrator al documentelor secrete de la brigadă).
Patru ani mai târziu, ca urmare a invadării Cehoslovaciei de către unităţi militare din cinci state membre ale O.T.V. (în noaptea de 20 spre 21 august 1968), Nicolae Ceauşescu a aprobat crearea Diviziei 57 Tancuri la 11 septembrie 1968. Aceasta avea comandamentul la Bucureşti şi i se subordonau cinci unităţi nou înfiinţate: R. 28 Tancuri şi R. 43 Artilerie (în comuna Mihai Bravu, judeţul Giurgiu); R. 20 şi 22 Tc., precum şi R. 2 Mecanizat (la Bucureşti). După câteva zile, o nouă mare unitate a fost creată la Armata a II-a. Astfel, pentru blocarea Porţii Focşanilor a apărut Divizia 67 Mecanizată (la Brăila), care avea cinci regimente nou înfiinţate în subordine: R. 301 Mc. şi R. 267 Tc. (Galaţi); R. 267 Art. (Brăila); R. 282 Mc. (Focşani) şi R. 321 Mc. (Râmnicu Sărat).
În acelaşi timp, s-au analizat măsurile de întărire a Armatei a III-a, în scopul blocării Porţii Someşului. Una dintre soluţii a fost înfiinţarea Diviziei 81 Mecanizată (1 octombrie 1968), sub coordonarea colonelului Gheorghe Lavric – şef de stat major al Diviziei 18 Mecanizate şi, din ianuarie 1969, comandant al Diviziei 81 Mecanizate (29 ianuarie 1969 – 4 ianuarie 1977). Având comandamentul la Dej, Divizia 81 Mc. a primit în subordine cinci unităţi noi: R. 230 Tancuri „Pintea Viteazul” (înfiinţat la Baia Mare, conform ordinului nr. M 61 din 24 septembrie 1968 al ministrului Forţelor Armate), R. 223 Mc. (Baia Mare), R. 221 Mc. (Dej), R. 227 Mc. (Someşeni) şi R. 315 Art. (Şimleu Silvaniei).
De asemenea, s-au înfiinţat Regimentul 27 Tancuri (la Piteşti) şi Divizionul 42 Artilerie Antitanc (menţinut în rezerva stategică), iar regimentele mecanizate din Diviziile 57 Tancuri, 67 şi 81 Mecanizate au primit în organica lor câte un batalion nou înfiinţat de tancuri, un divizion de artilerie şi o baterie antitanc. Tancurile acelor batalioane erau model T-34/85 şi proveneau în principal din lotul de 200 de exemplare oferite în primăvara anului 1961, în mod gratuit, de către Uniunea Sovietică.
În cazul unităţilor specializate în desfăşurarea de misiuni de luptă în teren muntos, se cuvine să amintim faptul că, în primăvara anului 1969, a fost înfiinţat la Brad (jud. Hunedoara) Batalionul 26 Vânători de Munte, în scopul întăririi Armatei a III-a. În acelaşi timp, la Curtea de Argeş s-a format Brigada 4 Vânători de Munte, subordonată Armatei a II-a. Această mare unitate avea la dispoziţie cinci subunităţi noi: Batalionul 28 V.M. (Râmnicu Vâlcea), B. 30 V.M. (Câmpulung-Muscel), B. 33 V.M. (Curtea de Argeş), B. 39 V.M. (Târgu-Jiu), precum şi un divizion nou de artilerie de munte (Dn. 41 Art., la Târgu-Cărbuneşti, mutat apoi la Râmnicu-Vâlcea).
În consecinţă, la începutul anilor ’70, Ministerul Forţelor Armate avea la dispoziţie două mari unităţi specializate în ducerea luptei în teren muntos, subordonate Armatei a III-a, respectiv Armatei a II-a: Brigăzile 2 şi 4 Vânători de Munte. Acestea, împreună cu Diviziile 57 Tancuri, 67 şi 81 Mecanizate, au stârnit interesul sovieticilor, însă acţiunea întreprinsă în anul 1971 de reprezentantul Comandamentului Forţelor Armate Unite în România, generalul sovietic Gheorghi Pavlovici Romanov, a generat un scandal de spionaj în care a fost implicat şi generalul Ion Şerb.
În cursul vizitei efectuate la Bucureşti în ianuarie 1972, mareşalul Ivan Iakubovski a propus lui Nicolae Ceauşescu înlocuirea generalului Gheorghi Pavlovici Romanov din funcţia de reprezentant al C.F.A.U. în România (19 ianuarie 1972). În opinia noastră, propunerea comandantului suprem al Forţelor Armate Unite a avut legătură cu implicarea generalului Romanov în cazul de spionaj al generalului-locotenent Ion Şerb.
Deoarece am amintit despre protocolul din 11 septembrie 1968 al şedinţei Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R., se cuvine să vă precizez exact textul stabilit la punctul 2 de pe ordinea de zi a reuniunii: „Aprobă propunerile cu privire la unele măsuri pentru îmbunătăţirea repartizării şi structurii unităţilor şi efectivelor forţelor armate ale R.S. România”.
Impresionanta pleiada noilor unitati. Totusi efectivele armatei n-au crescut cu nimic dupa infiintarea de divizii, brigazi si regimente noi.Nu-i asa?! Deci efectivele au fost stoarse din alte unitati pe principiul vaelor comunicante. Deci de exemplu infiintarea diviziei de 57 de tancuri de la Bucuresti nu insemna ca dintr-o data Romania a castigat la loto sute de tancuri noi-noute. Alea au fost luate de la alte unitati. Iar muscalii stiau exat ce avem si cam cate parale facem pentru ca cel putin tancurile de atunci ale Romaniei eru achizitionate exclusiv din URSS si Polonia. Nu-i asa?
Cat despre T-34/85 mai circula saracu’ chiar si la sfarstiul anilor ’80. N-am idee in ce rol, dar circula in cadrul armatei a II-a.Deci se pare ca nu iesise cu totul din serviciu in 1970. Eram in armata atunci in 1988 si am fost cutremurati. Mai ales ca, cu vreo zi sau doua inainte peste Crangul Buzaului trecuse un MiG-15… Mai lipsea doar sa iasa vreo-un dinozaur din padure :) si sa ne doteze cu scuturi si sulite ca sa ne simtim ca-n filmul „Taramul uitat de timp'”. Comandantul plutonului 6 s-a apucat sa se abereze si zicea ca MIG-ul 15 ce tocmai ne survoalase e ceva bombardier nou (avea rezervoare suplimentare pe aripi). Ne-a busit pe toti rasul si cineva l-a informat condescendent ca avionul ala era nou pe vremea lui toa’su’ Stalin. „Soldati! Decenii de de istorie va privesc!” dupa cum s-a exprimat cineva parafrazand-ul pe Napoleon la piramide…
Aveţi dreptate. De unde să mai crească efectivele dacă noi aveam tot 237.500 km pătraţi şi de unde să obţinem sute de tancuri noi-nouţe pentru noile unităţi dacă eram prieteni doar cu Marea Neagră? Aceeaşi idee s-a aplicat în 1980, când din două armate au apărut patru mai mici.
Si acuma tot cam asa, T55AM este baza, la marina P20 Termit, la „aveatie” Mig21 MF75 si 79 (anii in care au fost aduse) plus 12 F16 din care zboara numa 10, TABuri din 77, la marina o adunatura de copai de 40 de ani inarmate cu artilerie si mitraliere, la aparare AA Volkhov.
In rest pedefeuri si licitatii ratate.
Armamentul modern este scump de achizitionat si mentinut operational si tovarasilor de acuma de abia le ajung banii de furat si de pensiile alegatorilor captivi
Peste 2 ani dupa aceasta vizita H Kissinger făcea o calatorie secretă la Pekin și peste încă un an Nixon vizita și el capitală chineză și normalizat relațiile cu China.
Oricat ar încerca unii sa minimalizeze meritele politicii externe românești între 1963 si 1980 daca analizăm cu probitate trebuie sa recunoastem ca Romania a avut o politică inteligenta având relații bune și cu Israel și tarile arabe, și distsntandu-se de Moscova. După 1980 Ceasca si-a pierdut busola îndepărtand consilieri cu ceva intelegere a diplomației.
Cred ca astăzi avem un minister de externe mai puțin capabil decât la sfârșitul anilor 60 și anii 70.
Aveţi dreptate. Din păcate, însă, inteligenţa nu te salvează dacă o foloseşti doar din când în când.
Nu cred ca manevra lui Nixon cu chinezii a avut legatura cu Romania. Lui Pingelica ii placea desigur sa-si umfle meritele si daca treaba era asa de gogonata ca ii era chiar si lui rusine sa zbiere in gura mare, macar incerca sa le bage ca zvonuri pentru consum intern. Cam asa s-a nascut si povestea SF cu Ceausescu care a organizat reconcilierea intre SUA si China….
Stim din memoriile lui Kissinger ca apropierea de China s-a facut prin intemrediul Pakistanului. Americanii au incercat intr-adevar sa utilizeze Romania ca o cale spre China dar (asa cum de altfel rezulta si din acest articol) era o cale inchisa si n-a iesit nimic. Autoritatile romane au comunicat chinezilor faptul ca au fost contactate de americani si treaba a murit acolo. Chinezii cel putin nu pareau interesati sa poarte nici un fel de discutii cu americanii prin intermediul Romaniei. Poate ca erau precoci si s-or fi prins inca de atunci cate kopeici valora Pinglica:)
Stau si ma gandesc ce realizari remarcabile o fi avut diplomatia romana a iepocii de aur si nu prea resusesc sa gasesc nimic.Dumneavoastra aveti ceva exemple ce dovedesc contrariul?!
Afara de faptul ca i-a asigurat lui Pingelica primiri fastuase prin diferite capitale ale lumii (niciodata pe gratis! Romanai a fost mereu tzapuita cu cateceva in schimbul fastului asigurat cizmarului fudul) si neveste-sii tot sooul de titluri onorifice pe la universitati de balta, cam nimic. Toate acrobatiile astea costau enrom.
De exemplu plimbarea lui Pingelica in trasura cu regina Angliei a implicat achizitia licentei avionului de pasageri BAC 1-11 care la momentul cumpararii licentei era deja depasit si in pragul scoaterii din productie. S-au cumparat de asemenea licentele motoarelor Rolls Royce Spey care la randul lor erau depasite iesite din productie si pe care expertii nostri n-au resuit nicium sa le transforame in motoare pentru avioane militare. Se intentiona utilizarea lor pe IAR-95 – niciodata fabricat din lipsa motroarelor. Ca sa fie rentabil Rombac-url Romania trebuia sa construiasca cateva zeci de avioane si mai ales sa le exporte. A construit cu ciu cu vai vreo 10 avioane in 10 ani si de exeportat n-a exprotat niciunul. Se pare ca un avion a ajuns totusi in lease in conditii extrem de proasete pentru statul roman. Si toate astea pentur cateva minute de plibare cu regina Angliei…
Figura se repeta cam peste tot. Marea majoritate a vizitelor Stejarului din Scornicesti se incheiau cu contracte catastrofale. Romania umplea luimea a III-a cu fabrici, constructii civile si produse care invariabil ajungeau sa nu fie platite niciodata in totalitate. Si asta doar ca Ceausescu sa ajunga doctor honoris causa la universitatea din Mogadishu, iar nevasta-sa mambra de onoare a societaii chimistilor conglezi…
Vizită lui HK in China s-a făcut intr-adevar cu ajutorul Pakistanului, in fapt HK a plecat de la Islamabad direct in China.
Dacă vreți să dau un succes al diplomației României anilor 70 cred ca accesul la tehnologie occidentală a fost cel mai mare. România a beneficiat de acces la tehnologii, la care rusii nu aveau parte.
Menținerea de relații bune cu Israel și lumea arabă a fost de asemenea o realizare remarcabilă.
Ce tehnologii a putut România comunistă să obțină datorită „diplomației” sale și la ce i-au folosit?! Practic politica de „deschidere” a lui Ceaușescu a însemnat că România a putut să ia cu nemiluita credite cu buletinu’ din care în general își cumpăra giugiuc la dobânzi oneroase… Iar când astea au trebuit plătite patria a strâns cureau de i-au ieșit ochii din cap și a scuipat sânge timp de un deceniu. Oricum urmările acelei politici demențiale se văd până-n zilele noastre.
Pe de altă parte politica de „indepedneță” a lui Ceușescu însemna că România nu mai avea acees la materii prime din URSS la prețuri subvenționate (ca restul țărilor comuniste) și era forțată să importe petrol , cărbune, minereuri la prețul pieței occidentale, la apogeul crizei petrolului din anii ’70, care criză a dus la creșteri explozive a tuturor prețurilor materiilor prime.
Pe de altă parte România rămânând membră CAER și a Pactului de la Varșovia avea TOATE obligațiile celorlalte țări comuniste ce se ghiftuiau cu materii prime sovietice aproape pe gratis.La utima întâlnire a lui Ceaușescu cu Gorbaciov din Decembrie 1989 Ceușescu s-a plâns amarnic că România a început să primească ceva gaze naturale și ceva petrol din URSS la prețuri preferențiale abia din 1984 (când orice aparență de „independență” se topise – România a participat la JO de la Los Anfgeles, boicotate de resutl țărilor comuniste, dar ăla a fost cântecul de lebădă al „independenței”) și că oricum primea cele mai mici cote dintre toate țările „frățești”.Gorbaciov i-a anunțat pe tovarăși că din 1990 se desființează cotele și vor putea lua ce materii prime sovietice vrea mușchiu’ lor, dar că vor trebuie să plătească totul în dolari la prețul pieței.Ocazie cu care l-i sau cam muiat picioarele tovarășilor…
Cât despre Israel și arabi nu mai rețin unde am citit stenograma (poate chiar dl. Opriș să o fi publicat?) conferinței țărilor socialiste din Iunie 1967 (la Budapesta) unde Brejnev i-a anunțat intempestiv pe tovarăși că trebuie să rupă relațiile diplomatice cu Israelul după ce arabii o luaseră pe cocoașă dramatic de la evrei cu câteva zile înainte. Justfucările lui Brejnev erau demne de teatrul absurdului. Ceaușeșacu a anunțat la fel de intempestiv că el nu are de gând să rupă relațiile cu Israelul și a dat niște justificări la fel de ridicole ca și cele ale lui Brejnev, de genul că România nu-și permite să intre în război în Orientul Mijlociu. Și cam așa s-a încheiat povestea.
România a continuat să subvenționeze țările arabe și mișcarea lui Yasser Arafat (ca toate celelalte țări comuniste) fără a vedea nicun fel de beneficii din asta și a menținut relațiile diplomatice cu Israelul tot fără a vedea ceva beneficii din asta. Cu exceția țărilor comuniste cam toate țările europene au păstrat relații diplomatice bune atât cu arabii câ și cu Israelul fără niciun fel de efort diplomatic și mai ales fără a subvenționa prostește vreo-una din părți, cum făcea România. Deci nu prea văd ce mare ispravă diplomatică era la capitolul ăsta…
Din cand in cand este bine sa citim si altceva decat Orizonturi rosii. Oricine ridiculizeaza si putinele lucruri bune care s-au intamplat in timpul comunismului da dovada de lipsa de intelegere a istoriei si de dispret fata de tara in care s-a nascut si a fost educat.
Iata ce scrie o sursa din USA (https://www.deseret.com/1989/12/24/18837906/nixon-lauded-ceausescu-for-help-with-china-relations)
Both Nixon and Kissinger said later that Ceausescu helped provide a channel for diplomatic communications to Chinese leaders before the United States had official relations with the mainland.
Nixon wrote that he told Ceausescu of his desire to normalize U.S. relations with mainland China, planting the seeds of what Nixon later called the „Romanian channel” in approaches to Beijing and North Vietnam.
Nixon said Ceausescu agreed to do everything possible to help U.S. negotiations with Hanoi to bring peace to Indochina.
Nixon brought Ceausescu to Washington for a state visit in October 1970, and said in his memoirs that the visit marked the start of the „Romanian channel” to Beijing.
„Nixon toasted the many common interests of the United States and Romania, listing prominently that of good relations, such as Romania had, with the United States, the Soviet Union and the `People’s Republic of China.’ It was the first use of China’s official name by an American president,” Kissinger wrote in his memoirs.
Lucrurile sunt mai complicate …..
Romania mai precis a fost telefonu fara fir intre SUA si China …… adica a dus vorba „ameriuca dorete sa dicute ” „China zice ca” „America va transmite” ….
Insa vizita … vizita aia secreta nu se putea face decat dintr-o tara vecina care avea relatii cu China si proaste cu URSS .. si care tinea in lesa ziaristii … Adica Pakistan …..
Ar mai fi de zis ca .. ca celebrul acord de l;a Camp David a fots pregatit in cart Promaverii si la Snagov (RSR avea relatii excelente cu ambele parti. Si ziaristii straini erau tinuti in lesa .. asa ca .. de unde sa se afle ca ambasadorul Isaralelui si-a baut cafeau cu reprezentantul OLP? Si au hotarat sa se mia vada la o portie de morun ?!. Cand a inceput sa rasufle ceva .. a venit „mandatu de aducere” – la data D la ora H la Camp David. PREZENTA OBLIGATORIE!!!
Cateva completari, utile, sper, celor interesati de subiectul abordat – cu competenta-i recunoscuta si confirmata de fiecare data – de dr. Petre Opris.
Richard M. Nixon a fost de trei (3) ori in R. S. Romania: 1) ca fost vicepresedinte al SUA, intr-o vizita particulara (21-23 martie 1967; a locuit la Hotel Athenee Palace; azi, in holul hotelului, pe un panou cu fotografiile oaspetilor de onoare, este si cea a lui Nixon, cu o dedicatie olografa pentru personalul hotelului, datata 22 martie 1967; 2) vizita oficiala de stat, ca presedinte (2-3 august 1969); 3) a doua vizita particulara, in 1982, cand Nixon „a venit pentru o reuniune de societate cu Ceausescu, caracterizata de admiratie reciproca” (David F. Funderburk: Un ambasador american intre Departamentul se Stat si dictatura comunista din Romania, 1981-1985, Constanta, Ed. Dacon, p.116).
Pentru detalii si documente referitoare la vizitele din 1967, respectiv din 1969, de vazut revista „Dosarele Istoriei” (an.IX, nr. 11/99, 2004, pp. 24-51), dar si volumul lui Gabriel Stelian Manea: Un adulter in familia comunista. Romania si SUA in anii ’60 (Targoviste, Ed. Cetatea de Scaun, 2016, pp.147 si urm.).
Mulţumesc, Mircea. Sursele respective sunt foarte bune pentru un punct de plecare în analiza istorică.