Home » Societate/Life »Vot 2014 » Citesti:

De ce un fals doctor în drept nu (se) poate vindeca (de) „mandria de fi Roman” şi de ce respectul pentru trecutul comunităţii te face Alesul şi viitorul ei: Ponta, Iohannis, Andrei Muraru şi „sentimentul national” al Diasporei romanesti

Gabriel Marin decembrie 20, 2014 Societate/Life, Vot 2014
5 comentarii 1,507 Vizualizari

Citind articolele sociologilor Dumitru Sandu[1] şi Vintilă Mihăilescu[2], dar şi cel al fostului meu coleg de la IICCMER, Marius Stan[3] mi-am permis să întregesc aici aceaste analize elaborate ştiinţific (gata pentru un jurnal academic) cu o imagine ce dă, cred eu, autenticitate, izvorâtă fiind din experienţa directă, trăită (şi nu doar studiată) laolaltă în România şi în străinătate.

Trăiesc de aproape 20 ani în exteriorul României. Asemeni multor altor români care au plecat la studii, la muncă, am cunoscut acest du-te-vino printre experienţe identitare, printre profesii, simţind pe viu, poate mai mult decât cei rămaşi acasă, sensul redefinirii, prezenţa apartenenţei ca şi prezenţa apăsătoare a neapartenenţei. Şantierul propriei mele profesii a fost viaţa mea (aşa cum e cazul multora ca mine).

Am cunoscut, aşa cum cunosc mulţi alţi români de afară, „pe teren” Occidentul şi apoi am „re-vizitat” România, de mai multe ori. Sentimentul alterităţii, gustul nostalgiei e pentru mine o prezenţă continuă. Fie-mi deci permis să cred că voi fi poate util acestui dialog. Sunt conştient că mulţi dintre cei de aici de pe forumul Revistei sunt de fapt de „acolo”, că au experienţe comune şi Contributors îşi merită numele; cred şi eu că e loc de completare, de dialog aici. Nu sunt însă vocea Diasporei, nu deţin cheia decodării Aventurii migratoare, nu sunt Analiza obiectivă.

Experienţa mea e subiectivă, dar e parte din imaginea universalităţii la care participăm cu toţii, cei de aici sau cei de afară. Cred fără îndoială în acestă interconectare între lumi (Diaspora şi Acasă), cum cred că există însă şi două Românii fără a fi „periculoase”, aşa cum există două Americi, două Franţe, o dualitate care nu e doar binomică, dihotomică, ci şi parte a întregului, sinteză şi anti-teză laolaltă, biodiversitate şi care nu are nimic nociv în ea, dacă se lasă analizată şi reimaginată, modificată, pentru un beneficiu colectiv.

Intervenţia mea este doar o încercare de a pune în context istoric această imigraţie pe care o trăiesc în fond românii (chiar dacă nu toţi fizic, şi, chiar o parte din „occidentalii” înşişi).  Dincolo de aportul ştiinţific al specialiştilor, impresionant, de altfel, aş adăuga că aceste evenimente recente contribuie la refacerea politicului, acolo unde acesta tinde să moară. Ce vreau să spun este că „momentul Iohannis” poate fi o ocazie a renaşterii mult aşteptate. Iar Diaspora e un avantpost aşa cum a fost şi în cazul Roşia Montana[4]. O renaştere la care asistăm astăzi şi aici şi acolo. Nu subscriu la ştampilele unei elite care trăieşte oarecum călduţ astăzi, într-o Universitate, aici şi acolo, devenind Universitate-profit, fiind ea însăşi victima „profilajului”, a unui „dadaism” ştiinţific, scăpând ea (şi nu subiecţii cercetaţi) în „abordari morale”, atunci când analizează cauzele transnaţionale ale problemelor politice contemporane (Diaspora şi electoratul local au devenind fără ştiinţa lor „categorii” permeablile în care se bagă ca într-un sac de gunoi, orice; ca şi noţiunea de terorism care nu mai poate fi nici ea coerentă cu un „afară” şi un „înăuntru”).

Întrebaţi în Montreal, de pildă, acei Occupy street despre ceea ce i-a facut să iasă în stradă, aceştia au răspuns… „democraţiile acestui Occident contemporan sunt un nou sistem totalitar”. Au denunţat acestă lume a politicului care a sacrificat „democraţia” prin tehnologizare, consumerizm şi birocratizare (ca şi nazismul, ca şi comunismul), o „democraţie” ca soluţie „bonne à tout faire”, evitând şi fentând (cu ajutorul Universităţii actuale) redefinirea şi crica reală şi permanenţă democratică. Aceştor indivizi curajoşi, „generaţie nouă”, destituţi în fond de „nou”, de viitor, confiscati de o „gerentocraţie” elitistă, i se reproşează anonimatul, lipsa de „program”, cum se spune… Dar acestă voce anonimă arată incapacitatea de reînnoire socială a „societăţii democratice”. Ea arată că mijlocul institutional de reprezentare politică „clasic” e pervertit astăzi, şi eludat. Aceşti anonimi arată cum critica socială prin jocul politic de astăzi rămâne mimică stearpă, se împrăştie, se pierde în fel de fel de „aid programs” salvaţioniste (noţiunea de „aid” e în ea însăşi cinică, în fond).

Deci aceste „energii” nu-s doar instrumentalizate politic, ci-s sufocate din faşă, printr-o „cercetare ştiinţifică” care cheltuieşte şi justifică oarece sume pentru „a studia” problema… pentru a găsi soluţia „democratică”. Un exemplu: câţi bani sunt daţi pe „programe” de integrare (a Romilor, a imigranţilor, puneţi ce vreţi…) şi câţi bani ajung la subiecţii în cauză? Acestă parazitare, această privatizare a scopului face ca scopul umanistic al societăţii noastre contemporane să se piardă în profit (capital de imagine, financiar, numiti-l cum vreţi că devine sinonim).

Ce cred eu că e Diaspora astăzi… E o sursă de repolitizare atât în societăţiile gazdă, cât şi în cele de origine. Pot fi de acord cu Cohen (Cohen, 2002), cu „noua moralitate”, dar e mai mult decât atât.  Imigraţia românească, de pildă, e efectul peste timp, răspunsul la comunismul ermetic ceauşist, şi, mai ales, a incapacităţii noastre de a ne reinventa politic de vreo douăzecişicinci de ani de atunci încoace. Plecarea e în ea însăşi un act politic.

Am spus-o şi cu alte ocazii, „imigraţia pentru munca” – aşa cum e calificată, „profilată” de birocraţi – nu este o cauză, ci un efect, un efect al deficitului de „Societate democratică” în care trăim astăzi. Simetria între Occupy şi Diaspora este aici bine pusă în legătură. Plecarea (sau „dizidenţa” simbolică: Occupy) are un substrat poltic, e efect al nereprezentativităţii democratice, al neregăsirii individului în instituţii, instituţii cu adevarat politice. Această realitate e cu atât mai prezentă în acestă Romanie contemporană, încă ruptă în două: într-un pre-1989 simbolic şi un (mereu)post-1989 (şi din care nu se poate ieşi).  Ce înţeleg eu prin „politic” e ceea ce a gandit deja Hannah Arendt: „politc” este un act al acţiunii în Cetate democratică, o vita activa, o participare nedisimulată (inclusiv printr-o vita contemplativa a „filosofului” cetăţii). În acesta noţiune ultimă, văd rolul elitei, care, atât în Occident, cât şi în ţările de origine, demisionează din rolul său de critic social (pirn contemplare şi participare activă).

Ca s-o spun altfel, lipsa de preocupare pentru a clădi o „Societate” acasă, incapacitatea de ne reinventa politic acasă, de a apăra o economie naţională viabilă (nu de a o sabota), de a valoriza bogăţia „capitalul uman” (vezi Japonia ca exemplu de bogăţie fără resurse naturale), de a crea instituţii democratice, naşte efect migrator (dar şi inversul, naşte strategii de atragere de creiere: vz. braindrain în Occident plus SUA plus Canada din jocul societăţii-inginerii-sociale-profit)

Absenţa unei Românii politice se vede în disperarea oamenilor, când Statul falimentează de la datoria sa de a asigura fundamentul: cadrul legitim al prosperităţii colective.. Nu degeaba Romania e prima ţară unde Comisia europeană vine prin domnul Jyrki Katainen  pentru a dezvolta „programe”, sperând în oprirea la sursa a imigraţiei prin dezvoltarea locală. Este în sfărşit o nouă abordare a problemelor legate de dezvoltare (contra sărăciei), o acţiune de responsabilizare-redemocratizare. „A bifa” imigraţia ca pe o cale de dezvoltare alternativă, a se mulţumi în a constata ambiguitatea revoltei (comparând-o cu ideal-tipul, proababil cel al Revoluţiei franceze – de parcă acesta a avut un program…), este într-un fel a uita că aceşti oameni din afara Cetăţii, „marginali” în raport cu Logosul, reinventează de fapt actul politic (acolo unde nu mai e decât slogan). Cei doi observatori văd bine cum Diaspora e divizată poltic, că e, în fond o prelungire a României, dar ar mai trebui spus că imigraţia nu e soluţia dezvoltării economice (şi a democraţiei), cum nici adopţile internationale nu sunt o soluţie a opririi precarizării familiei la locul de origine (a familiei „naturale”).

Votul Diasporei este un vot nostalgic dar şi o speranţă de nou. Diaspora e prinsă între incapacitatea de reinventa « tradiţia », de a da continuitate sensului politic, national, de a valoriza sensul uman al proiectului de comunitate politică. Nici „Afară” ea nu are „loc”. Într-un Occident atât de „raţional” încât se pierde în discuţii „ştiinţice” despre „sexul real”, despre sute de milioane de dolari pe schimbarea toaletelor pentru că neutral nu se mai simt comfortabil cu „sexul” identitar, sugrumat de propriul sau sistem individualist, sterp, ipocrit, corupt, aliena(n)t prin/în political correctness, incapabil de reinventare, afltat el înşuşi intr-un deficit democratic (vz reacţiile Occupy), „occidentul” sau Roma la sfărşitul ei sau Imperiul occidental aflat în declinul său, e incapabil să recunoască vreun rol Sintezei cu imigrantul „lumii a treia”. Acolo, în Occident, unde condiţia imigrantului de rand e de multe ori o viaţă tristă, penibilă, alienată i se reproşează faptul că se poate îmbolnăvi. I se imputează ipocritic lipsa de integrare, dar nimeni, de la neonazişti la politiciile de securitate anti ale Canadei, nu doreşte „egalitatea de şanse” pronată.

Pe de alta parte, imigrantul se vede in faţa unei imposibile reintoarceri. Ce simte oare un roman din afară, confruntat cu aleşii sau numiţii săi, reprezentanţii României, cand merge la o ambasdă sau la vamă? Imigrantul trăieşte frustarea de se vedea iarşi umilit, abandonat, de prropiile instituţii, incapacitatea de a ne declina ca o comunitate de care să fim „mândri” cu adevărat. Ambasada Romaniei la Paris, la Roma, la Moscova… e aceeaşi de 25 de ani. Se vede ea aşa, coruptă, doar acum, la alegeri?

Cine e vinovat de această stare de lucruri? Putem insinua „profilul” sudic al acelui emigrant venit din sudul României muncind în sudul Europei. Îl putem pune în „antiteză” cu „Nordul” civilizaţiei „democratice”. Dar nu cred că problema în România e doar că acest votant îl votează pe Ponta, ci că Ponta e poanta prin care poţi obţine un doctorat în drept fără să ai curajul de a reacţiona concret împotriva secesionării Statul de drept. Nu-i putem reproşa acestui „amărăt” că nu înţelege poanta prin care poţi obţine un doctorat prin plagiat şi un rol poltic măreţ, vinovat mi se pare complicitatea unei elite, inclusiv cea universitară „locală”, din România, din Occident, de a se deresponsabiliza faţă de acest act pseudo-„politic”, şi de a nu-l amenda.

V-o spun ca o persoană care a studiat şi muncit la Paris, în New York, la Moscova sau în Canada – inclusiv acele munci penibile pe care media britanică nu le aminteşte şi despre care elitele noastre de acasă se complac să tacă şi să înghită pentru a lăuda mai apoi avantajele Schengen. „Veniţi acasă dragi doctori şi concuraţi cu dl. Ponta pentru un post la Facultate!” Veniţi acasă, luaţi o bursă POSDRU şi veţi muri de foame, căci rectorul şi directorul de program, prea ocupaţi cu propriile lor afaceri, vă vor ignora, vă vor da banii din joi în paşte…! Vă veţi hrăni spiritual din morala unei elite care găseşte subrefugii şi joacă roluri de VIP-uri intelectuale. Nu doar în România, ci şi în mult lăudatul Occident! Elita din România e incapabilă de a mai reinventa, ea mai întâi, democraţia! Nu românul din sudul României care produce „votul ponta” e de vină şi nici absenţa de agendă politică a tinerilor din Occident. Poate doar alienarea lor, sclavizarea lor prin consumerism, îndatorarea lor pe viaţă pentru o casă, o maşină şi o diplomă (pe care băieţii din Est s-au prins cum s-o obţină mai uşor…)

Imigrantul din Romnia este încă „stateless”, în sensul lui Arendt. Imigrantul român, fie cel de la studii, fie cel de la cules de căpşuni, fie cel cu şpaclul în mână, este copilul abandonat al acestui Stat care riscă să nu mai existe, care riscă patricidul prin boicotul paternităţii.

Emigraţia din România este un efect al unei Romanii neexistente politic. Totuşi această migraţie, în mod paradoxal, e calea de refacere a Politicului in Romania! Imigraţia şi Sinteza ce urmează (vezi rolul marilor migraţii în Istorie) este critica socială, ieşirea de „jos în sus”. Ce constat este că schimbarea nu se mai face astăzi în România cum era odată, în secolul paşoptist, de „sus în jos”. Multe din aceste elite, fie că-s universitare, fie că-s politice (savoir-ul şi pouvoir-ul e bine sesizat de d-l Vintilă!) se pierd astăzi cu scrisul unor false doctorate şi se aliniază ideii că profitul nu mai e un mijloc, ci un scop al existenţei umane.

Am incercat şi eu să revin în Romania, după zece ani. Au facut-o şi nume mai mari. Un sentiment de lehamite mă încearcă însă acum amintimindu-mi de această experienţă… Am realizat asemeni multor studenti, intelectuali, că schimbarea Romaniei se mai poate face doar din afară. Nu de acasă. Preţul trăirii nostre afără (şi înafară – ca experienţă umană) este asumarea avortului social impus de elita de acasă de falsi doctori sociali; experienţa mutor imigranţi astăzi este un exil auto-impus. Un martiraj care nici măcar nu are nume. Această migraţie de masă e anonimă politic astăzi. Deocamdată.

Deşi i se pun etichete, „economică”, „imigraţia la muncă”, acestă Diasporă e, de fapt, fiica nelegitimă a unui Stat fără stat, lipsit de structurile de sens ce sunt date de elite. Românul nu mai e cetăţean, ci „un muncitor” înainte de a fi o persoană cu drepturi (la bunăstare), iar mijlocul subistenţiei, ar fi tot ce ar avea el nevoie pentru a se hrăni… Hrana unui imigrant a ramas, pentru unii de acasă, acel „salm de soia”… căruia nu i-am uitat mirosul se pare…. Dar vai!, e vorba însă de o altă hrană pe care cel rămas acasă (în sens figurativ) nu o poate pricepe. Trebuie să pleci, treubie să te disloci (mental, cel puţin) ca să înţeleagi altfel „problema”… Când devii cu adevărat străin locului, spun şi clasicii antropologiei, „înţelegi” cu adevărat ce se petrece (Touraine, de pildă).

Generaţia diasporică de dinainte de 1989 avea măcar un nume, iar vocea ei era Europa liberă. Avea-are încă lustrul jertfei. Dar aceşti mari anonimi de astăzi, nu încă istorie, nici suflet, sunt (doar) statistici de vot, sau statistici ale Băncii Naţionale. Responsabilizarea faţă de ei nu aparţine nimănui, nici Statului-mamă, nici „Familiei” adoptive.

Dar, în mod paradoxal, Diaspora schimbă înauntru România. De dinafară o schimbă. Cu preţul de a da celor de acasă (Bunicii-skype – la care se face referire) „clarificarea” sau (catharsisul) pe care elita autohtonă eşuează de mult în a o mai da (inclusiv cea intelectuală).

Despre „Sentimentul national” al Diasporei Romanesti şi distanţarea de trecutul communist

Cine a crezut că românilor de afară ne le mai pasă de România de astăzi, de România de mâine s-a înşelat. Cine crede că românilor de afară nu le pasă de trecutul românesc iarăşi se înşeală. Iată de ce, Iohannis reprezintă pentru Diaspora două lucruri, cred eu.

Mai întâi el e sensul unei memorii colective care, fără istorie, riscă să se piardă. Doar un nebun acceptă anonimatul condiţiei sale. Ca şi în cazul Roşiei montana (când moblizarea Disporei s-a văzut) nu poţi să uiţi în străinătate că te declini într-o naţionalitate, nu poţi să accepţi absenţa unui proiect politic în spatele acestei identităţi, nu vrei şi refuzi o ţară-mol şi o ţară nămol peisajistic (cianuric). De ce trecutul are un sens, un sens al unei posibile (homerice, mereu sperate) întoarceri? Iohannis, a dat un sens acestui trecut, acolo la el, în Sibiu, refâcând, paradoxal, trecutul, patrimoniul local, a refăcut speranţa în viitorul acelui spaţiu local; dându-i „o istorie” i-a reinventat sensul social. A reinventat noduri de speranţă în acea plasă comunitară care se rupe sub ochii noştri, zilnic, odată cu plecarea noastră, cu golirea satelor, cu golirea şcolilor de care dascălii şi nu elevii ar trebui să fie găsiţi responsabili.

Am anticipat succesul lui Iohanis în politică încă pe când îl curtau (invidiau?) toţi (pesedişti şi liberali, o apă şi un pământ…?) şi am scris despre aceasta în cartea mea publicată în februarie 2013, care vorbea despre rolul revalorizării istoriei şi a patrimoniului naţional. Manipularea trecutului de către regimul naţionalist-comunist are o consecinţă imediată: imigraţia masivă de astăzi, incapacitatea de ţine trecutul real ca sens al apartenenţei, plasă împotriva dispersiei. Nu vreau să se înţeleagă aici că fac reclamă unei cărţi, ci că deplâng incapacitatea noastră de a ne reinventa dincolo de criză, o criză în care parcă trăim doar compulsiv.

Într-un anumit sens, comunitatea romanească din afara României caută prin votul ei să dea un raspuns condiţiei sale marginale, acolo unde Statul a eşuat să-şi apere „frontierele”, legătura sa cu timpul, cu istoria. Statul românesc încă eşuează să se imagineze ca proiect declinat, să dea sens şi continuitate prezentului cu trecutul comunitar, statul pare că se trăieşte nu ca o condiţie nouă, „evoluată” a comunităţii, reinventată într-un proiect politic modern, ci pur şi simplu ca o lume paralelă şi împotriva comunităţii. De ce suntem noi aici, într-o lume străină? Este o întrebare pe care cei ce ajung să trăiască „afară” şi-o pun, ajungând, paradoxal, să înţeleagă mai bine „locul” lor existenţial decât cel ce a rămas „pe loc”.

Acestă întrebare devine discours astăzi, discurs care se aude şi la Bucureşti. Diaspora este o putere care vorbeşte („dictează” astăzi votul şi) soarta puteri politice de acasă. În acest sens, comunitea de memorii diasporice ce se aude astăzi e o revanşă, o voce peste timp dată hegemoniei Statului totalitar ce se imaginează istoric (distrugând istoria comunităţii sale), o voce care redemocratizează şi reuneşte din afară energiile Statul. Această voce a Diasporei, am anticipat, nu va fi fost crucială doar acum în noiembrie 2014, ci şi în bătalia Băsescu-Geoană[5].

În fine, al doilea lucru pe care vreau să-l spun despre acest „moment Iohannis” şi care leagă în fond toată discuţia despre Diaspora ca „Nouă Elită” sau ca Nou Discurs înspre Renaştere naţională, ţine de heterogenitatea consilierilor preşedintelui Iohannis. Aici e un punct nevralgic. Acestă echipă de noi consilieri poate fi un pharmakon, un remediu, dar şi o otravă. Acest „medicament” prost administrat de noii falşi doctori-bovarişti poate fi semn al reîntoarcere la boală sau, dacă întradevăr vor fi aleşi pe sprânceană, poat fi cu adevăraţi terapeuţi ai despărţiri de trecutul bolii. De acestă mişcare a noului preşedinte va depinde toată acestă „terapie” de reinventare a politicului, de despărţire de năravurile trecutului.

Nu e suficient că Iohannis să fi fost ales. Va fi vital ca sensul renaşterii să nu se piardă. Or, venirea lui Iohannis s-a făcut cu ajutorul unor oameni dubioşi de care s-a folosit pentru a accede (a avut încotro?). Prezenţa unor oameni dubioşi care invită la practicile trecutului, deşi tineri (ei reproduc prin interţie şi adaptare perversă mediul ante-alegeri – ca nişte fumători secundari dacă vreţi – simulează un gest al dezintoxicării). Sunt deja câteva atricole aici, dar şi scrisori de protest ce au aratat deja acest pericol. Aş vrea să arăt şi eu, fără să fiu acuzat că aş demasca ( în fond… nu pot demasca apărarea legii) ceva din trecutul recent al unui personaj tănăr, care, pus într-o poziţie de conducere, a falimentat un institut, IICCMER, un institut menit să facă „terapia” cu trecutul totalitar (vezi şi articolele mele de atunci, dar şi cel recent semnat de Marius Stan http://www.contributors.ro/editorial/despre-andrei-muraru-exerci%C8%9Bii-de-uimire/ ).

Şi totuşi actul „criminal” al domnului Muraru e „banal” – în sensul Hannei Arendt. Adevarata problema e că în jurul acestui Andrei Moraru, mai nou, consilier Iohannis, au roit şi roiesc tot felul de personaje de marcă (intelectuale, politice), dar care s-au cumpărat şi se cumpără în continuare unii pe alţiii.

Câţi dintre intelectualii cu adevărat ai României s-au revoltat, au luat atitudine împotriva ruinării acelui institut (în primul rând, de capitalul său uman; erau cercetătorii cei mai publicaţi, cei mai activi la aceea dată) Dacă într-adevăr le păsa (sau îi pasă cuiva) de plecarea tinerilor, dacă într-adevăr ne pasă de viitorul României, dacă ne pasă de „despărţirea de trecutul comunist” de ce nu s-a luat, de ce nu se ia, de ce nu ne luăm la trântă (conjugaţi cu doriţi, e legitim) cu detractorii statului de drept?  Prezenţa „politicului” nu trebuie făcută doar prin/la vot, ci şi în/prin actul cetăţenesc de zi cu zi, prin acea vita activa…, hrana zilinică a reinventării Politicului şi de care vorbeşte Arendt.

Astăzi, acest pericol rămâne imens în România. Acest „domn” m-a dat afară şi pe mine din Institutul pe care îl conducea. Dar, l-am dat în judecată atunci. Şi am câştigat. Mi-a plătit timp de un an salariul în absenţă. Mă întreb din ce bani? În nici un caz din banii săi, ci din banii contribuabilului român. M-am întors în Canada. După zece ani reveneam în România, speranţe deşarte de reîntoarcere… Astăzi acest domn este prezentat ca o speranţă a politicii româneşti. Mă întreb ce diferenţă este între un doctorat falsificat, o epurare „banală” şi cine e „speranţă” a reinventării Politicului în România?

O vorbă „din bătrâni” spune că Pacea e de patru ori mai importantă decât Dreptatea… Dar e nevoie „să aduci razboi” de conştiinţe pe acest pământ al seducheilor şi fariseilor ca „să vezi” cu adevărat importanţa şi sensul Păcii sociale. Oare să plecăm cu toţii în Deşertul diasporei pentru a ne vedea şi (doar atunci) ierta păcatele?

Între-timp, să reinventăm iarăşi Europa liberă şi „să ne auzim (iaraşi) numai de bine”!

_____________________


[1] Vezi ultimul său articol, Dumitru Sandu, Lumile de acasă ale diasporelor românești de astăzi, http://www.contributors.ro/sinteze/lumile-de-acasa-ale-diasporelor-romane%C8%99ti-de-astazi/ dar şi celelalte despre diasporă şi plagiat.

[2] Vintilă Mihăilescu, O revoltă morală? (Actualizat), http://www.contributors.ro/politica-doctrine/o-revolta-morala/, 10 Decembrie 2014.

[3] Marius Stan, Despre Andrei Muraru. Exerciții de uimire, http://www.contributors.ro/editorial/despre-andrei-muraru-exerci%C8%9Bii-de-uimire/ , 14 decembrie 2015.

[4] Vezi aici şi articolul meu, Roşia Montana, prilej de reconciliere a românilor cu trecutul lor naţional?

[5] În acest sens, vezi conferinţa mea din 26 februarie 2013, la Universitatea Carleton, Ottawa, în care aratam rolul Diasporei ca agent al europenizării/democatizării României.  http://carleton.ca/tac/2014/eu-enlargement-outcomes-in-romania-seven-years-later-diasporas-as-agents-of-europeanization/).

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "5 comments" on this Article:

  1. DanT spune:

    Am citit pana la “democraţiile acestui Occident contemporan sunt un nou sistem totalitar” – afirmatia “generatiei noi, curajoase” din Canada. M-am lamurit.
    De ce curajoasa? Ce risca? Ii va pedepsi “sistemul totalitar” pe cei care promoveaza aiurelile astea?

  2. radu spune:

    Diaspora continua lupta pe baricade impotriva PSD..Impotriva comunistilor lui Iliescu ce au distrus economia nationala in perioada 1996-2004. Au falimentat companiile cu capital majoritar de stat prin firme capusa si/sau privatizat si vandut la fier vechi industria si astfel au facut milioane de someri calificati ce au trebuit sa plece din tara sa culeaga capsuni in Spania si sa ingrijeasca batrani in Italia din lipsa locurilor de munca in tara…Le-au distrus sansa unui viitor in tara, sansa de lucra si altceva decat vanzator la un supermarket multinational pe un salariu de lumea a 3-a.

    • Peter Manu spune:

      Luptele cele mai grele din ultimele saptamani s-au dat, pe aceasta platforma, cu Andrei Muraru, nu cu Ion Iliescu. Un razboi asimetric, pentru ca unul dintre combatanti nu e pe teren.

  3. DanielT spune:

    Am studiat ca si dumneavoastra in Canada, UdM si tin sa nuantez anumite afirmatii.
    Prima privind muncile penibile. Nu exista munci penibile ci doar persoane care gasesc penibile prin propria definitie anumite munci. Cat timp o faci intr-un mod cinstit si ai un angajator care te respecta, eu cred ca ar fi cazul sa reformulam ideea de munca nobila. Marea majoritate chiar a celor nascuti aici, presteaza aceleasi munci la un moment dat in studentie sau chiar dupa, daca doresc sa-si rotunjeasca beneficiile.
    Apoi remarcile privind Occupy Street.

    Dumneavoastra aveti o teza oarecum romantica asupra miscarilor de strada.

    Eu personal sunt un pic mai sceptic. Scepticismul privind spontaneitatea acelei miscari. Eu am opinia ca a fost mai degraba o miscare sociala declansata si controlata de o elita cu acces la anumite resurse.
    -implicarea imperiului media controlat de dl Peladeau care si-a aratat simpatiile pe fata -firme de comunicare, consultanti media pe internet au fost puternic implicati *nume Dominique Arpin , hashtagurile gen occupy ggi assesolidarite
    - nucleul de profesori de stiinte sociale in jurul UQAM si Cegepului Maisonneuve, activisti cu experienta(feminismul drepturile minoritatilor sexuale) au fost activati. Nu odata Nadeau, Blouin, sefa asociatiei de studenti promovati mai tarziu in politica, fica deputatului Quebec Solidaire Khadir(de altfel arestata la un moment dat) au fost vazuti in actiuni de mobilizare intalnire cu acestia.
    , ca miscarea sindicala puternic organizata gen CSN s-a alaturat



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Gabriel Marin


Gabriel Marin

Gabriel Marin trăieşte din 1999 în Ottawa, Canada, unde termină un doctorat în Istorie la Universitatea din Laval, Quebec. A predat la Ottawa şi Carleton University, iar, din... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)