vineri, martie 29, 2024

Despre depresie, câteva observații

Depresie este  cuvântul tehnic pe care îl folosim atunci când ne referim la fragilitate neuronală, psihică, emoțională, socială și fizică. Este experiența fragilității într-o lume ostilă, în care viitorul nu există, iar prezentul este  neplăcut sau chiar împovărător.

Ceea ce numim astăzi depresie a fost mai întâi melancolie. Pentru Hippocrate, melancolia era cauzată de un fel de tulburare umorală (exces de bilă neagră) și era responsabilă pentru un spectru larg de probleme psihice și fizice. Aristotel, după ce întocmește o listă cu personalități remarcabile care sufereau de melancolie, ajunge la concluzia opusă: excesul de bilă neagră conferă superioritate.

Între extremele acestea de abordare a melancoliei, pe parcursul a mai bine de 2000 de ani, au fost adunate toate comportamentele, trăirile și sentimentele posibile, făcând din melancolie una dintre cele mai încăpătoare metafore: hemoroizi (iată!), ulcer, dizenterie, erupții de piele, probleme pulmonare, mânie, schizofrenie, paranoia, epilepsie, păcat, suferință inocentă, îndepartare de Dumnezeu, contactul cu Sinele, autenticitate sau alienare, înzestrare artistică sau intelectuală, degradare sau senzualitate, cauza rebeliunii ori rebeliunea însăși.

Sociolog german Wolf Lepenies (care se bucură de mai puțină expunere decât ar merita), considera că utopiile erau replici elaborate date teoriilor depresiei. Robert Burton, in Anatomy of Melancholy, propunea Angliei secolului al XVII-lea un regim utopic reglementat de câteva reguli simple și clare care ar fi trebuit să fie respectate de toata lumea. Unde politica e bine organizată, depresia nu se răspândește… În Franța aceluiași secol, pe de altă parte, utopia era de sens opus: natura, singurătatea, contemplația, individualismul erau cele vindecătoare.

Ceea ce noi îndeobște numim “specialiști” (geneticieni, neurologi, psihiatri, psihoterapeuți, chiar psihanaliști) au încercat, cu posibilități și instrumente specifice, să îngusteze această metaforă până la proporțiile care i-ar fi permis să exprime (sau aproximeze) pragmatic realitatea patologică vizată. Se puteau formula astfel explicații rezonabile despre cine, dar mai ales de ce este depresiv. În funcție de asta se și puteau propune soluții mai mult sau mai puțin viabile.

S-a întamplat însă – și continuă să se întâmple – un lucru curios: această metaforă nu se lasă îngustată. Ea tinde, natural, să rămână vastă și ambiguă, adică greu de “soluționat”.

Putem să presupunem că acest lucru se întâmplă pentru că în discuție este luată suferința umana însăși, singurul garant al realității obiective; dar mai ales pentru că această metaforă se dorește a fi și un răspuns, o soluție la suferință.

Astfel, atâta timp cât există suferință – și nu avem niciun motiv să credem că ea va înceta vreodata – omul va încerca să o înțeleagă și să o explice. Cum orice explicație este fatalmente insuficientă, apar mereu revizuiri, adăugiri, aduceri din condei și, evident, supradimensionări.

Nu doresc să indic toate formele recente de lărgire sau de ambiguizare a acestei străvechi metafore. Mă voi limita la două dintre ele.

Prima vine dinspre specialiști, adică dinspre acei oameni care, prin munca lor de cercetare, prin practică și decizii profesionale, influențează direct criteriile și politicile de administrare a resurselor alocate sănătății, dar și a sensurilor acesteia.

În DSM V (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, the 5th ed.) sunt recunoscute nouă simptome specifice depresiei. Pentru stabilirea diagnosticului e nevoie de manifestarea efectivă a cel puțin cinci dintre acestea.

Există, se pare, 125 de combinații de simptome care ar putea conduce la un diagnostic de depresie. Dacă la acest număr uriaș de combinații prin care poți “încasa” acest diagnostic adăugăm și reducerea perioadei “corecte” de doliu la doar două săptămâni (perioadă dincolo de care suferința îndoliatului este arondată depresiei), evitarea diagnosticului – pentru cine și-ar propune asta – devine o adevărată provocare actoricească. Puțini scapă nediagnosticați.

Esența acestei observații este următoarea: modelul explicativ (“metafora”, cum îi spuneam) care circumscrie ceea ce noi numim “depresie” tinde să nu mai lase loc unui model al normalității.

Așadar, care e până la urmă “norma”? Această întrebare (și răspunsul pe care ea îl cere) definește  în mare măsură lumea de azi și problemele ei specifice. Nu elaborez aici fiindcă observațiile de acest tip ar depăși cu mult miza articolului meu.

Cea de a doua formă recentă de lărgire a metaforei noastre vine dinspre non-specialiști, adică dinspre acei oameni care consumă, vehiculează și întrețin percepțiile comune. Acestea se așează natural în “filozofii de viață” mai mult sau mai puțin “bune”. Mă refer aici la noi toți, cei care beneficiem de resurse cum ar fi: servicii medicale, medicamente, concedii medicale, înțelegerea și susținerea apropiaților, empatie față de cunoscuți sau necunoscuți aflați la ananghie, degrevarea de responabilități mari și mici, eliberarea de vinovății mari și mici, iar lista poate fi mereu extinsă.

Nu e greu, în acest context, să ne dăm seama de ce boala (vulnerabilitatea în general) poate fi una dintre cele mai profitabile soluții existențiale. Cei care, cum e cazul meu, au lucrat în asistență socială, cunosc foarte bine această realitate.

Așadar, pe de o parte, aflăm că putem obține foarte ușor diagnosticul de depresie, pe de altă parte, dacă tot l-am obținut, se pare că putem valorifica această “achiziție”. Se vede cu ochiul liber cum prinde contur o filozofie de viață care are în centru eliberarea de putere (putință) și de corolarul ei: responsabilitatea.

Numai că avantajele pe termen scurt sunt extrem de costisitoare, pentru că ne-putința, oricât de profitabilă în prezent, distruge – pe termen lung – sentimentul de valoare personală. Or această pierdere este una dintre cele mai consistente cauze ale depresiei. Aș menționa aici că există autori care consideră ca abuzul în copilărie, experiențele traumatice de orice fel, sunt cauze ale depresiei tocmai pentru că distrug acest sentiment al valorii personale.

În consecință, problema este nu dacă depresia este boală – pentru că în mod cert este; problema nu e dacă sunt bune antidepresivele – pentru că sigur sunt bune în anumite cazuri (chiar dacă, indiferent de ce pretinde psihiatria, se știu foarte puține lucruri despre mecanismul biochimic pe care îl pun în mișcare și despre consecințele lor pe termen lung.) Problema nu este nici dacă depresia are o componentă genetică – pentru că se știe deja că apare pe niște vulnerabilități genetice (Kenneth Kendler, psihiatru cu cercetări de pionerat în genetica psihiatrică, arăta încă din anii ‘90 că în depresia severă componenta genetică este de 35-40 %).

Problema de bază este cu totul alta: care este tipul de retorică pe care îl practicăm în legatură cu depresia si cu depresivii? Vorbim doar despre cauzele si despre traseul biochimic al depresiei? Sau și despre cauzele și despre traseul ei existențial? Există depresie în general? Sau există depresii minore și depresii majore? Pe scurt, retorica noastră este una justificativă și de-responsabilizantă sau una realistă și responsabilizantă?

Spuneam mai sus că omul depresiv nu are viitor. Să nu ai un viitor înseamnă să nu-l poți concepe. Pentru a-l concepe, însa, ai nevoie de o bază, mai exact, de sentimentul și conștiința posibilităților tale reale: potențialul țintește spre viitor. Numai că potențialul e “inactiv” dacă nu-l recunoști, dacă nu îndrăznești sau nu ești încurajat să-l recunoști.

Ce te face depresiv până la urmă? O biochimie defavorabilă. Ai tu vreo vina? Nicidecum. Care e soluția? Medicamentul cutare. Cine ești tu de fapt? Omul care trăiește cu ajutorul unei pilule mici. Îți place viața asta? Deloc. Să dai unui om depresiv curajul de a-și schița un viitor însemnă să pui atent, dar ferm, piciorul în zonele sensibile (dar tari) ale ființei sale.

Am aici în vedere nu neapărat formele concrete prin care se poate face asta, ci discursul și atitudinea de fond pe care noi toți, ca societate, o avem față de depresie și depresivi. Noi toți facem din om ceea ce vrem de fapt să vedem în el…

William James (1842-1910), strălucit filozof și psiholog american, a suferit de depresie severă foarte mulți ani. Era incapabil să facă cele mai simple lucruri. Avea insomnii, dureri de spate și nenumărate alte boli.

Într-o zi, s-a gândit că ar putea încerca să creadă în libertate: “the first act of freedom”, scria el, “is to choose it”. A trait 68 de ani și este, până astăzi, considerat cel mai mare filozof american și unul dintre cei mai importanți psihologi (a fost recuperat recent chiar de neurologi, printre ei, Antonio Damasio și Francisco Varela).

Vreau, deci, să închei acest text cu un citat din William James:

The huge world that girdles us about puts all sorts of questions to us, and tests us in all sorts of ways. Some of the tests we meet by actions that are easy, and some of the questions we answer in articulately formulated words. But the deepest question that is ever asked admits of no reply but the dumb turning of the will and tightening of our heartstrings as we say, „Yes, I will even have it so!

(…) The world thus finds in the heroic man its worthy match and mate; and the effort which he is able to put forth to hold himself erect and keep his heart unshaken is the direct measure of his worth and function in the game of human life. He can stand this Universe. (…) He can still find a zest in it, not by ‘ostrich-like forgetfulness,’ but by pure inward willingness to face the world with those deterrent objects there. (…)

Will you or won’t you have it so?” is the most probing question we are ever asked; we are asked it every hour of the day, and about the largest as well as the smallest, the most theoretical as well as the most practical, things. We answer by consents or non-consents and not by words. What wonder that these dumb responses should seem our deepest organs of communication with the nature of things! What wonder if the effort demanded by them be the amount which we accord of it be the one strictly underived and original contribution which we make to the world!

Distribuie acest articol

13 COMENTARII

  1. Când vom recunoaște că e boală psihică și comunismul poate/sigur (alegerea vă aparține) va fi primul pas spre vindecare. Domnul din care citați la sfârșitul textului a trăit în perioada de incubație a bolii, remarc.
    Disclaimer: nu sunt medic, cu atât mai puțin medic specialist.

    • Adriane, i would not even point out the irony here! Sau poate merita: la un text despre o tulburare psihica – depresia – tu ne atragi atentia ca ai un ADHD cat casa! Sau poate nici nu-l ai, poate asa esti tu, daca se vorbeste despre ”z” si tu nu stii decat ”x”…atata poti tu..sa spui despre ”x”! Dar si asta are un adjectiv…dar, m-ar cenzura daca l-as scrie!

  2. Foarte instructiv si accesibil!
    Salut abordarea „sanatoasa” a acestei complexe problematici (patologii!), si o consider un model de urmat pentru cat mai multi romani, practicieni inclus! ;)
    Spun asta, pentru ca am remarcat mai mult in Romania decat in alta parte, o tendinta de a cauta ca pacientii sa corespunda bolilor diagnosticate…in facultate, ceea ce , pe de o parte, are rareori efecte curative, si pe de alta, induce ideea ca, pentru ca romanii sunt mai nervosi decat alti europeni, ar avea cu totii nevoie de tratament, ceea ce este fals!
    Se mai intampla, uneori, ca pacientul care consulta doctorul, sau psihologul, sa nu fie adevaratul bolnav, dar sa se considere astfel…Inutil de precizat ca tratamentul aplicat lui, nu-l va ajuta cu nimic, ba chiar ii va creea probleme de sanatate la care, altfel, nu ar fi fost expus.
    Exemplul pe care l-am intalnit cel mai frecvent este in cadrul unui cuplu, cand unul din parteneri prezinta la un prim abord „toate” simptomele depresiei, dar adevaratul depresiv este celalalt…

    • Cred ca este clar pentru toata lumea ca depresia este o boala.

      Dar este clar si faptul ca foarte multi doctori, din toata lumea nu numai de la noi, au transformat sanatatea in bisnita. Si incearca sa mulga bani prin prescriere de pastile sau sedinte de terapie unor oameni care nu au nevoie de asa ceva. Probabil ca s-a ajuns ca 80% din cei pusi pe pastile sa nu aiba nevoie de ele, adica din 5 carora li se prescriu, 4 nu au nevoie. Asta e bisnita, nu mai este medicina.

      Un pendul merge si intr-o parte si in alta. Asa functioneaza el. La fel si starile omului.

      Dar nu, noi acum vrem sa fim numai fericiti la maximum. Ei, nu se poate. Ca sa obtii acelasi efect trebuie marita doza in permanenta si nu se poate.

      Te-ai dus intr-o vacanta de 10 zile all-inclusive in Turcia si te-ai simtit bine. E normal cand te intorci la serviciu sa nu te simti la fel de bine. Stai linistit, nu ai depresie, hai sa ne apucam si de munca.

  3. Depresanta lectura. Nu, chiar mi-a placut, chit ca auto- insanatosirea prin puterea mintii suna cumva Steer-iana, cu tot cu exemplu ‘fii ca William James’. Efortul personal si interventia biochimica nunsunt mutual exclusive, ma gandesc, sa nu demonizam pilula cu asupra de masura – James ar finfost poate mai prolific daca beneficia de o pilula contemporana (noua). In context, haios episodul din Designated Survivor cand intregul cabinet in frunte cu vice-presul vrea sa dea cu POTUS de pamant dupa ce s-a scurs in presa ca a beneficiat de consiliere, pe teme de depresie. Da, stigma e acolo, si un ceas stricat de pe Netflix arata ora corecta de doua ori pe zi. Gata, ma duc sa-mi iau banii de la big pharma :)

  4. Mulțumim pentru articol. Vorbim tot mai mult și mai bine despre depresie, în sfârșit.
    Câteva mici precizări.
    DSM 5 a eliminat doliul ca criteriu de excludere al depresiei. Și e normal să fie așa, dintr-un motiv simplu: când omul vine și îți spune că suferă din plin, nu poți să îi refuzi ajutorul, pe principiul că e normal ce i se întâmplă. Suferința nu va fi niciodată „normală” din punctul de vedere al celui care are chemarea să ajute: în cazul nostru, profesioniștii sănătății mintale. Până la urmă, conceptul de „normă” e el însuși mult prea ambiguu și chiar viciat. Da, toți oamenii suferă, dar suferința nu este o normă, niciodată. În sănătatea mintală, norma nu e media statistică, nici niște granițe trasate clar pe o hartă („de aici încolo ești depresiv, nu mai ești normal, ești altcineva”), ci nevoia de a codifica și cerceta suferința.
    Psihiatria nu „pretinde” că știe cauza depresiei, nici măcar nu pretinde că știe întregul mecanism de acțiune al medicamentelor. Într-un fel, expresia „indiferent ce pretinde psihiatria” e nedreaptă și chiar periculoasă, pentru că îi pune pe psihiatrii în aceeași categorie cu oamenii care chiar pretind că știu totul despre depresie. Psihiatria nu pretinde că depresia ar fi o boală încadrabilă în același algoritm ca, de ex, diabetul zaharat. Psihiatria nu pretinde că depresia e DOAR un dezechilibru biochimic. Astea sunt suprasimplificări periculoase. Psihiatria chiar recunoaște măsura ei enormă de ignoranță, motiv pentru care DSM încearcă să fie, declarat și programatic, un instrument ateoretic. (Nu reușește întotdeauna.) De la Jaspers încoace, psihiatria a integrat lecția lui Max Weber și nu mai crede că ne putem dispensa de criterii subiective, în diagnosticul și cercetarea bolilor psihice.
    Nici nu scrie nicăieri, în cărțile psihiatrice, că noțiunea de „boală” te scutește în vreun fel de responsabilitatea propriei tale vieți. Numai în psihozele grave psihiatria (ramura ei legală) apreciază că uneori îți lipsește cu totul responsabilitatea actelor tale. Dar, din nou, trebuie să fim atenți într-o lume în care măsurile de suport la locul de muncă, la studii, în general în societatea, pentru oamenii care suferă de depresie, sunt întâmpinate de o opoziție foarte dură și practic neînțelegătoare, uneori flagrant stigmatizantă, alteori deghizată în teorii filosofico-sociale plauzibile.

    • Multumesc pentru comentariu. Aveti dreptate sa-mi sanctionati fraza legata de ce face si drege psihiatria. Nu intru in detalii. Accept corectia.
      In privinta tratarii doliului suntem, se pare, intr-un dezacord total. Valoarea vitala a doliulul ca proces psihic este recunoscuta de cand e lumea asta, pe toata intinderea pamantului. Toti marii psihoterapeuti, indiferent de scoala de provenienta, au asezat doliul in centrul tuturor prefacerilor vindecatoare. Si totusi. Acum, la 2 saptamani de la producerea evenimentului nefericit, sau chiar mai repede, cum spuneti, esti obligat sa intervii cu tratament ca sa reduci riscurile de sinucidere, dezintegrare sufleteasca etc. Adica doliul dupa moartea partenerul cu care ai stat o viata intreaga, tatal/mama copiilor tai, datorita caruia/careia esti ceea ce esti, fara de care nici tu nici lumea ta nu mai are sens, nu poate/nu trebuie sa depaseasca doua saptamani!? In cartile pe care le-am citit eu treaba psihoterapeutului este, dimpotriva, aceea de a ajuta omul in doliu sa RAMANA in doliu, sa-si traiasca efectiv doliul si, daca e cazul, de a-l ajuta sa reziste tentatiei de a iesi din doliu. Mai mult, abia blocarea doliului il arunca in suferinta nevrotica. Asa am invatat eu, asta practic eu.
      Conceptul de norma, oricat de ambiguu si de viciat, este totusi in mai mare masura chemat sa reglementeze realitatea. Serios, nu venim dinspre ceea ce e normal (atat cat putem circumscrie) spre ceea ce e “altfel”? Venim dinspre minoritate spre majoritate sau invers? Probabil stiti, existentialismul si psihologia umanista au reprosat asta psihanalizei, si anume ca a inventat o antropologie plecand de la omul bolnav…
      Spuneti ca nu trasati granite; pai asta faceti prin codificare, dar nu e nimic rau in asta…
      Ziceti ca psihiatria nu pretinde ca depresia ar fi boala incadrabila in acelasi algoritm ca diabetul. Dar exact asta se doreste. Nici mai mult nici mai putin. Asta e miza. Daca imi cereti, o sa va dau si citat :) Mai mult. Depresia e boala abia atunci cand nu exista depresie minora si depresie majora. Alta miza.
      Miza articolului meu era aceea de a atrage atentia asupra discursului general in marginea depresiei. Evident ca nici un psihiatru nu-mi spune mie, depresivului, in fata sa renunt la libertate, dar asta conteaza prea putin; pentru ca ce aud eu, depresivul, in atitudinea de fond a specialistilor, pe retelele sociale si in mass-media e exact asta: se protejeaza neputina, se practica de-responsabilizarea. Degeaba ii spuneti copilului ca trebuie sa fie responsabil daca prin atitudinea dumneavoastra fata de el incurajati opusul, nu?
      Cat despre caracterul a-teoretic al DSM, ce pot sa mai spun? Suntem, evident, din nou in dezacord.

    • „Vorbim tot mai mult și mai bine despre depresie, în sfârșit.”
      E adevarat ca vorbim mult despre multe subiecte, inclusiv despre acelea unde, o posologie justa ar evita cateva drame, dar nu mi se pare ca o facem „mai bine”, poate ma insel!?
      Cand s-a vorbit „bine”, pentru ca acum, constatul de „mai bine” sa aibe sens…?
      Sau e vorba de „mai bine” decat rau, si atunci intram in alte contradictii, nu doar de natura semantica, ci tocmai psihologica! Creierul procesand informatiile „de capul lui”, adica fara nuante si fara explicati, cand i se comanda „mai bine”, se pare ca ia fix reperul pe care-l are in stoc…De aceea probabil ca, dupa un an prost, urarea „sa ai un an mai bun”, nu produce intotdeauna efectul scontat, ci cel efectiv comandat : mai…prost!
      Cuvintele cu care ne exprimam gandurile fiind esentiale pentru echilibrul psihologic, cred ca ar fi util sa fim foarte atenti la ce spunem…Am putea chiar, daca am vrea,, sa ne insusim proverbul francez „mai bine este dusmanul binelui”, sau pe cel englez „less is more” ;)

  5. Depresia este o reactie la prea multa complexitate.

    Daca viata ta e atat de complicata si problemele sunt atat de multe incat nu mai poti sa descurci itzele, probabil o sa fii deprimat.

    Daca te lovesc un deces in familie, o concediere si o veste ca esti bolnav – una dupa alta intr-un timp scurt, evident ca o sa fii deprimat.

    Am o alta intrebare; cum se numeste sentimentul ca tara in care traiesti isi duce ultimele zile, ca esti inconjurat de prosti nepasatori manati de cativa sociopati din varful statului si ca viitorul poate fi numai sumbru?

  6. „Cred ca este clar pentru toata lumea ca depresia este o boala.”
    nu e ) daca pornesti de la ipoteze proaste nu ai cum sa ajungi la ceva coerent, sau ai cum dar sansele sunt mici si clar instabile per context.
    mai gandestete
    analogia cea mai buna e starea de agregare a apei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Toplean
Mircea Toplean
Psiholog clinician

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro