Home » Societate/Life » Citesti:

Scara umana vulnerabila

Lorin Niculae februarie 5, 2014 Societate/Life
Deocamdata nu sunt comentarii 1,109 Vizualizari

De obicei discutăm despre scara umană fie când observăm clădiri care nu ţin seama de ea, oripilând prin grandoare golită de sens, fie când, prin grija arhitectului, dimensiunea umană a construcţiei se comunică discret privitorului. Contemplăm cu plăcere reflectarea umanităţii în arhitectura rurală tradiţională şi ne înfiorăm la vederea monştrilor polistirenizaţi care zdrobesc gospodăriile, vecinii şi uliţa. Ne place Tempietto şi nu ne place Casa Poporului. Corelăm scara obiectului de arhitectură cu funcţiunea sa, dimensiunile spaţiului cu utilizatorii lui şi obiectele care îl deservesc. Percepem produsul arhitectural prin aplicarea unei grile de evaluare proiectului care l-a generat şi, mai departe, arhitectului creator. Piramidele ne plac, tot astfel precum ne plac şi catedralele gotice, măreţia fiind o caracteristică a transcendentului. Frisonăm la vederea “palatelor” paupere de la ţară, cu grandoarea lor găunoasă rezemată pe baluştri de ipsos. În toate aceste situaţii, scara umană a edificiilor este o consecinţă directă a intenţiei, a nevoii de reprezentare. Putem însă evalua scara umană, atunci când ea izvorăşte nu din intenţie, ci din necesitate, aşa cum se întâmpă în aşezări aflate în sărăcie extremă? Şi dacă da, prin ce lentilă?

La nivelul locuirii, sărăcia extremă generează întinse aşezări cu caracteristici specifice, întâlnite în literatura de specialitate sub diferite forme, în funcţie de ţară: slum în America de Nord, barriadas în Peru, favellas în Brazilia, gecekondu, în Turcia, musseques, bidonvilles, jhungi, kijiji, kartonsko naselje, ranchos, cantegriles, ciudades perdidas, shanty town, villas miseria, mahala, cu pletora ei de semnificaţii, în România ş.a.m.d. Familiile care trăiesc astfel aparţin diverselor grupuri vulnerabile: şomeri pe termen lung, romi, familii monoparentale, persoane cu dizabilităţi. Abandonul şcolar în rândul copiilor este mare, iar tinerii se află în situaţie de risc. Aceste familii îşi construiesc, cu propriile mijloace, locuinţa, iar modul de producţie al acesteia este invers celui comun.

Traseul ce porneşte de la achiziţia terenului şi continuă cu consolidarea bugetului investiţional, comanda, conceptul, proiectul, execuţia, obiectul, mobilarea şi şfârşeşte cu ocuparea este inversat în cazul aşezărilor informale, acolo unde un teren periferic, neimportant, neinteresant este ocupat de o familie care îşi aduce posesiunile pe terenul respectiv, apoi începe să-şi construiască o casă în jurul acestora. Semnificativ este faptul că “proiectul” survine ocupării şi utilizării spaţiului luat în posesie. O cameră rezultă prin protejarea minimală a patului, mesei şi scaunelor de intemperii, întâi cu peretele estic, apoi cu ceilalţi, iar suprafaţa acesteia rezultă din anveloparea minimă a utilizării cotidiene a ustensilelor. Scara obiectului este, evident, una umană, dar micşorată, redusă la un minimum de intemperii – vânt, ploaie şi zăpadă, de lipsa materialelor de construcţie şi a uneltelor necesare.

A trăi în sărăcie extremă înseamnă a trăi de pe o zi pe alta, fără rest. Dacă familia nu produce un venit necesar achiziţiei hranei într-o zi, nu mănâncă în ziua respectivă. Din acest motiv, cel puţin un adult al familiei, de obicei bărbatul, este plecat de-acasă zi de zi pentru a-şi putea întreţine familia care, de cele mai multe ori, numără peste 5 membri. Locuinţa se construieşte “în timpul liber”, prin ajutorul reciproc al vecinilor şi rudelor, folosind materiale recuperate de la groapa de gunoi (uşi, ferestre, grinzi, foi de tablă) sau fabricate în bătătura proprie (chirpici). Un perete ia naştere prin crearea cadrului de stâlpi şi grinzi, apoi este amplasată o uşă recuperată, după care se umple de jur-împrejurul acesteia. Toate elementele construcţiei au însă o calitate esenţială, extrinsecă materialului: pot fi manevrate de o persoană, maxim două şi pot fi montate fără unelte specializate. Analizând elementele constructive, observăm o constantă, anume aceea că orice element finit al casei, structural sau de închidere, are dimensiuni antropometrice şi este suficient de uşor pentru a fi manevrat de un singur om. Într-adevăr, atunci când într-o locuinţă bicelulară locuieşte o familie cu 12 membri, dintre care 8 sunt copii, doi sunt adulţi, iar doi sunt bătrâni, responsabilitatea locuinţei cade pe umerii unuia din adulţi, de obicei apt de muncă sau prezent la momentul de necesitate, indiferent de sex. Realizând doar lucrările sau reparaţiile pe care le poate face de unul singur, fără unelte şi nemecanizat, întreţinătorul/ constructorul îşi croieşte casa după propriile sale puteri. Putem spune că marea majoritate a elementelor de construcţie nu depăşesc 30 de kilograme. Stâlpii sunt din lemn cu secţiunea de maxim 7x7cm sau, rar, 10x10cm, ori chiar crengi mai robuste curăţate de ramuri, grinzile la fel. Articulaţiile, nodurile sunt “moi”, uneori împletiri, alteori şaibe nerigide, realizate cu materiale improvizate. Pereţii sunt din chirpici sau pământ luat chiar din curte (acest lucru generează gropi de jur împrejurul casei). Desigur că rezultatul acestor practici de construire este o locuinţă lipsită de soliditate care necesită, după orice furtună şi în fiecare primăvară reparaţii capitale, însă o caracteristică dimensională rezultă de la sine: absenţa masivităţii, lejeritatea construirii şi, uneori, chiar eleganţa locuinţei ca reflectare a proporţiilor antropomorfe.

Efectul acestui mod de a construi asupra construcţiei este o diminuare a scării umane. Efortul aplecării zilnice pentru a pătrunde sub streaşina casei este mai mic decât efortul găsirii unor stâlpi mai înalţi (adesea imposibil, fiind vorba de material reciclat), ori de acela al montării şarpantei la o înălţime mai mare. Astfel, plafoanele se află adesea la o înălţime liberă de 1,90m sau mai jos, iar suprafaţa unei camere pentru 3-4 persoane nu depăşeşte 9mp.

Locuitorii zonelor afectate de sărăcie extremă au arareori maşină sau atelaje. Materialele de construcţie, fiind recuperate unul câte unul şi aduse pe rând la şantier, nu fac obiectul transportului motorizat.  Astfel, uliţele de acces la locuinţe sunt dimensionate minimal, făcând posibil doar accesul pietonal, iar casele se pot înghesui unele într-altele pentru a conserva căldura, a utiliza la maximum spaţiul disponibil şi a câştiga în stabilitate. Diminuarea scării umane este vizibilă la nivelul parcelarului, spaţiul aferent gospodăriilor fiind redus. Neavând posesiuni, animale în ogradă sau alte bunuri, parcelele nu au împrejmuiri, această caracteristică generând un spaţiu amorf, rizomatic, multiorientat, în care singurii vectori activi sunt cei sociali şi economici.

Mai mult, distincţia între spaţiul public şi cel privat e puţin semnificativă, antrenând o reacţie biunivocă: pe de o parte, spaţiul public (rudimentul de stradă) împrumută caractere private (un cal se poate ţesăla direct în stradă, o împrejmuire parţială şi temporară poate ocupa abuziv spaţiul stradal, în stradă pot fi depozitate lucruri personale) şi, pe de altă parte, spaţiul privat al curţii (deschise şi contopindu-se cu strada) împrumută caractere publice ale pieţei (aici se desfăşoară adunările de urgenţă ale locuitorilor, anunţurile publice etc). Deşi scara “străzii” este micşorată, scara spaţiului public este augmentată prin cumulare, în lipsa împrejmuirilor care există doar local, mai mult la nivel simbolic. Acest fapt dă seama de utilizarea liberă şi intensă a spaţiului public, în detrimentul celui privat, una din caracteristicile zonelor aflate în sărăcie extremă fiind aceea că oamenii stau în casă numai ca să se protejeze de intemperii, majoritatea activităţilor desfăşurându-se afară, atunci când vremea o permite.

În sărăcie extremă, scara spaţiului domestic este micşorată, iar scara spaţiului public este augmentată prin asociere şi utilizare. În ambele situaţii, umanitatea este aceea care generează scara construcţiilor, prin utilizare, iar relaţiile sociale interpersonale şi intergrupale modelează spaţiul public şi îl aproprie.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro





Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Lorin Niculae


Lorin Niculae

Lorin Niculae e doctor in arhitectura si Directorul Departamentului de Construire Comunitara al Fundatiei pentru o societate deschisa. Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)