vineri, martie 29, 2024

Copii impotriva parintilor sub Stalin

Mă număr printre cei care cred că memoriile lăsate de Annie Bentoiu – Timpul ce ni s-a dat. Memorii, vol. I (1944-1946) și II (1947-1959), Humanitas, Bucureşti, 2011 – sunt printre cele mai bune scrise în România despre anii ’40-’50 de pe poziții liberale. Multe din episoadele importante ale celor două decenii care au răvășit țara au fost trăite direct de autoare și au fost reflectate cu o impresionantă forță analitică în această carte insuficient exploatată istoriografic până acum. Voi mai scrie despre Timpul ce ni s-a dat și destinul familiei Bentoiu sub comunism.

Până atunci, iată un episod povestit de autoare. În familia lui Annie Bentoiu, familie tipică pentru clasa de mijloc interbelică, au început să apară probleme serioase odată cu venirea la putere a comuniștilor. Cele mai importante erau cele de „dosar”: tatăl lui Annie, Constantin Deculescu, deținuse funcții de rang mediu în PNȚ și în Guvern, iar socrul, Aurelian Bentoiu, avocat și liberal cunoscut, fost subsecretar de stat și ministru al Justiției, fusese arestat din 1948.  Schimbările rapide de după 1944 au fost stupefiante și dureroase, schimbând radical modul de viață al întregii familii. Ceea ce era sursă de prestigiu social înainte – cariere profesionale spectaculoase, parcursuri politice onorabile, afaceri temeinice – s-a transformat în vinovăție odată cu răsturnarea revoluționară a sistemului de valori.

Pentru Annie Bentoiu au început să apară probleme cu banii, iar stabilizarea din 1947 a înrăutățit lucrurile. Și ea și soțul, compozitorul Pascal Bentoiu, și-au căutat îndelung loc de muncă, fără succes, fiind respinși de mai multe ori pe motiv de dosar. Iar „cine nu era «încadrat» nu avea nici un drept, nici cartelă, nici lemne, nici chiar locuință” (vol. II, p. 398). La un moment dat, când Annie a avut naivitatea să încerce să obțină un post de dactilografă la „România Liberă”, i s-a recomandat să facă un act de dezicere de clasa socială de care aparținea, „o scrisoare de respingere a clicii lui Rădescu, așa cum a făcut chiar fiul lui”. Întrebată cum îndrăznește să vină, cu problemele ei la dosar, să ceară un loc de muncă la „al doilea ziar al Partidului”, Annie a răspuns: „Mor de foame”. Răspunsul activistului a venit sec „Asta și vrem!” (vol. II, p. 157-158).

Scanteia 2 martie 1945 Scrisoarea fiului lui Radescu
Scanteia 2 martie 1945 Scrisoarea fiului lui Radescu

Activistul de la „România Liberă” făcea referire la un episod din primăvara fierbinte a anului 1945, când, după manifestația din 24 februarie, din Piața Palatului Regal, în timpul căreia s-au tras focuri de armă, fiul generalului Rădescu, președintele Consiliului de Miniștri de atunci, a publicat în „Scânteia” o scrisoare deschisă adresată tatălui.

Printre altele, fiul, Nicolae N. Rădescu, îi scria tatălui: „Mă doare s-o spun, din vina ta s-a ajuns aici. S-a tras în popor. Eram și eu între sutele de mii de cetățeni care manifestau pașnic în Piața Palatului Regal. Alături de mine se aflau preoți, cărturari, muncitori, femei și tineri. Era poporul. Oamenii de sub comanda ta au tras cu armele și mitralierele asupra lui. […] Acesta este adevărul. Câteva ore mai târziu, uimit și – trebue s-o spun – indignat, am ascultat la radio declarația ta nedreaptă, în care afirmai că massele ar fi provocat. Nu este adevărat. Îmi ești tată și de aceea scriu aceste rânduri cu inima grea. Dar trebuie s-o fac. Căci în primul rând sunt fiul țării și apoi al tău” („Scânteia”, 2.03.1945, p.1).

Această scrisoare, care mistifica serios evenimentele din Piața Palatului în privința numărului de manifestanți și a felului în care au decurs incidentele, a avut un impact emoțional destul de important, contribuind la validarea publică a versiunii comuniste asupra evenimentelor din februarie 1945. „Scânteia” titrase deja, sub semnătura lui Silviu Brucan, despre „Călăul Rădescu” care ar fi organizat „un sângeros masacru în Piața Palatului”. („Scânteia”, 26.02.1945, p. 1). În numărul din „Scânteia” în care a fost publicată scrisoarea lui Rădescu se anunța deja: „Criminalul Rădescu a demisionat”. Ulterior, generalul Rădescu a fugit din țară (a murit puțin după moartea lui Stalin), iar fiul avea să devină ofițer de Siguranță / Securitate, între 1948-1951. Biografia lui Nicolae N. Rădescu, fiul generalului Rădescu, a fost prezentată într-o comunicare de Oana Demetriade, Fiul împotriva tatălui. Cariera de ofițer de Securitate a lui Nicolae N. Rădescu, la conferința „Comunismul românesc”, organizată de CNSAS în colaborare cu Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, pe 15.03.2013.

Pentru o vreme, povestea fiului lui Rădescu a servit drept variantă locală a mitului sovietic al lui Pavlik Morozov, tânărul care și-a denunțat tatăl. Mitul era folosit în propaganda sovietică destinată tinerilor pentru a sublinia că ei sunt responsabili în primul rând în fața statului și apoi a părinților. Cartea lui Vitali Gubarev, ziaristul care a investigat cazul Pavlik Morozov, a apărut în 1952 în traducere la Editura Tineretului. Au existat și câteva tentative literare de a fabrica un personaj literar care să fie echivalentul român al lui Pavlik.

Totuși, pe măsură ce Stalin a apelat la o retorică neo-tradiționalistă, în care familia era utilizată ca mediu disciplinar, denunțurile între copii și părinți nu erau încurajate pe față. Nici în România – ținând cont de stadiul actual al cercetărilor – nu au existat directive PMR sau UTM prin care copiii să fie încurajați explicit să își denunțe părinții. Li se cerea doar să fie vigilenți, să demaște dușmanul de clasă oriunde s-ar afla și să-și convingă rudele să participe la colectivizare și alte proiecte ale regimului. Pe de altă parte, denunțul era într-un fel implicit prin parcurgerea etapelor pentru înscrierea în PMR și UTM: în autobiografii și formulare tip, candidații erau obligați să menționeze trecutul și averea părinților și rudelor. Iar în anchetele Securității, omiterea detaliilor despre trecutul personal și al rudelor, precum și omiterea denunțului erau considerate, prin interpretarea unor articole din Codul Penal din 1948, fapte penalizabile.

Dar dincolo de reguli și practici, presiunea politică pusă pe relația părinți-copii începând din a doua parte a anilor ’40 a născut tot felul de situații, care merită o analiză separată. Să amintim doar două cazuri. Primul a fost pomenit de cercetătorul Cristian Vasile într-un studiu. O tânără pe nume Ana Calmanovici, care încercase de mai multe ori să intre în UTM (organizație ce deschidea calea spre anumite oportunități) și fusese respinsă din cauza trecutului părinților, a decis până la urmă să facă o declarație de distanțare: „sunt studentă la Institutul Maxim Gorki şi la Facultatea de Pedagogie şi Psihologie. Tatăl meu a fost până în anul 1947 negustor de vinuri şi lemn la Piatra Neamţ. […] Sunt provenită dintr-un mediu mic–burghez în care am suferit influenţele răufăcătoare ale mentalităţii burgheze. O dată venită în Bucureşti am rupt cu acel mediu burghez. […] Am intrat la Institutul Maxim Gorki fiind atrasă de faptul că voi primi o educaţie comunistă. […] M-am înscris la Facultatea de Pedagogie şi Psihologie pentru a avea o armă în plus de luptă contra educaţiei mele burgheze”.

Un caz mult mai cunoscut este cel al cercetătoarei Lilly Marcou (n. 1936), originară din România și consacrată în Franța. Lilly Marcou s-a născut în Iași, într-o familie care a trecut prin pogromul din iunie 1941 (tatăl a fost supraviețuitor al „trenului morții” care a mers la Călărași). Experiența traumatizantă provocată de fascismul românesc a îndreptat-o spre comunism și stalinism. Armata Roșie, Stalin și comuniștii români îi păreau o formă de protecție împotriva reînceperii persecuțiilor. Stalin „îmi părea mai ales ca un tată protector, deschizându-mi o lume în care nu mai exista frica” (Sub Stalin și Dej. Memoriile unui om de stânga, p. 73, 131). Tatăl ei, deși a votat soarele în 1946, a început curând să fie nemulțumit: stabilizările din 1947 și 1952 l-au sărăcit, plecarea regelui și a liderilor democrați l-a bulversat, naționalizarea l-a lăsat fără întreprindere și l-a obligat să treacă prin „reconversia profesională” destinată evreilor, redistribuirea spațiului locativ l-a obligat să împartă casa cu alții, măsurile opresive luate împotriva sioniștilor, sub efectul antisemitismului stalinist resuscitat, aveau darul de a-l îngrijora și, în fine, anunțarea intenției de a emigra i-a atras nenumărate neplăceri din partea autorităților. Lilly vedea lucrurile cu totul altfel: găsea o justificare „de clasă” stabilizărilor monetare și naționalizării, apreciind că ajută la egalizarea oamenilor, plecarea regelui a lăsat-o indiferentă, nu știa și nici nu voia să știe de abuzurile staliniste și, mai ales, nu dorea să emigreze, visând să-și continue studiile într-o universitate sovietică. După cum scrie chiar ea în memorii, „[î]n epocă, conflictele între generații din motive politice, mai ales în familiile burgheze, erau frecvente. Erau cazuri de conflicte deschise, chiar de ruptură. Numeroși erau tinerii care-și părăseaua părinții pentru Partid, unii ajungeau chiar să-i denunțe ca «dușmani ai poporului»” (p. 167). Constatând cu durere efuziunea revoluționară a propriei fiice și dragostea ei oarbă pentru Stalin („febră militantă neo-religioasă”, cum o numește chiar Lilly Marcou), tatăl nu s-a mai putut abține: „Într-o zi îți va fi rușine că ai iubit un criminal. Să-și aduci aminte de ce ți-am spus în acest moment. Într-o zi îmi vei da dreptate.” (p. 142)

Totuși, tatăl a procedat cu tact cu Lilly (pe atunci în vârstă de 17 ani) în momentul morții lui Stalin, în dimineața zilei de 6 martie, când a auzit de la BBC știrea morții dictatorului sovietic: „în dimineața aceea, mai mult decât de obicei se arătă deosebit de prevenitor. «Fetița mea, fii tare și curajoasă. Am o veste proastă, proastă pentru tine… îmi zise el, Stalin a murit!» Am căzut în brațele lui pentru a plânge, pentru a-mi țipa durerea. Pământul îmi fugea de sub picioare. Totul se prăbușea odată cu dispariția lui Stalin.[…] Mă instalai în doliu și durere pentru multă vreme. Orașul întreg, țara întreagă era cufundată în acest doliu. La școală, în grade diferite, toți eram tulburați. Nu păstrez deloc amintirea de a fi zărit la colegele mele vreun semn de indiferență și mai puțin de satisfacție. Trișam toți? Nu cred.” (p. 142-143) Declicul în relația dintre Lilly Marcou și comunism a fost în momentul în care UTM a aflat de intenția părinților de a emigra și a decis excluderea tinerei staliniste din organizație. Cea mai bună prietenă și alții au făcut rapoarte împotriva ei. Lilly povestește că, „fiind traumatizată, decepționată, am devenit prin reacție indiferentă” (p. 180). A ieșit din ședința de demascare trântind ușa și la scurt timp toată familia a emigrat, Lilly Marcou ajungând un nume respectat între istoricii de stânga ai stalinismului.

Tensiuni de acest fel între Annie Bentoiu / Pascal Bentoiu și părinții lor nu au apărut, deși era clar că le erau afectate carierele din cauza dosarelor „necorespunzătoare” ale familiei. Și nu doar carierele, tinerețea fiindu-le marcată de lipsuri teribile și de hiperprezența fricii, acea senzație care, sub un stat totalitar, nu dispare niciodată, dimpotrivă devine mai acută.

  • (Acest text face parte dintr-un studiu care va fi publicat în volumul Istoria recentă altfel. Perspective culturale, editat de Andi Mihalache și Adrian Cioflâncă, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2013)

Distribuie acest articol

17 COMENTARII

  1. De acord cu dumneavoastra ca memoriile doamnei Bentoiu sunt extrem de importante si zugravesc o fresca fidela a perioadei in multitudinea ei de aspecte. Am avut norocul sa le citesc in acelasi timp cu o carte a domnului Paler si am facut comparatia intre modul cum au perceput evenimentele din anii ’44-’47 cei doi, care aveau cam aceeasi varsta. Si mai ales cum au ales sa participe sau nu la ele!

  2. Referitor la Lilly Marcou – nu pot să înțeleg ce relevanță au opiniile politice ale unui copil de 17 ani. Dacă le luăm de bune, TOȚI cei din Hitlerjugend ar trebui exonerați de orice vină. Sau aplicăm iarăși două măsuri ? Numai Papa Ratzinger e vinovat ?

  3. Interesant…la noi in familie nu s-au intamplat astfel de denunturi. Dar bunica a trebuit sa se „recalifice” pentru a „spala” dosarul copiilor; deoarece era fiica de preot si fusese sotie de atasat militar in Italia in timpul razboiului a fost data afara de la Drept chiar in anul final, a reusit sa se angajeze contabila la o sucursala BNR din…Pucioasa Dambovita (in Bucuresti era imposibil) si isi vedea copiii odata la 2 saptamani, cand venea duminica acasa. Mama a mintit ca sa intre la facultate, a spus ca e nepoata de „functionar al Ministerului Cultelor”, fiindca daca spunea ca e nepoata de preot, facultatea era exclusa. A trait 6 ani cu frica in san sa nu o denunte cineva, dar a avut noroc…

    Cate astfel de istorii zac nespuse…

  4. „Nici în România – ținând cont de stadiul actual al cercetărilor – nu au existat directive PMR sau UTM prin care copiii să fie încurajați explicit să își denunțe părinții. Li se cerea doar să fie vigilenți, să demaște dușmanul de clasă oriunde s-ar afla și să-și convingă rudele să participe la colectivizare și alte proiecte ale regimului ”
    Gresiti , domnule Cioflanca
    In cadrul Fenomenului Pitesti -initiat si executat de reprezentanti ai statului roman comunist – denuntarea parintilor era un punct central al activitatilor desfasurate in inchisorile in care acesta se desfasura , era dovada ca detinutul ” s-a reeducat ” , totul in cadrul unui proces de o violenta cu totul si cu totul iesita din comun .
    Ori nu puteti nega caracterul de „laborator ” , de experiment al faptelor petrecute in spatele gratiilor , desfasurarea acelor evenimente lasand sa se inteleaga ca acesta ar fi trebuit generalizat mai intai in toate inchisorile , iar mai apoi in afara lor

    • Erau două lumi diferite despărţite de zidurile temniţelor şi de sârma ghimpată a lagărelor şi coloniilor de muncă. Experimentul de la Piteşti a avut drept scop exterminarea foştilor studenţi legionari. Printre ei s-au mai aflat şi alţii, de alte orientări politice. Ca ,,laborator” a interesat doar spaţiul concentraţionar românesc, nu şi lumea din afara zidurilor temniţelor. Ca dovadă, a fost extins în alte închisori şi colonii de muncă, dar sub semnul marelui secret. Dacă n-ar fi fost revolta deţinuţilor de la penitenciarul spital Târgu-Ocna, în 1 mai 1951, absolut nimeni n-ar fi aflat despre ce s-a întâmplat în acei 2-3 ani groaznici. ,,Reeducarea” putea fi doar un pretext, pentru că majoritatea deţinuţilor nu rezistau torturilor. Aşadar, nu un experiment de tip Piteşti se extindea în afara închisorilor, ci un altul, de factură psihologică, de teroare psihică, menită să inducă frica, spaima chiar, faţă de sistemul de represiune. Un sistem care, pentru a-şi atinge scopul, aşa cum observa şi N. Steinhardt, nu se îndrepta spre duşmanii omului, ci spre cei dragi, spre prieteni, fii, fraţi, soţi, soţii, a căror trădare năruia definitiv fiinţa interioară.

    • @ Domnule Dobre, Da aveti dreptate în privința reeducării din închisori. Eu spuneam că nu se găsesc directive scrise – instrucțiuni, ordine sau alte formulări – emise de PMR sau UTM care să solicite formal, explicit și obligatoriu denunțul între copii și părinți. Și mă refeream la situații asemănătoare cu cazul Pavlik, deci în libertate. Atunci când o revistă pentru copii a publicat un poveste în care copilul își denunța tatăl, de la partid s-a intervenit spunându-se că asta reprezintă o exagerare și o practică periculoasă. Dar oricum e un subiect fascinant și e nevoie de o cercetare separată și aprofundată doar pe această temă, luând la mână literatura pentru copii, presa, instrucțiunile din cadrul UTM (pe care eu le-am văzut în detaliu), ordinele secrete ale Securității, istoria orală etc. Ar ieși o carte foarte interesantă.

      @ Domnule Vasiliu Mircea Paul. Păi nu am spus că ar avea importanță sau că ar constitui o culpă. Semnificația opțiunii politice este circumstanțiată de vârstă. Dar povestea are relevanță pentru epocă și pentru istoria comunismului, asta e motivul pe care am spus-o.

      @ Mulțumesc pentru aprecieri

    • @ petre dobre,
      ai citit cu atentie?
      ” nu au existat directive PMR sau UTM prin care copiii să fie încurajați explicit să își denunțe părinții. ”
      Copiii, despre ei e vorba. si nu despre fenomenul Pitesti.
      Am „traversat” intrega perioada a iadului comunist si autorul are dreptate in ceea ce spune.
      E drept ca se intimpla un alt „fenomen”, dar care nu stiu daca era dirijat de autoritati sau de curiozitatea omeneasca.
      La gradinita unde a „studiat” fiul meu erau vreo doua educatoare foarte curioase; cum se inteleg parintii tai? se cearta? ce vorbesc despre tovarasul si tavarasa? etc.
      Asa ca reciteste articolul; este instructiv si pentru cei care cred ca stiu tot :P

  5. Adrian Cioflanca,multumesc…un articol bulversant,plin de emotie de sensibilitate,multumesc!
    Cred ca acesta este cel mai reusit mod de a transmite tuturor interesul pentru istorie:prin prezentarea cu talent a unor destine personale,intr-un mod relativ indirect,discret,pentru a lasa cititorului libertatea sa discearna,sa inteleaga,sa fie curios,sa vrea mai mult…

    Omul de azi are ocazia,as zice chiar ca are sansa,sa participe concret la re-scrierea istoriei,la o alta versiune a evenimentelor trecute,sa se manifeste contra unei uniformitati de interpretare care nu mai este de rigoare….

    Majoritatea tinerilor romani cu care discut afirma ca detesta istoria…pe care,de fapt nu o cunosc!Logic deci,este o impresie falsa,bazata pe efecte de moda,tendinte actuale si negatie momentana a tot ceea ce este „batran”,etc.
    Sugerez deci,persoanelor responsabile de instruirea copiilor nostri,sa modifice urgent metodele anacronice si ridicole dupa care lucreaza fara succes de prea mult timp…sa se inspire,poate,si din acest articol,de ce nu?

  6. Execelent articol, felicitari, abia astept sa citesc volumul. Ar merita mentionat faptul ca fiul lui Radescu, ilegalist el insusi, era casatorit cu Stela, o activista din categoria cea mai dura, Cred ca Stela Radescu a lucrat in MAI in acei ani. Nu stiu care a fost destinul lor ulterior, ar merita explorat. La fel, ar merita analizat itinerariul fratilor George si Anca Magheru, urmasii celebrei familii, ilegalisti (fiapisti) de frunte. Ruptura cu mediul originar a jucat un rol important in aceste cazuri, a dus la la angajamente ideologice accentuate, justificate prin patosul antifascist al epocii.

    • Nicolae Radescu fiul a lucrat in Securitate pina in 1952, dupa care a fost mutat la Arhivele Statului. Acolo s-a si pastrat o arhiva personala de-a lui. CNSAS i-a cerut dosarul de cadre de la SRI, speram sa il obtinem pina in vara.

    • Domnule profesor, nu trebuie decat sa mergeti la clubul Greenhours pe Calea Victoriei: Revista 22, GDS, Cartarescu, jazz, teatru and stuff… Puteti sa aflati acolo direct dela sursa, dela nepotul generalului Radescu, ce si cum…

    • Aveti dreptate. Nicolae N. Radescu a fost casatorit cu Stela Bacalu,pana in 1947. Impreuna facusera munca ilegala (mai mult Stela), in cadrul Apararii Patriotice. Dupa 1947, Stela a devenit ofiter de Militie. La infiintarea Securitatii, Nicolae N. Radescu a fost trecut din Siguranta in Securitate, cu gradul de capitan. S-a recasatorit cu un subofiter de Securitate, Aurelia, cu care a ramas pana la sfarsitul vietii. A fost scos din Securitate in 1951 (era deja maior) si trecut la Arhivele Statului (deci pastrat in M.I.), de unde a plecat in 1953 (anul mortii Generalului Radescu). Din pacate, in arhive sunt destul de putine referinte la Nicolae N. I-am descoperit semnatura pe o serie de documente din Arhiva CNSAS, dar cele mai importante documente pe care le-am prezentat si la Institutul Iorga provin din arhive private. La Arhivele Nationale nu exista un fond General Radescu, nicidecum un fond Nicolae N. Radescu. Am solicitat dosarul de cadre, dar, un prim raspuns a fost negativ – nu ar fi fost ofiter de Securitate, in opinia SRI. Voi publica, oricum, un articol despre Nicolae N. Radescu, pe baza documentelor pe care le am deja, dar mai astept, un timp, raspunsurile definitive ale detinatorilor de arhive. Scrisoarea catre tatal sau, publicata in „Scanteia” si in „Romania libera”, are o poveste interesanta. Am aprofundat aceasta problema, in perspectiva unei cercetari mai ample dedicate Generalului Nicolae Radescu. E foarte interesanta instrumentalizarea propagandistica a conflictul tata-fiu, in lunile tulburi de dupa 23 august 1944, pana la instaurarea guvernului pro-comunist Groza.

  7. Am văzut într-un documentar despre Stalin cum era felicitat de ziua lui de către o fetiță de 12 ani, Natalia Posclerishev. Desigur o felicitare însuflețită, stil tânăr U.T.C.-ist. Mama îi fusese executată ca trădătoare înainte cu ceva timp.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Adrian Cioflanca
Adrian Cioflanca
Cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” şi membru al Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Membru în Comisia Wiesel şi expert în Comisia Tismăneanu, coautor al Rapoartelor Finale redactate de cele două comisii. Membru în delegaţia României la International Holocaust Remembrance Alliance.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro