joi, martie 28, 2024

Modificarea ierarhiei politice la Congresul al IX-lea al P.C.R. şi importanţa carnetului de partid

La prima vedere, numărul de înregistrare al unui carnet de partid poate fi considerat un detaliu lipsit de importanţă de către un cetăţean obişnuit. Nu acelaşi lucru se întâmplă atunci când, în cadrul analizei pe care o realizăm, ne referim la ierarhia politică din Partidul Muncitoresc Român (1948-1965), respectiv din Partidul Comunist Român (după 24 iulie 1965). Numărul înscris pe carnetul de partid consacra poziţia pe care deţinătorul acelui act o avea în piramida puterii din România şi, probabil, acest aspect poate fi mai uşor de înţeles de către cititorii de astăzi dacă ne referim la numerele foarte mici de înmatriculare a automobilelor utilizate de nomenclaturiştii Partidului Comunist Român şi de membrii instituţiilor de forţă ale statului român în perioada Războiului Rece (în special, cei care lucrau în cadrul Ministerului de Interne).

Câteva documente pe care le-am redescoperit recent în fosta arhivă a Comitetului Central al P.C.R. ne dezvăluie modul în care s-a concretizat modificarea gărzii de conducere a Partidului Muncitoresc Român după decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (19 martie 1965). Astfel, conform hotărârii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., la 1 noiembrie 1965 a început acţiunea de preschimbare a carnetelor de membru de partid (tip 1963), unul dintre motivele invocate fiind renunţarea la denumirea „Partidul Muncitoresc Român” în favoarea „Partidului Comunist Român” – potrivit deciziei aprobate în unanimitate de participanţii la Congresul al IX-lea al P.C.R. (19-24 iulie 1965).

Acea măsură ne arată schimbările majore care au survenit la vârful conducerii politice din România – anumite persoane fiind avansate, iar altele retrogradate pe listele întocmite de Secţia Organizaţiilor de Partid a C.C. al P.C.R. De exemplu, Nicolae Ceauşescu avea carnetul de partid cu numărul 5 înainte de decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar de la 1 noiembrie 1965 a deţinut carnetul de partid cu numărul 1. Fostul prim-ministru Chivu Stoica a avansat şi el patru locuri (de la numărul 6 a ajuns la numărul 2), premierul Ion Gheorghe Maurer a câştigat cinci poziţii (de la numărul 8 la numărul 3), fostul prim-secretar al P.M.R. Gheorghe Apostol a pierdut două locuri (de la numărul 2 la numărul 4), Alexandru Bârlădeanu a avansat cinci locuri (de la numărul 10 la numărul 5), Emil Bodnăraş a fost retrogradat trei poziţii (de la numărul 3 la numărul 6), Petre Borilă a pierdut patru locuri (de la numărul 4 la numărul 8), Gogu Rădulescu a avansat fulminant (de la numărul 623208 la numărul 10), iar Alexandru Drăghici, Alexandru Moghioroş, Dumitru Coliu, Leonte Răutu, Leontin Sălăjan, Ştefan Voitec şi Mihai Dalea au fost menţinuţi în poziţiile din ierarhia partidului existentă la 19 martie 1965 (numerele 7, 9, 11, 12, 13, 14 şi 15). ( i )

Preschimbarea carnetelor de partid şi modificarea raporturilor de forţă din cadrul P.C.R. au fost urmate după doar patru săptămâni de o recunoaştere a privilegiilor membrilor nomenclaturii în noua structură organizatorică a partidului – pe baza activităţii desfăşurate de aceştia în perioada interbelică, în calitate de „ilegalişti”. Astfel, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat la şedinţa din 30 noiembrie 1965 „propunerile cu privire la acordarea stagiului în partid unor membri ai C.C. al P.C.R., ai Comisiei Centrale de Revizie şi ai Colegiului Central de Partid” ( ii ) . Atunci, Nicolae Ceauşescu a câştigat trei ani la vechimea sa în partid (anul încadrării în partid – 1936; propuneri privind acordarea vechimii în partid – noiembrie 1933) deoarece din cartea sa de evidenţă personală rezulta faptul că „a avut legătură cu mişcarea muncitorească ilegală […] În 1932 a fost în Sind[icatul]. „Ciocanul”, iar în 1933 s-a încadrat în U.T.C. Din iunie 1934 [a fost] activist U.T.C. şi tot din acest an[a fost membru] în comitetul antifascist (subl.n.)” ( iii ) .

Printre cei care au avut de câştigat cu acel prilej s-au aflat şi alţi vechi „ilegalişti”: Alexandru Bârlădeanu (anul încadrării în partid – 1943; propunerea aprobată privind acordarea vechimii în partid – 1935), Emil Bodnăraş (1940, respectiv 1934), Augustin Alexa (1939, respectiv 1936), Anton Breitenhofer (1941, respectiv 1939), Simion Bughici (1933, respectiv 1932), Dumitru Coliu (1931, respectiv 1925), Constanţa Crăciun (1935, respectiv 1934), Ludovic Csupor (decembrie 1944, respectiv 1929), Mihail Florescu (1934, respectiv 1933), Gheorghe Gaston Marin (1945, respectiv 1942), Mihai Gere (23 august 1944, respectiv 1940), Ion Gluvacov (1933, respectiv 1932), Nicolae Guină (1932, respectiv 1929), Dumitru Ivanovici (1935, respectiv 1931), Atanase Joja (1935, respectiv 1931), Petre Lupu (1939, respectiv 1936), Corneliu Mănescu (octombrie 1944, respectiv 1936), Manea Mănescu (23 august 1944, respectiv 1936), Anton Moisescu (1932, respectiv 1930), Gheorghe Necula (7 noiembrie 1944, respectiv 1942), Ion Popescu-Puţuri (1932, respectiv 1927), Gheorghe Rădulescu (1949, respectiv 1933), Leonte Răutu (1931, respectiv decembrie 1929), Emeric Stoffel (1934, respectiv 1930), Ghizela Vass (1933, respectiv 1931), Gheorghe Vasilichi (1927, respectiv 1926), Vasile Vîlcu (1932, respectiv 1929), Ştefan Voicu (1932, respectiv 1923), Mihail (Mihnea) Gheorghiu (1962, respectiv 1940), Ion Turcu (1934, respectiv 1933), Gheza Vida (9 august 1945, respectiv 1932), Nicolae Alexe (1932, respectiv 1931), Mihai Gomboş (1941, respectiv 1931), Ion Vinţe (1931, respectiv 1930) ş.a. ( iv )

Recunoaşterea de către conducerea supremă de atunci a P.C.R. a activităţilor desfăşurate de anumiţi membri ai săi în perioada interbelică (în „ilegalitate”) a permis membrilor nomenclaturii P.C.R. să reclame şi să primească la rândul lor pensii substanţiale în anii care au urmat. Acest aspect a fost analizat de Nicolae Ceauşescu şi, în şedinţa din 24 octombrie 1967 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., a avut loc următorul dialog:

Tov. Petre Borilă: Un lucrător de partid care şi-a jertfit libertatea şi a muncit în timpul ilegalităţii muncă de partid, de ce să fie socotit ca un funcţionar [la vechimea în muncă]?

Tov. Paul Niculescu-Mizil: Nu este aşa, în material este greşită redactarea. Trebuie redactat altfel, să fie pe înţeles.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Noi, când am votat legea, am spus: pentru activitate ilegală [desfăşurată de membrii Partidului Comunist din România] este [acordat] un an şi jumătate [de vechime în muncă] pentru un an de activitate [în „ilegalitate”], însă aceasta pentru timpul cât l-a stat în închisoare, pentru că nu poţi să-i socoteşti un an şi jumătate la an din momentul când a intrat în U.T.C. (Uniunea Tineretului Comunist – nota P. Opriş), atunci mie ar trebui să mi se socotească de la vârsta de 12 ani, de când am intrat în U.T.C. Aceasta nu se socoteşte vechime în muncă nicăieri. Din momentul când a fost activist de partid i se socoteşte an la an, cât a stat în lagăr i se socoteşte un an şi jumătate la un an.

Tov. Leonte Răutu: Aşa este, însă trebuie formulat corespunzător.

Tov. Petre Borilă: La unii trebuie revăzut, unora o să li se ia şi altora o să li se dea” ( v ) .

Un alt document din fosta arhivă a Comitetului Central al P.C.R. ne oferă un aspect foarte interesant, dezvăluit chiar de Emil Bodnăraş: „În ilegalitate, secretarul general al partidului avea 22000 lei, iar activiştii [de partid] aveau 18000 lei (subl.n.)” ( vi ) . Fost ofiţer de artilerie în armata regală română, Emil Bodnăraş a dezertat şi a traversat ilegal frontiera în URSS, în noaptea de 16 spre 17 februarie 1932. După doi ani, el s-a reîntors în ţară, a fost prins întâmplător de către organele româneşti de siguranţă (1934) şi condamnat definitiv la 10 ani de muncă silnică (15 mai 1935). Pedeapsa a ispăşit-o în închisorile de la Iaşi, Galaţi, Braşov (1935), Aiud, Doftana şi Caransebeş (28 iunie 1940 – 12 noiembrie 1942). ( vii )

Motivele care au stat la originea dezertării şi a revenirii sale în România sunt, în continuare, controversate. Ceea ce se ştie cu siguranţă este faptul că, spre sfârşitul anilor ’30 ai secolului trecut, Emil Bodnăraş cunoştea anumite secrete ale Partidului Comunist din România, în parte ca urmare a informaţiilor primite în închisoare de la ceilalţi deţinuţi comunişti, şi se străduia să creeze din închisoare o reţea de informatori care să lucreze pentru URSS. ( viii )

Este de remarcat faptul că, în acea perioadă, salariul unui activist comunist era de aproape şase ori mai mare decât al unui portar de imobil, iar secretarul general al partidului primea lunar o sumă echivalentă cu două solde de sublocotenent.

Cei care doreau să se îmbogăţească rapid, fără să depună un efort deosebit, se puteau înscrie în Partidul Comunist din România. În schimbul unor beneficii materiale consistente, carieriştii îi acuzau din când în când pe colaboratorii lor de trădare pentru a accede mai uşor în funcţiile de conducere ale partidului. Totodată, trebuie să ţinem cont de faptul că veniturile respective nu erau impozitate deloc de statul român. Eludarea obligaţiilor fiscale de membrii Partidului Comunist din România era firească deoarece activităţile subversive pe care le desfăşurau erau în mod evident ilegale, iar declararea surselor de venit pe care le aveau ar fi condus la descoperirea şi anihilarea de către autorităţile de la Bucureşti a întregii reţele comuniste (sovietice) de informaţii din România.

Contextul în care Emil Bodnăraş a amintit despre suma lunară pe care secretarul general al Partidului Comunist din România o primea sub formă de salariu în perioada interbelică (presupunem că este vorba despre sfârşitul anilor ’30 sau chiar perioada celui de-al doilea război mondial) nu avea o legătură directă cu subiectele aflate pe ordinea de zi a şedinţei din 25 martie 1974 a Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. La acea reuniune, participanţii au discutat mai întâi despre majorarea salariilor personalului român trimis în misiune permanentă în Argentina, Brazilia, Uruguay, Peru, Venezuela, Israel, Danemarca, Elveţia, Grecia, Bulgaria şi Algeria. Nicolae Ceauşescu nu era de acord cu măsura respectivă şi a iniţiat un dialog la care au participat Florea Dumitrescu (ministru de Finanţe), George Macovescu (ministru de Externe), Emil Bodnăraş (vicepreşedinte al Consiliului de Stat) şi Paul Niculescu Mizil (ministru al Educaţiei şi Învăţământului). În discuţia care a urmat, Nicolae Ceauşescu şi Emil Bodnăraş au menţionat despre veniturile obţinute în anii 1941-1942 de prim-ministrul României, miniştrii, secretarii de stat, membrii corpului diplomatic, Patriarhul României, respectiv secretarul general al Partidului Comunist din România şi activiştii acestuia.

După trei săptămâni de la reuniunea Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. în care Emil Bodnăraş a precizat salariul secretarului general al Partidului Comunist din România, la Bucureşti a avut loc o şedinţă a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. (15 aprilie 1974). Ion Gheorghe Maurer fusese rănit într-un accident auto şi Nicolae Ceauşescu a profitat de acel prilej pentru a propune pensionarea prim-ministrului României. Argumentaţia liderului Partidului Comunist Român a fost scurtă şi fermă: „Şi, în fine, tovarăşi, aş propune să stabilim şi aplicarea practică a pensionării tovarăşului Maurer. Ţinând seama că el a ieşit la pensie pentru motive de boală îndeosebi, şi deci, şi de necesităţi, aş propune ca să primească în continuare retribuţia care a avut-o. Şi restul să păstrăm o serie de posibilităţi: o maşină cu şofer; aşa cum am acordat şi altora, de altfel; deci casa care o are, adică în acest sens. Dacă sunteţi de acord? (Toţi tovarăşii sunt de acord). Şi cu asta, dacă nu mai sunt alte probleme, am închide şedinţa (subl.n.)” ( ix ) .

Practic, nici un membru al Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. nu a îndrăznit la 15 aprilie 1974 să se opună hotărârii discreţionare a lui Nicolae Ceauşescu – poate şi pentru faptul că nu doreau să le fie retrase toate privilegiile de care beneficiau (locuinţă, maşină de serviciu, venituri deosebit de mari etc.) în momentul în care erau repudiaţi de către liderul suprem al partidului. Oricât de idealişti şi populişti au fost în discursurile lor, ameţind masele cu propuneri ambiţioase şi, în cele din urmă, iluzorii, membrii nomenclaturii Partidului Comunist Român au fost îngrijoraţi ori de câte ori Nicolae Ceauşescu a încercat să reducă din privilegiile pe care le căpătaseră de la „despoţii roşii” ai României: Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu.

Extras din stenograma reuniunii din 25 martie 1974 a Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R., în cursul căreia Emil Bodnăraş a dezvăluit salariul pe care îl primea secretarul general al Partidului Comunist din România în perioada interbelică.

Stenograma

şedinţei Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. din ziua de 25 martie 1974

Au participat tovarăşii Nicolae Ceauşescu, Emil Bodnăraş, Manea Mănescu, Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Rădulescu, Virgil Trofin, Ilie Verdeţ, Gheorghe Pană.

Au fost invitaţi tovarăşii: Cornel Burtică, Ştefan Andrei, Ion Păţan, Dumitru Popescu, George Macovescu, Florea Dumitrescu, Emil Bobu, Ion Coman.

Discuţiile au început la orele 12.00 şi s-au terminat la orele 13.30.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Să începem întâi cu ceea ce este la ordinea de zi.

Punctul 1: Majorarea salariilor personalului trimis în misiune permanentă în unele ţări în care a crescut costul vieţii.

Să scoatem punctul acesta de aici şi să ne aşezăm să vedem toate aceste probleme; să revedem problema retribuţiei, să vedem întregul sistem.

Tov. Emil Bodnăraş: Aici sunt numai câteva ţări.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Să vedem toată problema cum se încadrează în tot conceptul acesta.

De acord să mărim salariile pentru Bulgaria, dar ce deosebire este, de exemplu, între Bulgaria şi Ungaria?!

Tov. George Macovescu: Să aprobăm acum aceste ţări şi atunci când vom veni cu întregul sistem le vom încadra şi pe acestea.

Tov. Florea Dumitrescu: Noi am analizat situaţia pentru fiecare ţară în parte.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Îţi recomand şi ţie să vezi vechea legislaţie. În Marea Adunare Naţională trebuie aprobat ultimul salariu. Aşa era şi în trecut. Iată bugetul general al statului pe 1941-1942. Exista legea generală care stabilea şi pentru diplomaţi ce salariu primesc, începând cu primul ministru care, în 1942, i se stabilise un salariu de 80.500 lei, pentru miniştri 72.000 lei, iar pentru secretarii de stat 55.000 lei. Pentru membrii corpului diplomatic: ministrul plenipotenţiar avea 47.000 lei. Patriarhul avea 72.000 lei.

Tov. Emil Bodnăraş: Avea mult.

În ilegalitate, secretarul general al partidului avea 22.000 lei, iar activiştii aveau 18.000 lei.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Pentru tot personalul erau stabilite salariile anual, pe grade.

Eu rog pe tovarăşul Florea Dumitrescu să ia această lege şi s-o studieze. Aşa trebuie să fie şi bugetul nostru, până la ultimul leu. Tot aşa trebuie să funcţioneze şi în domeniul aprovizionării, să se vadă până la ultimul gram de materii prime. Aceasta este planificarea care trebuie s-o facem.

Am rămas surprins că în trecut totuşi armata avea salarii mici. Un general de armată avea 67.000 lei şi se ajungea la sublocotenent care avea 11.000 lei.

Tov. Paul Niculescu-Mizil: În 1941-1942, un portar avea 3300 lei.

Tov. Nicolae Ceauşescu: O soră de ocrotire avea 7200 lei.

În general, era o disciplină, din acest punct de vedere, demnă de invidiat pentru cei ce lucrează acum la finanţe şi la salarii. Nici nu se poate altfel.

Deci, să procedăm aşa, să veniţi cu tot sistemul – şi aceasta foarte rapid. Întâi să venim cu sistemul şi pe urmă să vedem, în raport cu situaţia dintr-o ţară sau alta, anumite sume, însă să ţinem seama de nivelul general din ţară, nu trebuie să ne orientăm după ţările respective.

Punctul 2: […]

Punctul 3: Propunerile Ministerului de Interne cu privire la schimbul reciproc de cadre la odihnă cu organe similare din unele ţări socialiste.

Tov. Emil Bodnăraş: Începând din 1973 s-a sistat schimbul reciproc de cadre la odihnă şi aceasta la iniţiativa ministerelor de interne.

Tov. Emil Bobu: Şi Ministerul Apărării Naţionale practică aceste schimburi.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Concediul este bine să-l facă fiecare acasă. Dar, în principiu, să fim de acord.

Punctul 4: Situaţia plecărilor şi rămânerilor peste graniţă a cetăţenilor români în perioada 1971-1973.

Sigur, ceea ce este aici este pentru o perioadă mai lungă.

Tov. Emil Bobu: Este pe trei ani.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Aici va trebui să luăm o hotărâre de principiu. De aceea am pus această problemă la Prezidiul Permanent. Sigur, problema rămânerilor în străinătate trebuie să ne atragă atenţia asupra desfăşurării unei mai bune activităţi cu cadrele care le promovăm în ţară. Situaţia aceasta arată că noi promovăm greşit unii oameni. Nu este normal ca din oamenii care îi promovăm în diferite munci să avem oameni care pleacă din ţară. Aceasta arată slaba noastră activitate, presupune nişte concluzii în ce priveşte activitatea noastră politico-educativă, de selecţionare şi promovare a oamenilor, a cadrelor noastre. În momentul când pui pe cineva director, nu poţi spune, nu-i mai dau drumul să meargă în străinătate de frică că rămâne acolo. Deci, problema nu este că omul rămâne, ci că ne preocupăm slab de promovarea şi selecţionarea oamenilor. Deci, aceasta este problema asupra căreia vroiam să atrag eu atenţia.

A doua problemă este că sunt copii ai unor activişti, chiar ai unor membri ai Comitetului Central care au rămas în străinătate sau alţii au plecat cu aprobări legale să se stabilească în străinătate. În fond, este incompatibilă calitatea de conducător de partid şi de stat cu a avea membri de familie, nu trimişi în străinătate să lucreze, ci care se stabilesc definitiv în străinătate. Sigur, este un caz special, îl putem analiza, dar ca linie generală aceasta nu se poate. Nu se poate ca fiica sau fiul unui membru al Comitetului Central să se stabilească în Israel, Statele Unite, Anglia sau Turcia, iar tatăl său dă lecţii de educaţie revoluţionară sau de patriotism. Aceasta se referă inclusiv la cei ce merg în ţările socialiste, deşi nu avem nici unul din fiii membri[lor] Comitetului Central care să fi mers în ţările socialiste. Acum vine şi Congresul [al XI-lea] şi va fi greu să alegem şi în Comitetul Central oameni care au copii stabiliţi în străinătate. Acest lucru trebuie să fie foarte clar. Aceasta este problema care se pune aici.

Deci, trebuie să vedem problemele în sensul acesta. În general, va trebui să luăm măsuri mai serioase, în sensul în care am spus.

Sunteţi de acord? (toţi tovarăşii sunt de acord).

[…]

Este aici o scrisoare din partea tovarăşilor polonezi, prin care ne invită să luăm parte la şedinţa Comitetului Politic Consultativ. Tovarăşul [Ştefan] Andrei să citească scrisoarea.

(se dă citire scrisorii).

Să ne pregătim şi în mod corespunzător vom discuta problemele. Mâine să informăm şi Comitetul Executiv.

  • A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 27/1974, f. 11-13; 15-17; 23.

NOTE_________

i – Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: A.N.I.C.), fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 228/1965, f. 4; 45-48; 59-61.

ii – Ibidem, dosar nr. 232/1965, f. 3.

iii – Ibidem, f. 26.

iv – Ibidem, f. 26-33; 45-85.

v – Ibidem, dosar nr. 150/1967, f. 64.

vi – Ibidem, dosar nr. 27/1974, f. 12.

vii – Florin Şperlea, De la armata regală la armata populară. Sovietizarea armatei române, 1948-1955, Editura Ziua, Bucureşti, 2003, p. 63-64.

viii – Cf. Alin Spânu, Emil Bodnăraş, recrutorul…, în „Historia”, anul VIII, nr. 73, ianuarie 2008, p. 16-18; Florin Şperlea, Un caz de dezertare: Emil Bodnăraş, în „Observatorul militar”, anul XXII, nr. 34 (1221), 4-10 septembrie 2013, p. 17.

ix – A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 45/1974, f. 49.

Distribuie acest articol

12 COMENTARII

  1. Frumos ca Bodnaras nu avea nicio legatura pe tabel cu miscarile munictoresti din „ilegalitate”, se inscrie in partid din ’40, dar i se propune vechime in partid din 1934.

  2. De notat un singur lucru: comunistii sunt ilegalisti si se mandresc cu faptul ca functioneaza pe langa lege, paralel cu ea. Povestile cu statul paralel arata frustrarea acestor indivizi, pentru care furtul ar trebui sa le confere statutul de eroi, nu acela de inculpati.

    • @crs – well, dacă citești despre modul cum își trata statul român cetățenii pe vremea aceea, a fi fost ilegalist nu era tocmai un motiv de rușine ulterior, în perioada postbelică.

      Simplul fapt că scrii despre ”statul paralel” luând noțiunea în derizoriu presupune că nu prea știi cum merg lucrurile în realitate. Faptul că guvernanții de azi se victimizează în raport cu ”statul paralel” nu înseamnă că statul paralel nu există. Și nici că acționează în favoarea cetățenilor.

  3. Intrebare:
    Cum facea PCdR rost de bani ca sa-si plateasca atat de bine activistii? Nu ca ma gandesc sa-mi fac un partid in ilegalitate dar cred ca sursa banilor in sine este interesant de urmarit.

    In alta ordine de idei:
    Ca anecdota pentru ca ati pomenit despre numere de inmatriculare mici (tot au facut valva unele „personalizate”).
    Moda asta cu numere personalizate isi are, posibil, originea si in „numerele mici” dinainte de 89. In afara de cei care le primeau „de drept” erau destui care plateau niste spagi la militia circulatie ca sa le obtina. Era un mod de a-si impresiona vecinii si de a-si crea mici avantaje ocazional, de a inspira teama/respect.
    Intr-una din zilele de dupa 22.12.89 cand incepuse „sa se bage” de toate prin alimentarele Bucurestiului, dar tot prin spate se vindea ca sa nu se aglomereze…,
    un astfel de individ, coborand dintr-o masina cu un numar ceva… 8-B-xxx, era sa fie linsat in timp ce trecea pe langa o coada la oua. Coada de cca 50 de persoane insa relativ linistita, marfa din belsug. Careva din spate, care a vazut numarul masinii, a crezut ca se baga-in fata desi putea la fel de bine omul sa aiba doar intentia sa vada „ce se da” sau poate doar vroia sa intre in bloc pe usa urmatoare. In orice caz, acela a strigat „uite ba securistu cu numar mic nici acum nu vrea sa stea la rand”.
    A scapat cu fuga, totusi fiindca a sprintat la timp si un cor de huiduieli si injuraturi.
    Evident ca cei care le detineau de drept in zilele alea nu se afisau cu numere mici; macar pentru cateva zile nu mai prezentau nicun avantaj, ba chiar un risc.

  4. De retinut aprecierea tovarasului pentru legislatia burgheza, putem spune ca era o legislatie pe baze juste si sanatoase.Salariile alea erau pe an sau pe luna?
    Sunt curios cat primeste acum Teodorovici de „banca” aia ruseasca cu sediul la Budapesta?Panimaiesi inttrebarea?
    Rusnacii plateau bani grei coloanei a 5a din Regat.Marfa.Cred ca asa e si acum.SRI istii de ce isi iau salariul?Vreau si eu savad un agent de influenta rusnac cum moare in accident rutier sau de”munca”.De la D.Tinu n-am vazut noutati

    • Agenti de influenta straini au colcait in Romania in perioada interbelica, asa cum colcaie si astazi. Cum credeti ca functioneaza astazi think tank-urile, unele bloguri, unele ziare sau chiar partide politice, fie ele de dreapta sau stanga?
      In perioada intrebelica banii veneau de la Moscova, din Germania, vezi cazul Octavian Goga, sponsorizat de nemti, dar si de la englezi, care dezvoltasera o retea serioasa de spioni si agenti de influenta la Buc.
      Petre Pandrea da in memoriile sale ceva detalii despre cum veneau banii de la rusi pentru agentura sovietica din Romania si despre viata destul de buna a comunistilor romani, pervertiti la luxul burghez, inclusiv a cumnatului sau Lucretiu Patrascanu, in special dupa casatoria acestuia cu Herta Schwamen.
      Un fragment din memoriile lui Petre Pandrea scris in 1955, text valabil si astazi:
      „Aceasta legiune straina conducatoare in Bucurestii veacului meu, compusa din bande si factiuni cu dictie tricolora, taranista, democrata sau internatonalista (gata sa fraternizeze intre ele in momentele lor grele), uzurpeaza puterea rand pe rand, dansand vals, rumba, polca, tiroleza, sau cazaciocul, imaginandu-si ca ne-au castigat inimile, fericindu-ne cu doctrinele lor fatarnice si planificarile lor economico-financiare, furandu-ne bogatile solului si subsolului, violentandu-ne stilul de viata, amestecandu-se in viata intima ca indrumatori. Noi ne dam la o parte, cu politetea unor fii de regi in fata mitocanilor si a valetilor beti.”

      • Exista documente ale Sigurantei care arata ca in anii 30 banii veneau de la Moscova pentru reteaua comunista din Romania prin Ana Pauker. Nu cred ca Hannah Rabinsohn avea revizori contabili (auditors s-ar spune azi, in new speak) care sa raporteze Cominternului cum se cheltuiau banii.

  5. Poate spusele mele vor fi considerate „fluierat in Biserica” Mai pe vocea popolului, „nu vorbi de funie in casa spinzuratului”.
    Zecile de mii de revolutionari de dupa `89 sint urmasii ilegalistilor comunisti: rentieri pe viata :D
    Unii au fost arestati de militie prinsi ca furau din magazinele sparte sau care au imbracat uniforma garzilor patriotice si au pazit o scara de bloc :P :D
    NB,
    peste zeci de ani Istoria ii va scoate si pe ei la lumina ca pe ilegalistii comunisti.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Petre Opris
Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Apariţii editoriale recente: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019) şi „Armată, spionaj şi economie în România (1945-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2021). În prezent, îndeplineşte funcţia de director adjunct al Institutului Cultural Român de la Varşovia. Opiniile exprimate pe Contributors.ro aparţin autorului şi nu reprezintă poziţia Institutului Cultural Român.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro