Home » Societate/Life » Citesti:

Unde ne oprim? ”Giganții șchiopi” și cenzura libertății de exprimare

Tereza-Brindusa Palade martie 28, 2016 Societate/Life
8 comentarii 719 Vizualizari

În 1936, după apariţia romanului lui Céline Moarte pe credit, ce conţinea inovaţii stilistice de natură să revoluţioneze naraţiunea modernă, nimeni altul decît Sartre elogia valoarea acestei proze non-conformiste. Céline era deja, în acel moment, cunoscut în Franța ca un autor cu un stil narativ ”rebel”, datorită romanului său anterior Călătorie la capătul nopţii (1934). Cîţiva ani mai tîrziu, profilul său fascist şi colaboraţionist, manifestat în celebrele sale pamflete anti-semite, avea să se contureze mai definit și, în 1950, avea să ducă la o condamnare in absentia pentru activităţile sale pro-naziste din timpul ocupaţiei.

Cu toate că nu s-a dezis niciodată de credinţele sale anti-semite şi, după război, a devenit un negaţionist, Céline a fost totuşi reabilitat ca figură literară în Franţa post-belică. Admirația estetică față de romanele sale nu a dispărut, în tabăra criticilor, din cauza dezacordului cu vederile sale politice. Unii exegeți contemporani, cum este americanul Milton Hindus, îl recunosc chiar ca pe un ”gigant șchiop”. Deși, pentru mulți cititori oripilați de pamfletele sale rasiste, termenul ”gigant” este inaplicabil, din cauza eșecului lui Céline de a percepe umanitatea evreilor, el rămîne totuși un scriitor de referință, chiar dacă, desigur, controversat.

Ţările cu un trecut totalitar au de multe ori asemenea figuri literare sau intelectuale “şchioape”. Este firesc, de aceea, ca eroizarea lor, de pildă prin instalarea statuilor lor în locuri publice sau prin denumirea de străzi şi instituţii cu numele lor, să fie pusă în discuție. Pe de altă parte, obiectivarea tuturor admiratorilor “giganţilor şchiopi” ca inamici publici poate risca să meargă pînă la excese și demonizări arbitrare. Ar trebui oare ca toţi admiratorii lui Eliade să fie consemnaţi pe o listă neagră? Sau ar fi indicat ca toţi “discipolii” lui Noica, mari şi mici, să fie marcaţi cu un “semn al fiarei” apocaliptice?

Cunosc bine un discipol al lui Constantin Noica care este, în contextul acestei discuţii, o figură cel puţin paradoxală. Evreu din Iaşi, cu o istorie de familie care include trauma Pogromului din iunie 1941. Un om de cultură şi un filosof de marcă. Politic, cu valori şi atitudini “de stînga”. Ei bine, acest om apără răspicat, cu orice prilej, memoria fostului său mentor de reducționisme politice de genul “a fost un naţionalist de extremă dreaptă” şi s-a temut de la bun început că aplicarea Legii Holocaustului (de altfel, deficitară în privința normelor de aplicare) ar putea merge atît de departe.

E vorba, într-un limbaj logic, de argumentul “pantei alunecoase” (slippery slope). Intelectuali majori ca Eliade, Noica şi Vulcănescu sau scriitori precum Vintilă Horia și Radu Gyr au avut într-adevăr devieri de extremă dreaptă, ce se cuvin recunoscute istoriografic, cu consecința că eroizarea lor prin statui şi denumiri stradale devine foarte problematică. Ne întrebăm, totuşi, unde ne oprim. Devine orice admiraţie publică pentru un “gigant şchiop”, fie el filosof, poet sau prozator, în sine blamabilă? Ne pierdem umorul şi ne transformăm într-un tribunal inchizorial care cercetează de erezie toate opiniile şi aprecierile exprimate public?

În România, cel puţin, istoria recentă a naţionalismului de tip legionar este una complicată. A existat, cum se ştie, un “trend naţionalist de dreapta” în inima Securităţii, perpetuat şi după 1990. Ioan-Petru Culianu i-a recunoscut existenţa şi a plătit scump curajul de a spune cu voce tare ce gîndea despre acest subiect. A existat astfel o ideologie naționalistă a Securităţii chiar în timpul lui Ceaușescu: naţional-comunismul. Ea a împrumutat clişee legionare şi a valorificat bogatul “patrimoniu” xenofob al fascismului în scopul legitimării comunismului românesc. În sine, a fost mai curînd un hibrid ideologic: rodul inovaţiei şi adaptării textului la context. Naţional-creştinismul de tip legionar este, prin comparaţie, o ideologie vetustă.

În plus, chiar sus-numitele figuri intelectuale “de dreapta” nu sînt chiar atît de previzibile. Cercetarea lui Eliade asupra religiilor arhaice şi a practicilor şamanice inspiră studii ce merg de la Misterele din Eleusis pînă la misticismul narcoticelor. Aşa cum arată Andrei Oişteanu în Religie, politică şi mit (2014), nu doar cercetătorii conservatori ai religiilor bazate pe venerarea prezenţei sacrului, ci şi căutătorii hippie ai extazului narcotic din anii ’60 (și ei discipolii lui Eliade la Divinity School, Universitatea din Chicago), valorifică intuiţii prezente în opera lui Eliade.

Desigur, se cuvine să admitem că libertatea de exprimare trebuie să aibă unele limite. Dar întrebarea este, din nou, unde ne oprim. De pildă, putem decide că exprimarea publică explicită a urii de rasă, gen, religie sau etnie ar trebui să fie sancţionată. Nu însă, probabil, şi satira, arta sau literatura care conţin critici sau ”aluzii subversive” implicite sau disimulate, de tipul Versetelor satanice. Nu și exercițiile de admirație publică față de ”giganți șchiopi” care nu sînt motivate prin aderarea la ”discursul lor instigator”. Acestea pot fi, desigur, comentate sau criticate public. Dar cenzurarea lor totală poate naşte monştri.

Atmosfera de suspiciune malignă produsă de sentimentul că orice atitudine publică admirativă față de ”giganți” culturali cu vederi politice discutabile poate fi sancționată rigid ca “ură bigotă” de către o poliţie a gîndirii ce “veghează permanent” nu este, desigur, respirabilă. Cred că ar trebui să ne mulțumim cu sancțiunile la adresa urii explicite, exprimate fără echivoc de A împotriva unei categorii B, pentru a nu aluneca în asemenea derive. În caz contrar, riscăm să instituim un neplăcut spirit al terorii asupra gîndirii şi exprimării, ce este, de altfel, straniul numitor comun al iacobinilor, fundamentaliştilor islamici, Inchiziţiei şi poliţiei politice din regimurile totalitare.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "8 comments" on this Article:

  1. ion adrian spune:

    Stimata dna Tereza Brindusa Palade,

    Cred ca sunt chiar in topic punandu-mi si punandu-va o intrebare.

    De ce la finalul unui articol atat de sincer si de clar structurat in fraza finala care se termina astfel:
    “…riscăm să instituim un neplăcut spirit al terorii asupra gîndirii şi exprimării, ce este, de altfel, straniul numitor comun al iacobinilor, fundamentaliştilor islamici, Inchiziţiei şi poliţiei politice din regimurile totalitare.”

    nu mai urmeaza inca un termen si anume: ….sau care promoveaza corectitudinea politica,
    Spun asta pentruca treptat am inteles ceva foarte important ca toate relele de mai sus au avut sau au sursa exact in ceea ce azi duce la corectitudinea politica si in ceea ce metafora biblica ne spune ca se regasea in criminalul fratricid Cain iar la noi, la romani in cei doi ciobani miortici care-si omoara tot din invidie (deci nimic necesar supravietuirii nimic de tip legitima aparare)

  2. Alexandru spune:

    >Desigur, se cuvine să admitem că libertatea de exprimare trebuie să aibă unele limite.
    Nu, nu se cuvine deloc. Libertatea de exprimare este un „zero sum game”. Fie este, fie nu este.
    Expresii de genul „sunt de acord cu libertatea de exprimare, dar…” sunt doar sofisme.

    • Z. spune:

      Bineinteles, insa romanii au fost invatati de mici si li s-a repetat de mii de ori in scoala, in ziare, la tv etc. ca “libertatea de exprimare trebuie să aibă unele limite”, iar aceste limite le stabileste partidul, guvernul si Securitatea. Mai nou, limite pot sa impuna si komisarii UE, unele ambasade care s-au prins ca terenul e moale si le merge, tot soiul de “institute de studii” si ong-uri finantate tocmai pentru a baga pumnul in gurile romanilor, ca sa fie mai usor de incalecat si de injugat.

      Incearca sa le explici romanilor ca libertatea de exprimare e un drept natural (un drept cu care ne nastem), nu vreun cadou de la PSD, PNL, Ion Iliescu, Gabriela Vrinceanu-Firea, Elena Udrea, Elena Basescu, Ciolos, Iohannis, Juncker sau Merkel si o sa vezi cu cita violenta se manifesta sindromul Stockholm.

      Din cite stiu, singura tara in care mai exista libertate de exprimare e USA. In rest, chiar si in tarile Occidentului, libertatea de exprimare a fost ciuntita, limitata, ingradita. Aici e radacina raului si cauza haosului de azi din Occident.

  3. DanT spune:

    Sigur că aşa este.
    Dar ar fi fost necesar ca astfel de luări de poziţie (cum am întâlnit şi la d. Pleşu) să apară şi ÎNAINTE de adoptarea legii 217.
    Această lege instaurează cenzura şi, în opinia mea, are prevederi neconstituţionale. Constituţia enumeră clar cazurile în care poate fi limitată libertatea de exprimare, şi unele prevederi ale legii nu se regăsesc în enumerarea respectivă.

    • Andrew spune:

      Constituţia nu ar trebui sa enumere, nici macar clar, cazurile în care poate fi limitată libertatea de exprimare.

      Nimeni in lumea asta nu are dreptul sa imi limiteze mie, sau tie, libertatea de exprimare.

      Tot ce ar trebui scris in constitutia Romaniei in chestiunea libertatii de exprimare e textul extrem de precis si clar al “First Amendment to the United States Constitution”. Nu e nevoie sa inventam altceva. E impecabil, e perfect si orice alt cuvint in plus, in constitutie, pe tema libertatii de exprimare ar fi inutil si periculos.

      Libertatea de exprimare nu se negociaza cu politrucii, cu serviciile secrete sau cu partenerii strategici. Ori e, ori nu e. In Romania, deocamdata, nu e.

  4. Ontelus DG spune:

    Chiar dacă autoarea exprimă un punct de vedere încărcat de bun-simț, nu are dreptate, totuși, fiindcă ignoră supremația iraționalului, cel puțin în legătură cu tematica abordată. Degeaba se încearcă a se invoca libertatea de exprimare ori distincția proustiană dintre eul biografic și eul artistic, creator. Sigur, în această etapă de război cultural și psihologic generalizat, radicalizarea de un fel sau altul este servită de evidențierea unor nuanțe obiective în legătură cu trecutul și personalitățile sale exponențiale. Dar acest tumult global căruia îi suntem martori pregătește, anunță o epocă în care, din păcate, rafinamentul alexandrin va fi o dulce amintire… Sutele de milioane de morți violente ale ultimului secol, pe plan global nu sunt o metaforă, ci au intrat în codul genetic al umanității, din păcate. Tocmai fiindcă progresul este o dulce iluzie, această groaznică moștenire a secolului trecut nu poate fi ignorată și se va manifesta, mai devreme sau mai târziu.

  5. Geronimo spune:

    Un text dichisit, tine probabil de senzitivitatea de gen, un fel de dans fandango, de dans in mod sigur, cu inaintari si retrageri gratioase, insa partiturile sunt prafuite, bibliografiile prezentului sunt mult mai fierbinti si mai de luat in seama. Propuneti o solutie solomonica, de da si nu, da sa sanctionam, “ura explicita”, rasista etc, dar nu si “critica aluziva, subversiva” etc, un fel de “nici cal, nici magar”, nu neaparat “schiopi”. S-ar putea crede ca este o masura de mijloc, dar nu este deloc asa, sustineti in mod clar un altfel de protocronism, in timp ce cu aripa inferioritatii atingeti toate celelalte nationalisme. Este o amestecatura inselatoare, la fel cum este cea dintre nationalism si sovinism, in care doar mijloacele fac distinctia, de violenta si razboi, in ultimul caz, dar nu toti reusesc sa o vada sau sa o impuna. Pe de alta parte, lasati la latitudinea unui “arbitru” sa decida ce este “ura” si ce este “critica”, mie imi este greu sa fac o distinctie, practic ne trimiteti la “corectitudinea politica”, care are deja pe constiinta cele mai mari injustitii. In fine, la cate “uri” si critici” auzim azi despre rusi si americani, probabil ca si ei ar fi indreptatiti sa treaca antirusismul si antiamericanismul pe aceiasi lista neagra, pentru a-si obtine o imunitate etnica.

  6. Consonant spune:

    Binevenit un astfel de articol, cu fandari si intoarceri precaute parca pentru a se apara de un inamic omniprezent, insa datator de speranta ca mai exista si oameni cu bun simt in lumea asta, si ca poate acestia nu sunt atat de putini precum s-ar putea crede.

    Am recitit de curand “Animal Farm” de G. Orwell, intr-o varianta care se vinde in campus pentru studenti, care contine si prefeta originala scrisa de Orwell dar nepublicata. Este interesant de amintit (spus) povestea acestei “carticele” de 113 pagini (in versiunea pe care o am eu, editata de Penguin Modern Classics in 2000). Cartea a fost publicata pe 17 august 1945 in Regatul Unit si un an mai tarziu in Statele Unite ale Americii. I-a luat mai bine de un an de zile autorului, pe numele sau adevarat Eric Arthur Blair (1903-1950), de refuzuri umilitoare din partea marilor editori din regat de a publica “Animal Farm — A Fairy Story”. Printre aceste refuzuri, este de remarcat cel al marelui T.S. Eliot “We have no convinction that this is the right point of view from which to criticise the political situation of the present time.”, ca reprezentant al editurii Faber&Faber. “Eliot acknowledged the Swiftian power and skill of the work, and saw that it came from someone of Trotskyite sympathies, but he felt that its form of satirical indignation was too negative for the times.” (M. Bradbury, introducere la versiunea mentionata mai sus). Pentru cei care au citit-o, Ferma Animalelor nu este o carte anticomunista, de care Blair, un fost luptator in brigazile internationale din razboiul civil din Spania nu poate fi banuit, este doar antistalinista si atat. Disperat, autorul planuia sa publice cartea pe cont propriu dar a gasit in ultimul moment un editor, Frederic Warburg care, in asociere cu Martin Secker, avea o editura minora ce a devenit peste noapte majora prin publicarea acestei “cartulii”. Prefata, care a fost tiparita mai tarziu sub titlul “The Freedom of the Press” poate fi citita, de exemplu, aici . Sunt foarte multe fraze care sunt aproape maxime de agatat pe perete. Pentru cei care inca mai pastreaza o pretuire pentru adevar, merita citita (macar o data) si chiar recitita (in vremuri de restriste, ca acestea).



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Tereza-Brindusa Palade


Tereza-Brindusa Palade

Profesoară de Filosofie și Etică Politică la Facultatea de Științe Politice (SNSPA, București), eseistă, publicistă și poetă. A publicat numeroase volume de eseistică f... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)