vineri, martie 29, 2024

Hoţii de biciclete

Cei mai trecuţi prin viaţă îşi aduc cu siguranţă aminte de capodopera lui Vittorio de Sica din 1948. Creaţie de apogeu a neorealismului italian postbelic, filmul înfăţişează dramele unei societăţi paupere, sleite de război, dar capabile să spere şi să-şi asume atitudini tinzînd spre propria renaştere, valorizînd principii şi sentimente aflate în dificultate, dar care stătuseră la baza construirii multor civilizaţii anterioare. Un oraş întreg se solidarizează cu un om pe cale să-şi piardă sursa existenţei sale şi a fiului său, care depindea de o bicicletă ce-i fusese furată. Chiar fără perspective reale, comunitatea se angajează într-o luptă în care binele firav înfruntă răul dominant. Rezultatul nu e un happy-end, rezolvarea e dezolantă (păgubitul se imaginează devenind la rîndul lui hoţul unei alte biciclete), dar optimismul este alimentat de angajarea membrilor comunităţii pe o cale în care deopotrivă valorile legale şi morale sunt asumate conştient şi voluntar.

Cînd deunăzi mi-a fost furată bicicleta, mi-am adus aminte fără să vreau de filmul evocat. E drept că existenţa mea nu depindea în mod vital de acea bicicletă, deşi parcă ceva s-a scuturat din ea, dar nu cred că acesta ar putea fi motivul pentru atitudinile pe care aveam să le observ cu această ocazie.

A mai scris cineva pe această temă aici, despre o bicicletă furată chiar din faţa poliţiei capitalei şi despre modul în care a fost plimbat prin diverse sedii pînă să i se accepte plîngerea. În cazul meu mi-au acceptat-o “din prima”, aşa că nu asupra acestui aspect voi insista. Am fost chiar impresionat de excesul de documente constituite (plîngere, cerere, declaraţie, proces-verbal, fotografii ale subsemnatului arătînd copacul martor şi locul în care acesta fusese înlănţuit cu dispozitivul de asigurare, înregistrările unei camere de supraveghere a unui magazin din vecinătate etc.) şi, chiar copleşit de celebrul ”Mircea fă-te că lucrezi”, am avut speranţa că în această activitate există secrete profesionale a căror eficienţă nu poate fi apreciată de orice novice.

M-a demoralizat puţin un filmuleţ hazliu-amărui postat pe youtube de un şugubăţ care şi-a furat de 16 ori propria bicicletă în cele mai expuse şi aglomerate locuri din Bucureşti, ziua în amiaza mare, folosind cele mai primitive mijloace de lucru, fără să stîrnească nici cea mai mică bănuială sau opoziţie din partea trecătorilor sau oamenilor legii, dar mi-am făcut curaj şi am pus toate astea pe seama unor efecte de regie excesivă. Ce se poate vedea aici ar trebui să fie de domeniul fantasticului, nu al unui adevăr care ne însoţeşte cenuşiul cotidian.

Aveam însă să-mi dau seama, puţin mai tîrziu, că furtul bicicletei este cel mai normal lucru care ţi se poate întîmpla în România de azi, atît de normal încît cei învestiţi de societate să rezolve asemenea situaţii le-au scos de mult din preocupările lor. Asta probabil şi datorită faptului că societatea nu mai pune nici un fel de presiune pe asemenea cazuri, sastisită de situaţii infinit mai ample şi mai grave din acelaşi registru. Fără să-şi pună problema că furturile mari au devenit posibile pentru că alea mici au fost tolerate, a omis reperul istorico-folcloric cu oul şi cu boul. Iniţial oul putea fi o mărgică şi boul – bicicleta, acum bicicleta e oul iar despre tot felul de forme ale boului se comunică adesea prin presă şi pe la DNA, pe unde mai ajung uneori cîţiva reprezentanţi de frunte ai văcarilor ce mulg de zor România.

Nu existenţa unor oameni certaţi cu legea şi cu morala e de natură să înspăimînte, ci lipsa oricăror atitudini civice normale la adresa lor. Nu mai suntem în perioada în care se fura pentru supravieţuire, ca în filmul lui de Sica, acum se fură din obişnuinţă. Aceasta este poate cea mai devastatoare moştenire a comunismului, acea perioadă care a obligat la descurcăreală (obținerea unui avantaj material prin procurarea unor lucruri interzise în penitenciar – vezi dexonline.ro), pentru supravieţuire, un întreg popor încarcerat în propria ţară. Tolerarea şi chiar încurajarea hoţiilor cu mic (în pieţe, tramvaie, locuinţe etc.) şi mare (alegerea ca primari sau parlamentari, a unora chiar cînd sunt în închisoare) este fenomenul care lasă fără perspective instaurarea cinstei şi ordinii în societate. Solidarizarea cu infractori dovediţi uluieşte pe orice observator al obiceiurilor mioritice ale unui popor de hoţi de biciclete.

Valorile europene, pe care acum ne facem că le asimilăm, se mulează ca o mănuşă pe mîna infractorilor de tot felul. Am întrebat cu privire la şansele găsirii făptaşului (văzut pe înregistrările video). Aproape nule – doar dacă e prins într-un flagrant şi mărturiseşte şi alte fapte, printre care şi asta. Mai există şi o altă şansă, chiar puţin mai mare – bicicleta să fie găsită abandonată. Cu alte cuvinte, putem reintra în posesia bunurilor noastre doar în măsura în care ele nu mai sunt de trebuinţă celor care şi le însuşesc în mod fraudulos. În numele căror reguli şi principii? Prezumţia de nevinovăţie, respectarea demnităţii, teama de a nu jigni bănuind nejustificat şi multe altele. Ele sunt tot atîtea motive pentru inacţiunile şi lipsa de eficienţă ale celor care se fac că se ocupă de respectarea normelor de convieţuire. Îmi pare că aici este vorba de sărirea unor etape. E foarte frumos că lumea civilizată a ajuns la asemenea principii adînc egalitariste şi democratice, dar de ce să fim obligaţi să ne facem că uităm că ele sunt rezultatul unor măsuri de coerciţie extrem de dure? Respectul aproape total pentru lege, care există în ţările civilizate, a fost grefat în conştiinţele cetăţenilor prin instituirea unor norme legale de convieţuire socială şi pedepse extrem de dure (mai vedem prin filme), care s-au aplicat fără nicio deosebire tuturor. Asta este veriga care ne lipseşte. Penuria de mijloace e susţinută de lipsa de voinţă, atent cultivată de hulpavii noştri conducători, pentru instaurarea acelui stat de drept care ar putea inhiba ubicuitatea hoţilor de biciclete.

Distribuie acest articol

10 COMENTARII

  1. frumos scris pacat ca i adevarat
    reflexele statului totalitar
    menirea jandarmilor pe care i platiti nu este sa va pazeasca bicicleta, sa va fereasca de scuipati, sau sa va protejeze portofelul
    sint cauze mai inalte : trebuie sa impinga barca alesilor neamului, sa aduca bani la buget (vezi militianul ascuns cu radarul in boscheti sa nu fie deconspirat ) si n general sa asigure siguranta aparatnicilor de partid din masinile cu girofar.
    cam asta ar fi
    iar ca un ps : o justitie intr un sistem nereformat fie moare fie devine ea insasi de nereformat

  2. Uite, tocmai de asta cunoscutul proverb „Cine fura azi un ou, maine va fura un bou” si-a schimbat continutul. Expresia actuala este: „Cine fura azi un ou e un bou”! Sau, „Cine fura azi un ou…?!”

  3. Olanda este tara bicicletelor, ne poate spune onoratul autor cate biciclete se fura in Olanda. Va spun eu, procentual mai multe ca in Romania.

    • Nu sunteti singurul care incearca sa acrediteze ideea ca e normala situatia de la noi din moment ce Olanda sta mai rau la acest capitol. Depasind insa situatia punctuala a bicicletelor, m-as bucura daca textul meu ar putea provoca macar simple reflectii cu privire la inclinatia multora de a se solidariza cu infractorii in general sau de a le gasi diverse scuze, probabil si datorita faptului ca furtul, cu toate nuantele sale, inclusiv plagiatul, a devenit o obisnuinta, un motiv de mindrie chiar. Sub acest aspect nu cred ca mai sta Olanda la fel de prost.

  4. Mai e cale lungă până la ”valorile europene” de care vorbiți dvs. Să nu uităm că majoritatea oamenilor pe care îi învinuiți dvs.de indiferență la furt au fost educați pe vremea lui Ceaușescu, adică pe vremea când ajungeau să se bată la propriu de la mâncare. Și cei care nu au fost educați pe vremea aceea sunt copiii respectivilor, adică au fost educați la fel.

    În vremuri de sărăcie cruntă, furtul e o metodă de supraviețuire, orice psiholog vă poate confirma asta. Și când furtul devine mod de viață, cum se întâmplă astăzi la români, e nevoie de 3 generații care să trăiască în bunăstare materială, pentru a se remedia lucrurile. Ori, mulți dintre români sunt abia la prima generație de bunăstare, iar alții (încă și mai mulți) nu sunt încă acolo, ci speră asta abia pentru copiii lor.

    Date fiind legile draconice de pe vremea lui Ceaușescu, oamenii au ajuns inevitabil să manifeste indiferență sau chiar înțelegere pentru furt. Din experiență personală: când știi că biciclistul pe care l-ai oprit pe câmp, cu un sac de porumb pe portbagaj (furat de la CAP) urmează să facă între 6 luni și 2 ani de închisoare pentru asta, chiar nu-ți vine să-i pui câtușele și să-l aduci la pichet, unde să chemi șeful de post, cum zic reglementările, chiar dacă știi că ai putea primi chiar și o permisie de 7 zile pentru asta. Așa că îl lași să se ducă acasă cu sacul de porumb, iar rezultatele le vedem cu toții astăzi.

    Știu că lucrurile ar trebui să fie altfel, dar dacă ne uităm cum clamează astăzi ”mahalaua ineptă” pedepse usturătoare, vă spun sincer că și azi aș face la fel, l-aș lăsa să păstreze sacul de porumb, dacă avea atâta nevoie de el încât pentru a-l duce acasă a riscat să fie împușcat accidental de grăniceri.

  5. Nu pot sa nu va dau dreptate in legatura cu cei pentru care furtul din epoca ceausista a fost o necesitate vitala. Nu cred insa ca aceasta mai este situatia si acum, inclusiv cu bicicletele, dar mai ales referitoare la hotia de nivel inalt (una de-astea face cit vreo zece mii din celelalte), cea care a adus faima actuala a Romaniei. Cred ca sunteti de acord ca si coruptia generalizata face parte din aceeasi categorie, iar la capitolul acesta tot in frunte ne situam (stiind ca peste tot in lume exista un anumit nivel al coruptiei).

    • Sunt de-acord că situația s-a schimbat, dar mentalitatea oamenilor nu se schimbă. În jurul vârstei de 15 ani, individul are deja concepțiile despre lume și viață definitivate, iar societatea se schimbă doar ca urmare a schimbului de generații, indivizii ca atare nu se reeducă, ei așa mor.

      Cât despre furtul de biciclete, și la Amsterdam e sport național. Orice adolescent fură măcar 4-5 biciclete în procesul de maturizare :) O bicicletă ajunge adesea furată de mai multe ori pe an.

  6. Sint Olandez si pot sa confirm ca mi s-a furat biciclete in Olanda. In acelasi timp eu nu am furat niciodata o bicicleta si nici oameni pe care ii cunosc nu fac asa ceva. Rudele mele si vechini mei nu fura biciclete. Copii mei si prieteni lor nu fure biciclete, chiar daca bicicletele lor sint furate din cand in cand. Cei care fure biciclete sint hoti. Furatul de biciclete nu este aceptat ca „sport national” si chiar am sunat la politia cand am vazut o data ca cineva a incercat sa fure o bicicleta
    „Justificarile” din genul „si in Olanda/ Germania/etc sa fure” mi se pare tocmai esenta problemei in Romania si nu fac nimic altceva decat sa confirma ca atitudinea viz a viz de furt (de biciclete) in Romania pare sa fie una de a solidariza cu infractori.
    Bine scris articolul, am filmul pe DVD si in curent il voi viziona din nou.
    Multumesc

    • Va multumesc ca din Olande vedeti lucrurile mult mai limpede decit din Romania. Tara asta a devenit atit de obisnuita cu hotia incit unii au ajuns sa spuna ca e preferabil sa se fure biciclete decit bucati mari din avutia tarii, acesta fiind acum sportul national al politicienilor. Ce este mai grav e ca a disparut capacitatea fiecaruia de a reactiona, da a lua atitudine in fata unor fapte antisociale. Astfel, incet-incet, tot ce este ilegal si imoral devine acceptat ca normal si intreaga societate se cufunda intr-o mlastina care trage totul la fund. Am sperat ca intrarea in UE ne va da o mina de ajutor, dar vad ca mentalitatea romaneasca e mai puternica. Trist

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Serban Pretor
Serban Pretor
Serban Pretor - expert angajat in CNA de la infiintarea sa din 1992 Consilier al presedintelui CNA si director de strategie/reglementari pina in 2000. Membru CNA intre 2000-2006 Director juridic-licente-reglementari pina in 2010 Consilier al presedintelui-director general al SRTV din 2011

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro