Home » Societate/Life » Citesti:

Mai ușor cu succesul pe scări…!

Dan Cristea decembrie 20, 2014 Societate/Life
5 comentarii 2,398 Vizualizari

Există subiecte despre care diferite categorii de persoane se simt întotdeauna îndreptățite să predice. Uneori, o asemenea legitimare are o sursă orișicât plauzibilă: este de așteptat ca un preot să se simtă mereu disponibil a vorbi despre divinitate, ca un medic să se simtă gata a vorbi mereu despre importanța unui stil de viață sănătos ori ca un judecător să atragă mereu atenția asupra necesității respectării legii. Alteori, ea nu are un temei real, ci mai degrabă unul pretins, revendicat fără justă cauză, rod al unui wishful thinking transformat abrupt în certitudine despre sine. O astfel de predică este în cel mai bun caz caraghioasă, izvor inepuizabil de comedie caragialească  (spre exemplu, discursul anti-corupție al unui politician urmărit penal). În cel mai rău caz însă, ea este periculoasă, nocivă, pentru că permanentizarea revendicării unui anumit subiect poate crea în ochii majorității ideea că el cade într-adevăr în patrimoniul vorbitorului. În acest din urmă caz îmi pare că se încadrează modul în care diferite, tot mai multe profile ale societăţii actuale sunt gata întotdeauna să propovăduiască despre succes.

Tematică e reală. Apetența omului de business ori a conducătorului unei ierarhii profesionale de a vorbi despre succes este vizibilă la orice stand de ziare ori în fața oricărui televizor – dincolo de articolele și emisiunile zilnice care evidențiază, exclusiv în note elogioase, o altă și o altă “poveste de succes”, cititorul neavizat va afla că există reviste dedicate succesului, cărți cu același subiect, ba chiar și topuri anuale care evidențiază “cei mai de succes 100 de oameni” de care dispune țara. Departe de a mai fi o enigmă, succesul a ajuns așadar o resursă măsurabilă, porționabilă, aptă de a fi cântărită la suta de grame. Poți să te clasezi pe locul 46 la succes în anul 2013, pentru a fi apoi pe locul 25 în 2014, și tot așa. Mai important, într-o asemenea perspectivă, poți să știi în orice moment dacă eşti mai de succes decât altul, cât mai ai de parcurs din drumul spre reușita absolută sau, mai simplu, poți cunoaște cine e și cine nu e de succes în lumea care te înconjoară.

Primul semn de întrebare se ridică din siguranța definiției.  Ceea ce filosofia, psihologia sau literatura abordează precaut, oferind doar ipoteze de lucru ori puneri în scenă metaforice, este aici tranșat rapid și fără prea multe ezitări: te afli în fruntea unei companii cu o cifră de afaceri mare? Felicitări, ești un om de succes, împărtășește lumii sfaturile tale despre viață. Ai făcut parte dintr-o tranzacție cu cifre mari, ai vândut ceva cuiva pe bani mulți? Trebuie că deții secretul reușitei în viață.  Mai simplu și mai direct, ai un birou mare în centru cu vedere panoramică? Treaba e rezolvată, întinde-te cu picioarele pe masa de scris și așteaptă solicitările de interviuri ale revistelor cu coperte strălucitoare.

Unilateralitatea metricii cu care ne-am obișnuit să măsurăm succesul afectează atât publicul larg, cât și pe eroii săi. Drama mai mare îmi pare că lovește prima categorie, societatea as a whole,  care începe tot mai abitir să creadă că există un anume set de locuri, ipostaze și ținute care definesc reușita, și aleargă după ele cu un entuziasm neîndoit. Pe nesimțite, o mutație subtilă și-a făcut locul în reprezentarea pe care o avem despre noțiunea succesului: testul pentru a îl atinge nu mai e unul subiectiv – anume dacă tu simți că ai izbândit – , ci unul obiectiv – anume dacă ai atins lucrurile pe care alții le consideră componente ale reușitei.

Observ uneori, în domeniul meu de activitate, cum unul dintre primele interese ale tinerilor studenți care încep să își facă practica într-o societate de avocatură este să se tragă în poză într-o anume ipostază: costum la 4 ace, sală de conferință mare, privire preocupată. Nu cred că este doar vorba de o simplă mostră de superficialitate; aspiraţia înflăcărată a tot mai multor tineri a devenit revendicarea unor borne kilometrice care se află la marginea unui drum, nu neapărat a itinerariului în sine. Preocuparea urgentă este ca biroul să fie ca-n filme, costumul să fie ca-n filme, poza să fie ca-n filme, nicidecum ca primul dosar primit în mână să fie tratat ca-n filme, căci, nu-i aşa?, la Judecătoria Buftea sau Cornetu e transpiraţie mare şi aglomeraţie, nu cum am învăţat de la Hollywood.

Şi este aşa întrucât asocierea constantă, repetitivă, obositoare, a unor elemente  preambalate  cu ideea de reuşită este susceptibilă să păcălească un public lipsit de precauţie, să îl păcălească atât de tare încât să dea naştere reflexului condiţionat de a a asocia succesul cu respectivele elemente şi numai cu ele.

Păcăleala are însă o miză serioasă. Credinţa în existenţa unui monopol al împrejurărilor care pot fi asociate succesului are darul de a descuraja orice tentativă de inovaţie în ceea ce priveşte obiectivele pe care ai voie să ţi le propui. Am învăţat şi învăţăm că a fi de succes înseamnă să câştigi o competiţie, orice competiţie, fiecare competiţie, să faci mulţi bani, cât mai mulţi bani, cei mai mulţi bani, să obţii recunoaştere în domeniul tău, cât mai multă recunoaştere, unanimitatea recunoaşterii. Acestea nu au dreptul însă de a fi adevăruri imuabile pentru  că, fapt banal, ele nu corespund unor obiective personale imuabile.

Mi se pare formidabil cum şcoala, familia, poveştile din mass media se străduiesc cu obstinaţie să ofere reţete gata-făcute de împlinire  identitară a diferitelor persoane care le ascultă, refuzând să accepte că subiectul nu poate fi tratat în aceiaşi termeni în care îţi alegi cina de pe meniul de restaurant. Or, în tematica reușitei nu poate exista un meniu, un set de opţiuni limitate pe măsura cărora trebuie să te potriveşti, sub sancţiunea de a deveni un ratat.

Procedând în acest mod, tendinţa evidentă este de a cenzura orice pornire de a fi victorios în mod neconvenţional, sub pretextul fundamentalist al dogmelor cuminţi deja-stabilite cu privire la ceea ce merită şi ceea ce nu merită câştigat.

Ba  chiar şi ideea că succesul este un obiectiv de viaţă, că fericirea este o proprietate mai degrabă a celui care are succes reprezintă un postulat acceptat nemestecat de majoritatea lumii noastre.  Iar cheia s-ar putea să stea tocmai în această operaţiune de masticaţie, în timpul generos acordat unei socoteli răbdătoare cu sinele pentru stabilirea lucrurilor care contează, respectiv a celor care nu contează. Mi se pare mai aproape de adevăr să recunoaştem că  măsura succesului este una intimă, mult mai intimă decât o vrea lumea, că ea trebuie să corespundă unor alegeri făcute într-un spaţiu personal îngrădit, ferit de dorinţele, ambiţiile şi neîmplinirile pe care alţii îşi doresc să le sădească acolo.

Sigur, recunoscând asta, va trebui să admitem şi alte sacrilegii, precum faptul că posibilităţile de a reuşi sunt infinit de variate, nelimitate şi, mai ales, posibil neconvenţionale, respectiv că inclusiv renunţarea totală la mirajul succesului este o alegere perfect legitimă. Spuneţi-i asta unui părinte care consideră, în mod barbar, că este acceptabil să îşi bată copilul pentru că nu a câştigat un meci de tenis  şi veţi fi arşi, în mod barbar, pe rug.

Siguranţa inexplicabilă cu care se vorbeşte despre ceea ce este succesul atrage o a doua chestiune problematică, anume uşurinţa cu care se vorbeşte despre el. Chiar dacă nu ne merge prea bine, lumea pare plină ochi de oameni de succes, gata oricând să ofere cu generozitate sfaturi, postulate şi dezlegări cu privire la temă. Există cărţi, training-uri, tutoriale şi table de 10 porunci despre succes, analiştii pricepuţi au disecat animalul atât de minuţios încât anatomia sa nu mai are niciun secret. Spicuind, aflu că ştim de pe-acum că pentru a avea succes “trebuie să arăţi în orice moment că eşti puternic” (minciuna eternă a unei teorii de tip dominator),  să “ai mereu un jurnal în care să îţi notezi planul de acţiune” (de unde rezultă că succesul nu vine dacă refuzi să îţi iei notiţe), să “te întrebi de fiecare dată de 5 ori <<de ce?>> ”  (numărul 5 fiind pare-se apt a deschide, ca în basme, porţi nevăzute) ori “să fii amuzant chiar şi când eşti refuzat” (???).

Lăsând la o parte inepţia flagrantă a unora dintre sfaturile despre reuşita în viaţă, cred că practica generală, ocazională sau sistematică, a acestor discursuri e susceptibilă de critică. În primul rând, o chestiune care ţine de modestie: a vorbi despre succes presupune ca şi condiţie-premisă că te afli în cunoştinţă de cauză. De unde atâta siguranţă? Da, o anume izbândă, imensă poate, în domeniul profesional al vieţii merită celebrată; însă de aici până la a-ţi asuma rolul de a postula liber despre întreg spectrul divers, infinit-color, controversat şi uneori contradictoriu al vieţii însăşi este cale lungă. Ca orice beţie, şi beţia succesului ar trebui să dureze o noapte, urmată fiind de acceptarea unor noi provocări, cu dubiile şi nesiguranţele personale pe care le aduc ele. Din păcate la noi, ea pare că durează o viaţă, pe care fericitul ales şi-o va petrece înconjurat doar de certitudini, în toate aspectele vieţii, respectând misiunea sfântă de a transmite urmaşilor ceea ce el a înţeles în noaptea Marii Reuşite.

Mai grav însă, acceptarea asumării unui discurs despre succes implică credinţa implicită a vorbitorului că audienţa sa trebuie că are aceleaşi obiective personale ca şi el, acelaşi test personal de îndeplinit pentru a se considera realizată. Nu poţi vorbi despre cum se ajunge undeva decât dacă cei care te ascultă urmează să parcurgă acelaşi drum. În această materie însă, prezumţia e una pur egocentrică, lipsită de atenţie faţă de personalitatea interlocutorului şi, în cele din urmă, falsă. A îţi asuma (discutabil) că ţi-ai atins toate obiectivele de viaţă şi că poţi vorbi în piaţa publică despre asta nu îţi permite să presupui că şi alţii au ori trebuie să îşi însuşească respectivele obiective. Dacă reuşita în viaţă este o chestiune strâns legată de constructul identitar al fiecăruia, atunci ea trebuie să difere de la persoană la persoană – nu reuşim la fel, întocmai precum nu iubim la fel, nu arătam la fel şi nu scriem la fel.

În sfârşit, discursurile egocentrice despre succes mai prezintă şi riscul ca cineva să le creadă. Întreaga piramidă de ovaţii ridicată de opinia publică diferiţilor “posesori” de succes, bucuria cu care aceştia emit bule papale în materie, agresivitatea cu care acestea sunt promovate pe toţi pereţii mass-media pot convinge un individ să îşi abandoneze căutarea solitară a măsurii succesului, copiind în schimb în mod nefilitrat paşii şi ţintele alese de un străin. Dincolo de nedreptatea existenţei unei asemenea manipulări, chestiunea poate deveni dureroasă  mai târziu în viaţă, când, în condiţiile unui timp  de concurs (fatalmente) limitat, alergătorul (fatalmente) muritor îşi dă seama că a fugit după ţinte care nu reprezentau de fapt nimic pentru el.

E multă larmă în tematica succesului la ora actuală. Un cumpărător neiniţiat se va trezi tras şi împins de diferiţi negustori pricepuţi, căutat de bani şi resurse interioare pentru a i se oferi la schimb discutabile instrumente ajutătoare, furat la colţul străzii de şmecheri experimentaţi. Şi atunci, ce e de făcut? Întrebarea îmi aduce aminte de vorba unui judecător exasperat de modul în care justiţiabilii din faţa sa perorau în acelaşi timp, pe mai multe voci, despre ce este dreptatea: “pentru a mă pronunţa în această materie, aş vrea întâi să mai tacă dracului toată lumea din gură!”.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "5 comments" on this Article:

  1. Virgil Iordache Virgil Iordache spune:

    Se leagă de această temă și fenomenul managerial self-fulling of prophecies în modul cum tratezi oamenii în general și angajații în particular.

    În zona umanului noțiunile de expertiză și obiectivitate au alt înțeles și alte consecințe practice decât în zona științelor umane. Mai concret, o armată întreagă convinsă că pierde poate fi înfrântă de o mică armată convinsă că va câștiga.

    Și ar mai fi poate un element care mi se pare important legat de aceeași temă: nimeni nu trebuie să știe ce este în mintea generalului (Sun Tzu).

    În fine, activitatea civică nu este una de tipul cercetării științifice cu pretenții de obiectivitate.

    gânduri bune,

  2. Ștefan Brăgărea spune:

    Tinere domn
    Interesant material! Iar finalul este admirabil…
    Am o rugăminte – definiți noțiunea de ”succes”.

    • DanielT spune:

      Tocmai cred ca autorul vrea sa insiste pe faptul ca nu exista definitie tipica pentru succes.
      E variabil in functie de definitia personala si contextul in care operezi. Poti sa fii PDG dar sa nu-ti vezi copiii cu zilele. E succes…Poti sa fii om sarac raportat la media colectiva dar sa te bucuri in fiecare seara cu familia acasa…e acesta insucces. Poti sa treci de la un revenit de 2 dolari pe ora la unul minimal de 7 dolari…Poti sa ajungi la varsta pensiei cu milioane in banca, case platite, masini de lux(caz real) si a doua saptamana dupa pensionare sa primesti vestea ca ai cancer generalizat iar in urmatoarele 3 luni sa spui adio la viata…se cheama succes..cand nu mai ai familie in urma…

  3. iosiP spune:

    Cu cat ai mai multi bani cu atat vei gasi mai multi lingai care sa-ti spuna cu “reala admiratie” cat de mult succes ai avut in viata!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Dan Cristea


Dan Cristea

Dan Cristea este specializat ca avocat pledant în litigii şi arbitraje internaţionale în cadrul societăţii de avocatură Ţuca Zbârcea & Asociaţii. În 2012, revista Fo... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)